astra salvensis - cimec.ro astra salvensis, an iii, numãr 6, 2015 4 lucian turcu Între credinţã...

ASTRA SALVENSIS -Revistă de istorie şi cultură-

AN III NUMÃR 6

https://astrasalva.wordpress.com / www.cimec.ro

Astra Salvensis, an III, numãr 6, 2015

2

Astra Salvensis-review of history and culture, year III, No. 6, 2015

Review edited by ASTRA Nãsãud Department, Salva Circle

and ,,Vasile Moga” Department from Sebeş

Director: Ana Filip Deputy director: Iuliu-Marius Morariu Editor-in-chief: Mihai-Octavian Groza

FOUNDERS:

Ioan Seni, Ana Filip, Romana Fetti, Vasilica Augusta Gãzdac,

Luminiţa Cuceu, Iuliu-Marius Morariu

SCIENTIFIC COMMITTEE:

PhD. Mircea-Gheorghe Abrudan, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; PhD. Lecturer Daniel Aron Alic, ,,Eftimie Murgu" University, Reşiţa; PhD. Emil Arbonie, ,,Vasile Goldiş” University, Arad; PhD. Assist. Prof. Ludmila Bãlţat, ,,B. P. Haşdeu” University, Cahul; PhD. Lecturer Maria Barbã, ,,B. P. Haşdeu” University, Cahul; PhD. Prof. Nicolae Bocşan, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; PhD. Assoc. Prof. Ioan Cârja, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; PhD. Luminiţa Cornea, Independent Researcher, Sfântu Gheorghe; Phd. Lecturer Mihai Croitor, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; PhD. Prof. Theodor Damian, The Romanian Institute of Orthodox Theology and Spirituality/Metropolitan College, New York; PhD. Dorin Dologa, National Archives of Romania, Bistriţa-Nãsãud Districtual Service; PhD. Prof. Lucia Fetcu, University of Bucharest; PhD. Assoc. Prof. Olimpia Iacob, ,,Ion Popescu de la Brad” University, Iaşi; PhD. Bogdan Ivanov, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; PhD. Assoc. Prof. Rastko Jovic, University of Belgrade; PhD. Lecturer Adriana Denisa Manea, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; PhD. Victor Mãruţoiu, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; PhD. Assist. Marius Andrei Mocan, University of Medicine and Pharmacy, Cluj-Napoca; PhD. Lecturer Ioan Morariu, ,,Titu Maiorescu” University, Bucharest;

PhD. Assist. Ioana Iacob Mudure, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;

PhD. Luiza Palanciuc-Şora, ,,Benjamin Fondane” Institute, Paris;

PhD. Vlad Popovici, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;

PhD. Lilia Rufanda, University of Kapokidistrian, Athens;

PhD. Assoc. Prof. Ana Victoria Sima, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;

PhD. Doru Sinaci, ,,Vasile Goldiş” University, Arad;

PhD. Prof. Grigore Smeu, ,,Constantin Brâncuşi” University, Târgu-Jiu;

PhD. Assist. Radu Suciu, University of Genève/University of Fribourg;

PhD. Assoc. Prof. Inocent-Maria Vladimir Szaniszlo, Catholic University of

Ružomberok, Košice;

PhD. Mihai Şora, Independent Researcher, Honorary Member of Romanian

Academy, Bucharest;

PhD. Valentin Talpalaru, Museum of Romanian Literature, Iaşi;

PhD. Assoc. Prof. Teofil Tia, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;

PhD. Assoc. Prof. Vasile Timiş, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca;

PhD. Assist. Lucian Turcu, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca.

EDITORIAL BOARD:

Mihai-Octavian Groza (Cluj-

Napoca), Iuliu-Marius Morariu (Cluj-Napoca), Diana-Maria Dãian (Cluj-Napoca), Andrei

Pãvãlean (Cluj-Napoca), Adrian Iuşan (Cluj-Napoca), Grigore-Toma Someşan (Cluj-Napoca),

Andrei Faur (Cluj-Napoca), Gabriela-Margareta Nisipeanu

(Cluj-Napoca), Daria Otto (Wien), Petro Darmoris (Liov),

Flavius Cristian Mãrcãu (Târgu-Jiu), Olha Soroka (Liov), Tijana

Petrovic (Belgrade), Robert Mieczokwski (Warsaw)

Translation of abstracts:

Daniela-Maria Stanciu

Gabriela-Margareta Nisipeanu

Covers:

Ana Platon (Cluj-Napoca)

Indexation:

Ulrich’s Periodicals Directory, IndexCopernicus International, Ebsco, RePEc, CEEOL, Google

Academic, ORCID, Universal Impact Factor.

ISSN 2393-4727 ISSN-L 2344-1887

The responsibility for the articles and studies published it belongs

to the authors.

Please send any e-mail to the

following address:

[email protected] [email protected]

[email protected]


mailto:[email protected]




3

CUPRINS/CONTENTS

Editorial……………………………………………..………………p. 7

ISTORIE/HISTORY:

Denis LIBONI Identitatea provincialã între imaginar politic şi istoriografie: coordonatele spaţiale şi temporale ale Novorosiei (1825-1845)/The Provincial Identity between Political Imaginary and Historiography: the Spatial and Chronological Coordinates of Novorossiya (1825-1845)…………...…p. 10 Cristian CONSTANTIN Impactul carantinei dunãrene asupra comerţului internaţional cu cereale din regiunea Dunãrii de Jos (1829-1953)/The Impact of the Danube Quarantine on the International Trade with Grains in the Lower Danube Region (1829-1853)………………………………………………...p. 21 Silviu Marcel COSTIN Fragmente din istoria zbuciumatã a unui lãcaş de cult uitat: biserica de lemn din Şoimeni/Excerpts from the Troubled History of a Forgotten Worship Place: the Wooden Church from Şoimeni………………...p. 32 Mihai-Octavian GROZA Din istoria mai puţin cunoscutã a Marelui Rãzboi. Instituirea ,,graniţei culturale”, arestarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvãneni în Ungaria (1916-1918)/From the less known History of the Great War. The Establishment of ,,Cultural Border”, Arrests, Incarceration and Deportation of Romanian Priests from Transylvania in Hungary……………………………………………………………p. 43 Ionel SIGARTEU Legiunea Românã de Vânãtori transilvãneni şi bucovineni în rãzboiul civil din Rusia (1918-1920)/The Romanian Huntsman Legion of Transylvanians and Bukovinians in the Russian Civil War (1918-1920)…………………………………………………………….…p. 61



4

Lucian TURCU Între credinţã şi ţarã. Reconcilierea regelui Ferdinand I al României cu Biserica Catolicã (etapa postbelicã)/Between Faith and Country. The Reconciliation of King Ferdinand I of Romania with the Catholic Church (Postwar Stage)………………………………………….…p. 73 Silviu MUREŞAN Preocupãri istoriografice la Ioan Dimitrie Suciu: ,,Macedo-Românii”/Historiograpghic Interests at Ioan Dimitrie Suciu: ,,The Macedo-Romanians”……………………………………………….p. 88 Flavius-Cristian MÃRCÃU Revolution from Sibiu (1989)/Revoluţia din Sibiu (1989)……………112 Valeria CHELARU The New Dynamic of Centre-Periphery Relation: Vladimir Putin and Ramzan Kaydov in the North Caucaus/Noua dinamicã a relaţiei centru-periferie: Vladimir Putin şi Ramzan Kadyrov în Caucazul de Nord……………………………………………………………...p. 120

STUDII CULTURALE/CULTURAL STUDIES:

Adriana Denina MANEA Interelaţia profesor-elev-familie-societate promovatã prin parteneriatul educaţional/The Interelation Teacher-Student-Family-Society Promoted through Educational Partnership………………………………….p. 132 Emilia-Sanda CÎRCEIE Dezvoltarea inteligenţei preşcolarilor şi şcolarilor mici/The Development of the Preschools and Primary School Students Inteligence………………………………………………………...p. 137 Delia MUSTE Aspecte privind motivaţia pentru învãţare la vârsta adultã/Aspects regarding the Learning Motivation at the Adult Age………………p. 147 Maria BARBÃ Educaţia centratã pe copil la vârsta preşcolarã în Republica Moldova/The Child-Centered Education at the Pre-School Age in the Moldavia Republic………………………………………………...p. 152



5

Corina RADU Familia temporar dezintegratã: factor ce afecteazã succesul preşcolar al elevului (Studiu de caz: Republica Moldova)/The Temporarily Disintegrated Family: an Aspect that Affects the Pupil’s School Success (Case Study: Moldavia Republic)……………………………….…p. 162 EVOCÃRI/EVOCATION: Nicolae DUMBRÃVESCU Petru Bonta: un martir uitat al Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania/Petru Bonta: a Forgotten Martyr of the 1848-1849 Revolution from Transylvania…………………………………….p. 173 Iuliu-Marius MORARIU Preotul Vasile Dumbravã (1854-1907) şi activitatea lui pastoralã în localitãţile Bichigiu şi Salva/Priest Vasile Dumbravã (1854-1907) and his Pastoral activity in Bichigiu and Salva……………………………..p. 180

Mãdãlina MÃRGINEAN Episcopul militar Partenie Ciopron şi reforma instituţiei clerului militar/Military Bishop Partenie Ciopron and the Reform of the Institution of Military Clergy……………………………………...p. 187

CRONICÃ/CHRONICLE:

Ana FILIP Adunarea Generalã a Despãrţãmântului Nãsãud al ASTREI (13 februarie 2016)…………………………………………………………...…p. 196 Gabriela NISIPEANU Lansare de carte la Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca……p. 201

RECENZII/BOOK REVIEWS:

Ioan-Aurel Pop (coordonator), Mihai Dãncuş, Adinel Ciprian Dincã, Andreea Mârza, Diplome maramureşene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, 448 p. (Marian Horvat)………………………...p. 207



6

Regimentul I românesc de graniţã (nr. 16) din Transilvania de la înfiinţare pânã la sfârşitul rãzboaielor napoleoniene (1762-1815), ediţie, traducere, studiu introductiv, note explicative şi anexe de Costin Feneşan, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2015, 302 p.+VIII ilustraţii (Mircea-Gheorghe Abrudan)………………………………………………p. 208 Teodor Vârnav, Istoria vieţii mele, Iaşi, Polirom, 2015, 144 p. (Andrei Sabin Faur)………………………………………………………..p. 212 Mite Kremnitz, Regele Carol al României. Povestea unei vieţi, traducere din limba germanã şi note de Roland Schenn, prefaţã Sorin Liviu Damean, Bucureşti, Editura Corint Books, 2014, 160 p. (George Paul Moldovan)………………………………………………………...p. 215 Lucian Boia, Primul Rãzboi Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretãri,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, 120 p. (Ionuţ Filipescu)……..p. 219 Laurence Rees, Auschwitz. Naziştii şi ,,soluţia finalã”, traducere de Gabriela Tãnase, Bucureşti, Editura Rao, 2010, 377 p. (Diana-Maria Dãian)…………………………………………………………….p. 224 Sorin Mitu, La historia de Asia moderna. Desde los grandes descubrimientos geográficos hasta la Primera Guerra Mundial, traducido por Fabianni Belemuski y Javier de la Fuente, Madrid/London/New York, Niram Art, 2014, 168 p. (Mihai-Octavian Groza)……………………………...p. 229 Nicolae Dumbrãvescu (coordonator), Tinerii istorici şi cercetãrile lor, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014, 215 p. (Iuliana Baghici)………...p. 232 Cristian Bãdiliţã, Emanuel Conţac (editori), Şi cerul s-a umplut de sfinţi…Martiriul în Antichitatea creştinã şi în secolul XX, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2012, 571 p. (Cãlin Emilian Cira)…………………..p. 234 Cosmin Borza, Marin Sorescu. Singur printre canonici, Bucureşti, Editura Art, 2014, 260 p. (Raluca Nicoleta Uilean-Isciuc)………….……....p. 236 Lista autorilor/Contributors…………………………………....p. 239



7

EDITORIAL Cultura este unul dintre domeniile care solicitã multã dãruire de sine, abnegaţie, rigoare şi corectitudine. În decursul ultimilor trei ani, revista Astra Salvensis a devenit, din aproape în aproape, o publicaţie marcantã, serioasã, rezultatele eforturilor depuse de comitetul editorial materializându-se prin cele şase numere deja apãrute. Bunele rezultate se vãd şi prin includerea publicaţiei noastre în cadrul unor baze de date internaţionale prestigioase (CEEOL, EBSCO, Ulrich’s Periodicals Directory, Index Copernicus International, Scipio, ORCID, RePEc, Google Academic), poziţie la care unele publicaţii din mediul academic românesc doar aspirã.

Revista Astra Salvensis a oferit şi oferã în continuare un cadru propice valorificãrii cercetãrilorştiinţifice atât prin membrii comunitãţii locale, cât mai ales prin tinerii cercetãtori care îşi aduc aportul, prin energia şi spiritul pozitiv, la regenerarea spiritului astrist. Asociaţiunea Transilvanã pentru Literatura şi Cultura Poporului Român, încã din momentul reactivãrii sale, în anul 1990, se confruntã cu o serie de probleme, cele mai stringente fiind discursul promovat (naţionalist, pe alocuri xenofob, neadaptat noului context european)şi structura îmbãtrânitã (generaţia tânãrã fiind, pur şi simplu, ignoratã), care ameninţãînsãşi existenţa asociaţiunii. Din aceste motive, publicaţia noastrã se adreseazã, în mod special, tinerilor intelectuali, exponenţi ai noilor generaţii de istorici, teologi, pedagogi etc. Materialele din acest numãr au fost grupate în cinci mari secţiuni: istorie, evocãri, studii culturale, cronicãşi recenzii. Datoritã numãrului mare de manuscrise trimise spre publicare, începând cu anul 2016, vom propune cititorilor douã numere: unul care sã reuneascã studiile istorice, iar un altul care va reuni studiile culturale (ambele urmând a fi lansate la sfârşitul anului 2016). În acest format, începând cu revista care va purta numãrul 10, Astra Salvensis va intra în patrimoniul Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului Român-ASTRA.

În încheiere, am dori sa ne împlinim plãcuta datorie de a menţiona pe cei care ne-au sprijinit, aducându-le calde mulţumiri. Sentimente cu totul speciale, de gratitudine şi recunoştinţã,exprimãm Prea Sfinţitului Pãrinte Lucian, episcopul Caransebeşului, precum şi pãrintelui consilier cultural doctor Daniel Alic care, în buna tradiţie a mecenatului bisericesc, au sprijinit financiar tipãrirea celui de-al şaselea numãr al revistei noastre.



8

În final, dar nu în ultimul rând, calde mulţumiri aducem tuturor acelor care şi-au adus aportul la apariţia acestui numãr al revistei noastre prin studiile, cronicile sau recenziile trimise spre publicare.În egalã mãsurã, sentimente cu totul specialeexprimãm membrilor comitetului ştiinţific în seama cãrora a cãzut sarcina verificãrii calitãţii şi autenticitãţii manuscriselor trimise spre publicare, precum şi membrilor comitetului editorial care au pregãtit, cu mult profesionalism, acest numãr. Excelsior!

Vivat, floreat, crescat ASTRA!

Redactor-şef Mihai-Octavian Groza



9

Istorie/History



10

IDENTITATEA PROVINCIALĂ ÎNTRE IMAGINAR POLITIC ŞI ISTORIOGRAFIE: COORDONATELE SPAŢIALE ŞI

TEMPORALE ALE NOVOROSIEI (1825-1845) The Provincial Identity between Political Imaginary and

Historiography: the Spatial and Chronological Coordinates of Novorossiya (1825-1845)

Dionisie LIBONI

Abstract: This study of the southern half of the actual Ukrainian State and

Bessarabia (named New Russia/Novorossiya during the imperial period) between 1825 and 1845 reveals that the Russian Administration succeeded in development of the local cultural identity like as a constituent sub-unity of the pan-Imperial conscience. The success is indicated by attempts of the first historians of the region, especially Apollon Skal’kovskii and Nikolai Murzakevich, to establish an own vision of the past, which was ahistorical before the instalment of regular administration of the Duke Potemkin-Tavricheskiy, according to their vision.

Keywords: New Russia/Novorossiya, symbolical geography, Skal’kovskii, invention, settlement.

Novorosia a apărut sub semnul influenţei experienţelor

colonizatoare oferite de imperiile maritime occidentale. În secolele XVII-XVIII, posesiunile coloniale de pe continentul american au fost grupate în: Noua Anglie, Noua Franţãşi respectiv Noua Spanie. Prin procedeul imitaţiei, Rusia tindea să-şi consacre statutul de putere regională.Ecaterina a II-a a descoperito oportunitate pe care imperiul a reuşit sã o exploateze, creând o replică într-un spaţiu aflat la confluenţa dintre trei centre de putere.

Cu certitudine, teritoriile de graniţăreprezentau primele ţinte pentru politica de extindere. Referindu-ne la zonele disputate, ne-a atras atenţia concepţiaprivind cele trei conotaţii istorice ale frontierei.1Ţinuturile de stepă, situate de-a lungul coastei Mării Negre, ilustrează elocvent justeţea raţionamentului lui Alfred Rieber. Novorosia apare în contextul confruntărilor dintre Rusia, Rzeczpospolitaşi Hanatul Crimeii. În acelaşi timp, entitatea era creată cu scopul de a sedentariza, „disciplina” populaţiile nomade. Nu în ultimul rând, Noua Rusie eraun spaţiu destinat pentru colonizări, scopul cărora era de a realiza disjuncţia dintre ,,civilizaţie” şi ,,barbarie”.În expunerea argumentelor, vom avea ca

1 Alfred Rieber, ,,Complex Ecology of Eurasian Frontiers”, în Alexey Miller, Alfred Rieber (eds.), Imperial Rule, Budapest, Central European University, 2004, p. 178.


https://en.wikipedia.org/wiki/Rzeczpospolita


11

punct de plecare ipoteza potrivit căreia Novorosiadin Secolul Luminilor a fost prima versiune oficială a viitorului Rusiei.2

Istoric al mentalităţilor colective, Larry Wolff a remarcat prezenţa conceptelor din ,,geografia filosofică” în discursul elitei intelectuale de la sfârşitul veacului al XVIII-lea.3 Una dintre caracteristicile acestei practici discursive, care mai apoi va migra spre domeniul politicii pragmatice, o reprezenta lejeritatea cu care se puteau inventa entităţi noi, cu propriile denominaţii.Fiind promovată de ,,despoţii luminaţi”, mecanismele acesteia au fost identificate de către Wolffîn cazul Galiţiei.4 La rândul lor, Novorosia şi Basarabia de după 1812 constituie exemple de invenţie grandioasă. Procesul complex, de lungă durată, presupunea promovarea unor politici de omogenizare în interiorul entităţilor administrative. În plus, se dorea amplasarea lor în alt context economic şi politic, rezultând diferenţe cardinalefaţă de zonele învecinate, care nu făceau parte din imperiu. Maşinăria de stat urmărea să creezetabularasa,astfel încâtinstituţiile noi să poată lua locul celortradiţionale.5

De asemenea, pentru călătorii şi funcţionarii din epoca Luminilor, imaginea celuilalt era un punct de referinţă pentru întreaga structură a textului de călătorie. În acest context, Noua Rusie n-a reprezentat vreo excepţie de la regulă. Dintr-o asemenea perspectivă, putem analiza mai coerent relatările scriitorilor, istoricilor şi etnografilor ruşi despre diferenţele incontestabile dintre regiunile imperiului.6 Analiza acestor jurnale e cu atât mai importantă, cu cât descoperim partea utilitară a lor. Unele dintre acestea au servit în calitate de instrumente de lucru pentru marii demnitari ai imperiului în dorinţa acestora de a organiza interacţiunea cu autohtonii, cum a fost cazul impresiilor despre Basarabia scrise deFilip F. Vigel. Însemnările de călătorie au fost înregistrate, sub forma unor memoriişi prezentate guvernatorului general, Voronţov, care

2 Willard Sunderland, Taming the Wild Field: Colonization and Empire on the Russian Steppe, Ithaca&London, Cornell University Press, 2004, p. 70. 3 Larry Wolff, Изобретая Восточную Европу: Карта цивилизации в сознании эпохи

Просвещения [Inventarea Europei de Est. Harta civilizației în epoca Luminilor], traducere de I. Fediukin, Moskva, Novoe literaturnoe obozrenie, 2003, p. 38. 4 Rezultatele cercetărilor pe acest subiect au fost sintetizate în lucrarea intitulată The Idea of Galicia: History and Fantasy in Habsburg Political Culture, Stanford, Stanford University Press, 2010, passim. 5 Idem, ,,Inventing Galicia: Messianic Josephinism and the Recasting of Partitioned Poland”, în Slavic Review, volum 63, numãr 4, 2004, p. 821. 6 Leonid Gorizontov, ,,The „Great Circle” of Interior Russia: Representations of the Imperial Center in the Nineteenth and Early Twentieth Centuries”, în Jane Burbank, Mark von Hagen, Anatolyi Remnev (eds.) Russian Empire. Space, People, Power, 1700-1930, Bloomington&Indianapolis, Indiana University Press, 2007, p. 74.



12

le-a fructificat în elaborarea strategiei politice. În consecinţă, acesta scria din postura observatorului interesat, pentru că deţineafuncţia de viceguvernator al Basarabiei. Exerciţiul său consta în interpretarea caracteristicilor zonei, inclusivşi realizareabilanţuluideosebirilor dintre cele două părţi ale guvernământului. Concluzionând, autorulafirma: ,,Nistrul încă era o linie clară de separare dintre două populaţii, guvernate dupăobiceiuri distincte”.7Disjuncţia dintre Basarabia şi Novorosia este explicabilă pentru prima perioadă de dominanţă a imperiului, însă observăm că acest discurs a fost perpetuat şi în relatările ulterioare ale călătorilor ruşi. După exact trei decenii din momentul călătoriei lui Vighel, profesorul Universităţii din Kiev, Nikolai D. Ivanişev, emitea o observaţie similară: ,,Am traversat Nistrul, parcurgând o porţiune din Basarabia. Nu este nici aceeaşi naturăşi nici aceiaşi oameni”.8 În viziunea noastră, observaţiile reflectă o anumită stare de inerţie a autorilor jurnalelor de călătorie, care tind să-şi confirme supoziţiile, bazate pe relatările şi scrierile deja cunoscute.

După cumam menţionat, spre deosebire de Vechea Rusie, tabloul demografic al teritoriului urma să fie modificat prin colonizări. Se dorea o ameliorare a condiţiilor, astfel încât această Rusie săfie atractivă în ochii străinilor, în mod prioritar acelora care erau persecutaţi în ţările lor de origine.9 Noii veniţi erau instruiţi şi coordonaţi spre activitateaagricolă, dând un suflu nou economiei. Crearea manufacturilor, inaugurarea căilor comerciale spre Orient, diversificarea resurselor agricole reprezentau oportunităţi pentru ,,noul imperiu”.10 Statul absolutist a încercat să se erijeze în protector public al potenţialului economic. În dorinţa de a-şi extinde influenţa, Rusia începe să-şi creeze propriile politici monetare pentru a se autofinanţa.11 În consecinţă, construcţia raţională a spaţiului de colonizare prin divizarea în districte şi loturi proporţionale stăsub semnul influenţei cameralismului, de inspiraţie prusacă. În locul stepei pustii, apar aşezări permanente amplasate de-a lungul drumurilor poştale. Tendinţa de a maximaliza profitul şi-a găsitexpresie în atribuirea

7 F. F. Vigel, ,,Замечания на нынешнее состояние Бессарабии[Observații cu privire la

starea actuală a Basarabiei]”, în Воспоминания [Amintiri], partea a șasea, Moskva, 1892, p. 101. 8 N. D. Ivanișev, ,,Путевые заметки Н.Д. Иванишева [Observațiile de călătorie ale lui

N.D. Ivanișev]”, în KS, volum 4, anul I, numãr 10, Kiev, 1882, p. 85. 9 Ibidem, p. 74. 10Ibidem, p. 75. 11 Marc Raeff, ,,The Well-Ordered Police State and the Development of Modernity in Seventeenth-and Eighteenth-Century Europe: An Attempt at a Comparative Approach”, în The American Historical Review, volum 80, numãr 5, 1975, p. 1224.



13

unor specializări economice celor patru gubernii din cadrul guvernământului.12

Invenţia culturală a Novorosiei:

Pe lângă o invenţie administrativă, procesul a atins şi dimensiunea

culturală, presupunând constituirea istoriei, literaturiişi etnografiei regionale. Literaţii şi istoricii porneau de la supoziţiaconform căreia trecutul provinciilor a fost anistoric. Implicit,semnificaţiile culturale şi ideologice trebuiau edificate în timp. Identitatea locuitorilor acestor zone a cunoscut o modificare substanţialăîn limitele imperiului, păstrând în continuare, elemente specifice complexului de provincialitate, dar obţinând privilegiul de a se îndepărta, tot mai mult, de calificativele de,,barbari” sau „semi-sălbatici”.13 Această invenţie era asociată la un proiect de civilizare mai larg, atât a populaţiei în ansamblu, cât mai ales, a elitei. În cele din urmă, aceasta trebuia să fie asociată la guvernarea zonei. Pentru ca intenţia să se materializeze, se urmărea includerea acesteia în corpul social alnobilimii imperiului.

Ideea de recuperare a moştenirii Orientului prinde contur în anii ’20-’30 ai secolului al XIX-lea, fiind însoţită de idealizarea romanticăa periferiilor meridionale şi orientale ale imperiului. Nobilii ruşi, fascinaţi de posibilitatea asumării moştenirii antichităţii greco-romane, construiesc reşedinţe de vară pe malul pontic-în Crimeea şi Basarabia.14Astfel, atestăm o creştere a interesului faţă de aceste zone, iar noua situaţie impunea căutarea unor soluţii.În cadrul interstiţiului are loc procesul de includere administrativă şi mentală a Basarabiei în entitatea nord-pontică. A. Ermolov, consilier de taină al lui M. Voronţov, nu ascundea faptul că prin integrarea Basarabiei se urmărea lărgirea domeniului de activitate a guvernatorului Noii Rusii. De altfel, dorinţa de a include Basarabia a apărut,la scurt timp, după anexare, fiind vociferată de ducele de Richelieu.15

Fiind considerată drept o proiecţie a viitorului, Novorosia obţinea o istorie particulară, cu câteva direcţii predilecte. De numele lui Apollon Skal’kovskise leagă edificarea literaturii şi istoriografiei Noii

12 Willard Sunderland, Taming the Wild Field, pp. 50-51. 13 Larry Wolff, Изобретая Восточную Европу, p. 7. 14 M.I. Mikeșin, Дворянство: от истории к метафизике [Nobilimea: de la istorie la metafizică], Sankt-Petersburg, Sankt-Petersburgskii Tsentr istorii idei, 2015, p. 337. 15 Anthony L. Rhinelander, Prince Michael Vorontsov: Viceroy to the Tsar, Montreal, McGill University Press, 1990, p. 59.


http://www.twirpx.com/file/1670453/


14

Rusii.16 Skal’kovski, supranumit mai târziu,,Nestor al Noii Rusii”şi „arhiva vie a Odesei”,s-a născut într-o familie de nobili ucraineni din gubernia Kiev, în anul 1808. A studiat medicină la Universitatea din Wilno, apoi a urmat cursuri de ştiinţe juridice la Universitatea din Moscova. Licenţa obţinutăîn drept i-a permis săfie selectat pentru serviciul în cancelaria guvernatorului general de la Odesa.17 Monografiile şi studiile sale au produs inaugurarea istoriei regionale, axată pe teza rupturii spectaculoase dintre trecutul ,,barbarilor” şi prezent. De fapt, prezentul relua tradiţiile antecesorilor din antichitate şi fundamenta drumul „glorios” spre viitor.

Creşterea interesului faţă de preocupările culturale îşi avea originea în dorinţa Ministrului Instrucţiunii Publice, Serghei S. Uvarov, de a-i familiariza pe înalţii demnitari ai imperiului cu realizările recente din ştiinţăşi educaţie.18 Cercetarea unor subiecte actuale din istoria imperiului era încurajată.19 Modul în care educaţia şi ştiinţa regională putea servi în interesele întregului imperiu era discutată în corespondenţa particulară dintre Uvarov şi Voronţov. Guvernatorul, ,,mai mult un lord englez decât cinovnik rus”,20 oferea drept model tradiţiile instituţiilor educaţionale britanice, în speţă, ale studiilor clasice de la Oxford şi Cambridge. Într-un mod admirabil, acestea creau elitele tinere ale statelor, transformându-i pe studenţii europeni în ,,falangă conservatoare”.21 În accepţiunea lui Voronţov, aceasta era singura cale de a estompa spiritul „liberalismului fals” al Franţei şi al statelor germane, care îi deturna pe tineri spre imoralitate şi ireligiozitate. Ministrul Iluminării Publice avea o viziune similară pe marginea subiectului, dezvăluind intenţia de a transforma Universitatea ,,Sfântul Vladimir” din Kiev în ,,Oxfordul nostru”.22 Instituţia trebuia să joace un rol central în crearea

16 A. Markevici, ,,А.А. Скальковский [A. A. Skal’kovski]”, în ZOOID, volum 22, numãr 4, 1900, p. 23. 17 Ibidem, p. 24. 18 M.M. Șevcenko, Конец одного Величия. Власть, образование и печатное слово в Императорской России на пороге Освободительных реформ [Sfârşitul unei Măreţii. Putere, educaţie şi cuvântul tipărit în Rusia imperială din ajunul Reformelor eliberatoare], Moskva, Tri Kvadrata, 2003, p. 76. 19 Ibidem, p. 77. 20 Conform unei remarci a lui M.A. Korf, editată în ,,Из ,,Записок” барона (впоследствии графа)М.А. Корфа -Глава XIII: 1845 [Din Memoriile baronului (ulterior, contelui) M. A. Korf-capitolul XIII: 1845]”, în RS, volum 101, anul XXXI, numãr 1, 1900, p. 51. 21Архив князя Воронцова [Arhiva cneazului Voronțov], t. XXXVIII, Moskva, 1892, p. 446 (10 mai 1836, M.S. Voronţov c. S.S. Uvarov). 22 Ibidem, p. 426 (10 decembrie 1833, Sankt-Petersburg, S.S. Uvarov c. M.S. Voronţov).



15

reţelei, scopul căreia era propagarea ,,spiritului rus” în provinciile detaşate de la Polonia.

Uvarov îl informa despre referinţele privitoare la dezvăluirea gradului de implicare a autorităţilor locale în iniţiativele Centrului pe care le-a inclus în raportulde activitate. Ministrul afirma că l-a nominalizat, alături de alţi câţiva guvernatori, în lista celor remarcaţi.23 Atenţia care i-a fost acordată era determinată de activismul guvernatorului în afacerile ce ţineau de gestiunea şi răspândireainformaţiei. În unele cazuri, schimbările anunţate de Voronţov nu erau privite cu ochi buni de decidenţii politicii culturale. Iniţiativa de editare a ,,Almanahului Odesei”, sub auspiciile propriei instituţiei, a trezit discuţii vii în cercurile înalte ale Imperiului. Ministrul îi reamintea lui Benckendorf despre privilegiul Academiei de Ştiinţe de a publica calendarele oficiale. Specificând că o face în

detrimentul relațiilor amicale menținute de-a lungul anilor, Uvarov explicita atenţionările privitoare la depăşirea atribuţiilor în acest sens.24 În cele din urmă, iniţiativa editorială a prins contur şi a început să apară cu regularitate.25

Skal’kovski a încercat să demonteze supoziţia conform căreia o formaţiune administrativă relativ recent creată nu putea să etaleze o istorie proprie.26 Metoda sa era bazată pe sistematizarea proceselor şi evenimentelor care au marcat avansarea Imperiului Rus spre sud. În calitate de moment „zero” era luat episodul creării ,,Liniei Ucrainene” (1730-1731).27 Din această cauză, procesul de valorificare a trecutului nu reclama neapărat apelul la mărturiile arheologice.28 Cuvântul înainte la lucrarea de referinţă: Хронологическое обозрение истории Новороссийского края [Retrospectiva cronologică a istoriei Novorosiei] suscită interes din perspectiva studiului metodei lui Skal’kovski de a (re)produce trecutul Noii Rusii.

23 Ibidem. 24Ibidem, p. 423 (15 decembrie 1832, Sankt-Petersburg, S.S. Uvarov c. A.H. Benckendorf). 25 În primii şase ani de existenţă, almanahul a fost editat sub patronajul Cancelariei Guvernatorului general, fiind transferat, mai apoi, sub custodia Liceului ,,Richelieu” (O. Zaharova, Генерал-фельдмаршал светлейший князь М. С. Воронцов [Generalul-feldmareşal

cneazul M. S. Voronţov], Moskva, Țentrpoligraf, 2001, p. 308). 26 A. A. Skal’kovski, Изустные предания о Новороссийском крае [Tradiţii despre regiunea Novorosia], Sankt – Petersburg, 1838, p. 1. 27 Linia Ucraineană reprezenta un sistem de fortificaţii. Scopul acesteia era de a închide frontiera dintre Rusia şi Hanatul Crimeii pe o distanţă de 250 km, între fluviile Orel şi Donets. Vezi: John P. LeDonne, The Grand Strategy of the Russian Empire, 1650-1831, Oxford&New York, Oxford University Press, 2004, p. 48. 28 A. A. Skal’kovski, Изустные предания о Новороссийском крае, p. 1.



16

Pe toată durata desfăşurării proiectului, coordonarea era asigurată de către M.S. Voronţov.Nikolai Murzakevici ne lasă o relatare a circumstanţelor în care guvernatorul îl descoperă pe „junele” căutător de documente: ,,Kiriakov, împreună cu mine, l-am recomandat lui Fabr, iar acesta a prezentat lui Voronţov planul călătoriei academice la arhivele regiunii Novorosia pentru colectarea materialelor istorice”.29 Guvernatorul general va reţine lapidar întâlnirea în notiţele sale: ,,Fiind parte a personalului meu, consilierul de curte Skal’kovski, la începutul anului 1835, mi-a prezentat proiectul constituirii arhivei istorice la Odesa, manifestând dorinţa de a vedea arhivele importante din Novorosia şi Basarabiaşi de a extrage, de acolo, toate dosarele şi documentele, care au tangenţă cu istoria regiunii”.30Demnitarul a aprobat iniţiativa, acordându-i suport financiar. Demersul implica mobilizarea resurselor, iar documentele deja cunoscute urmau să fie preluate de istoricul curţii. Murzakevici i-a furnizat actele pe care le-a colectat în vederea redactării şi publicării celor şase articole cu tematică istoricăîn ,,Mesagerul Odesei”. Pentru o perioadă de timp, istoricul se detaşează de preocupările sale anterioare.31Guvernatorul îi prezintă instrucţiuni privitoare la strategia de lucru, constituită din trei paşi:1) de a merge în toate arhivele din regiune care pot conţine documente importante;2) de a găsi şi a sistematiza documentele care pot oferi esenţa evenimentelor din momentul în care stepa pustie a Noii Rusii a devenit parte a istoriei europene;3) constituirea istoriei regiunii din materialul informativ acumulat.32

În ansamblu, stilul specific istoriografului era inspirat din lucrarea fundamentală a lui Karamzin: История Государства Российского[Istoria Statului Rus]. Chiar şi pornind de la acest aspect, ne putem da seama că autorul apelează la naraţiune descriptivă, bazată pe relatări despre acţiunile personalităţilor politice şi militare ale Rusiei din secolul al XVIII-lea. În deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, tradiţia „canonică” a fost supusă criticii de către istoricul favorit al lui Serghei S.

29 N. N. Murzakevici, ,,Записки Н. Н. Myрзакевича, 1806—1883гг.,Биографический

очерк и примечания составленные кн. В. Д. Дабижа [Notițele lui N. N. Murzakevici, 1806-1823. Autobiografia, bibliografia şi notele redactate de cneazul V. D. Dabija]”, în RS, volum LIV, numãr 4, 1887, p. 138. 30Apud V. V. Morozan, ,,Попытки создания исторического архива в Одессе А. А.Скальковским. Вторая половина XIX в. [Tentativele de creare a arhivei istorice la Odesa ale lui A. A.Skal’kovski. A doua jumătate a secolului al XIX-lea]”, în Вестник архивиста [Mesagerul arhivistului ], numãr 1, 2013, p. 20. 31 N. N. Murzakevici, ,,Записки Н. Н. Myрзакевича, 1806-1883гг.,Биографический очерк и примечания составленные кн. В. Д. Дабижа”, p. 138. 32 Idem, Хронологическое обозрение истории Новороссийского края. 1730 – 1823 [Retrospectiva cronologică a istoriei Novorosiei . 1730 – 1823], volum 1, 1730 – 1796, Odesa, 1836, p. II.


http://www.runivers.ru/bookreader/book199675/#page/133







17

Uvarov: Nikolai G. Ustrialov.33 Noua linie urma să dezavueze viziunea fragmentară.34 În primii ani ai deceniului '4 al secolului al XIX-lea, o serie de catedre de istorie şi literatură a Rusiei au completat structura academică a universităţilor din imperiu.35 La nivelul imperiului, „noua istorie” justifica dezvoltarea, în condiţii particulare, a statului rus. Existenţa acestuia, spre deosebire de statele europene, era asigurată de factorii continuităţii: ortodoxia şi autocraţia.36 În disertaţia sa, Ustrialov evoca două deficienţe fundamentale ale studiilor care urmeazămetoda lui Karamzin: insuficienţa bazei documentare şi alegerea nereuşită a punctului de prezentare a evenimentelor.37 De altfel, biograful lui Skal’kovski, A. Markevici,atesta prezenţa unor verigi slabe, cea mai evidentă dintre elefiind utilizarea exclusivă, ca sursă de documentare, a Colecţiei Complete de Legi ale Imperiului Rus pentru volumul întâi al Istoriei Novorosiei.38 Totuşi, anumite variaţii de metodă erau admise în cazul unor istorii provinciale, în zonele unde situaţia nu era tensionată, iar statul nu era pus în situaţia de a-şiapăra legitimitatea. După cum recunoştea Skal’kovski, în timp ce exponenţii de vârf ai istoriografiei se preocupau cu nordul şi vestul imperiului, el avea libertatea de a-şi îndrepta atenţia spre sud.39 Cu certitudine, cercetările istoricilor din Novorosia nu erau, pe deplin, sincronizate cu demersurile de edificarea istoriei naţionale, în sensul modern al cuvântului, capabilă să susţină legitimitatea separării ,,Guberniilor de Vest” de corpul teritorial al Regatului Poloniei. Andrei Cuşco susţine că Societatea de Istorie şi Antichităţi de la Odesa, sub auspiciile căreia au apărut lucrările istoricului, deşi s-a aflat sub control guvernamental, a fost deschisă demersurilor de identificare a

33Alexey Miller, Триада графа Уварова. Лекция Алексея Миллера на Полит.ру[Triada contelui Uvarov. Lecţia lui Alexey Miller], 11 aprilie 2007, accesat la 30 septembrie 2015, http://polit.ru/article/2007/04/11/uvarov/. 34 Cynthia Whittaker, Граф Сергей Семенович Уваров и его время[Contele S. S. Uvarov şi

epoca sa], traducere de N. L. Lujețkaia, Sankt-Petersburg, Akademiceskii proekt, 1999, p. 187. 35 Alexey Miller, ,,Natsiia, Narod, Narodnost` in Russia in the 19th Century: Some Introductory Remarks to the History of Concepts”, în Jahrbrucher fur Geschichte Osteuropas, seria nouă, volum 56, numãr 3, 2008, p. 383. 36 Cynthia Whittaker, Граф Сергей Семенович Уваров и его время, p. 186. 37 N. G. Ustrialov, О системе прагматической русской истории [Despre sistemul istoriei pragmatice ruseşti], teză de doctorat, Universitatea din Sankt-Petersburg, 1836, pp. 3-4. 38 A. Markevici, ,, ,,А.А. Скальковский”, p. 29. 39 A. Skal’kovski, Сравнительный взгляд на Очаковскую область в 1790 и 1840

годах[Perspectiva comparată a regiunii Oceakov în anii 1790 și 1840], Odesa, 1842, p. 1.


http://polit.ru/article/2007/04/11/uvarov/

https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%9C%D0%B8%D0%BB%D0%BB%D0%B5%D1%80,_%D0%90%D0%BB%D0%B5%D0%BA%D1%81%D0%B5%D0%B9_%D0%98%D0%BB%D1%8C%D0%B8%D1%87

https://books.google.ru/books?id=AgKPBQAAQBAJ&pg=PA83&lpg=PA83&dq=%D0%9E+%D0%A1%D0%B8%D1%81%D1%82%D0%B5%D0%BC%D0%B5+%D0%9F%D1%80%D0%B0%D0%B3%D0%BC%D0%B0%D1%82%D0%B8%D1%87%D0%B5%D1%81%D0%BA%D0%BE%D0%B9+%D0%B8%D1%81%D1%82%D0%BE%D1%80%D0%B8%D0%B8&source=bl&ots=OTV6b6OB4T&sig=uGblm5W0nnlZnRf0NC5sZ15p9o4&hl=ru&sa=X&ved=0CCoQ6AEwAmoVChMI3_Xd9YLqyAIVyFksCh2MegiN


18

particularităţilor locale şi nu s-a alăturat, în totalitate, strategiilor de naţionalizare a ştiinţei.40 Discursul ştiinţific al lui Skal’kovski era fundamentat pe principiul conform căruia trecerea timpului înseamnă, în mod obligatoriu, dezvoltare continuă, fiind influenţatăde prezenţa unor legităţi proprii. Siguranţa în viziunea de durată lungăa guvernului, care direcţiona mereu lucrurile spre progres, reprezenta un punct de reper. De aici derivaşi preferinţa spre elaborarea unor lucrări de evocare a schimbărilor pe o durată scurtăşi medie. Acest gen de lucrare istorică avea, în vedere, două limite cronologice bine definite, fiind bazată pe statistici abundente ale diverselor paliere ale activităţii umane. De regulă, ele făceau referinţă la progresele anumitei regiuni din cuprinsul Noii Rusii. Modelul oferit de volumul lui Skal’kovski: Perspectiva comparată a regiunii Oceakov în anii 1790 şi 1840 a găsitoglindire fidelă în lucrarea semnată de un alt istoricdin sudul Rusiei, Nikolai N. Murzakevici:Retrospectiva succeselor regiunilor Noua Rusieşi Basarabia în cei 25de ani scurşi, de la 1820 la 1846. Autorul era decis să investigheze performanţele ,,sudului Rusiei, acolo unde s-a realizat, practic, cel mai mare progres al unei populaţii”.41 Pe de altă parte, dublarea populaţiei timp de 25 de ani s-a datorat ,,ospitalităţii Rusiei”, subliniind unicitatea proiectului de colonizare, mecanism ce n-a fost implantat în alte state.

Fie că au scris despre Oceakov sauBasarabia, primii istorici moderni au insistat asupracomplexităţii proiectului imperial, pornind de larezultatele fulminante obţinute într-un timp scurt. Din acest punct de vedere, regiunii nu i se puteau găsi omologi în spaţiul european. Totuşi, eraamintită performanţa economică a Statelor Unite ale Americii, însă aceasta era situată prea departe pentru a fi supusă unei analize mai ample. Continentul american era atât de puţin cunoscutpublicului rusesc, încât era, practic, imposibil de realizat o comparaţie.42 Novorosia nu putea decât să se înscrie pe filonul unui secol al perfecţionării continue, al dezvoltării rapide a tuturor sferelor cunoaşterii umane.43

40 Andrei Cuşco, ,,Între ,,orientalism” şi obiectivitate: etnografia rusă şi Basarabia în a doua jumătate a secolului XIX”, în PLURAL. Istorie. Cultură. Societate, volum 1, numãr 1-2, 2013, p. 115. 41 N. N. Murzakevici, Очерк успехов Новороссийского края и Бессарабии в истекшее двадцатипятилетие, т. е. с 1820-го по 1846 год [Retrospectiva succeselor regiunilor Noua Rusie şi Basarabia în cei 25 de ani scurşi, de la 1820 la 1846], Odesa, 1846, p. 3. 42 A. Skal’kovski, Изустные предания о Новороссийском крае, p. 2. 43 N. Murzakevici, ,,Записки Н. Н. Myрзакевича, 1806-1883гг.,Биографический очерк и примечания составленные кн. В. Д. Дабижа”,p. 2.






19

În plus, prin instituţionalizarea preocupărilor istorice, influenţa politicului va creşte şi mai mult. La nivelul regiunii, procesul a debutat în martie 1839, atunci când a avut loc prima şedinţă a Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odesa. Contele Voronţov a fost ales preşedinte de onoare,44 iar fostul funcţionar al Ministerului de Finanţe Publice şi tutore al Districtului Educaţional al Odesei, Dmitrii Kniajevici, a preluat responsabilităţile de coordonare.45Primatul politic a avut mai mult decât implicaţii simbolice, aşa cum rezultă din scrisorile lui Voronţov adresate lui Nikolai Murzakevici, profesor de istorie la Liceul „Richelieu” şi membru activ al societăţii. În primul rând, autorităţile regionale se implicau în activitatea internă, prin coordonarea alegerilor şi stabilirea priorităţilor. Astfel, guvernatorul regional sugera alegerea mitropolitului de Kharkov şi Taurida, Gavriil, în funcţia de preşedinte al societăţii. În acelaşi timp, se recomanda eliminarea din listă a candidatului preferat de membrii comunităţii: Andrey Fabr cu intenţia de a-l lăsa să exercite doar atribuţiile administrative.46Preşedintele onorific stabilea contacte cu alţi demnitari importanţi pentru a-i convinge să adere sau să susţină activităţile societăţii istorico-culturale. Aflându-se la Genova, Voronţov îl convinge pe vice-consulul, Yegor Betzzo, să accepte alegerea sa în calitate de membru al asociaţiei.47

În al doilea rând, contele îşi expunea poziţia pe marginea unor probleme de metodă. De exemplu, guvernatorul îi recomanda istoricului să editeze Cronica lui Nestor cu litere obişnuite şi nu cu caractere slavoneşti şi, obligatoriu, la Odesa.48 Într-o altă situaţie, Voronţov îi recomanda lui Murzakevici să publice doarmanuscrisele parţial sau complet necunoscute.49

„Noua Rusie” teritorială este consonantă cu cea temporală. Ambele reprezintă, mai puţin, victorii asupra ,,Vechiului”, ci mai curând,

44 Din această postură, Voronţov obţine, încă din primul an de activitate, beneficii importante care vor defini activităţile ulterioare: buget anual de 5000 ruble; privilegiul de a realiza săpături arheologice pe întreg teritoriul sudului Rusiei, patronajul simbolic din partea prinţului moştenitor, marele cneaz Alexandru (O. Zaharova, Генерал-фельдмаршал светлейший князь М. С. Воронцов, p. 307). 45,,Письма князя М. С. Воронцова кН. Н. Мурзакевичу [Scrisorile lui M.S. Voronțov către N.N. Murzakevici]”, în RA, numãr 12, 1876, pp. 362-363. 46 Ibidem, pp. 367-368(14 noiembrie 1844, Alupka). 47 Ibidem, p. 364 (26decembrie 1844/7 ianuarie 1845, Genova). 48 Ibidem, p. 366 (4/16 iulie 1844, Karlsbad, M.S. Voronțov c. N.N. Murzakevici). 49 Ibidem, pp. 365-366 (26 decembrie 1844/7 ianuarie 1845, Genova, M.S. Voronţov c. N.N. Murzakevici, Genova).



20

asupra atemporalităţii şi inexistenţei în sine.50Cât de paradoxal n-ar suna, între modul în care trebuia să se construiască ,,La Nouvelle Russie” şi finalitatea acesteia în calitate de proiecţie filosofică exista o falie imensă. În acest sens, opţiunea oficialităţilor şi cea a multora dintre intelectuali, precum Nikolai Gogol sau Vasilii Odoevski, coincidea: în secolul al XIX-lea, Rusia trebuia să urmeze o traiectorie „perpendiculară” în raport cu ţările occidentale. Însă, la final, spaţiul trebuia să obţină admiraţie din partea europenilor. Încă, conceptele de ,,civilizare” şi ,,iluminare” îşi menţin statutul de termeni-cheie ai discursului, iar în acest sens, în Noua Rusie lucrurile se construiesc după modelul celei Vechi. Însă, resortul economiei concurenţiale o face diferită: motorul dezvoltării Novorosiei şi alBasarabiei eracomerţul extern.51

În consecinţă, deceniile ’3-’5 ale secolului al XIX-lea ne aduc, în prim-plan, modificarea de optică în înţelegerea „Noii Rusii”. Fiind creată, în epoca Luminilor, ea reprezenta doar o anexă a „proiectului grecesc” a Ecaterinei a II-a. Deci, la origini, ea constituia un instrument de implementare a moştenirii Antichităţii. În acelaşi timp, era încă un pas pedrumul lung spre Constantinopolşi implicit,obţinerea controlului asupra Strâmtorilor. Însă, în perioada lui Nicolae I, spaţiul se va construi în ideea progresului continuu. Noua Rusie va fi adusă în atenţiaobservatorilor europenipentru a contura realizările din agricultură şi comerţ.

50 D. A. Sdvizkov, ,,Изобретение XIX века. Время как социальная

идентичность[Invenția secolului al XIX-lea. Timpul ca identitate socială]”, în E. A. Vishlenkova , D. A. Sdvizkov (eds.), Изобретение века. Проблемы и модели времени в

России и Европе XIX столетия [Invenția veacului. Probleme și modele ale timpului în Rusia și Europa secolului al XIX-lea],Moskva, Novoe literaturnoe obozrenie, 2013, p. 19. 51 N. N. Murzakevici, ,,Записки Н. Н. Myрзакевича, 1806-1883гг.,Биографический очерк и примечания составленные кн. В. Д. Дабижа”, p. 47.





IMPACTUL CARANTINEI DUNÃRENE ASUPRA COMERŢULUI INTERNAŢIONAL CU CEREALE DIN

REGIUNEA DUNÃRII DE JOS (1829-1853)

The Impact of the Danube Quarantine on the International Trade with Grains in the Lower Danube Region (1829-1853)

Cristian CONSTANTIN

Abstract:During the 18th and 19th centuries, a large part of the world grain trade

was controlled by certain intermediate ports, where it was stored for lengthy periods and sold when market conditions seemed favourable. This procedure was called deposit trade, and it occupied most of the commerce of large ports such as Hamburg and Amsterdam in Northern Europe, Marseille, Genoa, Leghorn and Trieste in the Mediterranean. By the early 1830s, Danubian grain entered this commercial pattern, following the provisions of the Russian–Turkish Peace of Adrianople (1829). It granted the two Romanian Principalities of Wallachia and Moldavia full freedom to pursue commerce and to navigate on the Danube, turning the ports of Brăila and Galaţi into important suppliers of grain on the European markets. In the following two decades, Danubian grain supplied the Mediterranean deposit ports, before a decisive shift took place following the repeal of the Corn Laws in Britain, when most of the Danubian wheat and maize was carried directly to the British archipelago. The original writings of several foreign travellers who visited the Romanian Principalities provided us with important information about the Danubian quarantine established at the mouth of the Danube (or in Dobrudja) in the 19th century. The works of the foreign travellers included in the series of foreign travellers about the Romanian Principalities in the 19th century, managed to portray the manner in which the quarantine was organized and how disinfection measures were applied to both people and goods.

Keywords: Brăila, Galaţi, ports, quarantine, foreign travellers, grains.

Descrisă adeseori de scrierile călătorilor străini în jurnalele proprii

şi gazetele apusene, regiunea gurilor de vărsare a Dunării în Marea Neagră a cunoscut apogeul interesului pe agenda zilnică a guvernelor occidentale după anul 1829. Liberalizarea comerţului şi navigaţiei prin gurile Dunării, în urma Tratatului de la Adrianopol (1829), a accelerat procesul de rusificare a comerţului în bazinul Mării Negre. În acest context, Rusia tindea să devină o ameninţare pentru Europa Centrală şi pentru pieţele alimentare din Europa de Apus, preocupate de procesul de industrializare. „Marile speranţe” alimentare ale puterilor europene se

Această lucrare a beneficiat de suport financiar prin proiectul „Excelenţă interdisciplinară în cercetarea ştiinţifică doctorală din România-EXCELLENTIA” cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contract nr. POSDRU/187/1.5/S/155425.



22

puneau în forţa de compensare a celor două Principate Române faţă de monopolul rusesc. Lumea care urmează să fie descrisă pare desprinsă din romanele lui Charles Dickens, plină de măsuri represive şi de indivizi oportunişti dornici de acumularea rapidă a unui capital substanţial. În cele ce urmează o să descriem una din acţiunile întreprinse de autorităţile de la Sankt-Petersburg pentru a favoriza comerţul cu cereale din porturile hinterlandului nord pontic, în special Odessa, în detrimentul schelelor Ţării Româneşti şi Moldovei (Brăila şi Galaţi).

Serviciul de carantină din cele două Principate Române a fost instituit prin prevederile Tratatului de la Adrianopol şi statutul său a fost organizat prin adoptarea Regulamentelor Organice. În ambele state s-a înfiinţat câte un comitet sanitar care avea obligaţia să supravegheze asupra sănătăţii publice şi întreţinerii carantinelor. Aparent o invenţie menită să aducă protecţie împotriva diverselor epidemii care ucideau în epocă mai mult ca oricare război, carantina s-a dovedit o armă în mână noii puteri protectoare care vedea dincolo de propria armatã de ocupaţie şi alte metode de constrângere a Principatelor Danubiene. Conducerea era alcătuită dintr-un comitet director şi unul medical. Rusia numea inspectorul general pentru cele două Principate şi alături de ministrul Treburile din Lăuntru (Interne), şeful poliţiei şi medicul şef formau comitetul director al carantinelor. Graniţa pe Dunăre a Principatelor, de la Vârciorova şi până la Prut, a fost supravegheată de un întreg sistem defensiv şi totodată represiv. Cordonul sanitar era format din soldaţii aflaţi în serviciul Principatelor, special constituit pentru „serviciul carantinelor, al vămilor şi al ordinii interioare”.1 Serviciul carantinei a fost cel care se întreţinea din taxele percepute pentru acest serviciu pe malul stâng al Dunării, dar şi din controlul vaselor şi insulelor şi încasarea drepturilor de vamă şi veniturile care proveneau din pescuit.2 În scopurile amintite mai sus, armata deţinea birourile carantinelor, vămilor şi toate punctele considerate importante pentru supravegherea şi menţinerea unei stări de ordine şi securitate după bunul plac al puterii protectoare.3

Cel mai întins sistem de carantină a fost instituit în Ţara Românească, unde au fost organizate trei carantine de clasa întâi: la

1 J. A. Vaillant, La Roumanie ou Histoire, Langue, Littérature, Ortographie, Statistique des peuples de la langues d’ ore, ardialiens, vallaques et moldaves, résumé sour le nom de Romains, volum III, Paris, 1844, p. 76. 2Ibidem; vezi şi Constantin Ardeleanu, Gurile Dunării-o problemă europeană. Comerţ şi navigaţie la Dunărea de jos în surse contemporane (1829-1853), Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2012, pp. 71-72. 3 ,,Libertatea comerţului în Regulamentul Organic din Moldova”, în British and Foreign State Papers, 1843-1844, pp. 709-722.



23

Giurgiu, Călăraşi şi Brăila, cinci de clasa a doua (Severin, Calafat, Turnu, Zimnicea şi Olteniţa) şi trei de clasa a treia (Izvoarele, Bechet şi Gura Ialomiţei). Moldova dispunea de un singur punct de carantină de clasa întâi, la Galaţi. Clasificarea era realizată pe baza traficului comercial şi uman de pe cele două maluri ale Dunării.4 Pentru străinii care au trecut prin Principate înainte de izbucnirea Războiului Crimeii, pichetele carantinelor arătau cât de rudimentare şi totodată cât de eficiente au fost măsurile „protectoare” ale Rusiei: „De-a lungul râului, pe jumătate inundate, vedem căsuţe din scânduri sau din trunchiuri de copaci ridicate pe piloni la doi metri deasupra solului. În jurul acestora se află o galerie protejată, împotriva ploii şi a soarelui, de un acoperiş. În acest soi de balcon, o santinelă, îmbrăcată în camaşă albă vara sau de pânză groasă iarna, veghează neîncetat asupra râului”.5

În Ţara Românească un pichet de carantină era repartizat spre pază la 120 de familii, care aveau obligaţia să întreţină pichetul respectiv cu patru oameni înarmaţi şi doi luntraşi. Pichetele aveau rolul de a veghea la paza malului românesc al Dunării între două sectoare ale carantinei. Paza pichetelor era destinată sătenilor contribuabili care aveau vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani, aflându-se subordonaţi unui caporal şi unui soldat. Frontiera Valahiei era apărată de 35.040 de familii, dintre care 1.720 de persoane se aflau în serviciu permanent, la care se adaugă cei 584 de caporali şi soldaţi. Totalul grănicerilor permanenţi a fost în Ţara Românească de 2.336 la un total de 217 pichete.6 Paza frontierei din Moldova a fost distribuită celor 15 pichete, care aveau fiecare câte doi călăreţi şi doi infanterişti. De unde rezultă un efectiv de 60 de persoane care se aflau permenent în serviciu. Carantina din cele două Principate Române număra la începutul Războiului Crimeii un efectiv de pază de 2.396 de oameni gata să intervină pentru a stopa infiltarea în Principate a

4 Vezi pe larg Georgeta Penelea, ,,Organizarea carantinelor în epoca regulamentară”, în Studia Universitatis ,,Babeş-Bolyai”.Seria Historia, tom XIV, 1969, pp. 29-41; Eadem, ,,Organizarea vamală a Ţării Româneşti în epoca regulamentară”, în Studii. Revistã de istorie, tom XXI, numãr 3, 1968, pp. 481-497; C. Ardeleanu, Gurile Dunării-o problemă europeană, pp. 71-72; Idem, International Trade and Diplomacy at the Lower Danube: The Sulina Question and the Economic Premises of the Crimean War (1829-1853), Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2014., pp. 67-69. Gabriel Barbu, ,,Note despre organizarea carantinelor în Ţările Române”, în Din istoria luptei antiepidemice în România. Studii şi note, editor G. Brătescu, Bucureşti, Editura Medicală, 1972, p. 223; Gheorghe Brătescu, Paul Cernovodeanu, Biciul holerei pe pământul românesc. O calamitate a vremurilor moderne, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p. 18, Daniel Panzac, La peste dans l’Empire Ottoman, 1700-1850, Leuven, Editura Peeters, 1985, pp. 459-460. 5 Thibault Lefebvre, Études diplomatique et économiques sur la Valachie, Paris, 1858, p. 177. 6 J. A. Vaillant, La Roumanie ou Histoire, p. 77.



24

vreunui „virus” periculos nu atât pentru pentru populaţie, cât mai ales pentru Rusia ţaristă.7

Carantina de la Brăila dispunea în anul 1831 de 58 de persoane ale miliţiei, dintre care 8 erau călăreţi, şi o cazarmă pentru 5 ofiţeri, 70 de soldaţi şi un grajd pentru 16 cai. La acestea se adaugă locuinţa şefului companiei.8 De la Brăila şi până unde se varsă Siretul în Dunăre se aflau 3 avanposturi cu câte 5 paznici tereştri şi 2 călăreţi. Distanţa dintre pichete era de 3 ceasuri (ore). Ceea ce însumează 15 paznici tereştrii, 6 călăreţi, 3 cazarme şi un „lăcaş pentru un ofiţer unde se varsă Siretul în Dunăre”.9 Carantina din oraşul Brăila avea 26 de civnovici, care primeau împreună lunar pentru salarii şi cheltuieli 3.550 de lei. De unde rezultă o cheltuială anuală de 42.600 de lei. Pentru cumpărarea de afumători şi lemne pentru încălzirea odăilor se acordau 400 de lei lunar. Pentru hrana a patru cai distribuiţi în mod egal directorului şi doctorului carantinei au fost alocaţi 60 de lei lunar. Poştalionul, o singură persoană, care era însărcinat cu îngrijirea carelor primea 40 de lei lunar, iar cei doi tulumbagii primeau fiecare câte 50 de lei în fiecare lună.10

În perimetrul carantinei se desfăşurau aproape toate operaţiunile importante şi de lungă durată din port, depozitarea şi taxarea vamală a produselor de către contracciul vămilor.11 În acest mod s-a legalizat privarea de libertate (între 4 zile şi 2 săptămâni) şi violarea intimităţii în numele sănătăţii publice şi cu girul protector al Rusiei.12 Fiecare oficiu de carantină avea obligaţia de a înregistra într-o condică pasagerii care intrau sau ieşeau din Principat. Extrase ale registrului au fost trimise lunar Comitetului Carantinelor. Călătorul, la intrarea în Principate, avea obligaţia să prezinte autorităţilor paşaportul sau alte documente de călătorie, supuşii occidentali puteau să utilizeze paşapoartele eliberate de consulatele lor.13 În acest mod era controlată demografia Principatelor şi în funcţie de banii şi documentele pe care le aveau asupra lor erau

7 Adolphe Laurent Joanne, Voyage en Orient, volum I, Bruxelles, 1850, p. 118; vezi şi C. Ardeleanu, Gurile Dunării-o problemă europeană, p. 72. 8Analele Parlamentare ale României, tom I, „partea I a Ţării Româneşti”, 1831, 1890, p. 288. 9Ibidem. 10Ibidem, p. 296. 11 Ştefan Petrescu, ,,Migraţie şi carantine în porturile dunărene: controlul documentelor de călătorie în epoca Regulamentelor Organice”, în Studii şi materiale de istorie modernă, tom XXV, 2012, pp. 101-102. 12Ibidem, p. 103. 13Ibidem, p. 104.



25

încadraţi în peregrini şi „posibili atentatori la ordinea impusă de puterea protectoare” (s.n.).

Metoda utilizată pentru completarea condicii era ce a interogatoriului. Cinovnicul carantinei nota datele în funcţie de rubricile registrului său. Acestea se refereau la numele călătorului, locul de provenienţă, destinaţia, paşaportul cãrei ţări îi aparţine, neamul şi meseria. La acestea se adaugă datele considerate de directorul carantinei ca fiind importante pentru ulterioare informări ale autorităţilor central.14 Porturile dunărene deveniseră puncte importante pentru intrarea străinilor în Principate, cam singurele care contau în lipsa unei infrastructuri terestre solide, iar mişcarea populaţiei putea fi observată din aceleaşi surse ale carantinei de care nu scăpa nimeni, indiferent de rang sau avere. Spre exemplu, în carantinele din porturile Dunării româneşti erau mai mulţi pasageri ca în lazaretul de la Marsilia.15

Charles Joseph Edmond de Bois-Le-Comte a fost un important diplomat francez care a relatat, pe parcursul anilor 1833-1834, pentru Ministerul Afacerilor Străine de la Paris situaţia din cele două Principate.16Bois le Comte nota în raportul său pentru Ministerul de Externe francez, din 1833, următorul aspect: „Guvernul muntean a organizat în toate porturile acestea carantine formând 11 puncte de 1.122 infanterişti şi 344 de călăreţi. Moldova n-are decât carantina de la Galaţi. În 1833, a primit până la 4.000 de călători; cea de la Giurgiu a primit 2.108 şi cea de la Brăila 1.900. Excelenţa Voastră îşi va da mai bine seama de activitatea acestor pasageri amintindu-şi că lazaretul din Marsilia n-a primit în 1832 decât 3.982 de călători”.17 Consulul englez la Bucureşti, Blutte considera că măsurile luate de autorităţile române după izbucnirea epidemiei de ciumă la Silistra au fost foarte drastice şi că în spatele lor nu se ascund de fapt chestiuni sanitare, ci raţiuni economice. În acea perioadã în porturile Galaţi şi Brăila carantina pentru navele venite din Turcia a fost extinsă la 40 de zile în loc de 14 zile cât se efectuau în porturile ruseşti, Ismail şi Reni. Favorizarea fiind făcută de către ruşi portului Odesa, în dauna celor două porţi ale Principatelor Danubiene, Brăila şi Galaţi.18 Peregrinii erau

14 Vezi detalii despre procedură în Ibidem, pp. 105-106. 15Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, volum III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 152. 16 Vezi o biografie detaliată a lui Joseph Edmond de Bois-Le-Comte în Ibidem, pp. 95-96. 17Ibidem, p. 152. 18 Raportul lui Blutte din 13 mai 1832 către centrala engleză; P.R.O., F.O., dosar 97/403, f. 309-310, apud Paul Cernovodeanu, Relaţii comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii (1803-1878), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986, p. 60.



26

obligaţi la intrarea în carantină să declare toate bunurile aflate asupra lor, în caz contrar pedeapsa era dublarea numărul de zile pe care le petrecea în condiţiile neplăcute ale izolării din carantină.19

Un caz interesant a avut loc în 1832 la Brăila. Constantin Epites, doctorul carantinei locale, a raportat Comitetului Carantinei că trei fraţi greci (ot Kefalonia) aveau asupra lor bani nedeclaraţi. După procedura vremii directorul carantinei trebuia să preia banii de la cei aflaţi în carantină şi să-i treacă prin procedura de decontaminare. Cum afumătorile au fost ocupate cu mărfurile şi hainele lor, pasagerii au fost nevoiţi să aştepte trei zile până când s-au schimbat de haine şi le-au predat împreună cu lucrurile la afumătoare. Medicul a descoperit în încăperea grecilor, după sobă, între mai multe bucăţi de săpun, o sumă mare de bani. Grecii au spus că doctorul „s-au pus la ceartă cu mine, precum cei mai mulţi chefaloniţi” şi „m-au necinstit cu limba lor fără de hotar”. Comitetul Carantinelor a sancţionat conducerea carantinei pentru că nu a respectat regulamentul, întârziind aplicarea măsurilor carantineşti. Chefaloniţii, deşi „au fost îndemnaţi de necunoştinţa datoriilor lor către carantină”, pentru a lor „netrebnică faptă, cât şi spre pilda altora”, au fost osândiţi a face termenul de carantină îndoit, iar ocârmuitorul judeţului trebuia să cerceteze dacă banii erau ai lor sau fuseseră furaţi.20 Atât pentru contemporani, fie români sau occidentali, carantina era o certitudine că ruşii controlează toate aspectele cotidiene ale localnicilor şi a celor aflaţi în tranzit.21

O problemă esenţială a ridicat-o în epocă şi apartenenţa la altă confesiune decât cea oficială, ortodoxă. Persoanele aflate în tranzit şi care aveau alte confesiuni nu au fost mereu primite cu încredere şi ospitalitate de către autorităţi. La carantina din Brăila s-a produs în anul 1838 un eveniment demn de evocat. În lazaretul carantinei au intrat doi tineri veniţi din Tulcea, care s-au declarat ruşi. La expertiza medicală „pă pielea goală [...] s-au găsit scopiţi pe amândoi”.22 Direcţia Carantinei a cerut lămuriri

19 În acest fel se exercita puterea Rusiei în numele sănătăţii publice şi Principatele Danubiene erau scutite de molime. Cu toate că a fost o măsură cu iz politic, studiile pe această temă au demonstrat şi efectul sanitar al unei chestiuni care pentru călătorii occidentali părea o exercitare a forţei Rusiei asupra unei pieţe economice şi a unei artere navigabile din ce în ce mai importante pentru Europa. 20 Episod relatat de Ştefan Petrescu în Ştefan Petrescu, ,,Migraţie şi carantine în porturile dunărene”, p. 103; Date sumare despre conflictele dintre autorităţile române, care serveau drept paravan celor de ocupaţie ruseşti şi grecii ionieni care acostau la Brăila apar şi în Paul Cernovodeanu, Relaţii comerciale româno-engleze, p. 61. 21 Mihai Popoviciu, Mariana Popoviciu, ,,Consideraţii privind reorganizarea carantinei Brăilei după 1831”, în Din istoria luptei antiepidemice, pp. 301-307. 22 Scopiţii erau o sectă din Rusia în care bărbaţii erau eunuci; Serviciul Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare SANIC), Fond Comitetul Carantinelor, dosar



27

Comitetului de la Bucureşti. Aceştia din urmă au primit punctul de vedere al Departamentului Treburilor din Lăuntru. În rezoluţia ministerului se spune „dacă acei doi pasageri ruşi de la carantina Brăila sunt împuterniciţi cu trebuincioase acturi şi vrednică chezăşie pentru paşnica lor petrecere, apoi împrejurarea numai a religiilor nu poate opri a lor intrare în prinţipat”.23

J.A. Vaillant, dincolo de aluziile la rolul politic pe care l-a jucat existenţa carantinei dunărene şi controlul exercitat de către Rusia asupra acestui perimetru, evidenţiază eficienţa pe care serviciul de carantină l-a avut împotriva ciumei din anul 1838: „atunci când, de partea cealaltă a fluviului, la Rusciuk de exemplu, unde mă aflam, mureau câte 90-100 de persoane pe zi” în spaţiul românesc situaţia nu era nici pe departe primejdiosă.24 Impunerea carantinei constituia şi un impediment pentru exportul de cereale otomane din Dobrogea. Lipsa infrastructurii din porturile Măcin, Isaccea, Tulcea şi Constanţa a impus transportarea cerealelor către Brăila şi Galaţi şi implicarea cercurilor occidentale pentru a atrage mărfurile turceşti (din Dobrogea) şi ruseşti (din Basarabia) către porturile din Principate şi a reduce rigorile carantinei.25 Contemporanii considerau că „regulile dure de carantină care au fost impuse fac imposibil ca produsele provinciilor turceşti să găsească un debuşeu în această direcţie, ceea ce împinge aceste produse, cu o cheltuială nejustificată, către Varna sau alte porturi ale Mării Negre”.26 Perioada de carantină a variat în funcţie de situaţia sanitară din Imperiul Otoman: 4, 8, 16, 24 de zile. S-au făcut şi excepţii la intervenţia consulilor, având la bazã buna stare de sănătate care exista la Constantinopol, iar domnitorul a putut reduce perioada de decontaminare.

801/1838, f. 80, Carantina Brăila către Comitetul Carantinelor (22 iulie 1838), apud Ştefan Petrescu, ,,Migraţie şi carantine în porturile dunărene”, p. 109. 23Ibidem, f. 85 (7 august 1838). 24 J. A. Vaillant, La Roumanie ou Histoire, p. 47. 25 ,,Turkey and Russia-the Danube and Dardanelles”, în British Quarterly Review, volum XVIII, august-noiembrie 1853, p. 248 şi Henry Stephens, ,,The Danube”, în Notes and Queries, seria a II-a, numãr 16, ianuarie-iunie 1856, p. 310, apud C. Ardeleanu, Gurile Dunării-o problemă europeană, p. 73 şi Idem, International Trade and Diplomacy at the Lower Danube, p. 70; Mihaela Mehedinţi, Cecilia-Alina Sava, ,,Vinegar, Fumigation ad Arson: Plague and the Romania Area (18th-19th Centuries)”, în Medicine, Hygiene and Society from the Fifteenth to the Twentieth Centuries, editori Constantin Bărbulescu şi Alin Ciupală, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2011, pp. 273-275. 26 Laurence Oliphant, The Russian Shores of the Black Sea in the Autumn of 1852 with a Voyage the Volga, and a Tour through the Country of the Don Cossacks, Edinburgh şi Londra, 1853, p. 348. Vezi şi ,,Exports of Grains from the Danube”, în The Farmer’s Magazine, volum XI, ianuarie-iunie 1845, p. 349, ,,Russia and the Danube”, în New Montly Magazine and Humourist, tom XCI, 1851, pp. 362-370.



28

Regulamentele Organice au prevăzut pe larg măsurile care trebuiau luate la sosirea pasagerilor şi a mărfurilor în lazaretul unei carantine. Peregrinii erau duşi într-o afumătoare unde se dezbrăcau de toate hainele care le aparţineau şi se îmbrăcau şi încălţau în halatul şi papucii pe care îi primeau de personalul carantinei. După aceea erau conduşi la camerele în care urmau să efectueze perioada de carantină. Hainele proprii le primeau a doua zi, iar acest aspect a rămas în memoria unor călători în modul următor: „abia a doua zi de dimineaţă ne-am primit toate lucrurile înapoi şi am predat la dezinfecţie tot ceea ce mai purtam şi aveam cu noi. Între prima şi a doua afumare a lucrurilor, se veghează cu mare stricteţe, ca nu cumva să îmbraci vreo haină afumată până când nu au fost puse cu totul deoparte obiectele care mai urmează să fie afumate. Odată terminată această ceremonie, în timpul căreia trebuie să te dezbraci aproape în întregime în prezenţa unui supraveghetor, poţi, în fine, avea contact neîngrădit cu toţi cei cu care ai venit în acelaţi timp, în timp ce rămâi despărţit atât de cei veniţi devreme, cât şi de cei sosiţi mai târziu sau măcar putându-te întreţine cu ei doar în prezenţa unui supraveghetor”.27Călătorul Jean Henry Abdolomyne Ubicini a trebuit să prezinte oficialităţilor carantinei din Giurgiu „o listă amănunţită a rufelor, hainelor şi a cărţilor” sale. A „fost silit” să precizeze „câte parale” are şi „câte perechi de ciorapi, pantaloni, cămăşi”.28

Principalul port românesc la Dunăre după 1829 a fost Galaţi unde acostau şi vapoarele societăţii austriece DDSG şi călătorii efectuau carantina. Cheiul folosit se afla la marginea oraşului şi era separat de drum „printr-un gard dublu de lemn, înalt până la nivelul pieptului”,29oferindu-le localnicilor un spectacol cotidian. Diplomatul prusian Karl Otto Ludwig von Arnim afirma că lungimea cheiului la care acostau navele avea aproximatic 400 de paşi şi o lăţime de 100 de paşi, iar perimetrul era delimitat pe ambele laturi de palisade care mergeau până la Dunăre. Tot acesta afirma că odată „ajuns aici, urci puţin şi ajungi într-un loc unde nu se află altceva, pe cele două laturi ale sale, decât grajduri construite din lemn. Îndată ce închizi uşa acestora, nu mai pătrunde lumina zilei, şi ca mobilier nu zăreşti nimic altceva decât un prici de lemn. Aceste două rânduri de grajduri sunt unite în partea lor de pe uscat de asemenea prin palisade. Tot aici se află poarta păzită necontenit de

27 Karl Otto Ludwing von Arnim, Flüchtige Bemerkungen eines flüchtigen Reisendem, volum III, Berlin, 1838, pp. 104-105. 28 Emil Gheorghiu, ,,Fumigaţia, ca mijloc de dezinfecţie în carantinele din Ţara Românească”, în Din istorie luptei antiepidemice, p. 311; Gheorghe Năstase, Cristina Ionescu, Rodica Anghel, Câteva informaţii despre carantina de la Galaţi, în Ibidem, pp. 309-310. 29 Julia Pardoe, The City of the Sultan: and Domestic Manners of Turks in 1836, volum III, Londra, 1838, p. 415.



29

o santinelă. Ea este închisă în timpul nopţii. Dincolo de poartă, în imediata apropriere a intrării, locuieşte boierul căruia îi este încredinţată conducerea carantinei. În întreg stabilimentul, nu se află decât o singură clădire mai bună decât cele amintite mai înainte. Este vorba de o casă zidită din piatră. Aceasta are faţada de 6 ferestre şi tot atâtea în partea din spate, 4 uşi, câte 3 pe fiecare din părţile laterale. Fiecare uşă duce la un antreu, din care alte 2 uşi te conduc una de-a dreptul la camera principală, iar cealaltă la o cămăruţă aflată alături, anume în aşa fel încât întreaga casa poate găzdui patru grupuri diferite de călători, fiecare având o cameră de zi, o bucătărie şi un antreu. Dar şi în această clădire nu exista alt mobilier în afară de priciurile amintite”.30

Conform Regulamentui Organic din Moldova: „Insĕ spre a nu se înpedica negoţul, trecerea călătorilor şi între malul din a dreapta Dunării, precum şi a corăbiilor ce vin din Marea Neagră, această comunicaţie va fi slobodă numai pe la treĭ locurĭ, anume pe moşia Ţiglina unde se află aşezată carantina, între aceasta şi oraşul Galaţiĭ, o barieră de exportaţie, iar mai gios de Galaţiĭ, la intrare în acest oraş, se va aşeza bariera importaţieĭ, pentru lucrurile ce nu sînt supuse carantineĭ. Art. 202”.31 Paza pe uscat se realiza de câte 15 pichete cu câte doi strejeri tereştrii şi doi călăreţi aflaţi sub ascultarea unor căpitani. Paza pe linia Dunării a fost încredinţată căpitanului schelei Galaţi, care avea în subordinea sa 40 de jandarmi, 20 de „vozarĭ” cu două caiace de două vâsle.32 Mai jos de Galaţi se înfiinţa o barieră pentru vasele care soseau de la locurile învecinate cu provizi de mâncare şi alte lucruri care nu erau supuse carantinei şi se curăţau doar cu apă, iar personalul vaselor şi călătorii nu coborau la această barieră.33 Personalul carantinei din Galaţi a fost format în anul 1831 dintr-un director, cu un venit lunar de 500 de lei, un vice-director, 300 de lei lunar, un doctor care dispunea şi de o farmacie, renumerat cu 500 de lei lunar, o moaşă, 150 de lei lunar, 2 scriitori, câte 100 de lei lunar fiecare, 3 comisionari, câte 200 de lei lunar fiecare, 6 slujitori, fiecare primea câte 60 de lei lunar. La aceştia se adăugau: 8 slujbaşi la magazii, renumeraţi fiecare cu câte 50 de lei, 2 tulumbagii, câte 50 de lei lunar fiecare, un comisar la bariera de export, retribuit lunar cu 200 de lei, un scriitor la bariera de export, 75 de lei lunar, 4 supraveghetori la primirea mărfurilor destinate exportului, 125 de lei lunar fiecare. La bariera de export de lângă liman se găseau: un

30 K. O. L. von Arnim, Flüchtige Bemerkungen eines flüchtigen Reisendem, pp. 99-100. 31Analele Parlamentare ale României, tom I, „partea a II-a Obşteasca Extraordinară Adunare de revizuirea Regulamentului Organic al Moldovei”, 1831, Bucureşti, 1893, p. 164. 32Ibidem. 33Ibidem, p. 165.



30

comisar, plătit cu 200 de lei lunar, un scriitor, 75 de lei lunar, un supraveghetor la târguieli, 125 de lei lunar, 2 supraveghetori la barieră, fiecare primea câte 60 de lei lunar, un căpitan, 200 de lei lunar, 20 de „vosari” (vâslaşi), fiecare plătit cu 65 de lei lunar.34

Nerespectarea prevederilor carantinei putea duce la judecarea şi condamnarea supuşilor străini de către consulii statelor de a căror protecţie beneficiau, iar a localnicilor de către autorităţile române. Pedepsele pentru neglijenţă în serviciu priveau destituirea persoanei, iar pentru faptele de o gravitate mai mare se ajungea până la pedeapsa capitală. Pentru cei aflaţi în carantină care încălcau regulile impuse se mărea numărul de zile petrecute în lazaret.35 Acţiunea Rusiei ţariste s-a dovedit benefică sistemului sanitar din cele două Principate Române, dar a avut un impact crescut asupra popularizării vieţii cotidiene şi a mediului comercial din porturile Dunării de Jos. Războiul Crimeii (1853-1856) avea să schimbe total realităţile de la gurile Dunării şi să marcheze libertatea totală oferită negustorilor străini pentru accesul la cerealele hinterlandului danubian.

34Ibidem, p. 171. 35Ibidem, pp. 169-170; C. Ardeleanu, Gurile Dunării-o problemă europeană, p. 73.



31

ANEXÃ:

Exportul total de grâu al Rusiei în comparaţie cu cel

din porturile Brăila şi Galaţi (în tone şi %):36

Anii Rusia

Europeană

Marea

Neagră şi

Marea Azov

Porturile

Brăila

şi Galaţi

Procent din total al

Mării Negre şi

Azov

1831-1835 9.712 7.542 -------- 77,65

1836-1840 19.029 17.953 3.379 94,34

1841-1845 19.617 18.596 49.271 94,79

1846-1850 32.015 28.814 5.118 90,00

1851-1853 43.640 38.407 6.025 88,00

36 Tabelul a fost realizat pe baza lucrărilor:Mose Lofley Harvey, The Development of Russian Commerce on the Black Sea and Its Significance, teză de doctorat, Universitatea din California, Berkeley, 1938, p. 105; Paul Cernovodeanu, B. Marinescu, I. Gavrilă, ,,Comerţul britanic prin Galaţi şi Brăila între 1837-1852”, în Revista Istorică, tom XXXI, numãr 1, 1978, pp. 635-639; Paul Cernovodeanu, B. Marinescu, „British trade in the Danubian Ports of Galatz and Braila between 1837 and 1853”, în Journal of European Economic History, tom VIII, numãr 3, 1979, pp. 716-717 [date reacalculate de noi din quarteri imperiali în chintale].


FRAGMENTE DIN ISTORIA ZBUCIUMATÃ A UNUI LÃCAŞ DE CULT UITAT: BISERICA DE LEMN DIN ŞOIMENI

Excerpts from the Troubled History of a Forgotten Worship Place: the Wooden Church from Şoimeni

Silviu Marcel COSTIN

Abstract: The history of the wood church in Şoimeni village started, according to some sources around the last decades of the XVII century and according to others in the first half of XVIII century. The existing data shows that the church was build in a short period due to the effort made by the entire community of the village. With this scope, was hired a professional church builder, the artisan Dumitru Ispas from Mărgău, Cluj county. The church served as parish church for two centuries. Starting the year 1883 the wood church was removed from the liturgical use because it was built a brick church and the old one was moved on the parish field. Since then, it started to degrade. At the beginning of the XX century, its tower was demolished and the rest was transformed in granary. Later, was tried to obtain, restored and relocated on the old location, but this initiatives weren’t successful. Today, it continues to be a granary.

Keywords: Transylvania, Şoimeni, church, priest, granary.

După trecerea unei perioade de câteva secole din momentul

desfăşurării unor evenimente care au marcat profund istoria religioasă a românilor din Transilvania, cu consecinţe până în prezent, preocuparea cercetărilor pentru astfel de subiecte continuă să rămână una de actualitate. În acest context se încadrează şi cercetarea de faţă, care îşi propune să prezinte şi să analizeze istoria unei vechi biserici de lemn din Podişul Transilvaniei. Istoria îndelungată, dar mai ales situaţia ei începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, particularizează importanţa acestei teme.

Prima biserică de pe teritoriul satului Şoimeni, comuna Vultureni, judeţul Cluj, care poate fi datată, este construită din lemn, în stil maramureşan. Mai exact, acest lăcaş de cult a fost construit, conform părerii profesorului Nicolae Chişu, în anul 1688, fiind opera meşterului Dumitru Ispas din Mărgău, judeţul Cluj.1 Dacă în privinţa numelui, lucrurile sunt foarte clare, anul construirii mai crează încă dezbateri. Profesorul Simion Chita afirmă că această biserică a fost construită pe la

1 Arhivă personală: Interviu realizat de Costin Silviu Marcel, cu profesorul Nicolae Chişu, în data de 27.04.2013. În continuare se va folosi „Costin Silviu, Interviu cu prof. Nicolae Chişu”.



33

mijlocul secolului al XVIII-lea, fără a preciza clar anul.2 Controversa s-a iscat datorită faptului că a doua cifră din iscripţia cu litere chirilice, lăsată de meşterul Dumitru Ispas, nu este foarte clară. Biserica a fost construită pe un teren care a devenit ulterior cimitir, respectivul loc rămânând în memoria colectivă dept „ulicioara bisericii din cimitirul vechi”.3 Dacă anul construirii este 1688, lăcaşul de cult a aparţinut ortodocşilor din acest sat. Trebuie precizat că biserica de lemn avea toate elementele unui lăcaş de cult bizantin (pronaos, naos şi altar), singura deosebire fiind aşezarea turlei deasupra pronaosului (întâlnit la toate bisericile în stil maramureşan) şi nu deasupra naosului.

Până în 1703 se cunoaşte clar că locuitorii satului Şoimeni erau ortodocşi. Din 1703 găsim o menţiune documentară conform căreia printre protopopii consemnaţi ca aparţinând Episcopiei de Alba-Iulia şi Făgăraşşi care au acceptat ,,unirea”, se afla şi preotul David din Uifalău (Vultureni) cu 48 de preoţi.4 Printre cei 48 de preoţi, în fruntea cărora se afla protopopul David, este foarte posibil să se fi numărat şi preotul sau preoţii din Şoimeni. În lipsa altor consemnări, nu putem cunoaşte dacă preoţii sau preotul din Şoimeni a acceptat „unirea” cu Roma în acel an. În 1733 satul a fost înregistrat ca fiind de confesiune greco-catolică,5 iar biserica de lemn, în lipsa altui lăcaş de cult, aparţinea acestei confesiuni. Ea a fost administrată cel mai probabil de cultul greco-catolic şi în următoarele două decenii, credincioşii din acest sat (317 suflete) fiind consemnaţi ca având această confesiune şi în 1750.6 Situaţia s-a schimbat în 1762, când credincioşii din această parohie s-au declarat din nou ortodocşi. Această afirmaţie se bazează pe rezultatele conscripţiei efectuate în Transilvania din ordinul generalului Adolf von Bucow. În documentul menţionat se arată că în această localitate nu erau deloc credincioşi de confesiune greco-catolică.7 Parohia era păstorită de doi preoţi ortodocşi, exista biserică, casă parohială şi teren aflat în

2 Simion Chita, Monografia istorică a comunei Vultureni, Cluj-Napoca, Editura Diotima, 2005, p. 96. 3 Costin Silviu, Interviu cu prof. Nicolae Chişu. 4 Simion Chita, Monografia istorică, p. 73; Nicolae Popea, Vechea mitropolie ortodoxă română

a Transilvaniei. Suprimarea și restaurarea ei, Editura tipografiei lui S. Filtsch (W. Krafft), Sibiu, 1870, p. 116. 5 Simion Chita, Monografia istorică, p. 73. 6Transilvania, an XXX, numãr 9, noiembrie 1901, p. 238. 7Anuarul Institutului de Istorie Naţională, volum III, pe anii 1924-1925, coord. Alexandru Lapedatu, Ioan Lupaş, Cluj, Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, 1926, p. 647.; Simion Chita, Monografia istorică, p. 76.; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, volum II, ediţia a 3-a, Iaşi, Editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 2006, pp. 336-338.



34

proprietatea bisericii (parohiei).8 Biserica în care oficiau slujbele cei doi preoţi ortodocşi nu era alta decât biserica de lemn. În sat, nu se cunoaşte să mai fi existat o altă biserică funcţională în perioada respectivă. Datorită „nestatorniciei” credincioşilor din această parohie (dar şi din alte parohii) în confesiunea greco-catolică, au urmat represalii dure ordonate de generalul Bucow împotriva lor. Aceste triste evenimente au fost transmise pe cale orală de la o generaţie la alta, păstrându-se neîntrerupt în memoria colectivă a locuitorilor, după cum am aflat în urma interviului realizat cu profesorul Nicolae Chişu, „fiu” al satului Şoimeni: „satul nostru a fost lovit, în 1762, de armata lui Bucow, iar urmările au fost tragice. Bătrânii spuneau că majoritatea românilor din sat au fost maltrataţi în biserica veche, nu biserica de lemn, ortodoxă, ci o biserică veche ungurească sau românească, nu pot să mă pronunţ exact. Pe locul unde a fost biserica veche s-a construit ulterior o casă particulară, moment în care s-a găsit o groapă comună, oamenii spunând că a fost din vrăjbi (nr. războaie) dar nu a fost din vrăjbi. Eu am cercetat acest aspect şi am ajuns la concluzia că a fost făcută în timpul disputelor religioase. Cel mai probabil această groapă a fost făcută în timpul generalului Bucow când au avut loc şi cele mai dure represalii la adresa ţăranilor care nu au voit să renunţe la credinţa lor şi să treacă la Unire”.9

Dată fiind situaţia din acele vremuri, păstrarea intactă a bisericii de lemn poate fi considerată o minune. Nici până în prezent nu se cunosc motivele care l-au determinat pe Bucow să lase biserica neatinsă.

Până în jurul anului 1800 credincioşii ortodocşi din Şoimeni puteau merge, pentru a lua parte la diferite slujbe, şi la mănăstirea de maici „Sfânta Ecaterina” din satul Cătălina10 (sat situat în comuna Panticeu, judeţul Cluj). În anul 1778, mănăstirea amintită a fost menţionată într-un document oficial.11 Existenţa ei este însă mult mai veche.12 În 1837, pe locul numit „Pustă”, se vedeau ruinele unui lăcaş de cult.13 Documentele ulterioare nu menţionează în ce mod a dispărut

8Anuarul Institutului de Istorie Naţională, volum III, p. 647.; Simion Chita, Monografia istorică, p. 76. 9 Costin Silviu, Interviu cu prof. Nicolae Chişu. 10 Hognogi Dănuţ Liviu, Lăcaşuri monahale ortodoxe din Transilvania până la începutul sec. al XIX-lea (Zona Sud-Someşană), Bistriţa, Editura Karuna, 2009, p. 150. 11 Adrian Andrei Rusu (coordonator), Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 96. 12Ibidem; Hognogi Dănuţ Liviu, Lăcaşuri monahale, p. 150; Mariana Pintilie, Comuna Panticeu-studiu monografic complex, Cluj-Napoca, Editura Eurodidact, 2012, pp. 27-28. 13 Adrian Andrei Rusu (coordonator), Dicţionarul mănăstirilor, p. 96; Hognogi Dănuţ Liviu, Lăcaşuri monahale, p. 150; Mariana Pintilie, Comuna Panticeu-studiu monografic, pp. 27-28.



35

mănăstirea de la Cătălina. Tradiţia orală păstrează amintirea unei mănăstiri care a exista o perioadă îndelungată în acest sat. Această mănăstire, alături de schitul de la Vechea,14 (comuna Chinteni, judeţul Cluj) erau cele mai apropiate vetre monahale de satul Şoimeni. Alte mănăstri ortodoxe, dar mai îndepărtate au fost: Feleac, Dumbrava, Rugăşeşti15 (amplasarea mai crează încă discuţii;16 azi satul se află în comuna Căşeiu, judeţul Cluj) şi Monor (din fostul judeţ Cojocna).17 În afară de vetrele monahale menţionate mai existau şi altele pe teritoriul Transilvaniei, dar cele mai multe se aflau deja în posesia greco-catolicilor,18 fuseră incendiate sau nu au funcţionat în diferite perioade din cauza lipsei vieţuitorilor.19 Am limitat prezentarea posibilelor „pelerinaje” pe care le-ar fi putut face credincioşii ortodocşi din Şoimeni doar la teritoriul actualului judeţ Cluj deoarece mobilitatea majorităţii locuitorilor din mediul rural era destul de redusă în secolele XVII-XIX.

În 1805, în acest lăcaş de cult se oficiau tot slujbe ortodoxe, întreg satul fiind consemnat ca având această confesiune.20 Presiunea asupra credincioşilor ortodocşi era una foarte mare în această perioadă. Episcopului român, Vasile Moga (numit în 21 decembrie 1810 şi instalat la 10 august 1811),21 îi erau impuse anumite restricţii umilitoare printre care se regăsea şi neopunerea în calea propagării unirii cu Biserica Romei,22care şi-a făcut simţită prezenţa, periodic, şi în parohia Şoimeni. Efectele acestor presiuni au fost evidente, cel puţin la nivel declarativ. În 1816, parohia Şoimeni a fost înregistrată ca parohie greco-catolică.23 Este foarte greu de crezut că toţi credincioşii ortodocşi din Şoimeni au

14 Hognogi Dănuţ Liviu, Lăcaşuri monahale, pp. 149-150. 15 Zenovie Pâclişanu, „Vechile mănăstiri româneşti din Ardeal”, în Cultura Creştină, an VIII, numãr 7-8, 1919, p. 155, 158. 16 Macarie Motogna, Monahismul ortodox din Maramureşşi Transilvania Septentrională până la începutul secolului al XIX-lea, Rohia, Editura Mănăstirii Rohia, 2009, pp. 251-252. 17 Ştefan Meteş, Mănăstirile Româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 70. 18 Pentru o prezentare extinsă se poate vedea: Zenovie Pâclişanu, „Vechile mănăstiri româneşti”, pp. 151-170; Ştefan Meteş, Mănăstirile Româneşti din Transilvania, pp. 66-74; George Mânzat, „Vechile mănăstiri din ţinutul Someşului”, în Cultura Creştină, an XVI, numãr 10, 1936, pp. 583-591. 19Macarie Motogna, Monahismul ortodox din Maramureşşi Transilvania Septentrională, pp. 185-268. 20 Simion Chita, Monografia istorică, p. 104. 21 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe, volum II, p. 58. 22Ibidem, pp. 58-61. 23Schematismus venerabilis cleri graeci ritus catholicorum diocesis Fogarasiensis, pro anno a Christo nato MDCCCV, Typis Seminarii Dioecesanae, Blasii, 1835, p. 106; Schematismus venerabilis cleri graeci ritus catholicorum diocesis Fogarasiensis, pro anno a Christo nato MDCCCXLII,Typis Seminarii Dioecesanae, Blasii, 1842, p. 112; Simion Chita, Monografia istorică, p. 108.



36

adoptat confesiunea greco-catolică într-un timp atât de scurt. Dacă în timpul represaliilor ordonate de Bucow împotriva celor care împiedicau răspândirea unirii, majoritatea credincioşilor din Şoimeni nu s-au sfiit să se declare oficial ca fiind ortodocşi, riscându-şi viaţa, cu atât mai mult în această perioadă, era aproape imposibil să nu fi existat credincioşi ortodocşi. Totuşi, în statisticile oficiale nu au fost consemnaţi.

În condiţiile declarării acestei parohii ca fiind greco-catolică, biserica de lemn (cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe) a fost dată în administrarea confesiunii menţionate anterior. Toate slujbele se

desfăşurau în aceast lãcaș de cult deoarece nu mai exista altul funcţional pe teritoriul acestei localităţi. Confirmarea faptului că această biserică era deţinută în continuare de confesiunea greco-catolică a venit indirect, prin rezultatele recensământului din 1850, care arată 92% dintre locuitorii din Şoimeni erau greco-catolici.24 Un moment dramatic din istoria acestei parohii a avut loc în 1854 sau 1855, când un puternic incendiu a distrus total casa parohială. O pagubă însemnată a fost pierderea mai multor documentele din arhiva parohiei, după cum găsim consemnat în Cartea de Aur a bisericii: „matriculele sunt numai de la anul 1858. Matriculele mai vechi au ars împreună cu casa parohială”.25 Biserica de lemn nu a avut de suferit de pe urma acestui incendiu deoarece se afla la o distanţă destul de mare de casa parohială. În condiţiile pierderii locuinţei şi a bunurilor, preotul Vasile Bene a luat decizia de a-şi construi o casă proprie pe un teren cumpărat anterior de la un credincios din Şoimeni. Construirea unei noi case parohiale nu a mai constituit o prioritate pentru preotul Vasile Bene, acest lucru rămânând în sarcina succesorilor săi la conducerea parohiei. Din consemnările făcute de preotul Vasile Borgovan, în Cartea de Aur a parohiei, reiese că printre motivele care l-au determinat pe preotul Vasile Bene să nu mai reconstruiască casa parohială se regăseau: configuraţia necorespunzătoare a terenului pe care fusese amplasată vechea casă parohială şi faptul că acest teren se afla pe o „ulicioară lăturalnică şi strâmtă”.26

Existenţa unui număr însemnat de credincioşi de confesiune greco-catolicãşi degradarea bisericii din lemn a făcut ca din deceniul şapte al secolului al XIX-lea să se pună problema construirii unei biserici de dimensiuni mai mari:„biserica veche de lemn de pe vremuri era ameninţată cu surparea şi aşa încă sub păstorirea preotului Vasile Bene s-a făcut începutul la

24 Traian Rotariu (coordonator), Recensământul din 1850. Transilvania, Bucureşti, Editura Staff, 1999, p. 135. 25 Arhiva Parohiei Ortodoxe Şoimeni, Cartea de Aur a bisericei gr. cat. din Şinteu, 1902, p. 4. 26Ibidem.



37

zidirea unei biserici solide de piatră care din munificienţia (n.a. contribuţia, ajutorul) poporului s-a şi ziditşi sfinţit sub preoţia lui Nicolau Bene”.27 Până la realizarea acestui proiect, oficierea slujbelor a continuat să aibă loc în biserica de lemn din cimitir. Mai exact, în acestă biserică s-au oficiat slujbe până în 5 august 1883, când noua biserică de zid a fost sfinţită. Trebuie menţionat că în 1880 comunitatea a organizat o colectă în urma căreia s-a adunat suma de 1400 de florini, bani cu care a fost cupărat un teren şi o casă care a devenit casă parohială.28 După ce bunurile menţionate au intrat în posesia parohiei, preotul împreună cu consilierii parohiali au hotărât să demoleze casa cumpărată şi să construiască o casă parohială nouă. Conform informaţiilor din documente, lucrările de construcţie a noii case parohiale se desfăşurau în paralel cu cele de construcţie a bisericii de zid. Nu se cunosc oficial cauzele pentru care nu s-au realizat lucrări de consolidare şi restaurare a bisericii de lemn în a doua parte a secolului al XIX-lea. Utilitatea acestora era evidentă întrucât, conform relatării din Cartea de Aur a parohiei, lăcaşul de cult avea semne vizibile de degradare încă din timpul păstoririi preotului Vasile Bene29 (184230-1875).31

În 1883, după sfinţirea bisericii noi, preotul Nicolae Bene a decis scoaterea din uzul liturgic a bisericii din lemn şi mutarea ei pe proprietatea părinţilor săi, adică pe terenul cumpărat de tatăl său, preotul Vasile Bene. Nu se găsesc nici un fel de informaţii referitoare la un eventual protest al credincioşilor faţă de acestă decizie a preotului. Renunţarea la biserica de lemn şi lăsarea ei pe vechiul amplasament putea însemna renunţarea majorităţii credincioşilor la confesiunea greco-catolică. Existenţa unui lăcaş de cult ortodox, nefolosit, putea constitui o posibilitate reală pentru puţinii credincioşi ortodocşi din această parohie (oficial, nu era nici unul), dar şi pentru cei din satele vecine, să-şi practice cultul şi să aibă preot ortodox în mijlocul lor. Cel mai probabil, acest lucru a fost luat în calcul de preotul greco-catolic, Nicolae Bene, care a găsit drept soluţie însuşirea bisericii ca pe oricare alt bun personal. În acest fel a fost înlăturată orice posibilitate de trecere masivă la ortodoxie a credincioşilor din acestă parohie.

27Ibidem. 28Ibidem, p. 5. 29Ibidem, p. 4. 30 Şematismul veneratului cler a nou-înfiinţatei Dieceze greco-catolice a Gherlei pe anul 1867, Tiparul Diecezan, Gherla, 1867, p. 239. 31Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale, Fond Matricole de stare civilă, parohia greco-catolică Şoimeni. Matricula morţilor, dos. 290/1, f. 11.



38

După decesul preotului Nicolae Bene, survenit la 24 august 1899,32 terenul şi bunurile, printre care şi biserica de lemn, au fost moştenite de fratele său, Mihai Bene. Acest lucru s-a întâmplat deorece preotul Nicolae Bene nu s-a căsătorit, alegând să fie hirotonit ca preot celib.

În anul 1905, biserica de lemn a intrat în proprietatea unei familii din sat care a achiziţionat conacul şi terenul pe care se afla amplasată biserica de lemn.33 Ulterior, biserica de lemn a fost moştenită ca oricare alt bun, proprietarii nedorind să renunţe la ea. Turla a fost demontată, iar acoperişul, refăcut din şindrilă, a fost extins şi pe locul turlei pentru a nu se mai cunoaşte la prima vedere că în interior s-a săvârşit Sfânta Liturghie aproape două secole. Din lăcaş sfânt, biserica de lemn a fost transformată în magazie de cereale, fiind utilizată în acest nepotrivit scop de mai bine de un secol. Actualul proprietar al terenului pe care se află biserica de lemn, foloseşte lăcaşul de cult (în mod normal, monument istoric de categoria B)34 pe post de magazie de cereale şi nu doreşte să accepte nici un fel de dialog în care să fie adusă în discuţie posibilitatea de a returna biserica, comunităţii.

Din relatările profesorului Nicolae Chişu se pare că interiorul bisericii din lemn a fost modificat, fără teamă sau remuşcări, de actualul proprietar, fiind compartimentat pentru a obţine mai multe spaţii de depozitare: „interiorul bisericii a fost modificat după nevoile acestui gospodar, fiind folosit pe post de depozit de cereale, inclusiv altarul”.35

Canonul 24 de la Sinodul IV Ecumenic (Calcedon 451) reglementează în mod clar situaţia lăcaşelor de cult sfinţite: „mănăstirile (şi bisericile) odată sfinţite cu învoirea episcopului să rămână pentru totdeauna mănăstiri şi bunurile ce ţin de ele să se păstreze. Acestea să nu se facă lăcaşuri lumeşti, iar cei care ar îngădui să se facă aceasta să fie supuşi cercetărilor celor din canoane”.36 Datorită faptului că această practică nu a dispărut complet, Sfinţii Părinţi adunaţi la Sinodul VII Ecumenic (Niceea 787) au hotărât să releglementeze această problemă. Astfel, prin canonul 13 erau readuse la

32Ibidem, f. 43. 33 Simion Chita, Monografia istorică, p. 140. 34http://www.patrimoniu-rper.com/legislatie-patrimoniu/90-legea-privind-protejarea-monumentelor-istorice.html; http://lege5.ro/Gratuit/gq3tmmrv/norma-metodologica-de-clasare-si-evidenta-a-monumentelor-istorice-din-13062003?d=2015-12-10; http://lege5.ro/Gratuit/geytonbwgu/norma-metodologica-de-clasare-si-inventariere-a-monumentelor-istorice-din-18.04.2008, pagini accesate în data de 10.12.2015. 35 Costin Silviu, Interviu cu prof. Nicolae Chişu. 36 Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ediţie îngrijită de Sorin

Joantă, Sibiu, 2005, p. 99.


http://www.patrimoniu-rper.com/legislatie-patrimoniu/90-legea-privind-protejarea-monumentelor-istorice.html

http://www.patrimoniu-rper.com/legislatie-patrimoniu/90-legea-privind-protejarea-monumentelor-istorice.html

http://lege5.ro/Gratuit/gq3tmmrv/norma-metodologica-de-clasare-si-evidenta-a-monumentelor-istorice-din-13062003?d=2015-12-10

http://lege5.ro/Gratuit/gq3tmmrv/norma-metodologica-de-clasare-si-evidenta-a-monumentelor-istorice-din-13062003?d=2015-12-10


39

cunoştinţă măsurile care se vor lua împotriva celor care vor profana lăcaşele de cult şi obiectele de cult: „de vreme ce din pricina necazului care, pentru păcatele noastre, s-a abătut asupra bisericilor, au fost răpite de oarecare bărbaţi unele sfinte lăcaşuri (biserici şi aşezăminte), episcopii şi mănăstiri şi s-au prefăcut în sălaşe de rând (adăposturi obşteşti, case de rând). Dacă, aşadar, cei care le stăpânesc pe acestea voiesc să le dea înapoi, ca să fie aşezate din nou după vechea stare, bine şi frumos lucru este; iar de nu, poruncim să se caterisească aceştia dacă sunt din catalogul (cinul) preoţesc, iar dacă sunt monahi sau laici, să se afurisească, ca fiind osândiţi de către Tatăl şi de către Fiul şi de către Sfântul Duh, şi să fie aşezaţi unde viermele nu se sfârşeşte şi focul nu se stinge (Mc. 9, 44-46), fiincă se împotrivesc glasului lui Dumnezeu, care zice: Nu faceţi casa Tatălui meu, casă de negustorie” (In. 2,16).37

Cei mai de seamă oameni din sat, printre care profesorii Nicolae

Chișu și Simion Chita, au încercat să-i convingă pe actualii proprietari că biserica de lemn este un bun al comunităţii şi trebuie restituit. Demersurile lor au rămas fără rezultat până în prezent, după cum am aflat din declaraţiile unuia dintre iniţiatorii acestui dialog: „eu am încercat de mai multe ori să-l conving să dea biserica înapoi, să fie restaurată şi apoi reaşezată pe vechiul ei amplasament, adică în cimitirul vechi. Dânsul nu vrea să o restituie. Ar fi frumos să ne-o dea şi să fie restaurată pentru că este o biserică foarte veche şi valoroasă”.38 Persoanele amintite, sprijinite şi de părintele paroh Ioan Ciupei, au încercat să facă demersuri pe lângă autorităţile locale, judeţene şi bisericeşti pentru ca biserica de lemn să ajungă în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române şi să fie restaurată. Rezultatele sunt nule până în prezent. Implicarea autorităţilor locale, în vederea recuperării acestui bun public şi de patrimoniu, este inconsistentă sau poate, chiar, inexistentă. Public, nu sunt cunoscute rezultatele demersurilor (dacă ele au existat sau există) efectuate de autorităţile menţionate anterior în vederea recuperării acestui bun de patrimoniu.

Nerecunoşterea unei valori sau indiferenţa faţă de valoare face ca demersul pentru recuperarea acestui bun de patrimoniu să se oprească doar la graniţele localităţii sau a judeţului. În această situaţie, persoanelor care s-au implicat într-un fel sau altul pentru rezolvarea acestei cauze de interes public nu le rămâne decât să nădăjduiască că într-o zi solicitarea lor va primi un răspuns favorabil.

În situaţia de faţă, recuperarea imediată a bisericii de lemn, restaurarea ei şi înscrierea pe lista monumentelor istorice trebuie să fie prioritară pentru toate instituţiile abilitate în acest sens.Acordarea atenţiei

37Ibidem, p. 191. 38 Costin Silviu, Interviu cu prof. Nicolae Chişu.



40

cuvenite înseamnă salvarea de la distrugere a unui lăcaş de cult de mare valoare.

Este de la sine înţeles că în cazul neimplicării imediate, acest important monument se va degrada complet şi nu va mai putea fi recuperat vreodată. Desigur, avem credinţa că acest nefericit lucru nu este dorit de nimeni. Până la o eventuală recuperare şi restaurare, biserica de lemn continuă să fie un bun hambar pentru cereale şi să reziste aproape intactă, intemperiilor.

Paraclisul din cimitirul vechi. Mărturie şi continuare a existenţei

unui loc sfinţit:

După mutarea bisericii de lemn în curtea preotului Nicolae Bene, pe locul fostului altar a fost ridicată o mică capelă ce adăpostea Sfânta Masă. În această capelă nu se oficiau slujbe, fiind doar locul care amintea de vechea biserică. Timp de câteva decenii nu s-au mai efectuat nici un fel de lucrări de întreţinere, motiv pentru care construcţia, ridicată integral din lemn, a început să se degradeze. Decretarea de către papa Pius al XI-lea a anului 1933 drept „Anul Sfânt” (implica şi restaurarea lăcaşelor de cult şi/sau a troiţelor din parohii),39 a fost un bun prilej pentru îndreptarea atenţiei şi către aşezământul din cimitirul vechi. Din consemnările făcute de preotului Vasile Borgovan în Cartea de Aur a parohiei reiese că starea capelei din cimitirul vechi era aproape de ruină: „acel Pristol este părăsit, lăsat pradă vântului şi ploilor, ba este şi pângărit prin frecarea vitelor de el şi aceasta e păcat”.40 Într-una din predicile rostite în Postul Mare, preotul i-a îndemnat pe credincioşii din parohie să sprijine lucrările de reconstrucţie a capelei. Credincioşii, Niculae David şi George Coşarcă s-au oferit să fie ctitorii paraclisului ce urma să se ridice pe locul altarului fostei biserici de lemn din cimitir.41 Aceştia au donat tot lemnul necesar pentru ridicarea paraclisului şi pentru gardul ce urma să-l împrejmuiască. Pe lângă această donaţie consistentă, ctitorii au transportat toate materialele donate cu atelajele proprii şi au lucrat efectiv la ridicarea construcţiei. Iniţiativa celor doi a fost susţinută concret şi de alţi enoriaşi din parohie, cum a fost tâmplarul Ion Tode care a realizat din lemnul propriu Sfânta Masă

39Curierul Creştin. Organ oficial a Eparhiei de Cluj-Gherla. Cu un adaos neoficial, an XV, numãr 7 din 1 aprilie 1933, p. 71. 40Cartea de Aur a bisericei gr. cat. din Şinteu, p. 78. 41Ibidem, p. 79.



41

(partea de deasupra), uşile paraclisului, fereastra acestuia, o cruce de lemn pentru altar şi două sfeşnice.42 Sfânta Masă a trebuit refăcută deoarece din vechea masă nu mai rămăsese decât piciorul de piatră unde fusese cândva hrisovul. Partea de deasupra nu mai exista deoarece se degradase complet din cauza intemperiilor care au lovit-o aproximativ trei decenii.43 Pe măsură ce lucrările înaintau, alţi membrii din comunitate s-au arătat dispuşi să contribuie cu materiale sau prin muncă la ridicarea paraclisului. În scurt timp s-au format mai multe echipe de lucru. Una a transportat piatra pentru fundaţie (George Coşarcă, Niculae David, Niculae Chiş, Simeon Crişan, Simeon Coşarcă şi Ioan Răchită), alta, formată din zidari (Ilie Aşchilean, Ilie Chiş, Mihai Păcurarşi Simion Tarcea), a executat toate lucrările care ţineau de această parte, alta, formată din tâmplari (Ioan Tode, Ioan Măcicăşan şi Ştefan Dorogi), au continuat să prelucreze materialul lemnos, iar Niculae David, un cunoscut zugrav din localitate, a văruit pereţii. Cei care nu au putut lua parte efectiv la lucrări, dar au dorit să contribuie la înfrumuseţarea acestuia (peste 20 de familii), au donat icoane, cruci pentru altar şi pentru turla paraclisului, acoperăminte pentru Sfânta Masă, scânduri pentru poditul interiorului sau şindrile gata şlefuite, pentru acoperiş. Valoarea întregii lucrări s-a ridicat la suma de 3000 de lei.44 În apropierea paraclisului a fost ridicată şi o cruce de lemn de dimensiuni mari. S-a hotărât, ca după sfinţire, să se săvârşească Sfânta Liturghie în acest paraclis cel puţin o dată pe an, la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, hramul bisericii de lemn şi cel al actualei biserici parohiale. Înafara acestei sărbători, se mai recomanda săvârşirea Sfintei Liturghii sau a altor slujbe „şi la alte ocasiuni deosebite”.45 Toate lucrările au fost finalizate la începutul lunii octombrie, aşteptând sfinţirea. Ziua aleasă pentru acest eveniment a fost duminică 15 octombrie 1933. Preotul Vasile Borgovan l-a invitat pe episcopul Iuliu Hossu să săvârşească această slujbă, dar ierarhul a declinat invitaţia din motive necunoscute. Delegat pentru acest eveniment a fost canonicul Ion Agârbiceanu care a săvârşit, împreună cu preotul Vasile Borgovan, Sfânta Liturghie şi slujba de sfinţire a paraclisului şi a troiţei ridicate în apropierea acestuia.46

42Ibidem, p. 82. 43Ibidem, p. 79. 44Ibidem, pp. 82-84. 45Ibidem, p. 81. 46Ibidem, pp. 83-86.



42

Aceste realizări au fost considerate drept o împlinire a dispoziţilor date de Centrul Eparhial pentru a marca cum se cuvine „Anul Sfânt”.47

Prin această „reconstrucţeț” a altarului, în memoria colectivă (în special a bătrânilor) a continuat să se păstreze vie imaginea vechii biserici de lemn a satului. În condiţiile prezentate, nu este întâmplător că s-a recomandat oficierea Sfintei Liturghii, din ziua hramului, în acest loc. Din tradiţie se cunoaşte că în anii în care nu s-a oficiat Sfânta Liturghie în paraclis, zona din proximitatea lui a fost lovită de trăsnete. În prezent, la Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe sau a doua zi de Paşti, se merge în procesiune cu prapori şi se oficiază Sfânta Liturghie la care participă majoritatea credincioşilor parohiei.48

Paraclisul (refăcut în ultimii ani) are meritul de a păstra neocupat locul pe care a fost amplasată biserica de lemn, dar el nu poate şi nu va putea să o înlocuiască vreodată.

47Curierul Creştin. Organ oficial a Eparhiei de Cluj-Gherla. Cu un adaos neoficial, an XV, numãr 2 din 15 ianuarie 1933, p. 28. 48Arhivă personală: Interviu realizat de Costin Silviu Marcel, cu preotul Ioan Ciupei, în data de 27.04.2013.


DIN ISTORIA MAI PUŢIN CUNOSCUTÃ A MARELUI RÃZBOI. INSTITUIREA ,,GRANIŢEI CULTURALE”,

ARESTAREA, ÎNCARCERAREA ŞI DEPORTAREA PREOŢILOR ROMÂNI TRANSILVÃNENI ÎN UNGARIA

(1916-1918)* From the less known History of the Great War. The Establishment

of ,,Cultural Border”, Arrests, Incarceration and Deportation of Romanian Priests from Transylvania in Hungary (1916-1918)

Mihai-Octavian GROZA

Abstract:The First World War, besides the chaos, the mess, the devastation and

many other, also led to problems connected with to a refugees, the hospitalized people, prisoners of war, phenomenon that can only be understood through the differences between the different admission systems. Careful supervision, concentration, admission and civil deportation, that were thought by the decision makers as necessary in sustaining the war efforts, it became in the war years a usual practice. By far, the most illustrative case is the one of Austro-Hungarian monarchy where, even before the outburst, there were plans and regulations made in the exceptional, in the regions populated by diverse nationalities, authorities to be able to oversee, restrict, censorship their activity. Of course, in Transylvania, as a part of Hungaria, this policy was present, starting with 1907, when Antal Huszar, official in the political section of the govern in Budapest, published a book, specially for the govern members, under the name of Black Book, in which the author presents all „Daco-Romans”, priests and common people, that would be enrolled in the case of an war in the region. Starting from this, we will try in our paper to analyze from the point of view of cultural history, an incident almost unknown in the history of Transylvania (Transylvania, Banat, Crişana and Maramureş), that happened between 1916-1918. We are talking about the arrest, incarceration and deportation of the Romanian priests in west of Hungaria.

Keywords: First World War, Transylvania, cultural border, priests, incarceration, deportation.

Primul Rãzboi Mondial, prin haosul, dezordinea, pierderile şi

distrugerile provocate, printre altele, a adus dupã sine şi problema refugiaţilor, internaţilor şi a prizonierilor de rãzboi, cheia înţelegerii acestui fenomen rezidând în analizarea diferitelor sisteme de internare. A scoate soldaţi din luptã, capturarea de prizonieri pentru a slãbi forţa combativã a inamicului era scopul oricãrui rãzboi, iar deplasarea populaţiei din zona fronturilor spre interiorul ţãrii nu constituiau un element de noutate pentru niciuna dintre pãrţile combatante,1 pe când

* Prezentul studiu face parte dintr-un şir de cercetãri, demarate începând cu anul 2015: Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului (1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Mircea-



44

supravegherea atentã, concentrarea, internarea şi deportarea civililor, socotitã de factorii decizionali necesarã pentru susţinerea efortului de rãzboi, a devenit în anii Marelui Rãzboi o practicã uzualã.2 De departe, cel mai reprezentativ caz este acela al monarhiei austro-ungare unde, încã înainte de izbucnirea conflictului, s-au elaborat planuri şi regulamente pentru ca, în cazuri excepţionale, în zonele locuite de naţionalitãţi, autoritãţile sã poatã supraveghea, restrânge, cenzura sau obstrucţiona activitatea acestora.3 Fireşte cã Transilvania, ca parte componentã a Ungariei, nu a fost ocolitã, încã din anul 1907 Antal Huszár,4 funcţionar al secţiei politice din guvernul de la Budapesta, publicând o carte, destinatã exclusiv membrilor guvernului, intitulatã Cartea neagrã, în paginile cãreia autorul îi prezintã pe toţi ,,daco-românii”, preoţi şi mireni, care urmau a fi încarceraţi în cazul izbucnirii unui conflict în zonã.5 Pornind de la aceste coordonate vom încerca, pe parcursul demersului nostru, sã analizãm, din perspectiva istoriei culturale, faţetele unui episod aproape necunoscut din istoria Transilvaniei (înţeleasã în sens larg,

Gheorghe Abrudan, Deva/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei/Editura Argonaut, 2015, 314 p.; Mihai-Octavian Groza, ,,Un cleric cãrturar astrist uitat: protopop stavrofor doctor Sebastian Stanca (1878-1947). Viaţa, activitatea şi opera”, în Analele Aradului, an I, numãr 1, 2015, pp. 614-630; Mihai-Octavian Groza, Mircea-Gheorghe Abrudan, ,,Un colaborator destoinic şi ,,prim sfetnic” al episcopului Nicolae Ivan: protopopul cãrturar Sebastian Stanca (1878-1947)”, în Tabor, an X, numãr 2, 2016, pp. 86-106. 1 Stéphane Audoin-Rouzeau, Annette Becker, Rãzboiul redescoperit (1914-1918), traducere de Cristina Popescu, Elena-Tudora Duţã, îngrijirea ediţiei şi prefaţã de Florin Ţurcanu, Bucureşti, Editura Corint, 2014, p. 97; Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu, Mica enciclopedie a Marelui Rãzboi (1914-1918), Bucureşti, Editura Corint Educaţional, 2014, pp. 146-148; Ioan Bolovan, ,,Rãzboi şi pace sau despre influenţa violenţei şi a politicilor demografice asupra populaţiei la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX”, în volumul Populaţie şi societate. Studii de demografie istoricã a Transilvaniei (secolele XVIII-XX), coordonat de Ioan Bolovan, Corneliu Pãdurean, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 2003, pp. 333-334. 2 Annette Becker, ,,Captive civilians”, în The Cambridge History of The First World War, volum III, Civil Society, editat de Jay Winter, Cambridge, Cambridge University Press, 2014, p. 257. 3 Ioan Bolovan, Primul Rãzboi Mondial şi realitãţile demografice din Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleanã, 2015, pp. 33-34. 4 Dupã prezentarea în faţa membrilor guvernului maghiar, cartea, publicatã în doar 25 de exemplare, urma sã fie distrusã. Câteva copii au supravieţuit, un exemplar aflându-se şi la Biblioteca Centralã Universitarã ,,Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Secţia Colecţii Speciale (A Magyarországi Románok-Bizalmas Használatara-Munkatársak közremüködésével, írta Huszár Antal, M. Kir. Belügyminiszteri Fordító, Budapest, 1907, 963 p.+XXIV illustrations). 5 Roman Ciorogariu, Zile trãite, Oradea, Tipografia Diecezanã, 1926, pp. 92-93.



45

cuprinzând Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul), consumat în intervalul cronologic 1916-1918 şi anume ridicarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români în vestul Ungariei, având ca principal suport documentar mãrturiile culese şi publicate în perioada interbelicã de preoţii Sebastian Stanca, Romulus Cândea şi Grigore N. Popescu,6 precum şi alte texte memorialistice.

Pe fondul desfãşurarii Primului Rãzboi Mondial, al intrãrii Regatului României în rãzboi de partea Triplei Înţelegeri, al ofensivei trupelor române în Transilvania (începutã în noaptea dinspre 14/27 spre 15/28 august 1916), campanie soldatã însã cu un eşec datoritã înfrângerilor suferite de români pe frontul de sud,7 al derutei şi al panicii provocate de trupele române în rândul maghiarilor şi saşilor,8 respectiv a euforiei trãite de românii transilvãneni,9 autoritãţile austro-ungare au dispus, prin ordinul ministrului de interne cu numãrul 4845, din data de 31 august 1916, supravegherea şi urmãrirea ,,mişcãrilor naţionaliştilor români”.10

A doua etapã a mãsurilor guvernamentale maghiare a avut un caracter represiv deoarece a prevãzut, pe de o parte, arestarea, încarcerarea şi deportarea intelectualilor transilvãneni, acuzaţi de ,,trãdare de patrie”, ,,simpatie faţã de Regatul Român”, ,,instigare împotriva autoritãţilor”, ,,spionaj în favoarea României”, iar, pe de altã parte, numirea unor comisari

6 Reunite de curând, în cadrul variantei adãugite a lucrãrii preotului Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului (1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Mircea-Gheorghe Abrudan, Deva/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei/Editura Argonaut, 2015. 7 Pentru mai multe date legate de participarea României la Primul Rãzboi Mondial a se vedea excelenta lucrare semnatã de istoricul Glenn E. Torrey, România în Primul Rãzboi Mondial, traducere de Dan Criste, Bucureşti, Editura Meteor Publishing, 2014. 8 Emil Sigerus (ed.), Aus der Rumänenzeit. Ein Gedenkbuch an sturmbewegte Tage. Zugunsten der siebenbürgisch-sächsischen Kriegswitwen und-weisen, Hermannstadt, Druck und Verlag von Joseph Drotleff, 1917. 9 A se vedea în acest sens ediţiile ,,Gazetei de Transilvania” din august-septembrie 1916 care descriu atmosfera primirii trupelor române de cãtre braşoveni, adresele de salut şi sentimentele de bucurie exprimate de diferiţi români ardeleni faţã de armata românã. Detalii la: Ion Popescu-Puţuri, Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu România, 1 decembrie 1918, ediţia a II-a, Bucureşti, s.n., 1972, pp. 464-466; Ioana Elena Ignat, Viaţa cotidianã în Fãgãraş în anul 1916: însemnãrile vicarului Iacob Popa, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2011, pp. 136-183. 10 Ion Popescu-Puţuri, Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu România, pp. 464-465.



46

ministeriali maghiari în toate ,,preparandiile confesionale române”,11 precum şi instituirea unei ,,graniţe culturale” de-a lungul lanţului carpatic, de la Orşova pânã la Vatra Dornei, ce însemna de fapt etatizarea şi maghiarizarea tuturor şcolilor confesionale româneşti ortodoxe şi greco-catolice, în interesul ,,siguranţei statului”.12 Cu alte cuvinte, autoritãţile maghiare au intenţionat reţinerea, încarcerarea şi alungarea din mijlocul comunitãţilor româneşti a liderilor formatori de opinie, în mod special a preoţilor,13 deoarece, dupã cum avea sã noteze ulterior Sebastian Stanca, ,,[…] preoţii au fost vestalele care au ţinut pururea vie flacãra focului credinţei naţionale în poporul românesc”.14 În acest sens, conform istoricului Ioan Bolovan, autoritãţile austro-ungare au procedat la înfiinţarea unor instituţii şi la adoptarea unor mãsuri speciale pentru coordonarea arestãrilor şi internãrilor, în cadrul Ministerului de Interne de la Budapesta activând o secţie specialã a deportaţilor şi internaţilor români, prezidatã de consilierul ministerial Jekelfallussy Zoltán.15

O mãrturie sugestivã referitoare la motivul arestãrii, încarcerãrii şi deportãrii preoţimii româneşti din Transilvania a oferit-o cunoscutul romancier Liviu Rebreanu care, în romanul sãu Pãdurea spânzuraţilor, publicat în anul 1922 în memoria fratelui sãu Emil, executat în timpul rãzboiului, amintea douã cazuri de preoţi internaţi în Ungaria, protopopul octogenar Groza din Parva şi preotul Constantin Boteanu, ambii arestaţi deoarece fuseserã percepuţi drept ,,periculoşi pentru liniştea” comunelor. Romancierul, care cunoştea atât de bine viaţa satului românesc, a subliniat totodatã vina de care preoţimea românã se fãcea vinovatã în faţa autoritãţilor austro-ungare, anume faptul cã aceasta predica de la amvon pãstrarea cu sfinţenie a limbii şi credinţei

11 Mircea Pãcurariu, Politica statului ungar faţã de Biserica româneascã din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, pp. 240-241. 12Ibidem, p. 242; de exemplu, conform unei statistici întocmite de Lazãr Triteanu, în anul 1919, în aceasta ,,graniţã culturalã” au fost înglobate circa 236 de şcoli confesionale ortodoxe din Arhiepiscopia Transilvaniei. 13 Petru Pinca, ,,Contribuţia preoţimii române la înfãptuirea unirii de la 1 decembrie 1918”, în Astra Blãjeanã, numãr 4 (73), 2014, p. 6; Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxã Românã între anii 1885-2000, volum III, Tom I, Bisericã. Naţiune. Culturã, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006, pp. 565-569; Gheorghe Naghi, ,,Preoţii din Banat şi evenimentele anilor 1914-1918”, în Mitropolia Banatului, an XXVIII, numãr 10-12, 1978, pp. 602-610. 14 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, p. 42. 15 Ioan Bolovan, Primul Rãzboi Mondial şi realitãţile demografice din Transilvania, p. 45.



47

strãmoşeşti.16 Or, tocmai din aceste motive autoritãţile austro-ungare, odatã cu prelungirea conflictului, cu intrarea Regatului României în rãzboi şi cu nemulţumirea crescândã a populaţiei lipsitã de cele necesare traiului de zi cu zi, au dorit, prin mãsurile punitive luate la adresa clerului român din Transilvania, sã evite escaladarea mişcãrii naţionale româneşti, în slujba şi în fruntea cãreia se puseserã încã din veacul al XVIII-lea ierarhii, protopopii şi clerul parohial.

Referitor la numãrul preoţilor care au avut de suferit în perioada Marelui Rãzboi,17 preotul Sebastian Stanca (1878-1947)18 a realizat şi publicat în anul 1925, pe baza informaţiilor colectate de la preoţii închişi, internaţi şi refugiaţi, urmãtoarea statisticã: 16 preotese şi 252 preoţi, ortodocşi şi uniţi, din Transilvania şi Banat, mai ales din vecinãtatea graniţei cu România (Caraş-Severin, Haţeg, Hunedoara, Sibiu, Fãgãraş, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş), internaţi în lagãrele din jurul oraşului Şopron (astãzi în vestul Ungariei, la graniţa cu Austria); 3 preotese şi 111 preoţi ortodocşi şi uniţi încarceraţi în închisorile din Cluj, Fãgãraş, Târgu-Mureş, Odorhei, Timişoara, Seghedin şi Vaţ; 106 preoţi octodocşi şi uniţi obligaţi sã se refugieze alãturi de armata românã dincolo de Carpaţi; 15 preoţi şi-au pierdut viaţa în perioada arestului, interogaţiilor, internãrilor şi a pribegiei, iar alţi 28 decedând, în urma suferinţelor şi a lipsurilor îndurate, la scurtã vreme dupã ce au revenit la casele lor.19

16 Liviu Rebreanu, Pãdurea spânzuraţilor, Bucureşti, Editura Regis, 2007, passim; Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, p. 22. 17 Referitor la numãrul total al celor care au avut de suferit, în urma unei anchete, realizate sub egida ASTRA în anii 1921-1922, s-a calculat un numãr de 1734 de români arestaţi şi internaţi în închisori şi lagãre. Numãrul acestora a fost însã cu siguranţã mai mare, deputatul bucovinean Constantin Isopescu-Grecul vorbind despre circa 6000 de deţinuţi. Alte surse vorbesc despre ,,sute şi mii de români” care au fost arestaţi, deportaţi sau bãtuţi şi umiliţi de autoritãţile austro-ungare în cursul anilor 1916-1918 (Teodor V. Pãcãţian, Jertfele românilor din Ardeal, Bãnat, Crişana, Sãtmar şi Maramurãş, aduse în rãsboiul mondial din anii 1914-1918, Sibiu, Editura Asociaţiunii, 1923, Anexa A, p. 25; Ion Popescu-Puţuri, Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu România, p. 468; Ioan Bolovan, Primul Rãzboi Mondial şi realitãţile demografice din Transilvania, p. 45). 18 Un portret biobibliografic al preotului Sebastian Stanca a se vedea la Mihai-Octavian Groza, ,,Un cleric-cãrturar uitat. Protopop stavrofor Sebastian Stanca”, în Astra Salvensis, an II, numãr 4, 2014, pp. 85-93; Idem, ,,Un cleric cãrturar astrist uitat: protopop stavrofor doctor Sebastian Stanca (1878-1947). Viaţa, activitatea şi opera”, în Analele Aradului, an I, numãr 1, 2015, pp. 614-630. 19 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, p. 162.



48

O a doua statisticã, întocmitã şi publicatã la mijlocul anilor treizeci ai secolului trecut de Romulus Cândea (1886-1973),20 cu referire doar la clericii Mitropoliei Ortodoxe cu sediul la Sibiu, prezintã urmãtoarele date statistice: din Arhidieceza Ardealului (în care în anul 1915 slujeau 1037 de clerici: 930 preoţi, 24 administratori parohiali, 54 capelani, 18 preoţi pensionari, 2 arhimandriţi şi 9 diaconi)21 au fost internaţi 97 de preoţi şi 6 elevi seminarişti, arestaţi 45 de preoţi şi pribegi 106 preoţi; din Episcopia Aradului au fost internaţi 17 preoţi, iar alţi 12 au fost puşi sub arest la domiciliu; din Episcopia Caransebeşului au fost internaţi 13 preoţi şi 3 elevi seminarişti.22

Cea de-a treia statisticã a fost realizatã cãtre sfârşitul perioadei interbelice de cãtre preotul profesor Grigore N. Popescu (1901-1961)23 care, în urma centralizãrii informaţiilor primite de la autoritãţile locale (primãrii şi oficii notariale) şi regionale (preturi de plasã şi prefecturile judeţene) de pe întreg teritoriul ţãrii, coroborate cu cifrele oferite de lucrarea lui Sebastian Stanca, a publicat, în anul 1940, o lucrare în douã volume, intitulatã sugestiv: Preoţimea românã şi întregirea neamului. În cel de-al doilea volum, este realizatã o statisticã alfabeticã, pe judeţe, a tuturor clericilor arestaţi, judecaţi, încarceraţi, internaţi în lagãre, refugiaţi sau care şi-au pierdut viaţa în cursul rãzboiului. La scara întregii Românii interbelice, statistica finalã a preotului Grigore N. Popescu oferã urmãtorul tablou: 252 preoţi întemniţaţi (199 ortodocşi şi 53 greco-catolici), 208 preoţi internaţi (166 ortodocşi şi 52 greco-catolici), 96 preoţi refugiaţi (83 ortodocşi şi 13 greco-catolici), 130 preoţi bãtuţi, maltrataţi (114 ortodocşi şi 16 greco-catolici), 21 preoţi morţi în temniţe şi în urma suferinţelor (20 ortodocşi şi 1 greco-catolic), 35 preoţi ucişi (31 ortodocşi şi 4 greco-catolici), 67 preoţi naţionalişti, ,,apãrãtori ai populaţiei” (53 ortodocşi şi 14 greco-catolici).24

20 Un portret biobibliografic al preotului Romulus Cândea a se vedea la Mircea Pãcurariu, Dicţionarul teologilor români, ediţia a III-a revãzutã şi adãugitã, Sibiu, Editura Andreiana, 2014, pp. 120-121. 21Protocolul Sinodului ordinar al Arhidiecezei gr. orientale române din Transilvania ţinutã în anul 1916, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1916, p. 74; Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, p. 24. 22 Romulus Cândea, ,,Biserica ardeleanã în anii 1916-1918”, în Candela. Revistã teologicã şi bisericeascã, an XXXVII, numãr 10-11, 1926, pp. 244-253. 23 Un portret biobibliografic al preotului Grigore N. Popescu a se vedea la Mircea Pãcurariu, Dicţionarul teologilor români, pp. 511-512. 24 Grigore N. Popescu, Preoţimea românã şi întregirea neamului, volum II, Temniţe şi lagãre, Bucureşti, Tipografia Vremea, 1940, 357; Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, pp. 25-26.



49

O ultimã statisticã a fost realizatã de cãtre pãrintele academician Mircea Pãcurariu care, pe baza celor trei statistici amintite mai sus, a altor titluri bibliografice şi a unor date inedite, furnizate de Arhiva Mitropoliei Ardealului de la Sibiu, prezintã urmãtoarea situaţie: 141 preoţi închişi în diferite temniţe din Transilvania, Banat şi Ungaria, 218 preoţi deportaţi în Ungaria, 136 preoţi refugiaţi în România, 10 preoţi morţi în închisori sau lagãre, 3 preoţi morţi în refugiu, 9 preoţi ucişi în toamna anului 1918 şi primãvara anului 1919, 6 preoţi condamnaţi la moarte şi salvaţi de armata românã sau de cãtre cei pãstoriţi, 19 preoţi decedaţi la scurt timp dupã eliberarea din temniţe şi lagãre, 2 preoţi alienaţi mintal din cauza tratamentului aplicat, 17 preotese şi fiice de preoţi încarcerate sau deportate, 6 elevi seminarişti deportaţi, 7 elevi seminarişti refugiaţi în România şi 1 elev seminarist împuşcat.25

Dincolo de caracterul rigid, statistic, am considerat necesarã redarea acestor cifre pentru a înfãţişa o imagine matematicã mai clarã a dimensiunii suferinţei preoţimii române din Transilvania în intervalul cronologic 1916-1918, cifrele demonstrând cã slujitorii altarelor, liderii incontestabili ai poporului român din Transilvania, realitate constatatã şi de Nicolae Iorga care, în anul 1902, afirma cã ,,[…] istoria Ardealului românesc e o istorie de sate şi de preoţi”,26 au plãtit, alãturi de alţi intelectuali, un preţ mult prea mare pentru faptul cã şi-au iubit limba, neamul şi credinţa.27

Pe lângã datele statistice, anchetele amintite mai sus, au meritul redãrii unor mãrturii ale preoţilor români transilvãneni, referitoare la reţinerea, încarcerarea şi deportarea în Ungaria, precum şi la despãrţirea de familie, tratamentul şi condiţiile de încarcerare, alimentaţia sãrãcãcioasã a celor deţinuţi etc.

Majoritatea fragmentelor memorialistice culese de preoţii Sebastian Stanca, Romulus Cândea şi Grigore N. Popescu, pomenesc ca şi cauze ale ridicãrii şi încarcerãrii clericilor comportamentul acestora în timpul campaniilor electorale, atitudinea faţã de procesul Memorandului,28,,fraternizarea cu românii” şi pomenirea regelui Ferdinand

25 Mircea Pãcurariu, Politica statului ungar faţã de Biserica româneascã din Transilvania, pp. 179-199, 260-282; Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, pp. 26-27. 26 Nicolae Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, ediţie criticã de I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2007, p. 27. 27 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, pp. 27-28. 28Ibidem, p. 73.



50

în timpul Sfintei Liturghii,29 acuzaţiile de spionaj în favoarea României,30 tipãrirea unor texte considerate ,,periculoase” (a se vedea cazul protopopului greco-catolic de Cluj, Elie (Ilie) Dãianu31 care, în lipsa unor dovezi concrete, a fost acuzat cã a tipãrit lucrarea Rugãciunea românilor din Basarabia,32 inclusã apoi în broşura Închinãciunea creştinului. Rugãciune pentru toate lipsele creştinilor de lege româneascã) etc.33 La toate acestea, conform mãrturiei preotului Romulus Cândea, se adãugau furia, panica şi disperarea autoritãţilor austro-ungare34 obligate sã facã faţã atât frontului extern, cât şi celui intern, mãcinat de problemele naţionale.

Demn de reţinut este şi faptul cã majoritatea preoţilor, pentru a spori efectul produs de mãsurile autoritãţilor austro-ungare, au fost ridicaţi în timpul serviciului divin, elocventã, în acest sens, fiind mãrturia preotului Aurel Nistor,35 din Arpãtac (astãzi Araci, judeţul Covasna): ,,[…] În ziua de Sântãmãrie, la sfârşitul serviciului divin, m-au deţinut doi jandarmi, bruscându-mã şi fãrã sã-mi permitã sã mai dau faţa cu familia. Legat între baionete m-au purtat prin sat spre groaza poporului”.36 Aceasta metodã este doveditã şi de mãrturia studentului seminarist George Nichita Farcu care, într-o notã publicatã în volumul dedicat împlinirii a douãzeci de ani de la Marea Unire, nota urmãtoarele: ,,[…] unii preoţi au fost ridicaţi chiar din altar, în timpul Sf[intei] Liturghii. Nu i-au lãsat nici sã termine serviciul divin sãvârşind, nu numai o nelegiuire, ci şi un sacrilegiu”.37

Din lucrarea preotului Sebastian Stanca, dedicatã contribuţiei preoţilor români transilvãneni la rãzboiul pentru întregirea neamului, se desprinde calmul cu care acesta a întâmpinat momentul deţinerii,

29Ibidem, p. 74. 30Ibidem, p. 195. 31 Un portret biobibliografic al preotului Elie (Ilie) Dãianu a se vedea la Ilie Dãianu, Scrieri, ediţie îngrijitã, prefaţã, note şi bibliografie de Ilie Moise, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2010, pp. 5-16. 32 Publicatã în anul 1912 cu prilejul comemorãrii a 100 de ani de la rãpirea Basarabiei de cãtre Imperiul Ţarist, prin Tratatul de la Bucureşti (16/28 mai 1812). 33 Elie Dãianu, Însemnãri din închisoare şi exil (1917-1918), volum I, ediţie îngrijitã de Valentin Orga, Maria Aldea, Cosmin Budeancã, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2002, p. 10. 34 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, p. 236. 35 Un portret biografic al preotului Aurel Nistor, a se vedea la: Ioan Lãcãtuşu, Aurel Nistor, Aurel Nistor: o paginã din istoria bisericii şi a neamului: volum de studii şi documente, Sfântu Gheorghe, Editura Carpaţii Rãsãriteni, 1999. 36Ibidem, p. 100. 37 George Nichita Farcu, ,,Evreul popã valah”, în volumul Douãzeci de ani de la Unire. Monografie comemorativã a unirii, volum I, Cum s-a fãcut Unirea, coordonat de Tiron Albani, Oradea, Institut de Arte Grafice ,,Grafica”, 1938, p. 73.



51

menţionând cã: ,,[…] Ce mari şi minunate sunt lucrãrile lui Dumnezeu în împãrãţia sufletului omenesc. În momentele cele mai grele ale vieţii, dã acestui suflet energii neînchipuite. O linişte grozavã mi-a cuprins sufletul în aceste momente, liniştea înspãimântãtoare, care ca un preludiu cuprinde natura întreagã în preajma furtunei ce clocote înãbuşitã în adâncime. Îmi fãcusem repede seama cu mine. Dacã atâtea sute şi mii de mucenici au sângerat pentru înfãptuirea unui ideal visat de veacuri, cu atât mai vârtos acum când înfãptuirea e în prag, reclamã acest ideal jertfã şi mai multã de sânge. Iar dacã Dumnezeu mi-a scris ca şi eu sã dau acest tribut glorios şi sfânt, fie voia Domnului. Acum înţeleg pe deplin, de ce cei mai mari nevinovaţi ai istoriei au pãşit pe treptele eşafodului cu atâta linişte şi bãrbãţie”.38 De reţinut este faptul cã o parte semnificativã a preoţilor români transilvãneni au avut aceastã atitudine demnã, acceptând umilinţa încarcerãrii şi deportãrii, pe când alţii au preferat sã plece în refugiu odatã cu retragerea armatei române sau sã se înroleze voluntari în armata austro-ungarã ca preoţi militari,39 aşezând crucea lângã sabie, dupã cum remarca Elie (Ilie) Dãianu.40

Înainte de a fi internaţi în Ungaria, preoţii au fost încarceraţi şi anchetaţi în închisorile Clujului, Odorheiului sau Seghedinului, fiind maltrataţi şi înjosiţi ,,ca cele mai urgisite animale, alãturi de toţi tâlharii, vagabonzii, bicherii, haimanalele, ţiganii şi prostituatele”. Acelaşi Sebastian

38 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, p. 46. 39 Despre activitatea capelanilor militari români în timpul Primului Rãzboi Mondial a se vedea mai multe detalii la Mihai-Octavian Groza, ,,Preoţii români transilvãneni pe fronturile Marelui Rãzboi”, în volumul Scrieri pe alese. Lucrãrile Conferinţei Naţionale ,,O filã de istorie: om, societate, culturã în secolele XVII-XXI”, coordonat de Anamaria Macavei, Roxana Dorina Pop, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 2012, pp. 369-382; Mihai-Octavian Groza, ,,Despre activitatea preoţilor militari români transilvãneni în perioada Primului Rãzboi Mondial (1914-1919)”, în volumul Administraţie româneascã arãdeanã. Studii şi comunicãri din Banat-Crişana, VIII, coordonat de Doru Sinaci, Emil Arbonie, Arad, ,,Vasile Goldiş” University Press, 2014, pp. 532-545; Ionela Zaharia, ,,The Romanian Military Clergy from Austria-Hungary. Their Activities on the Italian Front”, în Transylvanian Review, volum XXIII, numãr 4, 2014, pp. 43-54; Ionela Zaharia, ,,Clerul militar român din Austro-Ungaria (1914-1918)”, în Misiunea. Revista Centrului de Cercetare a Conlucrãrii Bisericii Ortodoxe cu Armata României ,,General Paul Teodorescu”, an II, numãr 1 (2), 2015, pp. 119-123; Ionela Zaharia, ,,The Romanian Military Clergy from Austria-Hungary: Their Activities in the Prisoners of War Camps during World War I”, în volumul The First World War. Analysis and Interpretation, I, coordonat de Antonello Biagini, Giovanni Motta, Cambridge, Cambridge Scholars Publishing, 2015, pp. 323-337; Valeria Soroştineanu, ,,Preoţii militari din Arhiepiscopia Ortodoxã a Ardealului în Primul Rãzboi Mondial”, în volumul Primul Rãzboi Mondial. Perspectivã istoricã şi istoriograficã, coordonat de Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana Mihaela Tãmaş, Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã/Centrul de Studii Transilvane, 2015, pp. 345-358. 40 Elie Dãianu, Însemnãri din închisoare şi exil, volum II, p. 94.



52

Stanca, într-o conferinţã susţinutã la Cluj în data de 6 martie 1927 şi publicatã ulterior în paginile gazetei ,,Renaşterea”,41 mãrturisea cã aceastã etapã a fost una din cele mai înjositoare, preoţii fiind obligaţi sã doarmã ,,pe scândurile goale, fãrã nici un fel de aşternut”, sã suporte prezenţa elementelor de la marginea societãţii, ,,ţigãniile şi prostituatele, care se dezbrãcau în faţa lor şi cu vorbe şi gesturi triviale îşi bãteau joc de ei”, sã rabde de foame, cãci ,,alimentaţia varia dupã felul închisorii, dar în cele mai multe închisori numai odatã pe zi, o bucatã de pâine neagrã şi uscatã”. Deasupra tuturor a stat tratamentul brutal aplicat în timpul investigaţiilor, acelaşi document precizând urmãtoarele: ,,[…] legaţi în lanţuri, care le tãiau în carne, deţinuţii erau târâţi în faţa judelui de instrucţie. Interogatoriile erau însoţite de pãlmi, pumni, ghionturi şi maltratãri. Bieţii mucenici se întorceau în celule cu degetele zdrobite de ciocane, cu picioarele ucise de potcoavele cizmelor jandarmilor, cu rãni adânci în piept, în braţe, în spate şi plini de sânge cu obrazul umflat şi plin de vânãtãi, cu unghiile şi pãrul smuls, cu capul plin de cocori. Pe mulţi îi aduceau, pe sus, schingiuiţi şi mai mult morţi şi îi aruncau cu înjurãturi sãlbatice în mijlocul celulei ca pe nişte hoituri netrebnice”.42 Alimentaţia precarã şi lipsa igienei sunt tot atât de des invocate, ilustrativã în acest sens fiind mãrturia preotului Romul Jurchescu, din localitatea Peştere (Caraş-Severin), închis la Seghedin: ,,În temniţã cãpãtam de mâncare odatã la zi, o bucãţicã de pâine şi ceva lãturi cãldãrite. Din coada lingurii mi-am fãcut cuţit, ascuţind-o de piciorul patului, ca sã taie pâinea, pe care o tãiam bucãţele şi o uscam în fereastrã ca sã ajungã de pe o zi pe alta. Dimineaţa nu mâncam nimica, iar seara, cina era clopotul de culcare şi rugãciunea de odihnã. Eram silit sã frec singur podelele celulei […] Pãduchii şi râia mã chinuiau groaznic”.43 Toate acestea le-au distrus sãnãtatea şi vlãguit trupurile, însã nu au reuşit sã le zdruncine credinţa pentru cã, aşa cum remarca Elie (Ilie) Dãianu, suferinţele au ,,durut, fãrã sã mã doarã; m-a jignit, fãrã sã mã rãneascã; m-a rãnit, fãrã sã mã rãpunã, pentru cã m-a atins într-un punct în care nu sunt vulnerabil”.44

Odatã scãpaţi de furia anchetatorilor, cei mai mulţi preoţi au fost expulzaţi în interiorul Ungariei, memoria colectivã reţinând condiţiile inumane în care aceştia au cãlãtorit, precum şi umilinţa la care au fost supuşi: ,,[…] Dupã o zi de chin, istovitor de lung, ni se ia naţionalul cu sentinţa:

41 Un scurt istoric al acesteia a se vedea la Ştefan Iloaie, ,,Episcopul Nicolae Ivan şi începuturile revistei Renaşterea”, în Tabor, an X, numãr 2, 2016, pp. 38-42. 42 Sebastian Stanca, ,,Carmen saeculare. Preoţimea românã din Ardeal în slujba idealului naţional”, în Renaşterea. Organul oficial al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului, Geoagiului şi Clujului, an V, numãr 15, 10 aprilie 1927, pp. 5-6. 43 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, p. 86. 44 Elie Dãianu, Însemnãri din închisoare şi exil, volum I, p. 40.



53

Pahod na Şopron. Un ordin laconic ne înşiruie în rânduri de câte doi şi ne porneşte spre garã, înconjuraţi de toate pãrţile de jandarmi cu arma în mânã şi detectivi cu revolverele trase. Un detectiv evreu ne destineazã un vagon de cãrbuni somându-ne sã-l ocupãm. Dibuind prin întunericul vagonului, m-am trezit cu un picior într-un vas cu apã, iar cu celãlalt pe botul unui porc, care îşi fãcea liniştit digestia nocturnã. Protestul indignat al porcului a fost secondat de alţi patru tovarãşi voluminoşi. Am protestat şi noi, detectivii ne ziceau sã ocupãm vagonul, cãci acolo suntem noi buni, cu porcii […] Din graţia şefului, ne-am instalat în alt vagon, tot de cãrbuni […] Înghesuiala ne prinde bine. Dupã zbuciumul sufletesc al unei zile trudite ne cuprinde moleşeala şi ne biruie. Uruitul roatelor îşi cântã melodia monotonã care ne amorţeşte simţurile […] Scândurile vagonului, presãrate cu rãmãşite de cãrbuni, taie vânãtãi în carnea trupului istovit […] Un vânt rãtãcitor dinspre apus urzeşte o pânzã de nori care deodatã cu noaptea începe sã cearnã o ploaie mãruntã şi rece. Ploaia biciuitã de vânt ne bate în faţã, straşina pãlãriilor ne picurã boabe reci de apã pe umeri şi pe genunchi şi fluidul se furişeazã pânã la piele, fulgerând cu fiecare strop fiori reci în vinele noastre”.45

Ajunşi la destinaţia finalã aceştia sunt pur şi simplu abandonaţi în necunoscut, obligaţi sã se descurce singuri, sã îşi gãseascã un adãpost, o sursã de alimentare: ,,[…] Zdrobiţi, amãrâţi, flãmânzi şi nenorociţi ne târâm la poliţia de graniţã, de aici la preturã, unde prim-pretorul Blasek, de origine slovac, cu afabilitate cavalereascã, ne ia naţionalul şi ne dã libertate sã ieşim singuri în oraş. Scãpaţi de tutela urgisitã a agenţilor secreţi care ne-au purtat pe la icoane, ca pe cei din urmã tâlhari, rãsuflãm mai uşor”.46

Sebastian Stanca, într-un stil plastic, a descris momentul ajungerii în localitatea Rust, limitrofã oraşului Şopron, menţionând cã: ,,[…] În amurgul serii de 5 septembrie pe când ciurzile de vite coboarã de pe colinã intram în sat şi amestecaţi cu aceste vite blânde, care cãscau ochii mari la veneticii necunoscuţi, ne facem intrarea ,,festivã” în cuibul, care avea sã închidã pe lungã vreme cu lanţurile nelegiuirilor suspinele sufletelor noastre obosite. Un poliţai ursuz ne ia din nou pomelnicul şi dupã ce ne ceteşte regulile aspre ale internãrii de dã drumul în comunã. Zadarnicã ne-a fost reclamaţia cã n-avem bani, n-avem haine, n-avem alimente, n-avem nimic şi zadarnicã cererea ca sã ne dea un adãpost. O ridicare din umeri a fost tot rãspunsul. Noroc cã în comunã erau multe case goale, pe care mai cu binele, mai cu forţa le ocupam câte doi-trei în tovãrãşie”.47

45 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, pp. 49-50. 46Ibidem, p. 53. 47Ibidem, pp. 54-55.



54

Cu acelaşi lux de amãnunte, Sebastian Stanca a descris şi viaţa exilaţilor (,,expuşi primejdiei de a pieri aici de foame”),48 relaţia cu autoritãţile maghiare (cãrora ,,suferinţa noastrã le oferã prilej de plãcere şi satisfacţie”),49 lipsa de ocupaţie a celor internaţi (,,lipsiţi de orice ocupaţie fizicã şi intelectualã nu ne rãmâne alta decât sã hoinãrim vagabonzi pe uliţi, pe malul lacului şi prin vii”),50 precum şi alimentaţia precarã (,,Cu alimentaţia o ducem tot mai rãu. Voluminoasa noastrã cârciumãriţa ne înãspreşte tratamentul din zi în zi. Carnea de bou bãtrân pusã la fiert la 11 ni se aşterne caldã la ora 12, garnisitã cu legume crude, stropite cu apã rece şi oţet. Zgârciurile de stomac ne silesc adeseori sã postim ziua întreagã”).51

Izolarea, lipsa unor activitãţi fizice sau intelectuale, contactele sporadice cu familia prin intermediul corespondenţei, precum şi atenta supraveghere a autoritãţilor îi determinã pe internaţi sã îşi gãseascã o cale de refugiu: ,,[…] singurul loc de refugiu ne este cimitirul şi o poieniţã de lângã el, unde suntem feriţi de ochii spionilor ce ne pasc la tot pasul”. Încercãrile repetate de ocupare a unor posturi rãmase vacante din cauza rãzboiului, care sã le permitã preoţilor un minim de decenţã, au fost primite cu ostilitate de autoritãţile maghiare: ,,[…] Dupã ce pe urma mobilizãrii, unele oficii publice au rãmas fãrã slujbaşi ne adresãm primãriei locale, oferindu-ne serviciile în schimbul unei remuneraţii modeste, din care sã ne putem susţine. Rãspunsul obraznic şi jignitor nu întârzie: ca oameni periculoşi pentru interesele statului nu putem fi aplicaţi la nici un fel de serviciu public”, singura posibilitate fiind aceea a colaborãrii cu populaţia localã în sectorul agricol.52

Unul dintre cei mai mari duşmani a fost, folosind o sintagmã consacratã de istoriografie, ,,generalul iarnã”, asprimea iernii influenţând comportamentul preoţilor români transilvãneni internaţi în Ungaria, nevoiţi sã îşi asigure singuri, prin orice mijloace, sursa de încãlzire: ,,[…] Frigul se înteţeşte. În urmã soseşte un transport de cãrbuni şi petrol. Dar nu pe seama noastrã. Nevoia, care iscodeşte multe soluţii, ne îndeamnã sã mituim cu câteva coroane pe bãtrânul servitor al primãriei. Bacşişul deschide poarta ferecatã a pivniţei uriaşe şi sub scutul întunericului de searã ne strecurãm domol în catacomba secularã, cu sticle culese de pe maidanele din capul satului şi cu saci împrumutaţi de la bãcanul evreu […] Preţioasele materii, plãtite de noi, îl duce în ispitã sã ne repete operaţia

48Ibidem, p. 56. 49Ibidem, p. 57. 50 Ibidem, p. 58. 51Ibidem. 52Ibidem, p. 59.



55

încã de douã-trei ori pânã în noapte târziu şi suntem fericiţi cã cel puţin pe câtva timp putem lupta cu frigul”.53

Având credinţa cã în oraşul Şopron traiul era mai confortabil, o parte a preoţilor internaţi în localitãţile limitrofe, printre care s-a aflat şi preotul Sebastian Stanca, şi-au cerut transferul în oraş, curând având sã constate cã atmosfera de aici era mult mai apãsãtoare, fiind încãrtiruiţi în mahalaua oraşului, ,,[…] în locuinţe acomodate şubredei noastre situaţii financiare”, supravegheaţi la fiecare pas şi obligaţi sã se prezinte la poliţie de douã ori pe sãptãmânã, ,,[…] cu opreliştea strictã de a cerceta localurile publice şi ieşirea din oraş”.54

La începutul anului 1917, în urma numeroaselor intervenţii ale populaţiei locale, depãşitã de situaţie şi incapabilã sã întreţinã numãrul mare de încarceraţi,55 autoritãţile maghiare au procedat la eliberarea unui însemnat numãr de deţinuţi. Eliberarea nu le-a adus preoţilor români transilvãneni uşurarea situaţiei, dimpotrivã, odatã întorşi acasã şi-au aflat avutul ,,pustiu”, în ,,jaf şi mizerie”, fiind obligaţi sã se prezinte sãptãmânal la poliţie şi sã suporte supravegherea fiecãrei acţiuni de cãtre organele de ordine maghiare.56

Cu toate acestea, dupã pãrerea noastrã, deţinerea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvãneni în Ungaria a fost exagerat comparatã, de unii istorici, cu sistemul concentraţionar din perioada comunistã.57 Trebuie precizat cã cei deţinuţi şi deportaţi au beneficiat de o ,,pensie” de internare (care varia de la câteva coroane, pânã la câteva zeci de coroane şi care îi permitea celui deţinut asigurarea unui minim alimentar), de colete cu alimente expediate de familii sau de diferitele bãnci şi asociaţii româneşti (bãncile Albina din Sibiu, Victoria din Arad şi Ardeleana din Orãştie fiind cele mai active în acest sens), puteau trimite şi primi corespondenţe, aveau acces la diferitele periodice ale vremii,

53Ibidem, pp. 63-64. 54Ibidem, p. 64. 55 Conform istoricului Ioan Bolovan în cele circa 12-15 comune din jurul oraşului Şopron, erau internate între 2000-3000 de persoane (preoţi, profesori, învãţãtori). Pentru mai multe detalii a se vedea Ioan Bolovan, Primul Rãzboi Mondial şi realitãţile demografice din Transilvania, p. 41. 56 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, p. 67. 57 Aceasta teorie este susţinutã şi de istoricii Stéphane Audoin-Rouzeau şi Annette Becker, care afirmã cã ,,[…] fenomenul concentraţionar nu e sinonim cu sistemul concentraţionar. Cãci întâlnim aici o dezordine incoerentã şi adesea improvizatã, din cauza rãzboiului totalizat care determinã închiderea duşmanilor, fie cã sunt luaţi de pe câmpul de luptã propriu-zis, fie din teritoriile strãbãtute sau ocupate de trupe”. Mai multe detalii a se vedea la Stéphane Audoin-Rouzeau, Annette Becker, Rãzboiul redescoperit, p. 98.



56

inconvenientul, pentru un intelectual, fiind arestul la un domiciliu stabilit, într-un teritoriu strãin, condiţiile improprii, ocara populaţiei maghiare, precum şi limbajul aspru şi jignitor utilizat de autoritãţile de ordine austro-ungare în raportul cu deţinuţii.

Demn de reţinut este şi faptul cã de aceste mãsuri nu a fost scutitã nici conducerea superioarã a celor douã biserici româneşti transilvãnene, în intervalul 1916-1917 atât membrii Consistoriului ortodox de la Sibiu, cât şi ai celui greco-catolic de la Blaj, fiind mutaţi în ,,refugiu”,58 împreunã cu cele douã seminarii teologico-pedagogice, la Oradea-Mare, departe de linia frontului, de unde activitatea acestora putea fi mai uşor supravegheatã.59

Prãbuşirea fronturilor, dezagregarea monarhiei austro-ungare, izbucnirea revoluţiei, preluarea puterii politico-administrative de cãtre români, prin intermediul consiliilor naţionale şi realizarea actului unirii cu Regatul României, nu îi vor scuti pe preoţi de suferinţe, aceştia cãzând victime trupelor bolşevice maghiare ce operau pe teritoriul Transilvaniei, situaţia acestora înrãutãţindu-se pe mãsura înaintãrii armatei române: ,,[…] teroarea devenea tot mai violentã cu cât armata roşie se vedea silitã sã se retragã din faţa armatei române. Asasinatele se ţineau lanţ. Oameni, a cãror figurã nu le plãcea teroriştilor, erau acuzaţi de spioni ai armatei române, pe simpla bãnuialã şi erau ucişi fãrã nici o judecatã. Ba unii erau torturaţi grozav ca sã denunţe pe cei ce au legãturi cu armata românã şi în baza numelor pronunţate au fost arestaţi, schingiuiţi şi ucişi mulţi intelectuali şi ţãrani”.60 De asemenea, dupã ocuparea Banatului de cãtre trupele sârbeşti, în urma convenţiei de armistiţiu dintre Antanta şi Ungaria, încheiatã la 13 noiembrie 1918, la Belgrad, dupã refuzul preoţilor de a pomeni pe regele Petru al Serbiei, în locul regelui Ferdinand al României, la Sfânta Liturghie, sârbii, comportându-se ca o

58 Istoriografia româneascã foloseşte termenul de ,,refugiu”, greşit din punctul nostru de vedere. Termenul mai corect este cel de ,,internare”, mutarea reprezentanţilor celor douã biserici româneşti transilvãnene la Oradea-Mare fiind un act de forţã, sãvârşit de autoritãţile maghiare. 59 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, pp. 123-124, 231; Roman Ciorogariu, Zile trãite, p. 79; Marius Eppel, Un mitropolit şi epoca sa. Vasile Mangra (1850-1918), Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 2006, pp. 370-372; Mirela Popa-Andrei, Diana Covaci, ,,The Ecclesiastical Authorities’ Refuge from the Advancing Frontlines during World War I. Case Studies: Oradea (1916-1917)”, în volumul Primul Rãzboi Mondial. Perspectivã istoricã şi istoriograficã, pp. 377-388. 60 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, p. 142.



57

adevãratã armatã de ocupaţie,61 au iniţiat o serie de persecuţii antiromâneşti, preoţii fiind cei mai avizaţi, un numãr semnificativ fiind arestaţi şi închişi la Vârşeţ şi Belgrad.62

Lipsiţi de ,,pãstorii sufleteşti” românii transilvãneni au avut, din punct de vedere spiritual, mult de suferit, preoţii rãmaşi acasã fiind incapabili sã satisfacã toate nevoile celor pãstoriţi: ,,[…] Preoţii rãmaşi încã pe la vetrele lor nu izbuteau sã satisfacã nevoile sufleteşti ale tuturor; şi în multe sate morţii trebuiau înmormântaţi fãrã preot; copii nou-nãscuţi rãmâneau nebotezaţi. Când un preot venea sã facã serviciu divin, era o adevãratã sãrbãtoare”.63 Luând ca şi exemplu comitatul Treiscaune, Romulus Cândea sublinia faptul cã preoţii români erau atât de rari, încât ,,[…] poporul credincios venea ca în pelerinaj din toate pãrţile la preotul nostru militar şi-l ruga sã le serveascã la bisericã mãcar odatã” (de altfel, la insistenţele Consistoriului din Sibiu, acest preot militar, pe numele sãu Aurel Crãciunescu,64 cu permisiunea comandamentului militar austro-ungar, a primit învoire pentru a sãvârşi serviciul divin în satele lipsite de preot).65 Lipsa preoţilor, cumulatã cu sãrãcia, cu rechiziţiile, colectele şi împrumuturile de rãzboi, au creat, conform Eugeniei Bârlea, o stare de alertã, de suprasolicitare psihicã, de demoralizare şi de degradare a moravurilor, în numeroase localitãţi fiind înregistrate cazuri de concubinaj, de naşteri ilegitime, alcoolism, comportament imoral, viaţã dezordonatã etc.66

Arestarea şi internarea preoţilor, suferinţele şi umilinţele îndurate, depãrtarea şi dorul de casã al acestora, a dat naştere unei adevãrate literaturi a detenţiei, exponenţii principali ai acestui curent fiind, de departe, preoţii Sebastian Stanca şi Elie (Ilie) Dãianu. Pe lângã scurtele schiţe memorialistice inserate în deschiderea anchetei publicate în anul

61 Pentru mai multe detalii a se vedea: Carmen Albert, ,,Ocupaţia sârbã din Banat în memorialistica bãnãţeanã”, în Analele Banatului, numãr XIX, 2011, pp. 449-456. 62 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, pp. 149-150; Daniel Alic, Eparhia Caransebeşului în perioada pãstoririi episcopului Miron Cristea: 1910-1919. Bisericã şi societate, Cluj-Napoca/Caransebeş, Presa Universitarã Clujeanã/Editura Episcopiei Caransebeşului, 2013, pp. 364-381. 63 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, p. 240. 64 Un portret biobibliografic al preotului Aurel Crãciunescu a se vedea la Mircea Pãcurariu, Dicţionarul teologilor români, pp. 186-187; Idem, Cãrturari sibieni de altãdatã, ediţie întregitã şi adãugitã, Sibiu, Editura Andreiana, 2015, pp. 437-440; Idem, Douã sute de ani de învãţãmânt teologic la Sibiu, 1786-1986, Sibiu, s.n., 1987, pp. 295-296. 65 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, pp. 240-241. 66 Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale asupra Primului Rãzboi Mondial, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2004, pp. 126-130.



58

1925, Sebastian Stanca şi-a exprimat dorul de casã, de familie, greutãţile detenţiei, într-o serie de poeme, impregnate de o sensibilitate aparte, trimise de acesta redacţiei ziarului ,,Telegraful Român” şi publicate în paginile acestuia: ,,În exil”,67 ,,Dor de ţarã”,68 ,,Trist”,69 ,,Resignare”,70 ,,Toamnã”,71 ,,Vântul”,72 ,,Toamnã târzie”,73 ,,În cimitir”,74 ,,Rugãciune”.75 Observãm, chiar din titlurile poeziilor, cã singurãtatea şi dorul de meleagurile natale sunt motivele regãsite în majoritatea poemelor compuse de Sebastian Stanca în exil: ,,Vremea trece, ‘n al meu suflet/Creşte jalea val cu val,/Când te-oi mai vedea eu iarã/Mult iubitul meu Ardeal?” (,,În exil”), ,,Gându-mi sboarã’n depãrtare/Drum de ţarã pânã’n zare,/Trece’n fugã deal cu deal/La iubitul meu Ardeal/Vãd pe culmi un mândru plai,/Unde adesea mã purtai/Doina de mi-o trãgãnai./Turma iese’n aluniş/Din huceagul de-aluniş/Doina glasul şi-l înstrunã/Şi de multã voie bunã/Sunã codrul de rãsunã” (,,Dor de ţarã”), ,,Mi dor de chipul scump al ţãrii mele/Şi-l caut cu ochii-n zarea de mãtasã/Dar plâng nemângâiat şi’n suflet se pogoarã/Povara grea a dorului de casã” (,,Trist”), iar exemplele pot continua. Elie (Ilie) Dãianu, protopopul greco-catolic al Clujului, este memorialistul detenţiei prin excelenţã, acesta dedicând perioadei petrecute în Şopron nu mai puţin de 48 de caiete, însumând circa 1000 de file, o adevãratã cronicã a suferinţelor îndurate. Pe lângã trãirile personale, emoţiile, sentimentele de frustrare, acesta a dedicat un spaţiu considerabil evenimentelor istorice, evenimentelor politice, decupajelor din presa vremii, preocupãrilor sale culturale, detaliilor legate de alimentaţie, prognoze meteo, evoluţia naturii, precum şi însemnãrilor autobiografice. Conform editorilor acestor însemnãri, acestea ,,reconstituie imaginea unei lumi bulversate de rãzboi, mãcinate de griji, sãrãcite şi înfometate, doritoare de pace”.76 Pe lângã paginile consemnate de cei doi preoţi amintiţi mai sus, fragmente memorialistice

67 Sebastian Stanca, ,,În exil”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 16, sâmbãtã 4/17 martie 1917. 68 Idem, ,,Dor de ţarã”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 17, marţi 7/20 martie 1917. 69 Idem, ,,Trist”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 19, marţi 14/27 martie 1917. 70 Idem, ,,Resignare”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 20, sâmbãtã 18/31 martie 1917. 71 Idem, ,,Toamnã”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 21, marţi 21 martie/3 aprilie 1917. 72 Idem, ,,Vântul”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 22, sâmbãtã 25 martie/7 aprilie 1917. 73 Idem, ,,Toamnã târzie”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 24, joi 6/19 aprilie 1917. 74 Idem, ,,În cimitir”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 26, joi 13/26 aprilie 1917. 75 Idem, ,,Rugãciune”, în Telegraful Român, an LXV, numãr 40, marţi 30 mai/12 iunie 1917. 76 Elie Dãianu, Însemnãri din închisoare şi exil, p. 14.



59

consistente despre internarea preoţilor în Ungaria au lãsat Septimiu Popa (cu lucrarea Temniţele Clujului. Din însemnãrile unui popã românesc, publicatã în anul 1937)77 şi George Moldovan (cu lucrarea Fragmente din viaţa internaţilor smulşi de la vetrele lor de deregãtoriile maghiare şi duşi prin lumi streine dupã intrarea României în rãzboiu, 1916-1918, publicatã în anul 1919).78

La capãtul acestor consideraţii, observãm cã în ceea ce priveşte prigoana îndreptatã împotriva liderilor formatori de opinie, în special a preoţilor, putem vorbi despre trei ipostaze: clerici ,,refugiaţi” în oraşele de graniţã (cu o relativã libertate de mişcare), clerici ,,internaţi” într-o anumitã localitate în interiorul Ungariei şi clerici ,,întemniţaţi”. Despre condiţia fiecãrei categorii de prizonieri, episcopul Roman Ciorogariu remarca urmãtoarele: ,,[…] soarta celor dintâi era neplãcutã, dar suportabilã. Internaţii din Şopron aveau 1 coroanã pe zi pentru întreţinere din care trebuia sã trãiascã, cãci cea mai mare parte era tãiatã de casã şi familia lor, care i-ar fi putut ajuta. Unicul lor noroc a fost cã populaţia germanã din Şopron îi privea drept refugiaţi şi pe internaţi, ceea ce le-a uşurat, în câteva rânduri, condiţiile de trai. Dar întemniţaţii din Aiud, Cluj, Seghedin etc. îndurau groaza temniţelor grele şi a judecãţii la moarte”.79

Cum afirmam şi în rândurile de mai sus instituirea ,,graniţei culturale”, arestarea, internarea şi deportarea preoţilor români transilvãneni în Ungaria pe de-o parte, refugierea unor preoţi dincolo de Munţii Carpaţi în Vechiul Regat şi Basarabia, precum şi înrolarea benevolã în armata austro-ungarã ca preoţi militari pe de altã parte, s-a resimţit atât la nivelul comunitãţilor româneşti, lipsite de liderii spirituali şi politici, cât şi la nivelul individului simplu rãmas, fãrã îndrumare spiritualã, pradã diferitelor tentaţii şi deprecierii moravurilor. Fãrã a avea vreo pretenţie de exhaustivitate, demersul nostru şi-a propus prezentarea unui episod foarte puţin cunoscut din istoria noastrã naţionalã, care înfãţişeazã experienţa individualã şi colectivã din perioada Primului Rãzboi Mondial a unui segment social-profesional şi vocaţional-cultural, care a exercitat în istoria românilor o influenţã majorã asupra comunitãţilor româneşti şi a naţiunii în ansamblul sãu,80 în speranţa cã

77 Septimiu Popa, Temniţele Clujului. Din însemnãrile unui popã românesc, Cluj, Institutul de Literaturã şi Tipografie ,,Minerva” S.A., 1937. 78 George Moldovan, Fragmente din viaţa internaţilor zmulşi de la vetrele lor de deregãtoriile maghiare şi duşi prin lumi streine dupã intrarea României în rãzboiu, 1916-1918, Orãştie, Tipografia Libertatea, 1919. 79 Roman Ciorogariu, Zile trãite, p. 79; Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului, p. 232. 80 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la rãzboiul pentru întregirea neamului , p. 32.



60

rezultatele la care am ajuns vor constitui un punct de plecare în analizarea detaliatã a fenomenului.


LEGIUNEA ROMÂNÃ DE VÂNÃTORI TRANSILVÃNENI ŞI BUCOVINENI ÎN RÃZBOIUL CIVIL DIN RUSIA

(1918-1920)* The Romanian Huntsmen Legion of Transylvanians and

Bukovinians in the Russian Civil War (1918-1920)

Ionel SIGARTEU

Abstract:At the beginning of 1919, the French Military Mission in Russia reorganized the second Romanian volunteer’s corps because they no longer fulfil the demands of the Volga River new front. Under the new name of Romanian Legion of Siberia, 2000 Romanians from Transylvania and Bukovina responded to the allies’ interests in Siberia. At their requests, the Romanian Government agreed this army to participate in the military operations led by French general Maurice Janin to support admiral Kolchak regime. From May 1919 until March 1920, the Romanian legion assured the security of the Russian population against the Bolsheviks. Their military experience gained during World War and their loyalty to the Romanian Kingdom transformed them in one of the best troops in Siberia, being named by the Bolsheviks ,,The Wild Division”. In total, 37 expeditions were successfully completed.

Keywords: Civil War, Romanian Legion in Siberia, French Military Mission in Russia, Bolsheviks.

Istoriografia română deţine puţine informaţii despre

evenimentele la care au luat parte românii transilvăneni şi bucovineni din Siberia şi despre rolul deţinut de aceştia în cadrul Armatelor Aliate din Rusia. Este adevărat că Legiunea Română nu poate fi comparată cu Legiunea Cehă şi Slovacă, deoarece în primul rând românii s-au organizat mult mai târziu decât cehii1 şi în al doilea rând numărul prizonierilor

* Aceastã lucrare a fost posibilã prin sprijinul financiar oferit de Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanţat prin Fondul Social European, în cadrul proiectului POSDRU/187/1.5/S/155383, cu titlul ,,Calitate, excelenţã, mobilitate transnaţionalã în cercetarea doctoralã”. 1 Legiunea Română din Siberia îşi trage originile din foştii prizonieri de război transilvăneni şi bucovinei din armata Austro-Ungară. O dată cu intrarea României în război alături de Rusia (august 1916) un număr mare de prizonieri şi-au manifestat opţiunea pentru a lupta ca voluntari în Armata Română. Adunându-se mulţi doritori în doar 7 luni, guvernul român a aprobat formarea unui Corp de Voluntari Români (Gazeta Voluntarilor, Cluj, III, numărul 10, din 15 iunie 1925; Elie Bufnea, ,,Formaţiile de voluntari”, în Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, volum I, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1929, p. 120). Naşterea unor unităţi înarmate de voluntari cehi şi slovaci a fost susţinută de Imperiul Ţarist încă din primii ani de război (1914-1916). Se credea că aceste unităţi vor putea fi puse în scopul panslavismului, idee ce s-a născut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi se axa pe crearea unei uniuni federative a



62

români din Rusia a fost mult mai mic în comparaţie cu cel al cehilor şi slovacilor. Prin urmare, Legiunea Cehă şi Slovacă din Rusia constituie una dintre problemele prioritare pentru istoriografia cehă şi internaţională,2 deoarece această armată a fost şi continuă să fie considerată un factor major în crearea Cehoslovaciei independente.

Pentru românii din Rusia, Legiunea Cehă şi Slovacă a constituit tot timpul un model, organizându-se după tiparul ei şi luptând pentru cauze comune cum ar fi destrămarea monarhiei austro-ungare şi formarea statelor naţionale. Aceste date sunt des întâlnite în istoriografia română, dar ceea ce lipseşte cu desăvârşire este descrierea situaţiei cehilor, slovacilor şi românilor care au rămas în Rusia după încheierea Primului Război Mondial până în 1920.

După ieşirea Rusiei din război, Antanta a dus o campanie de susţinere financiară şi militară pentru partizanii ţarismului. Rusia a devenit în consecinţă în anii 1918-1921 teatrul unui război sângeros, în care s-au înfruntat Armatele Albgardiste comandate de ofiţeri care au servit sub Imperiul Ţarist şi Armata Roşie a bolşevicilor.3 Declanşarea acestor evenimente a dus inevitabil la blocarea pe teritoriul Rusiei a naţionalităţilor din Austro-Ungaria şi implicarea lor în problemele interne ale Rusiei.4 În istoriografia străină există mai multe interpretări5 despre intervenţia militară a aliaţilor în Siberia din anul 1918, printre acestea aflându-se şi teoria protejãrii şi salvãrii voluntarilor de bolşevici.

tuturor slavilor cu centrul condus la Moscova (Helene Carrere D´encausse, Imperiul Eurasiei: o istorie a Imperiului Rus de la 1552, până astăzi, Bucureşti Editura Orizonturi, 2008, p. 194; Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei, Unirea 1914-1918, Baia-Mare, Editura Marist, 2010, p. 60). Pentru mai multe informaţii referitoare la cehi şi panslavism a se vedea: T. G. Masaryk, La résurrection d’un état : souvenirs et reflexions 1914-1918, Paris, Librairie Plon, 1930, pp. 207-217. 2 A se vedea: Mohr McGuire Joan, The Czech and Slovak Legion in Siberia, 1917-1922, Jefferson/North Carolina/London, Inc. Publishers, 2013; Savický Ivan, Osudová setkání. Češi v Rusku a Rusové v Čechách 1914-1938, (Destinul întâlnirilor. Cehii în Rusia şi ruşii în Boemia 1914-1938), Praha,Vydala Academia, 1999. 3 Marusia Cîrstea, Gheorghe Buzatu, Europa în balanţa forţelor, 1919-1939, volumul I, Bucureşti, Editura Mica Vlahie, 2007, p. 174. 4 Konstantin Sakharow, The Czechs Legions in Siberia, Ohio, Buda Publishing, 1992, p. 37. 5 Kettle Michael, The road to intervention march-november 1918, volumul II, London/New

York, Routledge, 1988; Kinvig Clifford, Churchillʼs Crusade. The British Invasion of Russia, 1918-1920, Cornwall, MPG Books Ltd, 2006; Maddox Robert J., The unknown war with Russia. Wilson’s Siberian Intervention, California, Presidio Press, 1977; Richard Carl J.,

When the United States invaded Russsia. Woodrow Wilsons̕ Siberian Disaster, New York, Rowman&Littlefield Publishers Inc, 2013.



63

Acest fenomen al prezenţei mai multor armate străine şi participarea lor la confruntările de pe teritoriul Rusiei a fost considerat de istorici ,,un război civil internaţional”. S-au implicat în evenimente mai multe guverne străine (german, englez, francez, american, japonez, cehoslovac, polonez, român, grec şi italian) iar de partea Armatei Roşii au luptat maghiari, chinezi, germani şi coreeni.6 Dintre armatele străine cehii şi slovacii au jucat un rol cheie în războiul civil. În istoriografia sovietică Legiunea Cehă şi Slovacă a fost văzută ca o forţă armată care a sperat prin intervenţiile sale să reorganizeze armata imperială distrusă de bolşevici.7 Din iunie până în septembrie 1918 cehii au pregătit pentru luptă peste 30.000 de soldaţi ai Komuch-ului, cunoscut sub numele de ,,Armata Populară”.8

După cehi şi slovaci un important aport la evenimente l-au adus polonezii şi apoi românii transilvăneni şi bucovineni. Un batalion românesc a asigurat spre sfârşitul anului 1918 securitatea căii ferate de la Samara până în apropierea Munţilor Ural,9 iar specialişti în artele militare au fost trimişi pentru a-i ajuta pe cehi să organizeze unităţi ruseşti pentru front.10 În scopul unei mai bune organizări, românii au fost trecuţi sub comanda generalului Maurice Janin, şeful Misiunii Militare Franceze din Rusia. Acesta a dorit ca aceste armate alogene combinate cu armata amiralului Kolceak să nimicească forţa militară a bolşevicilor.11 În consecinţă, în martie 1919 potrivit unei opţiuni mai vechi a francezilor de a schimba denumirea Corpului Voluntarilor Români,12 cele două regimente Horia şi Mărăşeşti au fost transformate în două batalione. Fiecare batalion a fost compus din patru companii de infanterie, o companie de mitraliere, o unitate de legătură şi o companie de depozit,

6 Jean-Jacques Marie, Histoire de la guerre civile russe1917-1922, Paris, Editions Tallandier, 2015, p. 10. 7 Альберт Наилевич Валиахметов, ,,Т. Г. МАСАРИК И ЧЕХОСЛОВАЦКИЙ ЛЕГИОН В РОССИИ (1917-1920). ОТЕЧЕСТВЕННАЯ И ЧЕХОСЛОВАЦКАЯ ИСТОРИОГРАФИЯ” (T.G. Masaryk şi Legiunea Cehoslovacă în Rusia (1917-1920). Istoriografia internă şi cehoslovacă) în Ştiinţeistorice, filosofice, politice şi juridice, studii culturale şiistoria artei. Teorie şi practică, partea I, 2012, număr 11, pp. 60-61. 8 David Bullock, The Czech Legion 1914-1920, New York, Osprey Publishing, 2007, p. 24. 9 Gazeta Voluntarilor, Cluj, II, numărul 30, din 17 august 1924. 10 Simion Ghișa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia 1918-1920, Baia-Mare, Editura Marist, 2009, p. 173, 207. 11 Biblioteca Centrală Universitară ,,Mihai Eminescu” Iaşi, Arhiva Victor Cădere, Mss. V-170, mapa I, f. 10-11, (în continuare B.C.U.) 12 Serviciul Judeţean Iaşi al Arhivelor Naţionale, Colecţia Profesor Victor Cădere, dosar 2, f. 53 (în continuare SJAN)



64

corpul primind denumirea de ,,Legiunea Română de Vânători Transilvăneni-Bucovineni”.13 Soldaţii au fost pregătiţi pentru noile necesităţi de pe front prin organizarea unor cursuri de specializare în lupta cu grenade şi mitraliere. Mulţumiţi de rezultatele obţinute în timpul antrenamentelor reprezentanţii misiunilor militare străine şi autorităţile militare din Armata Albă au dat o petrecere în cinstea soldaţilor români pentru a le mulţumi pentru devotamentul lor.14

Încheierea războiului mondial a dus însă la scăderea entuziasmului voluntarilor cehi şi slovaci. Cei mai mulţi doreau să se întoarcă în patria lor nou înfiinţată, care era pusă în pericol de comuniştii maghiari şi de celelalte ţări vecine care au pus sub semnul întrebării graniţele Republicii Cehoslovace. Pe lângă toate acestea, aliaţii occidentali nu au intervenit cu forţa lor militară împotriva bolşevicilor, ci doar au privit cum greul luptelor era dus de voluntari. Astfel, din ce în ce mai mult, aceştia s-au simţit a fi pioni într-un joc necunoscut şi incert, în care nu mai aveau interese.15 În consecinţă în decursul anului 1919 s-au făcut eforturi pentru evacuarea trupelor din Siberia, dar aceste încercări nu au primit concursul aliaţilor, deoarece în primăvara anului 1919 amiralul Kolceak a pregătit un atac general pentru a ocupa Moscova.Totuşi cehii, slovacii şi italienii au lucrat pe cont propriu reuşind să evacueze din efectivele lor. În aceste circumstanţe generalul Janin şi-a manifestat pesimismul său referitor la această acţiune, într-un raport către Paris în care se exprimase că odată cu retragerea cehilor, Kolceak nu va fi în stare să lanseze o ofensivă victorioasă. Orice sfat din partea aliaţilor nu l-a îndreptat pe amiral de la această decizie, ofensiva fiind stabilită pentru luna martie a anului 1919.16 Dacă ar fi reuşit să-i învingă pe bolşevici şi să ocupe capitala, probabil albii siberieni ar fi stabilit în Rusia un alt regim, dar nu s-a întâmplat acest lucru.17 Frontul Armatei Roşii a fost rupt, trupele albgardiste au pătruns adânc în teritoriul inamic,18 dar din cauza lipsei unei colaborări în plan strategic cu armata lui Denikin care a pornit

13 Ibidem, dosar 3, f. 152, 156. 14 Ibidem, dosar 2, f. 53. 15 David Bullock, The Czech Legion 1914-1920, p. 24. 16 B.C.U., Arhiva Victor Cădere, Mss. V-170, mapa I, f. 11; J. F. N. Bradley, Civil War in Russia 1917-1920, London/Sydney, B.T. Batsford Ldt., 1975, pp. 100-101. 17 Smele Jon, Civil War in Siberia: The Anti-Bolshevik Government of Admiral Kolchak 1918-1920, Cambridge, University Press, 1997, p. 185. 18 I. N. Șcerbakov, ,,Volunatrii români în Armata Roşie pe frontul de est în 1917-1919”, în Analele Institutului de Istorie a partidului, tomul V, numărul 5, din 1959, p. 49.



65

de la Don spre Ucraina şi Orel, Kolceak a fost înfrânt la Samara.19 Din cauza terorii inspirate de bolşevici, o parte din populaţie se va retrage împreună cu trupele Armatei Albe. Efectele au fost dezastruoase, pe parcursul drumului au pierit zecii de mii de persoane din cauza tifosului şi a iernii.20

Până la plecarea definitivă Legiunea Cehă şi Slovacă s-a implicat doar în apărarea căii ferate între Novonikolaevsk şi Irkutsk.Atât timp cât soldaţii armatelor alogene rămâneau în Siberia, mai exista o speranţă de schimbare pentru Armata Albă.21 În acest interval trupele române au fost întrebuinţate doar la prestarea unor servicii de pază la diferite puncte strategice din apropierea oraşului Irkutsk şi la verificarea tuturor taberelor de prizonieri ( din Armata Roşie, din Armata Austro-Ungară şi Germană).22 Pentru ca legiunea să fie implicată cât mai repede în evenimentele propriu-zise, guvernul francez a acţionat la Conferinţa de Pace de la Paris pe lângă Brătianu. În schimbul aprobării de a lupta în Siberia, Brătianu a primit promisiunea că guvernul amiralului Kolceak va recunoaşte dreptul României asupra Basarabiei.23 În consecinţă, în 10 mai 1919 guvernul român îşi dă acordul ca soldaţii românii din Siberia să ia parte la operaţiile militare ale aliaţilor sub conducerea generalului Maurice Janin.24 Peste o săptămână legiunea a primit misiunea să asigure siguranţa căii ferate transsiberiene între oraşul Nijne-Udinsk şi halta Kutulik pentru ca aprovizionarea şi legăturile cu frontul din Ural să nu fie periclitate de partizanii bolşevicilor.25

Aceste grupuri înarmate numite ,,partizani” s-au născut din conflictul ceho-bolşevic din mai 191826 când trupele de voluntari au preluat controlul transsiberianului pentru a se putea deplasa în siguranţă până în portul Vladivostok şi de acolo în Franţa.27 Persoanele care au scăpat în urma confruntărilor s-au refugiat în taiga, la nord şi sud de linia

19 Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice, de la Lenin la Stalin, Bucureşti, Editura Corint, 2000, p. 21. 20 Fleming Peter, The fate of admiral Kolchak, London, Rupert Hart-Davis, 1963, p. 169. 21 Smele Jon, Civil War in Siberia: The Anti-Bolshevik Government of Admiral Kolchak, p. 198. 22 SJIAN, Colecţia Profesor Victor Cădere, dosar 2, f. 4. 23 Arhivele Naţionale Centrale Bucureşti, Fond Preşedinția Consiliului de Miniştri, dosar 9/1919, f. 1. 24 SJIAN, Colecţia Profesor Victor Cădere, dosar 2, f. 53. 25 Gazeta Voluntarilor, Cluj, II, numărul 30, din 17 august 1924. 26 Pentru mai multe informaţii despre conflictul ceho-bolşevic a se vedea: Kalvoda Josef, The genesis of Czechoslovakia, New York, Columbia University Press, 1986, pp. 304- 338. 27 Elie Bufnea, ,,Formaţiile de voluntari”, p. 125-126; Idem,Cruciaţi, tirani şi bandiţi. În Siberia lui Kolceak, volum II, Baia-Mare, Editura Marist, 2008, p. 32.



66

ferată. Iarna din 1918 i-a scăpat de urmărirea penală a autorităţilor albe, supravieţuind pe seama locuitorilor care le-au oferit adăpost, alimente şi arme din simpatie sau frică. Retragereaparţială atrupelorjaponezeîn lunaaprilie a anului 1919 şi ştirile despre revoluţiabolşevicădin Ungaria şisuccesulArmatei Roşiiînsudul Rusiei, i-au îndemnat pe partizani să treacă la acţiune.28 Pe parcursul războiului civil au lansat acţiuni lipsite de orice morală: au distrus calea ferată, au atacat trenurile şi au jefuit regiuni întregi.29

Pentru a preveni orice presupus atac din partea acestora, soldaţii români au proclamat neutralitatea sectorului ocupat pe o distanţă de 10 kilometri la sud şi 10 kilometri la nord de calea ferată.30 Acest sector s-a dovedit cu timpul cel mai bogat în atacuri, securitatea lui fiind aproape imposibilă deoarece în zona de taiga regulile locale au fost făcute de importanţi şefi ai bolşevicilor, cum ar fi Moskvitin, Bici, Bezrukii, Ciudonin sau Jakovlenko.31 Aşadar, românii au primit misiunea de a distruge sau împrăştia bandele de partizani şi de a păstra securitatea locuitorilor din acest sector. Pentru ca rezultatele să fie pozitive şi în zonă să domine siguranţa, locuitorii trebuiau să colaboreze cu trupele române. Orice deplasare de trupe sau orice persoane suspecte care tranzitau sectorul românesc, trebuia anunţată la timp comandamentelor trupelor, în caz contrar primarii răspundeau în faţa tribunalelor militare. Conform principiilor de drept internaţional pedepsele se aplicau după codul justiţiei militare ruse, iar sentinţele erau semnate de cele mai multe ori de ofiţeri ruşi, detaşaţi în serviciul Legiunii Române. Pedeapsa era de obicei moartea prin ştreang sau vechea pedeapsă rusească ,,knutul”, care a fost transformată cu timpul într-o bătaie aspră cu bâta.32

Comandamentul aliat i-a poziţionat pe români în mijlocul Legiunii Cehe şi Slovace pentru a putea colabora cu aceste trupe care se aflau în Taişet, la vest de Nijne-Udinsk. Taişetul a devenit unul dintre cele mai importante focare ale bolşevismului, cehii trebuind să lupte împotriva a 300-400 de partizani care au încercat să distrugă transsiberianul pentru a întrerupe comunicaţiile.33 Această amplasare a

28 Service historique de la Défense, Vincennes, 7 N 808, Rapport. Le commandant de

Lapomaréde, attaché militaire a lʼambassade de France au Japon a Monsieur la Ministre de la Guerre

(Etat-Major de lʼArmeé-2e Bureau I ),Tokyo, le 20 mai 1919, p. 12 (în continuare S.H.D.). 29 Elie Bufnea,Cruciaţi, tirani şi bandiţi. În Siberia lui Kolceak, volum II, p. 32. 30 Gazeta Voluntarilor, Cluj, II, numărul 30, din 17 august 1924. 31 Elie Bufnea,Cruciaţi, tirani şi bandiţi. În Siberia lui Kolceak, volum II, p. 35. 32 Gazeta Voluntarilor, Cluj, II, numărul 30, din 17 august 1924. 33 S.H.D.,Vincennes, 7 N 808, Rapport. Le commandant de Lapomaréde, attaché militaire a

lʼambassade de France au Japon, a Monsieur la Ministre de la Guerre (Etat-Major de lʼArmeé-2e



67

românilor s-a făcut probabil şi datorită încrederii aliaţilor în potenţialul de luptă al acestora, fiind recent introduşi pe front. Din decembrie 1918 până în martie 1919 cehii au luptat în prima linie, devenind astfel prea obosiţi pentru a mai ajunge la timp pe front.34 Prin urmare, în partea de est se afla divizia I cehă cu garnizoana în Irkutsk, iar la vest divizia a III-a cu garnizoana principală în oraşul Krasnoiarsk. În afară de cehi şi slovaci în regiune mai staţionau şi câteva garnizoane ruseşti. În localiatea Ceremhovo se afla un detaşament rusesc condus de colonelul Bogatuov, un român basarabean, care asigura aprovizionarea căii ferate cu cărbune din regiunea Siberiei Centrale. La Nijne-Udinsk se afla colonelului rus Hofman, iar la Kansk staţionau trupele de cazaci şi trupele ruseşti din regiunea Kansk-Ensey conduse de atamanul Krasilnov.35

La sfârşitul lunii mai 1919 au avut loc primele confruntări între români şi bolşevici. Participarea românilor la aceste lupte a rămas consemnată de militari în jurnalele şi analele de campanie. Supravieţuirea acestor jurnale de operaţiune36 constituie un material bogat pentru istoria militară a României, deoarece acţiunea militară din Siberia poate fi considerată cea mai îndepărtată expediţie a armatei române din secolul al XX-lea. În total românii au realizat 37 de expediţii pe teritoriul Siberiei, la care au luat parte toate unităţile legiunii.

Prima expediţie s-a realizat în jurul râului Uda şi a fost condusă de însuşi comandantul legiunii, colonelul ceh Kadlec.37 În urma confruntărilor românii au câştigat bătălia cu bolşevicii lui Grişa Bezrukii, aceasta fiind prima lor victorie.38 Rezultatul a fost bine primit de comandantul Legiunii Cehe şi Slovace, generalul Jan Syrovy, care le-a adresat o felicitare trupelor pentru distinsa victorie: ,,În timpul când Trupele Române duc lupta crâncenă cu ungurii la graniţa Transilvaniei, trupele tinere ale

Bureau I ),Tokyo, le 20 mai 1919, p. 14 ; Rapport No 9. Le général Janin chef de la mission

militaire française en Sibérie a monsieur la Ministre de la Guerre Etat-Major de lʼArme, Omsk le 12 septembre 1919, p. 17; Elie Bufnea,Cruciaţi, tirani şi bandiţi. În Rusia Sovietelor, volum I, Baia-Mare, Editura Marist, 2008, p. 235. 34 Grondijs L. N., Le Cas-Koltchak. Contribution a lʼhistoire de la revolution russe, Leiden, A.

W. Sijthoffʼs Uitgeversmaatschappij N.V., 1939, p. 22. 35 Elie Bufnea,Cruciaţi, tirani şi bandiţi. În Siberia lui Kolceak, volum II, p. 37. 36 Arhiva Muzeului Naţional al Marii Uniri, Alba-Iulia,Colecţia Corpul Voluntarilor Români din Rusia, dosar V (Jurnalul de operaţiune al Batalioanelor Horea şi Mărăşeşti,), 6550/1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, (în continuare A.M.N.U.A.I.); a se vedea şi: Ioana Rustoiu, Cutean Smaranda, Gabriel Rustoiu, Corpul Voluntarilor Români din Siberia (album), Baia-Mare, Editura Marist, 2010. 37 SJIAN Colecţia Profesor Victor Cădere, dosar 2, f. 54. 38 Elie Bufnea,Cruciaţi, tirani şi bandiţi. În Siberia lui Kolceak, volum II, pp. 38-39.



68

Legiunii Trans.-Bucov. întră în lupta cu aliaţii ungurilor, cu bolşevicii, cu o deosebită bucurie. Vă felicit trupe măreţe ale legiunii cu ocazia învingeri de la Ukar”.39

După această victorie românii au primit de la aliaţi un nou sector de pază între gările Tinskaia şi Zamzor.40 În luna august a anului 1919 a avut loc o expediţie pe un teren de aproximativ 500 de kilometri ce cuprindea localităţile Buzicanovo-Dolghii Most-Kucertzovo.41 În localitatea Kucertzovo au avut de întâmpinat 800 de bolşevici, dintre care 150 erau călăreţi. Pentru distrugerea acestor bande s-a declanşat o expediţie în colaborare cu gărzile albe.42 Confruntările au durat mai multe zile şi au depăşit graniţele sectorului românesc. Strălucita colaborare cu trupele ruseşti a fost apreciată de Marele Stat Major Rus din guberniul Enisey, adresându-i mulţumiri Legiunii Române pentru ajutorul acordat împotriva bolşevicilor din districtul Kansk.43

În cele din urmă, datorită situaţiei critice prin care treceau albii în urma pierderii punctului strategic din Munţii Ural, T.G. Masaryk, preşedintele Republicii Cehoslovace, a început să se ocupe de repatrierea cehilor şi slovacilor în conformitate cu planurile aliaţilor.44 Chiar dacă socotelile din Rusia s-au apropiat de final, comandantul Legiunii Române, Kadlec a continuat să se implice în evenimentele din Siberia prin declanşarea unei operaţiuni ample spre nordul transsiberianului în plină iarnă.45 Această deplasare de trupe spre nord trebuia să împingă partizanii spre zonele mai puţin populate, dar stabilirea unei garnizoane româneşti la o distanţă mare de calea ferată a dus la declanşarea unor atacuri de hărţuire. Războiul s-a transformat în unul de uzură, românii începând să simtă oboseala psihică a frontului. Gerul siberian de peste -40 de grade şi lipsa echipamentului adecvat condiţiilor a dus la retragerea garnizoanei româneşti din taiga.46 Desfiinţarea acestui punct strategic a dus însă la dislocarea partizanilor în zona liniei ferate, unde s-au adunat aproximativ 800 de persoane înarmate. Pentru a putea face

39 A.M.N.U.A.I., Colecţia C.V.R din Siberia, dosar III (Transformarea Corpului Voluntarilor Români în Legiunea Română de Vânători Transilvăneni-Bucovineni), 6548/133. 40 Gazeta Voluntarilor, Cluj, II, numărul 31, din 24 august 1924. 41 SJIAN, Colecţia Profesor Victor Cădere, dosar 2, f. 54. 42 Gazeta Voluntarilor, Cluj, II, numărul 35, din 28 septembrie 1924. 43 A.M.N.U.A.I, Colecţia Corpul Voluntarilor Români din Siberia, dosar III (Corpul Voluntarilor Români în garnizoana Irkutzk), 6548/201. 44 David Bullock, The Czech Legion 1914-1920, pp. 33-34. 45 A.M.N.U.A.I.,Colecţia Corpul Voluntarilor Români din Siberia, dosar V (Jurnalul de operaţiune al Batalioanelor Horea şi Mărăşeşti), 6550/2. 46 Elie Bufnea,Cruciaţi, tirani şi bandiţi. În Siberia lui Kolceak, volum II, p. 57.



69

faţă inamicului, românii au luat legătura cu Batalionul de Asalt Ceh şi Slovac care s-a aflat în apropierea sectorului românesc. Trupele cehe şi române au declanşat un atac combinat care s-a încheiat cu ocuparea localităţii Şitkina. Această victorie nu a fost îndeajuns să-i îndepărteze pe partizani, deoarece temperaturile scăzute îi apropiau tot mai mult de calea ferată şi de zonele locuite. Numai renumele legiunii de Dikaia Divizia (divizia sălbatică) i-au mai oprit pe partizani din jafurile lor.47

În ciuda condiţiilor geografice şi meteorologice din Siberia, trupele au mai primit misiunea de a distruge bandele bolşevicului Musakov care au ocupat fosta garnizoană română din nord. Dintre toţi şefii bolşevicilor cu care s-a confruntat românii, Musakov a fost cel mai priceput luptător care a cauzat cele mai dureroase pierderi legiunii. Acestea au constat în dezertarea unor voluntari şi înscrierea lor în rândurile bolşevicilor.48 Acest fenomen al dezertărilor la inamic a dus la naşterea unui detaşament specializat care a avut misiunea de a controla toate trenurile ce treceau prin sectorul românesc şi de a face percheziţii în garnizoanele unde erau semnalate intenţii de dezertare.49

Anul 1919 se încheie pentru români cu misiuni grele şi cu o vizită neaşteptată. În 25 decembrie amiralul Kolceak a vizitat garnizoana românească din Taişet şi i-a decorat pe soldaţii care au luptat cu vitejie pentru cauza aliaţilor din Siberia. Acest gest al amiralului a dus la recunoaşterea existenţei Legiunii Române, deoarece până în 25 decembrie acesta nu a recunoscut existenţa unei armate române în Rusia. În tot acest timp amiralul le-a acordat voluntarilor doar un statut privilegiat datorită protecţiei Armatelor Aliate.50 Toate aceste s-au produs datorită chestiunii Basarabiei. Amiralul nu a recunoscut actul istoric de unire a Basarabiei cu România din 27 martie/9 aprilie 1918, considerând graniţa dintre cele două ţări pe cea dinainte de război.51

Din sectorul românesc amiralul a trecut în sectorul cehilor şi al slovacilor, unde a fost obligat să rămână timp de două săptămâni. La începutul anului 1920 Janin i-a comunicat amiralului că va fi escortat până la Irkutsk sub protecţia aliaţilor cu condiţia că va abandona

47 Gazeta Voluntarilor, Cluj, II, numărul 37, din 12 octombrie 1924. 48 A.M.N.U.A.I, Colecţia Corpul Voluntarilor Români din Siberia, dosar V (Jurnalul de operaţiune al Batalioanelor Horea şi Mărăşeşti), 6550/3. 49 Gazeta Voluntarilor, Cluj, II, numărul 37, din 12 octombrie 1924. 50 S.H.D.,Vincennes, 7 N 808,Rapport No 10. Le general Janin chef de la Mission Militaire

Francaise en Sibérie a Monsieur le Ministre de la Guerre Etat-Major de lʼArmeé, Irkoutsk, le 8 décembre 1919, p. 16; Gazeta Voluntarilor, II, numărul 38, din 19 octombrie 1924. 51 Marin C. Stănescu, Alexandru Roz, Prizonieri şi voluntari români din Primul Război Mondial şi Marea Unire din 1918, Arad, ,,Vasile Goldiş” University Press, 2003, p. 206.



70

convoiul său şi va călători în custodia cehilor.52 Situaţia era critică datorită înaintării avangardei Armatei Roşii formată din 2 regimente (6 batalioane), cu un efectiv de 3000 de baionete şi 3 escadroane de cavalerie.53

În acest timp românii ar fi trebuit să se retragă spre est, dar cum în zonă predomina această situaţie, cehii au folosit toate trenurile pentru evacuarea trupelor lor. În consecinţă,românii au rămas cu o singură locomotivă şi cu cele două ale trenurilor blindate. În aceste condiţii ar fi trebuit să parcurgă o distanţă de 750 de kilometri în marş de campanie până la Irkutsk.54 Nu s-a mai recurs la această soluţie deoarece cehii au schimbat strategia. Centrul politic socialist din Irkutsk, care ameninţa trecerea voluntarilor spre Vladivostok a cerut pentru încetarea tuturor problemelor în regiunea Irkutsk şi în zona critică a tunelurilor din Baikal, pe amiralul Kolceak. Cehii aflaţi într-o situaţie disperată au acceptat propunerile bolşevicilor. Regimentului 6 ceh şi slovac care îl aveau pe Kolceak în custodie pentru a-l proteja, la ordinele generalului Janin şi a comandantului operaţional, generalul ceh Syrovy, l-a predat pe Kolceak în Irkutsk. Prin aceste fapte Janin şi Syrovy au comis un act de înaltă trădare faţă de trupele ruse.55

Chiar dacă situaţia s-a ameliorat, românii au continuat să se ocupe de paza regiunii. Batalionul Mărăşeşti, Escadronul de Lăncieri, un detaşament de distrugere din Compania de Pioneri, trenul blindat Mărăşeşti şi trenul ceh Kurganetz s-au aflat concentrate în gara Şeragu, iar restul trupelor la est, în gara Kuitun. Avangarda bolşevică a ajuns în 3 februarie la o distanţă de câţiva kilometri de gara Şeragu. Pentru a se preveni un atac, s-a întărit paza în sudul căii ferate prin amplasarea de avanposturi, iar în nord a fost amplasat un batalion din Regimentul 12 ceh şi slovac pentru a păzit drumul de legătură cu Moscova.56

Inevitabila luptă s-a declanşat în noaptea de 3 spre 4 februarie 1920.57 Armata Roşie a început atacul din nord unde batalionul ceh şi slovac apăra flancul drept al Legiunii Române. Surprinşi de atac, cehii şi slovacii s-au retras fără să-i mai anunţe pe români lăsându-le flancul descoperit. Deşi luaţi prin surprindere, românii nu au abandonat

52 Dominique Venner, Les blancs et les rouges. Histoire de la guerre civile russe 1917-1921, Paris, Pygmalion Gerard Watelet, 1997, pp. 269-270. 53 A.M.N.U.A.I., Colecţia Corpul Voluntarilor Români din Siberia, dosar IV (Acţiunea militară şi retragerea spre Vladivostok 1919-1920), 6549/65. 54 Gazeta Voluntarilor, Cluj, II, numărul 38, din 19 octombrie 1924. 55 David Bullock, The Czech Legion 1914-1920, p. 34. 56 Elie Bufnea,Cruciaţi, tirani şi bandiţi. În Siberia lui Kolceak, volum II, p. 101. 57Ibidem, volum I, p. 38.



71

apărarea. Companiile din avanposturi şi detaşamentul de lăncieri au contraatacat prin formarea un semicerc de trăgători, iar trenul blindat Mărăşeşti a început să bombardeze poziţiile inamicului. Lupta decisivă s-a dat la sud de linia ferată, victoria aparţinând trupelor române datorită trenurilor blindate Mărăşeşti, Horea şi Kurganetz.58 În confruntările din Siberia trenurile blindate s-au dovedit a fi cea mai bună armă de luptă. Având montată o turelă blindată similară cu cele de pe navele de luptă, trenul putea transporta combustibil, arme, soldaţi, alimente fără niciun pericol şi putea bombarda puncte strategice cu cea mai mare uşurinţă.59 În urma acestei victorii, Legiunea Română a părăsit gara Şeragu îndreptându-se spre Zima.60 În timpul retragerii lor, bolşevicii au lansat noi atacuri dar nereuşind să schimbe rezultatul luptei61 au trimis delegaţi pentru a negocia un armistiţiu. Aceştia au fost respinşi deoarece trupele române nu aveau putere de decizie, ele fiind trupe subordonate aliaţilor. Emisarii bolşevicilor au fost trimişi în gara Zima, la Statul Major al Diviziei a III-a cehă şi slovacă, unde pe 7 februarie 1920 se încheie armistiţiu între bolşevici şi cehi. Acest armistiţiu a creat o zonă neutră între avangarda Armatei Roşii şi ariergarda voluntarilor pe o distanţă de 50 de kilometri, spaţiu în care nu trebuiau să se desfăşoare confruntări armate.62

În consecinţă, până la Vladivostok deplasarea românilor nu a mai fost perturbată decât de unele probleme datorate mişcărilor de trupe aliate sau de necesităţile de aprovizionare cu alimente şi combustibil. Pe 30 aprilie legiunea a ajuns în Vladivostok după un drum lung de aproape 3000 de kilometri parcurs în 3 luni de zile.63

Pentru evacuarea voluntarilor din Rusia guvernul de la Bucureşti condus de Alexandru Vaida Voevod a trimis o misiune militară sub conducerea maiorului în rezervă Victor Cădere.64 În data de 10 mai 1920, în numele Guvernului Român, voluntarii au fost premiaţi pentru contribuţiile aduse aliaţilor prin remiterea unui drapel al legiunii. Această

58Ibidem, volum II, pp. 103-104. 59 W. Bruce Lincoln, The conquest of a continent. Siberia and the Russians, New York, Cornell University Press, 1994, p. 300. 60 A.M.N.U.A.I, Colecţia Corpul Voluntarilor Români din Siberia, dosar V (Jurnalul de operaţiune al Batalioanelor Horea şi Mărăşeşti), 6550/7. 61 Elie Bufnea, Cu voluntarii români în Siberia, pp. 41-42. 62 Idem, Cruciaţi, tirani şi bandiţi. În Siberia lui Kolceak, volum II, p. 105, 108, 109. 63 Ioan I. Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusia în războiul pentru întregirea neamului, Alba-Iulia, Editura Aeternitas, 2003, p. 241; Neamul Românesc, Vladivostok, II, numărul 23 din 25 mai 1920. 64 Vasile Dudaş, Voluntarii Marii Uniri, Timişoara, Editura Augusta, 1996, pp. 112-113.



72

zi a decernării i-a adunat pe toţi reprezentanţii autorităţilor aliate din Vladivostok. Serviciul divin împreună cu sfinţirea drapelului a avut loc în faţa catedralei din localitate, ceremonia fiind oficiată în limba română de un preot militar rus care a fost pe frontul din Dobrogea. Voluntarii au jurat credinţă Majestăţii Sale Regele, după care Regimentul 9 ceh şi slovac a intonat ,,Imnul Regal”.65 Acest eveniment grandios a încheiat epopeea românilor din Siberia, după care a urmat o adevărată muncă pentru realizarea repatrierii lor.66

În Rusia transilvănenii şi bucovinenii au luptat pentru unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. După şase ani de război au plecat bucuroşi spre ţara visurilor lor: ,,România Mare”. Ei nu au plecat oricum, ci potrivit unui martor rus ,,[...] tot aşa de săraci cum au venit. Ca adevăraţi soldaţi, românii n-au luat nimic din Siberia”.67

65 B.C.U., Arhiva Victor Cădere, Mss. V-170, mapa I, Capitolul VI: Serbările misiunii române şi inspecţia D. Găvănescu, f. 1-2. 66 Pentru informaţii referitoare la repatriere a se vedea: Cornel Ţucă, Prizonierii români din Armata Austro-Ungară internaţi în Rusia. Problemele repatrierii, Cluj-Napoca Editura Argonaut, 2011. 67 Ţara Noastră, Vladivostok, I, numărul 2, din 28 iulie 1920.


ÎNTRE CREDINŢÃ ŞI ŢARÃ. RECONCILIEREA REGELUI FERDINAND I AL ROMÂNIEI CU BISERICA CATOLICÃ

(ETAPA POSTBELICÃ) Between Faith and Country.The Reconciliation of King

Ferdinand I of Romania with the Catholic Church (Postwar Stage)

Lucian TURCU

Abstract:This study highlights how King Ferdinand I succeeded to obtain the reconciliation with the Catholic Church at the end of First World War. Being catholic, King Ferdinand I was punished by the Holy See because he agreed to baptize and to educate his children in the Orthodox faith. This was the reason why, starting from 1900, the Crown prince of Romania was excommunicated by the Pope. Based on unpublished documents from Vatican’s Secret Archives, our study shows how complicated were the negotiations between this two parts and which were the conditions that King Ferdinand I had to accept to obtain the reconciliation with the Catholic Church at the end of First World War.

Keywords: faith, Romania, king Ferdinand, Catholic Church, reconciliation.

1900 a reprezentat anul dramaticei despărţiri dintre Biserica Catolică şi prinţul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, moştenitorul Coroanei Regatului României.1 Motivul responsabil de această ruptură l-a reprezentat nesocotirea de către viitorul monarh al României a obligaţiei de a le asigura odraslelor lui educaţia în spiritul învăţăturilor de credinţă ale Bisericii conduse de suveranul pontif. Respectarea acestei datorii de părinte catolic a fost dificil de realizat în condiţiile asumării de către fiul mijlociu al prinţului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen a statutului de prinţ-moştenitor al României. Este cunoscut faptul că încă din momentul declanşării procedurilor diplomatice de identificare a unui succesor al domnitorului Alexandru-Ioan Cuza, confesiunea celui care avea să ocupe tronul Principatelor Unite nu a constituit un detaliu lipsit de importanţă pentru oamenii politici români implicaţi în respectiva operaţiune.2 La acea dată, statul român asumase în ideologia pe care o aşezase la baza fondării lui ideea destinului comun al ţării şi al Bisericii

1 Francesco Dante, „Sui rapporti tra Santa Sede e Romania tra Ottocento e Novecento”, în Ion Cârja (a cura di), I Romeni e la Santa Sede. Miscellanea di studi di storia ecclesiastica, Bucarest–Roma, 2004, p. 129. 2 Istoria românilor, volum VII, tom 1, Constituirea României moderne, Bucureşti, 2003, pp. 553-555.



74

Ortodoxe din sânul ei.3 Altfel spus, ortodoxia devenise unul dintre pilonii identităţii naţionale, ceea ce făcea ca aşezarea semnului de egalitate între „român” şi „ortodox” să fie cât se poate de firească. Această logică a raporturilor dintre statul român şi Biserica Ortodoxă a fost în măsură să afecteze şi apartenenţa confesională a descendenţilor primei generaţii de capete încoronate ale României. Concret, am în vedere prevederea constituţională care impunea obligaţia ca „coborâtorii Măriei Sale să fie crescuţi în religiunea ortodoxă a răsăritului”.4 Respectivul articol al legii fundamentale din 1866 a fost pentru prima dată activat în cazul prinţesei Maria, unicul copil al cuplului regal Carol I şi Elisabeta, însă aplicarea legii salice şi mai ales moartea prematură a augustei progenituri au făcut ca pomenita stipulaţie constituţională să nu poată produce efectele scontate. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul nepotului de frate al regelui Carol I, care a consimţit să-i succeadă primului Hohenzollern pe tronul României. Chiar dacă aidoma unchiului său, Ferdinand nu a fost obligat să îmbrăţişeze confesiunea ţării de adopţie, în cazul său deja citatul articol 82 al textului de lege fundamentală a produs efecte nu numai asupra descendenţilor săi, ci şi asupra sa. Cea mai gravă consecinţă a fost cea a refuzului administrării de către Biserica Catolică, răstimp de nu mai puţin de două decenii, a sacramentelor confesiunii şi euharistiei viitorului suveran al României. O măsură atât de drastică care echivala cu excomunicarea era considerată de către Sfântul Scaun pedeapsa justă pentru trădarea credinţei şi pentru comportamentul iresponsabil faţă de Biserica Catolică, de care era acuzat moştenitorul tronului României. Pe bună dreptate, compromisul făcut de către prinţul Ferdinand în momentul acceptării poziţiei de succesor la cârma Regatului român în ceea ce priveşte educaţia religioasă a propriilor copii părea să contrasteze flagrant cu abnegaţia pe care o demonstrase de-a lungul timpului faţă de Biserica ocârmuită de urmaşii Sfântului Apostol Petru. Aparţinând ramurii catolice a familiei regale prusace de Hohenzollern, prinţului Ferdinand i s-a inspirat de mic un respect aparte faţă de dogmele şi valorile morale pe care le propovăduia Biserica universală.5 Ataşamentul său faţă de credinţa catolică era exprimat în primul rând prin frecventarea cu regularitate şi cu fervoare a serviciilor religioase duminicale şi din

3 Olivier Gillet, „Orthodoxie, nation et ethnicité en Roumanie au XXe siècle: un problème ecclésiologique et politique”, în Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta (edited by) Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, Cluj, 1995, p. 349. 4 Constituţia din 1 iulie 1866: cu modificările Adunărilor constituante din 1879 şi 1884 după ediţiunea oficială, Bucureşti, 1890, p. 21. 5 Eugen Wolbe, Ferdinand I întemeietorul României Mari. O biografie, traducere din germană de Maria şi Ion Nastasia, Bucureşti, 2004, p. 26.



75

zilele festive. Ca un bun catolic, s-a achitat de obligaţia de a-şi celebra căsătoria şi printr-o ceremonie în ritul specific propriei credinţe, complicata „piaţă” a mariajelor monarhice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea rezervându-i drept soţie, după cum se ştie, o principesă de confesiune anglicană.6 Se pare că pentru viitorul monarh al României confesiunea celei care avea să-i devină consoartă s-a aflat la loc de cinste pe lista criteriilor de eligibilitate ale viitoarei regine a unei ţări ortodoxe, care avea pretenţia de la suveranii săi să-şi încredinţeze urmaşii credinţei majoritare a populaţiei. Bănuind că o principesă catolică ar accepta cu greu acea exigenţă constituţională, prinţul Ferdinand a luat exemplul unchiului său, alegându-şi de soţie o principesă care aparţinea confesiunii protestante, de la care putea spera o maleabilitate mai mare în problemele religioase.7 Chiar şi aşa, căsătoria din ianuarie 18938 de la Sigmaringen a prinţului de Coroană al României cu Maria de Edinburgh s-a consumat în trei acte distincte: civil, catolic şi protestant, ceremoniei catolice, oficiată la catedrala din oraş, revenindu-i rolul principal.9 Aparţinând unei familii la rândul ei mixte din punct de vedere confesional,10 viitoarei regine a României nu i-a fost tocmai dificil să accepte ataşamentul pe care ţara care se pregătea să o înfieze îl avea faţă de ortodoxie. Mama ei, marea ducesă Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea, practica cu multă râvnă credinţa pravoslavnică a ţării natale, nevoită fiind să se resemneze cu faptul că cei cinci copii ai săi trebuiau să urmeze confesiunea protestantă a tatălui lor englez, prinţului Alfred, ducele de Edinburgh.11 La aflarea veştii că Maria urma să devină regină într-o ţară majoritar ortodoxă, marea ducesă din spiţa imperială rusească i-a recomnadat fiicei sale să respecte Biserica, credinţa şi obiceiurile religioase ale românilor, în semn de preţuire pentru noua ei ţară.12 Lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat, regina Maria

6 Infanta Antónia a Portugaliei, mama regelui Ferdinand I, o catolică practicantă, a privit cu reţinere mariajul fiului său cu o prinţesă protestantă: Marie, Queen of Rumania, „The Story of My Life”, part 6, în The Saturday Evening Post, 20 January 1934. 7Ibidem. 8 Actul de căsătorie a principelui Ferdinand cu principesa Maria, in extenso, în Revista Arhivelor, anul LXXI, volum LVI, numãr 1, 1994, pp. 117-118. 9 Constantin I. Stan, Regele Ferdinand I „Întregitorul” (1914-1927), Bucureşti, 2003, pp. 24-26. 10 Marie, Queen of Rumania, „The Story of My Life”, part 1, în The Saturday Evening Post, 16 December 1933. 11 Hannah Pakula, The last romantic: a biography of Queen Marie of Roumania, New York, 1984, p. 63. 12 Marie, Queen of Rumania, „My Life as Crown Princess”, part 1, în The Saturday Evening Post, 14 April 1934.



76

dovedindu-se de-a lungul timpului nu numai o admiratoare, ci şi o promotoare a tradiţiilor creatoare de identitate ale românilor, inclusiv ale celor religioase, manifestând respect faţă de Biserica dominantă a ţării şi cinstind sărbătorile oficiale prin participarea la ceremonii.13 Dacă pentru regina Maria un astfel de comportament s-a dovedit inofensiv şi fără repercusiuni din prisma afilierii confesionale, nu acelaşi lucru poate fi spus despre soţul ei, suveranul ţării. Pentru el, respectarea cutumelor religioase ale românilor, dar mai ales aprobarea dată de a-şi boteza copiii în credinţa pe care marea lor majoritate o profesau, s-a soldat cu consecinţa nefericită de a fi exclus din rândul Bisericii căreia îi aparţinea. Dacă căsătoria prinţului Ferdinand cu o principesă protestantă a generat tensiuni între el şi Biserica Catolică,14 încreştinarea celor şase copii ai săi în rit ortodox şi educarea lor religioasă în sfera de influenţă a Bisericii Răsăritene a fost în măsură să provoace ruperea, aparent reversibilă, a relaţiilor sale cu Sfântul Scaun. De altfel, situaţia nu era singulară în zonă.15 Şi casa domnitoare de Saxa-Coburg-Gotha a vecinilor bulgari se afla într-o postură similară. Şi în cazul ei, încredinţarea de către Ferdinand a prinţului-moştenitor Boris educaţiei religioase a Bisericii Ortodoxe a făcut ca rebelului monarh să-i fie refuzată absolvirea păcatelor şi împărtăşirea până la îndreptarea gravei erori. În cazul românesc însă, soluţiile de ieşire din situaţia-limită în care a fost pus suveranul ţării au fost diverse: cea mai curajoasă dintre ele avansa ideea ca urmaşii cuplului Ferdinand-Maria să treacă la confesiunea greco-catolică.16 Sfântul Scaun nu a emis semnale că ar fi împotriva unei asemenea alternative, însă elita politică românească s-a opus categoric punerii în aplicare a respectivei posibilităţi. Motivaţia unei atitudini atât de tranşante a decidenţilor politici de la Bucureşti avea la bază percepţia pe care formula greco-catolică o avea în spaţiul românesc extracarpatic.

13 În pofida acestui comportament reverenţios, regina Maria avea să reţină în jurnalul său: „Biserica românească nu-mi dă satisfacţie, aşa că aparent am devenit aproape o păgână, sufleteşte am o credinţă fierbinte că există ceva mai presus de înţelegerea mea omenească, dar, într-un fel, toate religiile sunt egale pentru mine, deşi nu aş putea să-mi schimb niciodată religia mea”: Maria, regina României, Însemnări zilnice, volum I (decembrie 1918-decembrie 1919), traducere de Valentina Costache, Sanda Racoviceanu; îngrijire de ediţie, introducere şi note de Vasile Arimia, Bucureşti, 1996, p. 391. 14 Marie, Queen of Rumania, „The Story of My Life”, part 7, în The Saturday Evening Post, 27 January 1934. 15 Raymund Netzhammer, Episcop în România. Într-o epocă a conflictelor naţionale şi religioase, volum I, ediţie realizată de Nikolaus Netzhammer în colaborare cu Krista Zach, Bucureşti, 2005, p. 112. 16 Archivio Segreto Vaticano, Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania, busta 5, fasc. 12, f. 40r (în continuare A.S.V.)



77

Mai exact, deşi era privită ca una dintre piesele de rezistenţă ale apropierii românilor de civilizaţia europeană occidentală, Bisericii Unite ardelene i se reproşa „stricarea legii” şi a tradiţiilor de credinţă răsăritene şi, mai regretabil, întreţinerea unei dihotomii confesionale în rândul românilor transilvăneni. De altfel, clasa politică de la sud de Carpaţi percepea confesiunea familiei domnitoare ca pe o raţiune de stat (raison d’état); mai exact, ca pe un instrument de integrare a membrilor ei în rândul naţiunii pe care o diriguiau şi de demonstrare a fidelităţii lor faţă de ea. Convingere expusă, de altfel, papei Pius al X-lea de către şeful cabinetului de la Bucureşti, Ion I. C. Brătianu, cu ocazia vizitei pe care acesta a întreprins-o la Sfântul Scaun la începutul anului 1910.17 Acelaşi fruntaş liberal român, profund deranjat de intransigenţa cu care oficialii pontificali tratau problema confesiunii odraslelor prinţului Ferdinand, urmărea cu atenţie interesată schimbările survenite la vârful Bisericii Catolice, nutrind speranţa ameliorării atitudinii cercurilor pontificale vizavi de dinastia din România.18 De altfel, în răstimpul Primului Război Mondial, mai multe personalităţi laice şi ecleziastice au intensificat eforturile de ridicare a excomunicării regelui Ferdinand.19 Situaţia de la acea dată a suveranului ţării era agravată de faptul că pe lângă excluderea sa din Casa regală de Hohenzollern (consecinţă a opţiunii politico-militare a României din vara anului 1916 de a se alătura în război în tabăra opusă Puterilor Centrale), exista pericolul ca acesta să fie înlocuit din fruntea Regatului român cu o persoană de sânge albastru mult mai fidelă intereselor Germaniei în regiune.20 Deznodămâtul războiului a adus României nu numai şansa de a-şi dilata la maximum frontierele statale, ci şi un capital sporit de prestigiu intern şi internaţional pentru perechea regală aflată în fruntea ei.21 De pe această poziţie de ascensiune a cotei de popularitate a cuplului regal român s-a redeschis dosarul reconcilierii regelui Ferdinand cu Biserica Catolică. Cel însărcinat de această dată cu purtarea tratativelor din partea suveranului României a fost omul de casă al acestuia, prinţul Barbu Ştirbei. La începutul lunii noiembrie 1919, acesta s-a deplasat în Italia, unde a avut întrevederi cu persoane de la vârful ierahiei Bisericii Catolice, care puteau facilita obţinerea mult doritei împăcări a monarhului României cu Sfântul Scaun.22 Cel mandatat de

17 R. Netzhammer, Episcop în România, vol. I, p. 252. 18Ibidem, p. 539. 19Ibidem, p. 826. 20Ibidem, p. 762. 21 Dumitru Suciu, Monarhia şi făurirea României Mari: 1866-1918, Bucureşti, 1997, pp. 284-288. 22 Maria, regina României, Însemnări zilnice, volum I, p. 344, 346.



78

către instanţa pontificală supremă cu purtarea tratativelor reconcilierii, încă de pe vremea exilului Curţii în Moldova, a fost Ulderico Cipolloni, administratorul apostolic al diecezei romano-catolice de Iaşi.23 Lui i-a fost destinată în acele zile sumbre pentru România o scrisoare papală care conţinea condiţiile considerate necesare de către Sfântul Scaun pentru a-l reprimi pe nefericitul suveran în braţele Bisericii Catolice.24 Chiar dacă importantul document nu a ajuns la destinatar imediat după emiterea lui, o copie i-a fost înmânată cu prilejul vizitei pe care pater-ul însărcinat cu chivernisirea temporară a eparhiei catolice din Moldova a întreprins-o la Roma, după încheierea războiului.25 La sfârşitul anului 1919, Ulderico Cipolloni putea transmite cu satisfacţie Sfântului Scaun faptul că regele Ferdinand îşi anunţase disponibilitatea de a da curs condiţiilor formulate pentru ridicarea excomunicării sale, fără ca acceptul suveranului României să ia însă forma unui angajament scris.26 Aşadar, pe baza făgăduielii verbale date de regele Ferdinand mandatarului Sfântului Scaun s-a produs reconcilierea sa cu Biserica Catolică. Reaşezarea raporturilor dintre cele două părţi pe făgaşul normalităţii s-a tradus prin primirea confesiunii regelui României de către părintele Josef D’Ester, înmiercurea din SăptămânaPatimilor a anului 1920, pentrucaînJoia Mare (1 aprilie), acelaşimisionar apostolic la Bucureşti (care-i servisedrept confessor şiregelui Carol I) să-i administrezesuveranuluiînexerciţiu, înbisericaDomnişoarelorengleze din Bucureşti, sacramental euharistiei.27Odatăconsumatăşiaceastăetapă, apeletulburi ale raporturilordintreregelenoiiRomâniişiSfântulScaun din ultimeledouădeceniipăreausă se limpezeascăprinidentificareauneisoluţii care mulţumeaambelepărţi.

Înperioadaimediaturmătoare, comportamentulaugustuluimonarh, reintratîncomuniune de credinţă cu Biserica ale căreiînvăţături le violase, păreasăconfirmebunele sale intenţii de a redeveni un suverancatolic model, pedeplinconştient de favoarea care i se făcuse. Participarearegulată la celebrărileeuharistice,28prezenţa la

23 Raymund Netzhammer, Episcop în România. Într-o epocă a conflictelor naţionale şi religioase, volum II, ediţie realizată de Nikolaus Netzhammer în colaborare cu Krista Zach, Bucureşti, 2005, p. 909. 24Ibidem. 25Ibidem. 26Ibidem. 27Ibidem, p. 919; Maria, regina României, Însemnări zilnice, volum II (ianuarie 1920-decembrie 1920), traducere de Sanda Racoviceanu, îngrijire de ediţie, notă asupra ediţiei şi note de Vasile Arimia, Bucureşti, 2003, p. 103. 28 Maria, regina României, Însemnări zilnice, volum II, p. 103, 268.



79

manifestărileculturalepatronate de Biserica Catolică etc. au devenitmonstre ale unuicomportament regal exemplar înraport cu Bisericacondusă de suveranulpontif. Dar buneleintenţii ale regeluiRomânieişiîndeplinireapromisiunilorfăcuteSfântuluiScauncagaranţieaîmpăciuirii au fostpusepentru prima dată sub semnulîntrebării la distanţă de doar un an dinmomentulasumăriilor. Mai exact, la 27 martie 1921, Francesco Marmaggi, nunţiul apostolic din România, îiadresasecretarului de stat al SfântuluiScaun un ampluraportreferitor la suveranulRomâniei.29Ceinformaţiiconţineamai exact respectivul document? Prima lui parte era consacratărelatăriidialoguluipe care capelanulcomunităţiicatolice germane din Bucureşti, Josef D’Ester, îlavusese cu regele Ferdinand (la solicitareaacestuia) la sfârşituluneiliturghii la care participaseşisuveranulţării, într-una din duminicileaceleiluni. Părintele D’Ester i-a mărturisitfiuluisău spiritual că era îngrijoratpentruviaţaluişi a familiei regale, avândînvederefaptulcăspaţiul public românescîşidemonstrasevulnerabilitateaînacelezile, aşa cum se întâmplase cu ocaziaatentatului de la Senat, de la sfârşitulanului 1920.30Dorindsăîlştieperegepedeplinîmpăcat cu Dumnezeuşi cu Biserica din care făcea parte, Josef D’Ester i-a adresatsuveranuluiRomânieiîntrebareadacăconsideracăangajamenteleluatefaţă de SfântulScaunînmomentulacordăriiclemenţei au fostîndeplinite. Tot confesorulregelui a fostcel care a formulatşirăspunsulnegativ, ceeaceîlconducea la concluziaregretabilăcăabsolvireapăcatelor cu ocaziasărbătorilorpascale din acel an nu îiputea fi acordată. Implacabilasentinţă l-a pus peregepegânduri, creându-i o stare evidentă de disconfort interior, ţinesăsubliniezeînscrisoareasareprezentatul diplomatic al SfântuluiScaunînRomânia. A doua parte a epistoleiesteconsacrată de cătrenunţiulMarmaggirelatăriimoduluiîn care el s-a implicatpână la aceadatăînproblemagenerată de neîndeplinireaobligaţiilorînvirtuteacărora se realizasereconcilierearegelui Ferdinand cu Biserica Catolică. Mai exact, înduminica de Florii, nunţiulprimisevizitaprinţuluiBarbuŞtirbei, care fusesemandatat de regesă-i transmitã faptulcă era profundnemulţumit de faptulcăînacel an nu a fostabsolvit de păcateşi i-a fostrefuzatdreptul de a primicomuniuneapascală, sub pretextulcă nu ar fi

29 Documentul integral, la A.S.V., Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania, busta 5, fasc. 12, f. 40r-44v. 30 Ioan Georgescu, Un martir al datoriei către ţară: episcopul Demetriu Radu, Cernăuţi, 1925, p. 3.



80

îndeplinitcondiţionalităţileimpuse de SfântulScaun. Pelângăcomunicareaacestuimesaj, omul de încredere al regelui i-a transmisnunţiuluiinvitaţia de a-l vizitapesuveran la Palatînsearazileiurmătoare.Prelatul-ambasador a dat curs invitaţieiprimite, prilej cu care suveranul i-a făcutmărturisireacăsperacaînacel an săprimeascăîmpărtăşaniapascală din mâinileprimuluinunţiu apostolic înRomânia.31Exprimându-şi regretful căaceadorinţă nu i-a putut fi satisfăcută, regele s-a arătatcontrariat de faptulcădeşi a mărturisitmereuaceeaşicredinţăşi a rămasdevotatBisericii Catolice, SfântulScaun continua să se îndoiască de bunele sale intenţiişisă-i refuze administrareasacramentelor. „De ce o asemenea duritate şi intransigenţă cu un rege catolic?”, s-ar fi întrebat, plin de amărăciune, suveranul României. La acest dur rechizitoriu, nunţiul Marmaggi l-a invitat pe augustul său interlocutor să reflecteze asupra faptului dacă Sfântul Scaun i-ar fi impus vreo condiţie în plus faţă de cele pe care le consimţise în momentul reconcilierii lui cu Biserica Catolică. În plus, ambasadorul papei i-a atras atenţia monarhului României Mari că obligaţiile lui civile faţă de Biserica Ortodoxă a ţării în fruntea căreia se afla erau surclasate de legea divino-naturală, care le era superioară. În privinţa sarcinilor asumate, prin care regele parafase (chiar şi verbal) împăcarea sa cu Biserica Catolică, două dintre ele au reţinut în mod special atenţia nunţiului: cea a popularizării în cele mai importante jurnale din Bucureşti a veştii administrării sacramentelor suveranului României şi, mai important, cea a educării după preceptele Bisericii Catolice a copiilor familiei regale. Această din urmă condiţie părea să cântărească decisiv în balanţa viitoarelor raporturi dintre suveranul României şi Sfântul Scaun. Motiv pentru care nunţiul îi expunea adresantului scrisorii sale situaţia copiilor cuplului regal al României: doi dintre aceştia, Carol şi Elisabeta, erau căsătoriţi cu membri ai familiei regale greceşti; Maria depăşise vârsta majoratului; principele Nicolae, student la acea vreme în Anglia, urma să împlinească şi el vârsta majoratului în luna august a acelui an; singurul membru minor al familiei regale fiind principesa Ileana, în vârstă de 12 ani. Asupra acestor ultimi doi membri ai familiei regale era obligat regele prin angajamentele luate să-şi canalizeze atenţia în sensul apropierii lor de învăţăturile de credinţă ale Bisericii Catolice. Asigurându-şi conlocutorul că doreşte să trăiască şi să moară ca un fiu credincios al Bisericii Catolice, regele i-a oferit nunţiului libertatea de acţiune în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor sale, din nou fragilizate, cu Sfântul Scaun. În

31 Datele biografice esenţiale ale nunţiului, la Giseppe de Marchi, Le nunziature Apostoliche dal 1800 al 1956, Roma, 1957, p. 225.



81

plus, i-a făgăduit aceluiaşi că îi va adresa o scrisoare suveranului pontif, pentru a-i explica motivele care l-au împiedicat să pună în aplicare promisiunile făcute. Pornind de la cele declarate de către rege, reprezentatul diplomatic al Sfântului Scaun îşi exprima convingerea că suveranul României era, de această dată, bine intenţionat, motiv pentru care îşi permitea să recomande Secretariatului de Stat al Sfântului Scaun să manifeste clemenţă faţă de monarh şi să nu impună condiţii noi sau chiar mai dificile pentru realizarea reconcilierii depline. Nunţiul se angaja să depună mărturie despre comportamentul regelui, iar dorinţa sinceră a acestuia de a redeveni un fiu întru totul supus Bisericii Catolice era garantată şi de afirmaţia pe care o făcuse arhiepiscopului de Bucureşti, Raymund Netzhammer, că era pregătit să abdice dacă tronul României reprezenta un impediment pentru buna lui înţelegere cu Sfântul Scaun.

Pe acest ton optimist, dat de abnegaţia declarată a conducătorului Regatului Român pentru Biserica Catolică, a ajuns scrisoarea nunţiului apostolic de la Bucureşti la Roma. Odată cu ea, şi epistola adresată de regele Ferdinand suveranului pontif. Nefiind în măsură să cunoaştem conţinutul acestui din urmă document, ne rezumăm a pune în evidenţă reacţia pe care raportul trimis de nunţiul Marmaggi a generat-o în rândul înaltelor cercuri pontificale, a Secretariatului de Stat mai exact.32 Cardinalul Pietro Gasparri s-a grăbit să transmită nunţiului, după o atentă chibzuire a datelor problemei, condiţiile considerate necesare pentru ca regele României „să se simtă în mod efectiv reconciliat cu Sfânul Scaun”. În privinţa primei condiţii, aceea a publicării reconcilierii regelui cu Biserica Catolică, cardinalul-secretar de stat îi recomanda nunţiului să profite de una din proximele solemnităţi ecleziastice pe care urma să le celebreze în Bucureşti şi în timpul sacrificiului divin să îi administreze regelui sacramentul euharistiei. Un astfel de eveniment va fi de interes public, era convins cardinalul Gasparri, motiv pentru care îi recomanda nunţiului să transmită ştirea celor mai citite jurnale din capitala României, conferindu-i conţinutul care putea avea impactul cel mai mare asupra cititorilor. Secretarul de stat nu se sfia să sugereze el însuşi formula care putea deveni ştire de presă în jurul respectivului eveniment: „frumuseţea sărbătorii religioase a fost amplificată de prezenţa Majestăţii Sale, care cu mare pietate a acceptat să primească din mâinile nunţiului sfânta comuniune”. În ceea ce priveşte educaţia odraslelor regale, cardinalul Gasparri opina că vârsta majoră a primilor trei (Carol, Elisabeta şi Maria) şi apropiata vârstă a maturităţii în cazul celui de-al patrulea (Nicolae)

32 Scrisoarea de răspuns a cardinalului-secretar de stat, din 20 aprilie 1921, la A.S.V., Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania, busta 5, fasc. 12, f. 46r-47v.



82

făceau dificilă orice încercare de reafiliere religioasă. Totuşi, secretarul de stat făcea recomandarea ca regele să găsească un prilej pentru a le explica copiilor săi majori raţiunea pentru care au primit botezul Bisericii Ortodoxe, făcându-i să înţeleagă că în mod normal ei trebuiau să se regăsească printre membrii Bisericii Catolice. În ceea ce-l privea pe unicul copil minor al familiei regale, principesa Ileana, încreştinată la rândul ei în rit ortodox, Pietro Gasparri era de părere că în privinţa sacramentului botezului, care era unul valid, nu era nimic de făcut. În schimb, acelaşi înalt oficial pontifical considera obligatoriu ca odraslei regale să i se asigure un preceptor, cu rolul secret de a o intrui în credinţa catolică. În plus, ea trebuia să-şi însoţească părintele la ceremoniile religioase, cât mai des posibil. Acestea erau principalele instrucţiuni pe care Sfântul Scaun urma să i le transmită printr-o scrisoare regelui Ferdinand, nunţiul fiind solicitat să le discute cu suveranul României la proxima întâlnire pe care cei doi urmau să o aibă. Regele trebuia făcut să înţeleagă, „cu delicateţe, dar în mod ferm”, că cele transmise reprezintă condiţiile minime, dar obligatorii pe care Sfântul Scaun i le putea oferi şi că îndeplinirea lor nu reprezenta decât o consecinţă a statutului său de cap de familie catolic.

Odată formulate noile condiţii de către Sfântul Scaun, nunţiului de la Bucureşti i-a revenit sarcina vegherii asupra modului în care urmau să fie puse în aplicare. Înainte de a le transmite destinatarului lor, Francesco Marmaggi le-a discutat cu o altă faţă bisericească, implicată la rândul ei în perioada anterioară în problema reconcilierii regelui Ferdinand cu Biserica Catolică. Este vorba despre arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti, Raymund Netzhammer.33 La aflarea noilor condiţii impuse suveranului României, erudirul călugăr benedictin nu s-a reţinut să-şi manifeste insatisfacţia faţă de atitudinea mult prea binevoitoare, după evaluările lui, a Sfântului Scaun vizavi de monarhul României. Tot el s-a declarat sceptic că regele ar accepta ca actul comuniunii să se consume în catedrala arhiepiscopală, aşa cum intenţiona nunţiul să îi propună, considerând că atunci când era vorba de acte care implicau voinţă şi curaj, suveranul românilor prefera mai degrabă să facă pasul în spate. Fără a fi în măsură să poată contrazice această trăsătură de caracter atribuită regelui, nunţiul apostolic era interesat să-şi ducă la îndeplinire importanta sarcină trasată de către Sfântul Scaun. Motiv pentru care a solicitat audienţă la rege, fiind primit în vinerea de dinaintea sărbătorii Rusaliilor din acel an.34 La respectiva întâlnire, prelatul-ambasador i-a înmânat regelui scrisoarea adresată lui de către Sfântul Scaun, care

33 Raymund Netzhammer, Episcop în România, volum II, p. 909. 34 A.S.V., Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania, busta 5, fasc. 12, f. 53r-62v.



83

conţinea noile condiţii ale împăcării depline. După luarea lor la cunoştinţă de către rege, cei doi au discutat modalităţile optime de punere a lor în practică. În privinţa alegerii lăcaşului de cult unde avea să se consume administrarea sacramentului euharistiei, nunţiul i-a sugerat regelui că acel act trebuia să aibă loc nu într-o capelă, ci într-o biserică propriu-zisă, cea mai adecvată fiind catedrala arhiepiscopală. Nunţiul l-a lămurit pe rege că variantele pe care le avea la îndemână pentru a se împărtăşi erau Bărăţia, biserica italiană şi catedrala. Ţinând cont de faptul că în circumstanţe solemne, cea mai cercetată de monarh fusese cel din urmă spaţiu sacru, nunţiul a insitat ca regele să se împărtăşească la catedrală, propunere acceptată în final de către monarh. În privinţa celei de-a doua condiţii, care impunea suveranului obligaţia de a presta în faţa familiei sale o declaraţie de ataşament la Biserica Catolică şi de a le explica copiilor săi motivele pentru care ei nu fac parte din aceeaşi comunitate de credinţă, regele a invocat faptul că era dificil să-i reunească pe toţi membrii familie sale, în condiţiile în care cea mai mare fiică, Elisabeta, se căsătorise recent şi se afla la Atena, iar cel mai mic fiu, Nicolae, se găsea la studii la Londra. Ţinând cont de această situaţie, nunţiul a considerat suficient ca respectiva îndatorire să se îndeplinească chiar şi numai în prezenţa membrilor familie regale care puteau fi reuniţi în perioada imediat următoare la Bucureşti. În privinţa celei de-a treia condiţionări, regele l-a propus pe profesorul de germană al mezinei familiei regale să îndeplinească rolul de a o educa pe aceasta din punct de vedere religios. Dar etnia germană a lui Karl Fischer nu a fost în măsură să-i ofere nunţiului garanţia ducerii la îndeplinire a misiunii pe care urma să o asume preotul-profesor. De aceea, invocând faptul că respectivul era cunoscut ca fiind capelan la biserica Domnişoarelor engleze de la Pitar Moş şi pentru a fi respectate întocmai indicaţiile primite în scrisoarea de la Sfântul Scaun, în care se vorbea despre un „preceptor catolic”, nunţiul a avansat numele lui Hildebrand Frollo, care putea să devină profesorul de limbă italiană al principesei Ileana şi, în secret, cel care să o introducă în tainele credinţei catolice. Hildebrand Frollo nu a fost, cu siguranţă, o propunere făcută la întâmplare de către prelatul-ambasador. Caracterizat ca un „coltissimo Signore cattolico di pietà e vita edificante”, Frollo oferea nu numai garanţia transmiterii riguroase a fundamentelor de credinţă catolice mezinei familiei regale, ci şi şansa unei colaborări confidente cu nunţiul, prin prisma originii lor etnice identice. Recomandarea făcută de Francesco Marmaggi a fost receptată pozitiv de către regele Ferdinand, fapt ce i-a oferit satisfacţie deplină nunţiului. Mulţumit de roadele convorbirii cu mandatarul papei, suveranul i-a



84

solicitat acestuia un răgaz pentru a reflecta la cele discutate, făgăduind că-i va transmite hotărârea sa prin mijlocirea prinţului Barbu Ştirbei. Lucru care s-a întâmplat la distanţă de numai patru zile de la consumarea respectivei întâlniri, nunţiul fiind invitat alături de alţi diplomaţi la vila consilierului regelui de la Buftea. Cu acel prilej, prinţul Ştirbei i-a transmis prelatului-diplomat că regele accepta bucuros toate condiţiile impuse de Sfântul Scaun; ba mai mult se şi achitase deja de obligaţia de a mărturisi membrilor familiei sale ataşamentul său la Biserica Catolică. În privinţa datei de administrare a sacramentului euharistiei, regele se decisese asupra duminicii Sfintei Treimi, sărbătoare marcată în calendarul catolic la distanţă de o săptămână de la prăznuirea Rusaliilor. Când transmitea pe adresa Secretariatului de Stat al Sfântului Scaun toate aceste informaţii, reprezentantul diplomatic al papei în România era în măsură să confirme faptul că regele începuse să frecventeze capela Domnişoarelor engleze de la Pitar Moş, însoţit fiind adesea de fiica sa cea mică, Ileana, care manifesta un comportament docil faţă de părintele său. Cunoscând data la care regele dorea să fie împărtăşit, nunţiul a depus eforturi pentru a conferi respectivului act o vizibilitate cât mai mare. Prin urmare, a implicat Institutele italiene din Bucureşti, a dat anunţ în ziarul Le Progrès că va conduce serviciul liturgic din duminica Sfintei Treimi la catedrala arhiepiscopală; de asemenea, pentru a imprima un plus de solemnitate ceremoniei l-a invitat pe renumitul organist Desideriu Jarosy să acompanieze muzical serviciul divin şi, în fine, a luat legătura cu parohul catedralei, Karl Auner, pentru a pregăti în cele mai mici detalii evenimentul. În preziua sărbătorii, regele primise dezlegare pentru păcatele sale din partea confesorului său, Josef D’Ester. Înduminicastabilită, biserica-catedrală a fostplină de credincioşi, cu puţintimpînainte de începerealiturghieiajungândşiregele, care a fostîntâmpinatprinintonareaimnului regal. Ceremoniareligioasă a fostoficiată de nunţiulMarmaggi, împreună cu parohulcatedraleiarhiepiscopaleşi cu secretarulNunţiaturii, Vittorio Cavagnis.Când a sositmomentulcuminecării, regele a fostpoftitînlocul special pregătit, aîngenuncheatşi a primit„con veramente pieta edificante” sacramental euharistiei. Dupăterminarealiturghiei, regele a fostcondus de cătrenunţiupână la ieşirea din lăcaşul de cult, ceidoisalutându-se şidespărţindu-se cu entuziasm, sub privirilemulţimiicredincioşilor. Nunţiul nu uităsăsubliniezeapăsatsatisfacţiadeplinăafişată de cătresuveranînmomentuldespărţiriicelordoi. Evenimentul nu a ajunsştire de presădecât la câtevaziledistanţă de la consumarealui; tot ziarulLe Progrès a fost cel care l-a găzduit în paginile lui, după care a fost preluat de



85

alte jurnale bucureştene, iar pentru a se conforma în totalitate indicaţiilor primite, nunţiul a formulat ştirea în termenii sugeraţi de Pietro Gasparri. La 27 iunie 1921, cardinalul-secretar de stat răspundea raportului trimis de către nunţiu, transmiţându-i faptul că conţinutul său a fost comunicat suveranului pontif, care a fost încântat de informaţiile pe care respectivul document le conţinea.35 Se pare că papa Benedict al XV-lea a apreciat înadins modul în care Francesco Marmaggi s-a achitat de dificila misiune care i se încredinţase; şi cardinalul Gasparri se grăbea să aprecieze zelul cu care reprezentantul diplomatic al Sfântului Scaun în România a cooperat la obţinerea liniştii sufleteşti a suveranului României.

Cu acest episod părea să se pună punct delicatei probleme a reconcilierii regelui Ferdinand cu Biserica Catolică. Totuşi, în perioada care a urmat, o serie de semnale lăsau să se înţeleagă faptul că problema nu fusese definitv soluţionată. Mai exact, pe adresa Sfântului Scaun au început să sosească informaţii alarmante, referitoare la faptul că condiţia educării mezinei familiei regale din România era eludată, iar promisiunile regelui României nu erau mai mult decât un simplu joc de imagine, abil premeditat.36 Nu e de mirare că o astfel de acuzaţie gravă a determinat Sfântul Scaun să obţină informaţii precise. Congregaţia Sfântului Oficiu a solicitat demararea unei anchete, responsabilitatea furnizării informaţiilor revenindu-i tot nunţiului de la Bucureşti.37 Pentru nunţiul Marmaggi, clarificarea situaţiei era cu atât mai importantă cu cât el fusese cel care avansase ideea meditării principesei Ileana cu ore de italiană şi-l nominalizase pe profesorul însărcinat cu respectiva misiune, garantând pentru calitatea lui umană şi intelectuală. Aşa se face că după o documentare temeinică, nunţiul a fost în măsură să ofere lămuririle solicitate de către Sfântul Scaun.38 Mai exact, la 25 mai 1922, nunţiul îi scria lui Pietro Gasparri, anunţându-l că studierea limbii italiene de către principesa Ileana şi implicit educarea ei religioasă după preceptele credinţei catolice nu a fost posibil să înceapă mai devreme de toamna anului precedent, întrucât peste vară întreaga familie regală se retrăgea la reşedinţa de la Sinaia. După lămurirea acestei situaţii, nunţiul se grăbea să confirme calităţile pentru care îl propusese pe Hildebrand Frollo să se ocupe de educaţia religioasă a odraslei regale (pe lângă doza de încredere firească conferită de apartenenţa la aceeaşi gintă latină). Şi de această dată limbajul era cât se poate de encomiastic la adresa filologului român cu

35Ibidem, f. 63r-v. 36Ibidem, f. 65r-67r. 37Ibidem, f. 69r. 38Ibidem, f. 72r-79r.



86

origini italieneşti; la fel, şi calităţile morale ale Frollo erau întărite, argumentul invocat de această dată fiind faptul că acesta se spovedea în fiecare zi de joi şi primea sacramentul euharistiei zilnic, fie la biserica Bărăţiei, fie la capela Surorilor Carităţii. Hildebrand Frollo fusese pus la curent de către Francesco Marmaggi cu privire la misiunea secretă pe care trebuia să o îndeplinească, manifestând-şi disponibilitatea de a se implica şi angajându-se să-i livreze nunţiului rapoarte la termene precise. Tocmai în aceste relatări periodice stătea dezlegarea situaţiei reale referitoare la educaţia religioasă a principesei Ileana. Cel însărcinat să se ocupe cu această misiune o descria pe principesă ca fiind „bună şi simplă, de inteligenţă mediocră”. Dar nu aceste atribute erau cele care stăvileau progresul ei în cunoaşterea învăţăturilor de credinţă ale Bisericii catolice. Hildebrand Frollo relata faptul că augusta copilă se afla sub influenţa dominatoare a mamei sale, regina Maria, „o protestantă, mai degrabă indiferentă” faţă de problemele religioase, care în loc să-şi încurajeze copila să studieze, o îndemna să practice mult sport „în toate formele imaginabile”. În privinţa meditaţiior la limba italiană, care trebuiau să constituie prilejul pentru a o iniţia pe principesă în tainele credinţei catolice, acelaşi raportor sublinia faptul că la respectivele lecţii asista (la solicitarea reginei) şi guvernanta principesei, care era persoana de încredere a stăpânei casei, de aceeaşi etnie şi confesiune cu ea. În acele condiţii, planul croit de Frollo consta să o înveţe pe mezina familiei regale noţiunile elementare de limbă şi gramatică italiană, care ulterior să fie consolidate şi extinse prin utilizarea unor manuale de religie, instrumente care trebuiau să servească educării principesei în spiritul credinţei catolice. Pentru remedierea situaţiei, nunţiul a prezentat regelui nemulţumirea lui Frollo legată de prezenţa guvernantei la lecţiile de italiană ale principesei, suveranul sugerând că întreaga problemă trebuia tratată cu multă delicateţe întrucât guvernanta era o intimă a reginei, iar a o ofensa însemna a-i trezi suspiciuni suveranei, ceea ce putea genera complicaţii. De altfel, regele îi mărturisise nunţiului că îi propusese soţiei sale ca cel mai mic copil al lor să abandoneze ortodoxia şi să îmbrăţişeze confesiunea catolică, variantă respinsă categoric de către suverană. Nici contextul confesional nu era tocmai favorabil realizării unui asemenea pas, se grăbea să adauge nunţiul. Francesco Marmaggi amintea de agitaţia de ordin politic şi religios, ce reuşise să antagonizeze societatea românească în acele zile, referitoare la oportunitatea încheierii Concordatului cu Sfântul Scaun.39 În ciuda acelui context tulbure, regele

39 Lucian Turcu, Arhidieceza greco-catolică de Alba Iulia şi Făgăraş în timpul păstoririi mitropolitului Vasile Suciu (1920-1935), teză de doctorat, Cluj-Napoca, 2013, pp. 137-184.



87

rămânea unul dintre oamenii de bază ai Bisericii Catolice din România, ţinea să precizeze nunţiul. El punea chezăşie pentru bunele intenţii ale suveranului României faţă de Biserica Catolică, afirmând că regele şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de Sfântul Scaun ca condiţii ale reconcilierii. Mai mult, el credea că toate acuzaţiile care îl priveau pe rege erau formulate de un grup de persoane de altă naţionalitate decât cea română, care nu îl vedeau cu ochi buni şi care erau dispuşi să îl judece şi să îl trateze cu severitate. Nunţiul îşi încheia scrisoarea adresată cardinalului Gasparri, şi de această dată, într-un ton optimist, afirmând că regele Ferdinand îşi înnoise în faţa lui hotărârea de a înfrunta toate obstacolele (chiar cu preţul propriei abdicări) care puteau sta în calea bunei sale înţelegeri cu Biserica Catolică, de care, era de părere, trebuia să-şi lege viitorul însăşi ţara pe care o conducea.

Odată ajuns la Roma, amplul raport întocmit de nunţiul Francesco Marmaggi a fost în măsură să liniştească într-o oarecare măsură cercurile pontificale în ceea ce priveşte atitudinea regelui Ferdinand faţă de Biserica Catolică.40 De altfel, respectiva relatare nu a fost decât prima dintr-o serie de documente similare, rezultate de pe urma supravegherii atente în perioada care a urmat a comportamentului suveranului României.41 Dincolo de informaţiile pe care ele le conţineau, existenţa lor era dovada faptului că Sfântul Scaun era dispus să acorde iertarea „fiilor săi rătăcitori” doar în schimbul unor sacrificii din partea acestora cel puţin egale cu gravitatea greşelilor de care erau responsabili.

40 A.S.V.,Archivio della Nunziatura Apostolica in Romania, busta 5, fasc. 12, f. 84r. 41 Ibidem, f. 286r-v.


PREOCUPĂRI ISTORIOGRAFICE LA IOAN DIMITRIE SUCIU:,,MACEDO-ROMÂNII”

Historiographic Interests at Ioan Dimitrie Suciu: ,,Macedo-Romanians”

Silviu MUREŞAN

Abstract: Nationally renowed historian, Ioan Dimitrie Suciu (1917-1982) had

displayed from the very begining of his career a marked interest in the history of Romanians from the region of Banat, as well as the historical period between the 17th century and the 19th, dealing with a variety of historical events such as the national movement and its elite, the 1848-1849 Revolution in Banat, the religious unrest before and after the hierarchical partition of 1865, the dualist period, paying considerable interest to the Transylvanian Memorandum movement of 1892 and so on. I. D. Suciu may be seen as a regional historian, as he closely followed only the history of his native province. Among these historical interests, there was also a period spaning between 1942 and 1944 when he tackled a series of historical issues related to the Macedo-Romanians in Banat. This particular interest must be seen in relation to three cultural figures that greatly shaped his view on the matter. The first two of them, his uncle Sever Bocu (1874-1951) and his father Dimitrie Suciu (?-1929), who had shared ties of friendship and close colaboration with the Macedo-Romanian elite in Banat (the Mocioni family), had instilled in him a sense of appreciation and interest for the Macedo-Romanians living in Banat. Nonetheless, his research interests could only come to fruition thanks to his former professor, colaborator and friend, the Balkanology expert of Aromanian descent, Victor Papacostea. Therefore, it is understandable that his studies, articles and scientific papers on Macedo-Romanians were related to this academic figure of Balkan origin, who had often invited him to send historical texts on the history of the Macedo-Romanians in Banat for publication in magazines dedicated to the topic, such as ,,Balcania” and ,,Le monde Balkanique”. It is also worth mentioning that the Macedo-Romanian elite of Banat did otherwise receive attention even later on. During the post-war period, even though he did not write studies focusing primarily on Macedo-Romanians, I. D. Suciu did not fail to mention in his papers the economical, political and cultural legacy left to the province of Banat. Concluding, we may highlight that I. D. Suciu’s research in this field remains even today a compelling contribution to Romanian historiography simply because his published studies bring to light novel documentary sources otherwise insufficiently exploited not only then, but later as well. As such, the researcher interested in the issue of the Macedo-Romanian elite of Banat may at any time turn to the annex attached to the current study, certain fragments being for the first time brought back to light.

Keywords: Banat, interes, leading figures, publications, archive.

Ioan Dimitrie Suciu (1917-1982) a fost printre puţinii istorici români care în toată activitatea lui istoriografică a manifestat un interes deosebit pentru cercetarea şi cunoaşterea istoriei unei singure provincii româneşti. Banatul, spaţiu geografic multi-naţional şi multi-confesional,



89

cu o istorie diferită de cea a Ardealului cu care era adesea confundat, a făcut caz de studiu o viaţă întreagă pentru istoricul născut la Lugoj.

Încă din studenţie (1937-1941) manifestă interes pentru istoria românilor bănăţeni. Sentimentul pentru provincia bănăţeană îl afişează pentru prima dată la două gazete timişorene interbelice: ,,Vestul”şi ,,Voinţa Banatului”,1 cotidiene înfiinţate şi patronate de Sever Bocu, figură emblematică şi de referinţă a Banatului dintre cele două războaie mondiale. Discursurile politice ale ,,tribunului Banatului”, cum era numit în acea epocă Sever Bocu, pledau todeauna pentru trecutul istoric al provinciei. Nu lipseau din cuvântările sale evocări ale unor fapte şi personalităţi bănăţene care au contribuit la dezvoltarea sentimentului naţional. Evenimente istorice precum: ,,Revoluţia de la 1848-1849 în Banat”, ,,despărţirea ierarhică”, ,,mişcarea memorandistică”, ,,Unirea Banatului cu România”ş.a., sau a unor personalităţi implicate în mişcarea naţională din Banat precum, Dimitrie Ţichindeal, Paul Iorgovici, Constantin-Diaconovici-Loga, Nicolae Stoica de Haţeg, Damaschin Toma Bojincă, Eftimie Murgu, Nicolae Tincu-Velia, Andrei şi Alexandru Mocioni ş.a.

La Ioan D. Suciu, temele istorice abordate se confundă adesea cu cele ale lui Sever Bocu. Tematica, personajele, uneori chiar şi stilul, demonstrează că Ioan D. Suciu a fost influenţat de concepţia istorică a politicianului bănăţean. Am aminti aici doar un singur exemplu care ne-a convins că spusele de mai sus au un temei credibil. Recent, am avut ocazia să cercetăm un dosar de documente din arhivaIoan D. Suciu care conţinea un manuscris cu următorul titlu: ,,Comemoroarea Memorandului la Universitatea Populară ,,Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte. Conferinţa d-lui Ioan Dimitrie Suciu”.2 Această comemorare a fost evocată în vara anului 1942 de Suciu la Universitatea ,,N. Iorga”.3Tot în acest an, tot acelaşi eveniment istoric, a fost rostit şi de Sever Bocu la

1 Vezi: Silviu Mureşan, ,,Istorie şi politică la Ioan D. Suciu în perioada studenţiei (1937-1941)”, în Restituiri Bănăţene, volum II, Timişoara, Editura Eurostampa, 2014, p. 410-438, unde am redat şi articolele apărute la aceste cotidiene. 2 Document în: Serviciul Judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale, Fond familial I. D. Suciu, nr 49/1942, f. 24-26 (în continuare SJAN). 3 Bazat pe acest manuscris, precum şi pe alte documente am publicat studiul: ,,Două invitaţii adresate de ,,Liga Culturală” lui Ioan Dimitrie Suciu privind conferenţierea acestuia la cursurile de vară ale Universităţii Populare ,,Nicoale Iorga” din Vălenii de

Munte (1942-1942)”, în Restituiri Bănăţene, volum III, Timișoara, Editura Erostampa, 2015, p. 399-411.



90

Timişoara.4 Exemplele ar mai putea continua dar nu acesta este scopul cercetării noastre acum.

Printre multitudinea şi diversitatea subiectelor istorice tratate, referitoare la Banatul secolelor XVIII-XX, Ioan D. Suciu a fost preocupat şi de macedo-români. Această temă istorică nu se poate indentifica mai devreme de 1942. Acum apare pentru prima dată interesul său faţă de cei câţiva colonişti macedo-români aşezaţi în Banat în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Aceast interes desigur că a fost mai întâi observat la unchiul său Sever Bocu, care în discursurile sale politice şi comemorative s-a folosit de portretele macedo-românilor Andrei (1812-1880) şi Alexandru Mocioni (1841-1909) pentru a încuraja atunci aspiraţiile politco-naţionale ale românilor bănăţeni. Am mai putea adăuga şi faptul că, două dintre personalităţile acestei ilustre familii macedonene, Alexandru şi fratele său mai mic Eugeniu, (1844-1901) au corespondat cu tatăl lui Ioan D. Suciu, Dimitrie Suciu (?-1928),5 prim-notar, învăţător şi mai apoi participant la Adunarea Naţională de la Alba-Iulia la 1918.6

Legăturile lui Sever Bocu şi ale tatălui său Dimitrie Suciu cu unii membrii ai familiei Mocioni, cu siguranţă că au dat un impuls conştiinţei tânărului istoric pentru cercetarea istoriei macedo-românilor din Banat. Aceste preocupări aveau să fie încurajate însă de profesorul şi bunul său prieten Victor Papacostea (1900-1962). Cu acesta a întreţinut o relaţie de prietenie, chiar dacă vârsta nu-i apropia prea mult, manifestată şi prin cele câteva colaborări, mai ales acelea de la Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti,unde funcţionau amândoi ca membrii, precum şi alegerea lui V. Papacostea în comisia de susţinere a doctoratului lui Ioan D. Suciu în 1943.7 Papacostea era fondatorul şi directorul Institutului de Cercetări şi Studii Balcanice din Bucureşti şi întemeietor al revistei ,,Balcania”, având originea de aromân. Originea şi preocuparea lui Papacostea pentu istoria Balcanilor explică şi colaborarea lui Ioan D. Suciu cu institulul şi revista acestuia care aborda o serie de subiecte istorice care făceau trimitere la aromânii/macedo-românii pătrunşi din Balcani în principatele şi provincile româneşti.

4 Sever Bocu, Memorandul, Timişoara, s.n., 1942. 5 Această corespondenţă precum şi cărţile de vizită trimise lui Dimitrie Suciu de Alexandru şi Eugeniu Mocioni se află în SJTAN, Fond familial I. D. Suciu, nr. 6/1947. 6 Silviu Mureşan, ,,Ştiri privitoare la părinţii lui Ioan Dimitrie Suciu”, studiu în manuscris. 7 Dintre membrii comisiei mai făceau parte: Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu, Ioan D. Ştefănescu şi P. Cancel.



91

Preocupările sale istoriografice în privinţa macedo-românilor vor viza pentru început două elite intelectuale: Ioan Constantini8şi fratele său Dimtrie Constantini.9 Studiul referitor la Ioan Constantini îl publică în 1942 la,,Revista Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice”.10 Contribuţia lui I. D. Suciu în această privinţă este semnificativă şi inedită. Chiar dacă personalitatea acestui macedo-român a mai fost cercetată în epocă, aşa cum specifică în introducere, lucrarea sa economică aflată în manuscris la Muzeul Banatului şi care poartă titlul de: ,,Denkschrift über die banatter Bergwerke Oraviţa, Moldova, Sasca, Dognascka, Bogschan, Recsitza, und ihre filialen mit Rücksicht auf das Gemeindewesen als Beitrag zur Geschichte dieser Bergwerke”, nu era cunoscută până atunci istoriografiei române. Trecând în revistă cuprinsul lucrării, acesta indentifică menţiuni care stabilesc că, familia Constantini a emigrat din Satisla (Macedonia) la Oraviţa în anul 1770, precum şi extragerea unor informaţii din lucrare, care prezentau situaţia grea a şcolilor şi bisericilor româneşti din regiunea montană a Banatului faţă de cele germane sprijinite de cercurile înalte ale Vienei. Despre Ioan Constantini şi lucrarea sa economică, acesta va mai susţine încă două comunicări, în 1943 când primeşte invitaţia de a conferenţia pe această temă chiar de la Victor Papacostea11şi în 1948 la Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti.12

Cel de-al doilea studiu îl dedică lui Dimitrie Constantini, fratele mai mic a lui Ioan, cercetarea fiind legată într-o oarecare măsură tot de personalitatea lui Victor Papacostea care, împreună cu Constantin Marinescu şi Alexandru Rosetti, erau solicitaţi de directorul Institutului de Istorie Naţională din Bucureşti, Constantin C. Giurescu, cu editarea unui volum de studii închinat lui Constantin Giurescu (tatăl). Astfel în

8 I. D. Suciu, ,,O lucrare asupra minelor bănăţene scrisă de un Macedo-Român”, în Balcania, V, 1, 1942, p. 429-431. 9Idem, ,,Un dascăl Macedo-Român din Banat: Dimitrie Constantini (1792-1865)”, în volumul Amintirea lui Constantin Giurescu la două zeci şi cinci de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944, p. 503-510. Articol redat şi în Vestul, XIV, numãr 3052-3053, 1944, p. 2-3. 10 Comitetul revistei era condus de Victor Papacostea (director şi profesor la Universitatea din Bucureşti) şi Emil Condurachi (profesor la Şcoala Superioară de Arhivistică). 11 Vezi anexa nr. 3 precum şi menţiunea din Balcania, VIII, 1945, rubrica cronică, p. 335-336. 12 I. D. Suciu, ,,Ion Constantini şi lucrarea sa ,,Denkschrift uber die Banater Bergwerke” referitoare la comunele din regiunea montană a Banatului”, comunicare ţinută la Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti în ziua de 17 Octombrie 1947.



92

aprilie 1943 i se va solicita lui I. D. Suciu colaborarea, printr-o invitaţie semnată de Papacosteaşi Rosetti.13

Personalitatea lui Dimitrie Constantini este prezentată în aceeaşi ordine de idei ca şi cea a fratelui său Ioan. Pentru partea referitoare la viaţa şi activitatea acestuia, I. D. Suciu se foloseşte de istoriografia bănăţeană care a consemnat date şi mărturii în legătură cu acest macedo-român. Contribuţia nouă adusă de Suciu este numai-decât valorificarea operei lui Dimitrie Constantini. Cuprinsul şi descrierea lucrării: Istoria Vest şi Ost Românilor de Dimitrie Constantini Orăviţanu, Timişoara la anul 1857, era redată atunci istoriografiei româneşti pentru prima dată. Deşi nu recurge la o abordare în totalitate critică asupra lucrării, alegând doar forma de expunere, I. D. Suciu atrage atenţia asupra importanţei şi valorii ei istorice: ,,[...] din punct de vedere istoric, Dimitrie Constantini a fost printre primii Români care au încercat să dea în limba neamului său o istorie a Românilor. Iar din punct de vedere social, pe lângă el, cei doi membrii ai familiei lui, Gheorghe şi Ioan Constantini au avut o contribuţie aleasă la ridicarea neamului românesc din Banat [...]”.

Intelectual activ, implicat mai totdeauna în evenimentele cotidiene şi culturale ale societăţii româneşti din anii ‘40, I. D. Suciu se găseşte receptiv atunci când la 3 aprilie 1943 se stinge ultimul urmaş în linie bărbătească a ilustrei familii Mocioni din Banat. În acest sens, scrie pentru revista ,,Le monde Balkanique”un articol comemorativ dedicat lui Anton Mocioni de Foeni la un an de la moartea acestuia. Deşi tipărirea revistei nu s-a mai produs,14 necrologul lui Anton Mocioni de Foeni se

găsește astăzi în fondul arhivistic I. D. Suciu15. Din conţinutul necrologului se poate observa faptul că I. D. Suciu cunoştea în amănunt istoria acestei familii macedo-române stabilite în Banat la mijlocul secolului al XVIII-lea şi despre care, aşa cum am amintit la începutul studiului, a întreţinut o corespondenţă şi cu tatăl său Dimitrie Suciu. Cu

13 Vezi anexa nr. 4. 14 Proiectul pentru tipărirea revistei Le Monde Balkanikue care se dorea a fi un supliment petru periodicul Balcania, a fost abandonat deoarece cordonatorii ei au fost detaşaţi militar în urma masivelor bombardamente aeriene ale americanilor din 4 aprilie 1944. Pentru aceste date de unde am preluat şi noi vezi: Victor Papacostea, ,,La Roumaine et les études balkqniaues”, (studiul a fost publicat postmortem de Cornelia Papacostea-Danielopolu şi Nicolae Şerban Tanaşoca el fiind destinat ca şi în cazul necrologului lui I. D. Suciu pentru revistă), în Revue des études sud-est Européennes, XXII, numãr 3, 1984, p. 229-232. De altfel, în perioada aprilie-noiembrie, Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice nu a mai funcţionat. 15 Vezi anexa nr. 3 unde am dat nr. de fond al dosarului.



93

siguranţă că acesta a fost şi unul dintre motivele care l-au determinat să evoce figura lui Anton Mocioni de Foeni.

Un ultim exemplu pe care îl vom menţiona în cele ce urmează vine să întărească faptul că, macedo-românii bănăţeni au intrat serios în preocupările sale istoriografice din deceniul ’4 al secolului XX. În fondul arhivistic I. D. Suciu se dispune şi de un ,,contract” între acesta şi Institutul de Cercetării şi Studii Balcanice, reprezentat de Victor Papacostea şi unde se fac referiri la o lucrare care trebuia să trateze subiectul: ,,Colonizările macedo-române din Banat”, lucrare ce trebuia să fie tipărită în 1000 de exemplare şi predată institutului pentru a se ocupa de editarea ei până la data de 1 ianuarie 1944.16 În acest caz, din păcate, ne lipseşte atât manuscrisul cât şi unele indicii care pot să confirme sau să infirme dacă lucrarea a fost s-au nu tipărită şi editată.

Este lesne de înţeles acum care au fost factorii care au contribuit la interesul lui I. D. Suciu faţă de cercetarea istoriei acestei populaţii Balcanice aşezate în Banat încă de la jumătatea secolului XVIII. În primul rând, aşa cum aminteam deja, un prim rol l-a avut chiar unchiul său Sever Bocu17 care l-a putut iniţia în cunoaşterea trecutului istoric al provinciei bănăţene şi desigur a famililor macedo-române care au avut un

rol însemnat în dezvoltarea societăţii de aici. Nici varianta unei moşteniri familiale, precum cea a corespondenţei tatălui său Dimitrie Suciu cu unii membrii ai familiei Mocioni nu poate fi lipsită de importanţă.

Desigur că preocupările sale în această direcţie au luat contur mai ales datorită lui Victor Papacostea, acesta putând să canalizeze cunoştiinţele tânărului istoric spre un astfel de subiect, făcând numai-decât să răsară o preocupare nouă care până atunci lipsea din atenţia istoricului bănăţean.

Macedo-Românii vor continua să prezinte un interes şi în perioada postbelică, chiar dacă nu sub forma unor studii speciale dedicate acestora. Lucrările sale precum: Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Monografia Mitropoliei Banatului s-au Istoria modernă a Banatului, lucrare rămasă în manuscris, au făcut numeroase referiri la rolul macedo-românilor în dezvoltarea societatăţii Banatului din secolele XIX-XX, evidenţiind mai ales forţa intelectuală a acestei familii de proveninţă Balcanică.

16 Vezi anexa nr. 6. 17 Fiind orfan de ambii părinţi, după moartea acestora I. D. Suciu a fost sprijinit pe lângă rudele sale şi de Sever Bocu care atât financiar cât şi moral l-a susţinut în tot timpul cât acesta a urmat liceul şi facultatea.



94

Pentru confirmarea cercetării noastre, redăm în anexă cele două studii care au fost publicate de I. D. Suciu referitoare la fraţii Ioan şi Dimitrie Constantini, pentru a putea servi cercetătorului preocupat de această familie macedo-română dar şi pentru că ele au fost publicate în volume mai greu accesibile astăzi. De asemenea, textele sunt confirmate şi de cele două invitaţii adresate lui I. D. Suciu precum şi necrologul lui Anton Mocioni de Foeni şi contractul referitor la lucrarea ,,Colonizările macedo-române din Banat”, documente inedite păstrate în fondul arhivistic familial I. D. Suciu.



95

ANEXE DOCUMENTARE:

1) O LUCRARE ASUPRA MINELOR BĂNĂŢENE SCRISĂ DE UN MACEDO-ROMÂN:

În 1857 apare la Timişoara lucrarea de mare importanţă

economică pentru Banat a macedo-românului Ioan Constantini intitulată: ,,Denkschrift über die banatter Bergwerke Oraviţa, Moldova, Sasca, Dognascka, Bogschan, Recsitza, und ihre filialen mit Rücksicht auf das Gemeindewesen als Beitrag zur Geschichte dieser Bergwerke”. Lucrarea pare a fi o continuare a memoriului montanistic alcătuit în 1819 pentru cercurile conducătoare din Viena, şi se păstrează până azi în manuscris la Muzeul Bănăţean din Timişoara.

Deoarece istoriografiei române a rămas necunoscută opera lui Ioan Constantini18 vom da în cele ce urmează cuprinsul acestei opere urmând ca un cercetător de specialitate să stabilească importanţa ei

economică. Întreaga lucrare în 8ᵒ cu VI-108-I foaie este împărţită în 10 capitole: 1) Introducere asupra importanţei minelor în general; 2) Minele bănăţene sub conducerea ,,aeralelor”; 3) Perspectivele minelor sub regimul societăţii particulare austriace de căi ferate; 4) Solul şi instalaţiile depe el; 5) Regimul comunal cu reprezentanţa sa în chestiuni interioare şi faţă de autorităţi; 6) Îndreptăţirile şi capacităţile locuitorilor pentru alegeri şi reprezentări comunale; 7) Actualele cheltuieli comunale şi mijloacele pentru a plăti o reprezentanţă autonomă comunală; 8) Bisericele şi şcoalele (starea lor); 9) Instituţiile bancare (populare, parohiale şi de economie); 10) Incheere.

Din aceste capitole sunt unele care reprezintă o importanţă istorică deosebită, de aceea vom insista puţin asupra lor. Astfel în primul rând la introducere se face o menţiune deosebit de importantă privitoare la originea lui macedo-română: ,,Dacă acest memoriu va fi în stare să pregătească comunelor un viitor mai bun şi aceasta este ţinta memoriului-atunci autorul se va simţi fericit ca să răscumpere prin munca sa, favoarea pe care Majestatea Sa apostolică a făcut-o tatălui meu imigrat încă din anul 1770 din Satisla (Macedonia) acordându-i cetăţenia austriacă şi să poată fi cu conştiinţa împăcată-fiind deja de 67 de ani-că a corespuns încrederii pe care concetăţenii i-au arătat-o în atâtea

18 Doar cercetătorul bănăţean Sim.(ion) Sam.(son) Moldovan se ocupă de viaţa lui Constantini fără a da însă cuprinsul lucrării. (Oraviţa de altă dată..., Oraviţa, 1938, pp. 34-39. Este deasemeni menţionată de A. Veress, Bibliografia româno-ungară, V. III, p. 111.



96

ocazii.19Această menţiune este foarte importantă deoarece face parte dintre puţinele cazuri când se arată cu preciziune anul imigrării în Austria a unui colonist macedo-român precum şi localitatea de origine. Demn de remarcat este şi capitolul privitor la starea şcolilor şi bisericilor. Aflăm expuse în mod sistematic situaţia acestor două instituţii de cultură din toată regiunea muntoasă a Banatului de acum un secol. Nu vom intra în amănunte statistice ci ne mulţămim doar a da unele părţi de ordin istoric. Astfel despre originea şcoalelor şi bisericilor din comunele montaniste se pronunţă în felul următor: ,,Înaltul Consiliu Montanar, ca patron al credincioşilor bisericii romano-catolice a clădit şcolile şi

bisericile acestora, le-a întreţinut şi a salarizat atât preoţii cât și învăţătorii. Şcolile greco-neuniţilor le-a clădit şi întreţinut tot înaltul Consiliu Montanistic şi tot el i-a salarizat pe învăţători. Bisericile însă au fost făcute de comune care le-au şi întreţinut. În Oraviţa Montană, un oarecare Hagi Nicolae Dimitriu, care a imigrat în 1760 din Castoria (Macedonia) a clădit din fondurile proprii biserica greco-neunită şi a înzestrat-o şi cu diferite ornamente din Ierusalim. În general, comunele Montane de religie greco-neunită, doresc în mare parte zidirea bisericilor lor ,,Grecilor” veniţi din Macedonia în a doua jumătatea a secolului al XVIII-lea”.20 Iată o a doua informaţie importantă care, dacă va fi verificată, ne va da o ideie asupra rolului important pe care l-au avut macedo-românii la desvoltarea culturală a regiunii muntoase a Banatului. Nu mai puţin interesante sunt comparaţiile ce le face Constantini între salarizarea preoţilor şi învăţătorilor catolici şi cei ortodocşi: Preoţii romano-catolici au o congră de 300 florinţi încartiruire, 15 maje de fructe, 15 maje porumb, 30 maje ovăz şi 10 m.c. (metri cubi n.n.) de lemne apoi stola. Învăţătorii au un salariu anual de 150-250 florinţi, încartiruire de locuinţă (anual 20-30 fl.), 12 maje de fructe şi până la 5 m.c. lemne. Învăţătorii greco-neuniţi sunt retribuiţi cu 120 fl. anual afară de încartiruire şi 6 fl. anual pentru lemne. Preoţii greco-neuniţi primesc în locul încartiruirii legale, un echivalent de 150 fl. anual. Pe lângă aceasta ei au stola reglementară şi din partea fiecărui cap de familie de lucrători 18 criţari, de la meşteşugari 34 criţari şi de la neguţători un fl. 8 cr., aşa zisa Ber care este încasată împreună cu Catastrum şi plătită de casieria comunală...”.21 ,,De câte ori s-a vorbit de mărirea numărului învăţătorilor

19Ibidem, p. V-VI. 20Ibidem, p. 86. Pasagiul e utilizat de Pesty Frigyes, Krasső Vármegye tőrténete, II/1, Budapest, 1884, v. 11/2, pp. 86-87. 21Op. cit., p. 17.



97

de religia greco-neunită şi de dotarea lor din casa parohială după cum sunt plătiţi dascălii romano-catolici, direcţia montanară răspundea că, această problemă a sporirii numărului depinde de organizaţia comunei, casa parohială având alte scopuri decât ajutorarea învăţătorilor. În ceeace priveşte pe învăţătorii germani, ei primesc aceeaşi contribuţie din caseria parohială ca mai înainte, deşi muncitorul român contribuie la această caserie tot atât de mult ca şi cel german şi din cauza lipsei de dascăli şi localuri suficiente de şcoală cam jumătate din copiii din religia greco-neunită rămân fără instrucţiune şcolară”.22 Pentru îndreptarea acestor stări de lucruri ,,autorul prezentului memoriu-fiind însuşi directorul şcolii regionale româneşti din Oraviţa Montană încă din anul 1851-a făcut mai multe petiţii pentru a răsplăti încrederea ce i-a acordat-o comuna şi autorităţile şcolare însă fără succes pretextându-se motivul: ,,Până vor fi organizate comunele”.23 Iată deci o serie de lămuriri foarte preţioase, din care reiese situaţia materială inferioară a factorilor culturali româneşti faţă de cei germani sprijiniţi de cercurile mai înalte. Desigur că pentru viitorul biograf a lui Constantini nu sunt lipsite de interes nici încercările lui de a îndrepta situaţia vitregă a elementului românesc. De aceea opera lui Constantini ar fi bine să fie cercetată în amănunt şi contribuţia lui la ridicarea regiunilor miniere a Banatului să fie redată istoriei.

I. D. SUCIU 2) UN DASCĂL MACEDO-ROMÂN DIN BANAT: DIMITRIE

CONSTANTINI (1792-1865):

Numeroasele colonii macedo-române emigrate în Austria, îndeosebi la sfârşitul secolului al XVIII-lea, au contribuit prin energia şi situaţia lor materială într-o măsură hotărâtoare la emanciparea Neamului Românesc din Ardeal şi Banat.

Astfel, pe lângă marii conducători ca Andrei Şaguna, Emanoil Gojdu, Andrei şi Alexandru Mocioni, din rândurile acestor familii macedo-române s-au ridicat o serie de intelectuali, a căror activitate deşi s-a desfăşurat într-un cerc mai restrâns, merită toată atenţia; dintre aceştia putem menţiona pe filologul Gh. Roja, apoi Gheorghe Ianovici de Dulău şi Valea Mare, filantropii Alexici şi Trandafirovici, precum şi cei doi fraţi Dimitrie şi Ioan Constantini.

22Ibidem, p. 89. 23Ibidem, p. 90.



98

În general, marele lor merit constă în faptul că fiind conştienţi de originea lor românească, nu au trecut de partea Sârbilor, cu toate că în acest timp ierarhia acestora era atot puternică în biserica Românilor din Ardeal şi Banat. Ei s-au asimilat neamului nostru şi prin ajutoarele ce le-au dat, precum şi prin fundaţiile înfiinţate, au contribuit în măsură hotărâtoare la formarea unei clase intelectuale româneşti şi mai ales a unei burghezii înstărite. Aceasta cu atât mai mult, cu cât nevoia unei burghezii se simţea mult în oraşele imperiului Austriac: ,,În concepţia monarhiei autoritare, cu baze mercanteliste, burghezia aceasta nouă şi străină împlinea o importantă misiune de stat; întărită prin privilegii şi ridicată la însemnate roluri nobiliare, ea trebuia opusă nobilimii tradiţionale şi mai ales vechilor oraşe ce persistau în regimul economic al cetăţii”.24

Numai când vor fi cunoscute istoriografiei româneşti toate sacrificiile acestor familii vom putea face un bilanţ al marii lor contribuţii la renaşterea noastră. De aceea, în cele ce urmează, vom încerca să reactualizăm viaţa unuia dintre aceşti macedo-români, care prin munca lui a binemeritat dela Românii Bănăţeni.

* * * Mulţumită datelor ce le avem, familia Macedo-Română

Constantini, poate fi urmărită încă dela venirea ei din Macedonia. Astfel, în introducerea din fruntea volumului ,,Denkschrift über die banatter Bergwerke”,25 datorită lui Ioan Constantini se menţionează originea lui macedo-română, precizând chiar că tatăl lui, Gheorghe Constantini a venit ca neguţător din Satistla (Macedonia), în anul 1770. Deci, la această dată Gheorghe Constantini se stabileşte în Oraviţa, care începuse să devină un important centru minier. De altfel, se pare că în această epocă Oraviţa constituia un deosebit punct de atracţie pentru coloniştii macedo-români. Numărul lor ajunse-se atât de mare, încât în 1784 reuşesc cu propriile lor mijloace să-şi clădească o monumentală biserică,26 operă la realizarea căreia Gheorghe Constantini îşi are un merit deosebit.27 Nu cunoaştem cu precizie data morţii lui. În tot cazul se pare

24 Victor Papacostea, ,,Pentaglosarul lui Nicolae Ianovici”, în Rev. Ist. Rom., an IX, 1939, p. 322. 25 Cu titlul întreg: Denkschrift über die banatter Bergwerke Oraviţa, Moldova, Sasca, Dognascka, Bogschan, Recsitza, und ihre filialen mit Rücksicht auf das Gemeindewesen als Beitrag zur Geschichte dieser Bergwerke, Temesvar, 1857, pp. V-VI. 26 Sim. Sam. Moldovan, Oraviţa de altă dată..., Oraviţa, 1938, p. 17; cf. Pesty Frigyes, Krasső Vármegye tőrténete, II/1, Budapest, 1885, p. 86. 27 Inscripţia păstrată menţionează că era epitropul bisericii.



99

că în 1816 nu mai era în viaţă, deoarece nu figurează în lista donatorilor pentru înfiinţarea teatrului din Oraviţa.

Activitatea începută de Gheorghe Constantini va fi continuată de cei doi fii ai lui, Ioan Constantini şi preofesorul Dimitrie Constantini (1792-1865).

Ioan Constantini a fost controlor şi mai apoi şef al sindicatului minier din Oraviţa.28 Îl aflăm în fruntea tuturor manifestaţiilor româneşti din timpul lui. Astfel, datorită zelului depus de el, se clădeşte de către arhitectul macedonean Niuni, teatrul din Oraviţa, care se menţine până în zilele noastre. În anul următor (1818) începe redactarea unei gazete săptămânale în limba germană ,,pentru manifestarea opiniei publice”, care apare până la 1820.29 Prin acest ziar, deşi scris într-o limbă străină, Ioan Constantini este primul ziarist ce-l avem în trecutul nostru. Interesul pentru instituţiile culturale nu-i scade nici mai târziu. Astfel în 1852, îl aflăm ca director al şcolii confesionale ortodoxe române din Oraviţa.30

Pe lângă activitatea culturală, trebuie să menţionăm şi activitatea lui profesională, care constă în organizarea vieţii minerilor din Banat. În acest scop face pentru cercurile conducătoare din Viena două memorii de mare importanţă socială: primul în 1819, care a rămas până azi în manuscris,31 iar al doilea pe care îl tipăreşte în Timişoara la 1857 e intitulat: Denkschrift über die banatter Bergwerke Oraviţa, Moldova, Sasca, Dognascka, Bogschan, Recsitza, und ihre filialen mit Rücksicht auf das Gemeindewesen als Beitrag zur Geschichte dieser Bergwerke. Din nenorocire această operă a rămas cunoscută unui cerc prea restrâns. Totuşi istoriograful maghiar Pesty Frigyes îi reproduce părerile cu respect citându-i opera şi numindu-l ,,un vechi minier”;32 iar cercetătorul bănăţean Sim. Sam. Moldovan, ocupându-se de el se pronunţă cu mult entuziasm: ,,Având în vedere concluziile ei sociologice, care se desprind din analiza faptelor, făcută cu atâta pătrundere psihologică ea ar fi putut folosi întregei Europe”.33

Şi celălalt frate, Dimitrie Constantini, prin munca lui onestă şi mai ales prin felul în care a condus diferitele instituţiuni ce i-au fost

28 Sim. Sam. Moldovan, op. cit., p. 37. 29Ibidem, p. 23. 30Ibidem, p. 37. 31 Se află în posesia Muzeului Bănăţean din Timişoara. 32 Pesty Frigyes, op. cit., p. 46-47: ,,egy régi bányász”. 33Ibidem, p. 39.



100

încredinţate a lăsat cele mai frumoase amintiri, entuziasmând pe toţi biografii de mai târziu.

S-a născut în 1792 la Oraviţa. După terminarea studiilor gimnaziale, în anul 1810 urmează filosofia la Seghedin pe care o termină în 1813.34

În anul următor (1814) este numit ,,profesor de gramatică şi sintaxă latină în Oraviţa Montană, la gimnaziul cel mic latin”-după cum însuşi mărturiseşte.35 Aici urmând gestul filantropic al fratelui său, contribuie la ridicarea teatrului cu 4 fl.36 La Oraviţa nu stă decât doi ani, căci în 1815 devenind vacantă catedra lui Ion Mihuţ, la preparandia din Arad, colegiul profesoral îl recomandă inspectorului suprem Nestorovici, spre a fi numit în locul vacant. Forurile superioare acceptând numirea, în 15 Iulie s. v. 1817 este ,,introdus în oficiu cu solemnitatea obicinuită”.37Asupra materiilor ce le preda avem însuşi mărturisirea lui: ,,De aci (din Oraviţa) am căpătat chemarea ca profesor de pedagogie universală, de ambele metodice şi de istoria maghiară în institutul preparandiei române, unde am fost până la anul 1837 şi senior”.38 Într-adevăr, în 1817, în urma unor împrejurări necunoscute, Nestorovici numeşte pe Constantini ca senior al preparandiei în locul lui Diaconovici-Loga,39 iar peste doi ani este definitivat la catedră. Între timp, personalitatea tânărului profesor se impune tot mai mult superiorilor, încât la 1824, în urma morţii directorului local Sava Arsici, Constantini e numit şi ,,preşedinte al conferinţei profesorale”.40

În noua lui demnitate luptă pentru ridicarea prestigiului Institutului şi pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a corpului profesoral. La 13 Septembrie 1825, în urma morţii lui Nestorovici, e delegat să depună împreună cu Dimitrie Isailovici recursul la treptele tronului, pentru numirea noului inspector suprem şi director al preparandiilor greco-neunite din Austria, susţinând pe Luca Kengyelatz, directorul districtului literar din Timişoara. În 20 0ctombrie 1825 sunt primiţi în audienţă de suveran, fără însă ca memoriul lor să aibă vreun rezultat.41 Zelul ce-l arată pentru progresul Institutului se dovedeşte şi în

34 Dr. T. Botiş, Istoria Şcoalei Normale şi a Institutului Teologic Ortodox Român din Arad, Arad, 1922, p. 386. 35 D. Constantini, Scurtă deducere..., Timişoara, 1856, p. 1, nota. 36 Sim. Sam. Moldovan, op. cit., p. 92. 37 Dr. T. Botiș, op. cit., p. 39. 38 D. Constantini, op. cit., p. 1, nota. 39 Dr. T. Botiș, op. cit., p. 42. 40Ibidem, p. 47. 41Ibidem, p. 49-50.



101

urma morţii profesorului Fritz (1829) când predă în mod gratuit limba germană.42

Viaţa i s-ar fi scurs ca profesor la Arad dacă nu ar fi fost chemat în 1837 la Oradea ca administrator al districtului şcolar vacant.43 Totuşi catedra dela Arad nu o părăseşte complet decât în 1843, în urma numirii lui Constantin Ianovici ca director al preparandiei, când îşi numeşte suplinitor pe medicul Dr. Atanasie Şandor.44 În 1845 fiind definitivat în postul ce-l ocupa şi mai ales, din cauza neînţelegerilor cu Ianovici, renunţă definitiv la catedră, ocupându-se de organizarea şcoalelor din districtul Orăzii.

În noua lui demnitate pregăteşte terenul pentru înmulţirea şcoalelor din Bihor, al căror număr se va ridica şi mai mult în epoca absolutismului. După liniştirea tulburărilor din 1848-1849 îndrumă învăţătorimea la ordine şi continuarea activităţii didactice.45

Nu mai are prilejul să-şi continue activitatea didactică deoarece în 1850, odată cu începerea absolutismului, fiind pensionat, se retrage la Oraviţa. Înainte de a se îndepărta definitiv de preparandie are un gest de mărinimie: donează bibliotecii şcoalei, 39 de cărţi în valoare de 61 fl.46

Încă dela Oradea începe redactarea operei lui mai importante Istoria Vest şi Ost Românilor, din care apare primul volum la Timişoara în 1857.

La 17 Octombrie s. v. 1865, în urma bătrâneţelor, moare la Oraviţa iubit şi stimat de toţi cei ce l-au cunoscut. Despre personalitatea lui, toţi biografii se pronunţă în mod elogios. Astfel Iuliu Vuia spune că ,,a fost un bărbat de valoare ştiinţifică şi limbist erudit”;47 iar Dr. T. Botiş îl consideră ca ,,un bărbat distins al neamului şi bisericii noastre. Născut şi crescut dintr-o familie fruntaşă, înzestrat cu un spirit ager, vorbind şi scriind în limba română, latină, germană şi fiind în cele materiale bine situat, se bucura de autoritate şi trecere în societatea română şi străină din Arad. Era asesor al comitatelor Arad, Cenad şi Sirmiu. Graţie acestor

42Ibidem, p. 58. 43 D. Constantini, op. cit.,: ,,La anul 1837 am fost denumit ca administrator directoratului orădean”; cf. şi T. Botiş, op. cit., p. 61. 44 Dr. T. Botiş, op. cit., p. 63. 45 N. Firu, Date şi documente privitoare la istoricul şcoalelor române din Bihor, Arad, 1910, p. 39. 46 Dr. T. Botiş, op. cit., p. 372. 47 I. Vuia, Fragmente din istoricul pedagogicului confessional gr. ort. Roman din Arad, Panciova, 1887, p. 39.



102

consideraţii a ştiut să scutească şi să apere existenţa şi cinstea Institutului în faţa tuturor primejdiilor ce-l ameninţau”.48

* * * Pe lângă activitatea didactică, Dimitrie Constantini ne-a lăsat şi

primul volum dintr-o lucrare mai mare privitoare la istoria Românilor şi Grecilor, care a apărut în 1857 la Timişoara sub titlul: Istoria Vest şi Ost Românilor de Dimitrie Constantini Orăviţanu, Timişoara la anul 1857. Apariţia acestui volum a fost anunţată publicului printr-o broşură care explică motivele ce l-au determinat la tipărirea lucrării şi cuprinsul primului volum, cerând să-l sprijinească prin prenumerare.49

Motivele care l-au determinat a scrie această lucrare sunt: lipsa unei istorii a Romanilor şi Bizantinilor în limba română; recunoştinţa pentru încrederea ce i-a fost arătată ca profesor la Arad şi dorinţa de a apropia publicul românesc ,,către adevărata cunoştinţă a stărilor... Romanilor, neuitaţilor strămoşilor noştri”.50 De aceea această carte se adresează în primul rând clasei de mijloc a Românilor: ,,...nu-mi fu scopu a scrie istoria critică, au hronica popoarelor, nici a mă cufunda în disputăciuni adânci şi groase disertăciuni; ci scriu pentru clasa Românilor noştri cea de mijloc, după putinţa însuşirilor mele şi pentru mai uşoară pricepere a iubiţilor mei cetitori; scriu ca şi sholariu să priceapă şi prin cetire cu înţelegere pe ai săi acasă şi pretutindenea să-i desfăteze, să-i înveţe”.51

Şi pentru ca informaţia să fie cât mai exactă s-a ţinut de ,,calea de mijloc” urmărind ,,cu credinţă mare... adevărul lucrurului” căci ,,... istoriograful caută şi trebiue să fie întru toate deducerile şi scrierile sale istorice, nepărtinitor, sârguitor, de adevăr iubitor, cu autoritate şi dreptate”.52 După aceste consideraţii care sunt complectate cu câteva lămuriri privitoare la editare, urmează ,,programul, adecă scurtă arătare despre cuprinderea istoriei acesteia peste tot”53 pe care-l expune între paginile 9-22 ale broşurii.

48 Dr. T. Botiş, op. cit., p. 387. 49 Scurtă deducere a Istoriei Vest şi Ost Românilor adecă: a Românilor apuseni şi răsăriteni dela popoarele cele mai vechi în Italia şi dela împărţirea ei înainte de numărarea cea hristiană, culeasă şi în fir istoric pusă de Dimitrie Constantini Orăviţanu... în Timişoara cu tip(ar)ul lui M. Hazai şi a fiului său Guliom în anul 1856 la lumină dată, 22 p. 50Ibidem, p. 1 şi pp. 5-6. 51Ibidem, p. 3. 52Ibidem, p. 3. 53Ibidem, p. 7.



103

Desigur că-după numărul prenumeranţilor-planul lui Constantini a fost bine primit, încât în anul următor apare la Timişoara, în aceeaşi

tipografie, format 8ᵒ, volumul întâi al istoriei, având al doilea titlu mult mai lămuritor: ,,Istoria a Vest Romanilor şi Ost Bizantinilor. Tomul I: dela popoarele cele mai vechi în Italia şi dela împărţirea ei înainte de numerarea cea hristiană până la ridicarea cetăţii Roma la împărăteasca domnire şi demnitate, adecă de la anul 1325 înainte de numărarea cea hristiană, până la epoha cea mai mare a lumei a nascerii Mântuitorului Isus Hristos sau până la anul I-iu a mântuirei omeneşti, adecă dela anul 2675 dela crearea universului (a lumei) până la anul 4000 d.c.l. Un răstimp de 1325 de ani, înainte de numărarea hristiană. Cu privinţă şi sprea alte popoare şi ginte, care erau în Italia pe atunci, eară spre altele care acolo mai târziu au descălecat s-au aşezat şi s-au împoporat de Dumitriu Constantini Orăviţanu n. o. profesor, senior şi actuale director de shole române a legii drept credincioase răsăritene. Culeasă şi pusă în fir hronologic la anul 1856”. Deci primul volum cuprinde Istoria Romanilor ,,încă dela timpurile poetice” până la naşterea lui Hristos. Pentru o mai uşoară orientare dăm titlurile capitolelor II şi XII, adecă începutul şi sfârşitul lucrării: ,,Descrierea Italiei înainte de numărarea cea hristiană”; împărţirea ei; popoarele cele mai vechi ale Italiei şi altor mai învecinate, iară mai vârtos din Asia venite... Pelasgii, Elinii, Grecii şi Evandru. Cei dintâi domnitori în Italia încă de la începuturile poetice adecă: Joun, Saturn, Picu, Faun, de aci Latin cu latinii săi. Ercule-cea dintâi cultură în Italia, Troia Antenor, Enea şi Ascaniu cu Troianii săi în Laviniu. Latin regele în Laţiu. Turnu regele Ratulilor bătut de Latin prin ajutorul lui Enea, acesta cu fiica lui Latin anume Lavinia căsătorit îşi deschide calea la domnia Italiei. Oraşele Lavinia, Alba-Longa, muma Romei; Daun, Diomed, Regii din Argos, Argirii, Etruscii şi cultura lor în Italia. Numitor prin Amuliu detronat. Rea Silvia, gemenii ei Romul şi Remul, ridicarea cetăţii prin Romul, aşezarea domniei monarhico-regească printrânsul în ţinuturile romano-italiene”.54 Iar capitolul XII, cu care se închee lucrarea, tratează următoarele: ,,Cauza scăpătării şi a derăpănării republicei romane a fost adunarea visteriilor răpite din Asia, Europa şi Africa pe lângă care se mai adaugă moliciunea, nînfrânarea întru desfătări şi sburdărniciile orientale; aşa Romanii moleşindu-se pierd cu încetul patriotismul şi egoismul lor cel vechiu, făcând toate de vânzare, fiindcă toţi tindeau numai la averi... Urmează hronologia sau timpul stăpânirei şi a domnirei romane sub regi, şi consulate, sub dictatură şi tribunate. Timpul întinderii aristocraţiei şi democraţiei la

54Scurtă deducere..., p. 9.



104

Roma; timpul sub ambele triumvirate până la ridicarea Romei la împărăteasca demnitate. Statul domniei romane politic şi militar”.55

Din simpla înşirarea a capitolelor ne putem da seama că autorul nu a urmărit decât a da în limba românească, în mod didactic, fără vreo pretenţie de originalitate, o sinteză a Imperiului Roman.

Totuşi în capitolul I privitor la ,,introducerea în istorie peste tot”56 tratează unele chestiuni de metodologie care nu pot fi lipsite de interes.

Luând ca bază originea etimologică a cuvântului іоτοр ,,uşor pricepem că istoria însemnează o ştiinţă”. De aceea şi între maximele din fruntea volumului pune şi una de a lui cu următorul cuprins: ,,Nu căuta aicea fabule, nici poezii, ci adevăr istoric lămurit fără de fantasii”.

Fiind o ştiinţă, istoria ,,trebuie să ne arate folosurile (sic!) şi scăderile întâmplate între oameni din veacuri, ca aşa bine cunoscându-le să ne povăţuiască în viaţa noastră de fapte bune, ferindu-ne de cele rele”.57 Spre a corespunde acestui scop, istoria trebuie să ne arate pe lângă virtuţile şi slăbiciunile personalităţilor şi statelor şi evoluţia ,,ştiinţelor, maestriilor şi alte deprinderi mehanice şi tehnice” şi să ,,ne descopere cum omenirea a devenit prin creştere, prin învăţătură şi deprinderi folositoare la mai mare perfecţiune...şi mai pe urmă cum s-a ridicat cultura morală, religioasă, literară şi socială”.58

De aceea istoria cuprinde mai multe ,,ramuri”: politică, ecleziastică, literară, polemică (militară) etc.59 Din punct de vedere al extinderii sunt două categorii mai importante: istoria universală, care ,,ne arată faptele şi lucrurile vrednice de ştiut, care s-au întâmplat dela facerea lumii şi ţine întins firul până în ziua de astăzi” şi istoria particulară, care se ocupă de istoria unui singur neam.60 Pentru o mai uşoară orientare, istoria a fost împărţită ,,în istoria timpului celui vechiu, dela facerea lumii-395 d. H., a celui de mijloc, 395-1517 şi a celui nou dela 1517 încoace. Împărţirea aceasta nu e la toţi istoriografii asemenea: mulţi împart istoria lor în epohe, în ere, în perioade, în secole, în capete şi alt: adecă fără de a ţinea oricareva sistemă”.61 De aceea autorul precizează felul în care îşi împarte lucrarea lui: epoca întâi, dela facerea lumii până la întemeierea

55Ibidem, pp. 21-22. 56Istoria vest Romanilor şi ost Bizantinilor, p. 23. 57Ibidem, p. 23. 58Ibidem, pp. 23-24. 59Ibidem, p. 24. 60Ibidem, p. 24. 61Ibidem, p. 25.



105

Romei; epoca doua până la naşterea lui Hristos şi a treia dela naşterea lui Hristos încoace.62

Un bun istoriograf ,,caută să se ţină de un metod cât mai uşor întru povestirea sa”. De aceea unii scriu sub formă ,,povestitoare”, fără arătări sau dovezi măcar că scriu istoriile lor încopciate cu autoritate istorică”, alţii au adoptat metoda pragmatică căutând ,,a pune înainte cauzele, influenţele şi urmările evenimentelor, iar alţii au adoptat metoda critică, prin care istoricul ,,aduce isvoarele pe care cercându-le toate cu deamănuntul le înşiră înainte”.63

Pentru ca un istoriograf să fie cât mai obiectiv, trebuie să ţină seama de geografie, care ,,arată unde s-a adus fapta cea vrednică de ştiut” şi de ,,hronologie care arată timpul, adecă anul, luna şi ziua când s-a întâmplat lucrul cel vrednic de ştiut”. De asemeni ,,se mai cere dela un istoriograf ca să aibe aceste două calităţi: ...deplină cunoştinţă despre lucrul ce-l scrie şi să fie despre adevăr bine încrezut, aducând în descoperirea sa mărturie îndestulătoare şi vrednică de tot crezământul”.64

Mărturia istorică la rându-i e de două feluri: ,,mută şi cuvântătoare”. Mărturia ,,mută” nu are urme scrise, spre deosebire de cea ,,cuvântătoare” care constă în diplome, privilegii, inscripţii, tradiţii etc”.65

Interesant e felul în care se pronunţă despre tradiţie ca mărturie istorică: ,,Tradiţiile nu sânt alta decât nesce povestiri trecute din gură’n gură, de la un genunche de oameni la altul; de unde pe românie uricele, fiindcă lăţirea acestora se face cu urechea, adecă prin auz, acestea nu sânt de prea mare încrezământ, căci unii vorbindu-le mai adaugă, iarăşi alţii mai scurtă din ele; fieştecare după plăcerea sa fără de cea mai puţină autoritate istorică”.66

În ceea ce priveşte pe istoriografi şi aceştia sunt de mai multe categorii: contemporani ,,cari au vieţuit tocmai pe timpul... când s-au întâmplat faptele, supari adecă nemijlocit următori contemporanilor, domestici care au scris întâmplările ţărilor în care locuesc şi străini care scriu întâmplările... altor ţări”.67

Seria acestor consideraţii se închee prin următoarele precizări: ,,Descrierea istoriilor de popoare sau ginte e ca şi un câmp mare şi larg de aceea nu poate să ţină tot una, ci trebuie să aibă o împărţire, de cumva

62Ibidem, p. 26. 63Ibidem, pp. 26-27. 64Ibidem, p. 27. 65Ibidem, p. 28. 66Ibidem, p. 29. 67Ibidem, p. 29.



106

scriitorul n-ar voi să ostenească mintea cetitorului peste măsură; căci ştiut este că memoria noastră e scurtă, lunecoasă, ba arareori şi necredincioasă”.

,,Iată că numai din aceste puţintele (cuvinte) ne convingem că oricareva împărţire în istorie nu numai că e de lipsă, ci şi de folos şi aceasta a fost cauza că istoria aceasta am împărţit-o în capete şi paragrafi, după cum au urmat epocele întrânsa”.68

Tomul II al Istoriei nu a mai apărut, cu toate că fusese anunţat încă din 1850, menţionând că va cuprinde ,,Istoria Romanilor sub domnia monarhică a Împăraţilor” şi invitând publicul la prenumerare.69 Cauzele nu se cunosc, probabil că ,,publicul cetitoriu” nu a primit aşa cum trebuia tomul I ,,dela primirea şi trecerea căruia va atârna boldul, sârguinţa, emulaţiunea a înşira, a continua şi a scrie şi mai departe aceste începute.70

Poate că şi stilul prea confuz, cu construcţia frazei luată după limba germană a făcut pe cetitori, care mai ales după revoluţia de la 1848 deveneau tot mai pretenţioşi, să nu mai dea importanţa cuvenită operei lui Constantini.

Totuşi efortul lui, acum după un secol aproape, când putem face bilanţul culturii noastre istorice din acea vreme, merită toată consideraţia, deoarece din punct de vedere istoric Dimitrie Constantini a fost printre primii români care au încercat să dea în limba neamului său o istorie a Românilor. Iar din punct de vedere social, pe lângă el, cei doi membrii ai familiei lui, Gheorghe şi Ioan Constantini au avut o contribuţie aleasă la ridicarea neamului românesc din Banat.

I. D. SUCIU

3) ANTON MOCIONI DE FOENI:71 În 5 aprilie 1943, a închis ochii pentru veşnicie ultimul urmaş în

linie bărbătească a marei familii de macedoneni stabiliţi în Banat, Mocioni de Foeni.

De multe ori, după sbuciumul atâtor generaţii, moartea ultimului vlăstar a unei atât de strălucite familii, poate fi şi un simbol, un omagiu adus înaintaşilor.

68Ibidem, pp. 29-30. 69Scurtă deducere..., p. 22, nota. 70Ibidem, p. 7. 71 SJTAN, Fond familial I. D. Suciu, nr. 47/1943, f. 1-3.



107

Cu el dispare un nume istoric care a luat parte la toate actele mari ale Neamului Românesc, începând dela 1848 încoace.

În 1747 preotul Constantin Popovici vine din Macedonia în imperiul austriac. Oraşul de origine pare a fi fost Moscopolea. Prin cei doi fii, Mihai şi Andrei, familia Mocioni ajunge la sfârşitul veacului al XVIII-lea nobilă şi cu situaţie materială înfloritoare. Datorită acestei situaţii, precum şi unei frumoase tradiţii de familie, prin care nici un membru nu se putea desnaţionaliza, familia Mocioni a intrat cu toată însufleţirea în cadrul luptelor politico-naţionale, unii dintre membrii ei ajungând chiar a conduce destinul Neamului Românesc din Ardeal şi Banat.

Astfel, în 1847 încă Petru Mocioni de Foeni, fiul lui Andrei, reuşeşte să treacă în Dieta Ungară art. XX din legea prin care Congresul Mitropoliei Sârbeşti dela Carloviţ e obligat să aibe 100 deputaţi aleşi cu respectarea limbei poporului. Această lege va fi primul temeiu pe cale legislativă a desrobirei ierarhice de mai târziu.

În 1848 familia Mocioni ia parte la frământările contemporane, cu toată hotărârea, fiind alături de Şaguna, în tabăra monarhiştilor. În această calitate, Ioan Mocioni de Foeni, împreună cu fiul său Lucian, iscălesc alături de Şaguna, Petiţia Naţiunii Române, iar în anul următor (1849) cer pe Patriciu Popescu ca episcop al diecezei de Caransebeş-Vârşeţ. Concomitent, fratele lui Ioan, Petru, figurează la Viena ca ,,bărbat de încredere” al Românilor Bănăţeni.

Restabilindu-se situaţia în urma eşecului politic lui Murgu, apare Andrei Mocioni, care cu o energie şi înţelepciune nemaipomenită va conduce peste un sfert de veac viaţa politică a Românilor din Banat şi Ardeal. În calitate de Comisar Imperial pentru Banat (1850-1852) apără cu multă căldură drepturile Românilor înglobaţi în voivodină.

Ca membru în Senatul Imperial din Viena militează cu înfocare pentru autonomia Banatului, care urma să constituie o ţară a Coroanei, organizată pe o îndreptăţire egală, din punct de vedere politic, naţional şi social a popoarelor locuitoare.

În acest sens, pe lângă că prezintă împăratului un memoriu, convoacă la Timişoara în 18 Noiembrie 1860 Adunarea Naţională a Românilor din Banat care în unanimitate cere autonomie pentru Banat, urmând ca Românii Bănăţeni să constituie un ,,Căpitanat Român”. Dar cu toate aceste demersuri, teza lui Mocioni cade şi Banatul e alipit Ungariei.

Nereuşind să realizeze aceste desiderate politice îşi îndreaptă toată energia pentru realizarea celeilalte mari probleme ale Banatului,



108

desrobirea ierarhică. Începe această acţiune imediat după moartea patriarhului Raiacici prin celebrul articol-manifest ,,Ortodoxia noastră şi Carloviţul”. Tot în urma iniţiativei lui se formează impunătoarea delegaţie din 1862 care obţine promisiunea Monarhului pentru înfiinţarea Mitropoliei, iar în 1864 reprezintă atitudinea deputaţilor români la Congresul sârbesc pentru alegerea noului Mitropolit.

După retragerea lui Andrei, locul îi este luat de Alexandru de Mocioni (1841-1909) care continua să aibe un rol covârşitor în viaţa Neamului Românesc din Ardeal şi Banat.

Ca om politic reprezintă în mod demn neamul său în parlamentul din Budapesta din 1865 până în 1874, când dându-şi seama de zădărnicia luptei lui, se retrage din dietă, adoptând metoda pasivităţii, hotărâtă de Ardeleni în conferinţa dela Miercurea. Totuşi continuă să activeze, ajungând până la înalta demnitate de prezident al Partidului Naţional din Ardeal. Ca ziarist contribuie la înfiinţarea celor două mari ziare româneşti ,,Albina” din Viena şi ,,Dreptatea” din Lugoj. Ca om de cultură a fost preşedintele Astrei, a Societăţii pentru fondul de teatru român şi a publicat nemeroase studii; ca economist a fost printre fondatorii băncii Albina din Sibiu şi primul ei preşedinte.

Dacă la aceştia adăugăm şi pe ceilalţi membrii ai familiei ca Anton Mocioni de Foeni, deputat şi membru al Comisiei de despărţire ierarhică, Gheorghe Mocioni de Foeni deputat şi membru al Sinodului eparhial din Caransebeşşi Eugen de Mocioni, deputat şi membru în adunările eparhiale, ne putem da seama de rolul jucat de această familie în trecutul nostru.

Desigur că după sbuciumul atâtor generaţii, după atâta energie risipită, ultimul urmaş al acestor oameni mari îi era greu de a-i întrece sau măcar egala. Şi ochii lui albaştrii, cu privirea pierdută, arătau oboseala generaţiilor.

Totuşi în viaţa lui restrânsă, lipsită de sgomot şi furtuni a ştiut să poarte cu cinste numele ce-l avea până când Bunul Dumnezeu s-a îndurat a-l chema alături de străbunii lui, încheind prin moartea lui un capitol glorios al istoriei Românilor din Ardeal şi Banat.

I.D.SUCIU



109

4) INSTITUTUL DE STUDII ȘI CERCETĂRI BALCANICE:

DOMNULE COLEG,72

Vă rugăm să binevoiţi a lua parte la ședinţa de comunicări a Institutului nostru, care va avea loc Marţi 14 Decembrie 1943, ora 18, în amfiteatrul de Istoria Românilor dela Facultatea de Litere (etaj III), unde se vor ţine următoarele comunicări: 1. AVRAM TODOR ,,Ungaria şi Balcanii”; 2.IOAN DUMITRU SUCIU ,,Un dascăl macedo-român în Banat”. După comunicări urmează discuţii.

DIRECTORUL INSTITUTULUI,

Prof. Victor Papacostea

5) SCRISOARE:

Domule Coleg,73

Împlinindu-se în cursul anului viitor un sfert de veac dela moartea lui Constantin Giurescu, un grup de foşti elevi şi admiratori au luat iniţiativa de a închina amintirii sale un volum omagial de studii şi cercetări istorice. Hârtia şi costul imprimării sunt asigurate. În numele acestor iniţiatori vă solicităm adesiunea şi colaborarea. Manuscrisul articolului sau studiului ce veţi binevoi a ne trimite va trebui depus până la data de 15 Aprilie 1943.

Colaboratorii acestui volum omagial vor primii un număr de 25 exemplare extrase din lucrarea trimisă.

Mulţumindu-vă pentru contribuţia dvs. la împlinirea acestui act de pietate şi recunoştinţă intelectuală, Vă rugăm să primiţi expresiunea celor mai alese sentimente.

În numele comitetului de iniţiativă,

Constantin Marinescu (poartă semnătura şi adresa n.n.)

Alexandru Rosetti (Idem) Victor Papacostea (Idem)

67 SJTAN, Fond familial I. D. Suciu, nr. 25/1943, f. 2. 68Ibidem, f. 1.



110

6) CONTRACT:

ROMÂNIA, MINISTERUL CULTURII NAȚIONALEȘI AL

CULTELORINSTITUTUL DE STUDII ȘI CERCETĂRIBALCANICE Bucureşti, 15 Iulie 1944 Nr..............

CONTRACT74

Subsemnatul Suciu I. D. domiciliat în Bucureştistr. Dr. Marcovici Nr.

3, declar prin aceasta că cedez Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice din Bucureşti lucrarea mea Colonizările macedo-române din Banat.

Această lucrare o cedez Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice din Bucureşti pentru a fi editată în 1000 (una mie) exemplare.

Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice va publica lucrarea pe socoteala sa, stabilind formatul, coperta, hârtia, litera şi execuţia tipografică. Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice va avea de asemeni dreptul de a tipări un plus de 5% asupra exemplarelor ediţiei pe care le va întrebuinţa cum va crede de cuviinţă. Ca autor mi se vor da 25 exemplare gratuit. Subsemnatul declar că sunt singur şi pe deplin proprietar pe această lucrare şi că nu am cedat-o şi că nu voi mai ceda sub nici o formă unei alte edituri această ediţie care face obiectul prezentului contract. Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice având dreptul exclusiv de a o scoate. Tot odată mă oblig că dacă o a doua ediţie va fi necesară să nu mă pot adresa unei alte edituri decât numai după ce tratativele cu Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice din Bucureşti nu vor da nici un rezultat. Aceste tratative se vor face prin scris.

Subsemnatul îmi iau obligaţiunea de a face toate corecturile necesare precum şi revizuirea fiecărei coli de tipar. Colalele de tipar trimise spre corectare le voi înapoia cel mult în cinci zile dela primirea lor. În timpul corecturilor nu voi face nici o modificare în text, rămânând răspunzător de toate cheltuielile suplimentare provocate de asemenea modificări. Convin că drepturile de autor de şase mii lei în coală de tipar (16 pagini în octavo mare) să le primesc în felul următor: la semnarea acestui

74 SJTAN, Fond familial I. D. Suciu, nr. 25/1944, f. 5. Notă: Cuvintele ajustate de noi cu italice şi subliniate au fost completate de mînă de către I. D. Suciu.



111

contract un acont de 30.000 (treizeci mii) lei, în cursul facerii corecturilor şi imprimării ................ iar la apariţia volumului restul. Voi preda manuscriptul lucrării de mai sus la data de 1 Ian. 1944

I.D. Suciu

Astăzi ......................... Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice din Bucureşti declară că aceptă oferta d-lui ........................... pentru editarea volumului ............................ în condiţiunile stipulate în prezentul contract.

DIRECTOR, V. Papacostea


REVOLUTION FROM SIBIU (1989) Revoluţia din Sibiu (1989)

Flavius-Cristian MĂRCĂU

Abstract: Sibiu is one of the three key points of the bloody events of 1989, with

Timişoara and Bucharest. However, considering the large number of dead and wounded (99 dead and 272 wounded), Sibiu is the city with most deaths reported to population. If Sibiu in 1993 triggered a conflict secrecy, unknown by the public, between SRI and the Cotroceni Palace on the report by SRI Sibiu on the events during the revolution in the city. This is because the information it contained and nature revealing as to who had caused deaths in Sibiu.

Key words: communism, December ’89, Sibiu, revolution.

In this process we aim to treat our actions Sibiu garrison,

commanded by Lt. Col. Aurel Dragomir at the time. The research methodology was not a very complex one. Thus, in this

study, we appealed to the critical examination and rigorous bibliographical sources by correlation and comparison, managing to notice the differences and similarities of historical information that we could extract and which presented good arguments. Thus, according to March Bloch,1 in terms of multiple causation, it must offer an answer to the question why? As for instance, why were such bloody actions possible? And who caused them? That might be the cause. By the document analysis method2 (for instance of official documents, statistics, data obtained during studies, press materials, etc.) we were able to better understand the course of events from December ’89 in the city of Sibiu.

Referingto the bloody events in Sibiu, we mention that they can be divided into two stages: 1) before 22 December and 2) after December 22.

Before 22 December 1989

Regarding the SRI report that we mentioned above, we wish to emphasize that before December 22 we could notice that there were two events that have drawn the attention of the security and of the military

1 Marc Bloch, The Case for history, Cluj-Napoca, Tribune Publishing House, 2007. 2 Sorin Dan Sandor, ,,Methods and techniques of research in social sciences”, http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Suport-MTCS-Ro.pdf, accessed 4.IV.2015.



113

counterintelligence. The first of these is the basis of several columns entrance of the city’s cars registered in the USSR ,,in which were two-four men, usually young people, who do not hotel, sleeping in cars and realizing contacts with Romanian citizens”.3 The second event, presented in SRI report describes the hot points at which the shooter. Besides this, we also find a mention about the presence of fighters DIA (Department of Military Intelligence), before the bloody events in missions time is the struggle: ,,An important aspect is the presence in Sibiu, in the year of 1989 of a detachment of soldiers from the Battalion 404 Buzău-depth research, belonging by the Information attached to the Army General Staff. The soldiers concerned were in plain clothes, armed with walkie-talkies and made observations and photographs of the buildings located in the vicinity of units of the Defence Ministry and MI and recorded points in their vicinity or other strategic points in the city on a map, as the hotels Continental Boulevard, BTT, UM 01473. Coincidentally or not they were hot spots in the events of 1989”.4

The case of the DIA agents is narrated by Colonel (r) Ioan Rusan, former head of department of Anti-Stasi Special Unit of the Department of State Security 0110, Anti-KGB dubbed, in an interview with Alex Mihai Stoenescu: ,,It was a very interesting case in Sibiu. We traced operatives sent in Sibiu for recognition, but they were not strangers, but from Battalion 404. There were guys at DIA. I watched, I did not understand what they were doing there, but no longer the case to Security, but UM 01512, that is to Dragomir.Before the event, Dragomir was involved in their operation in receiving, concealing, feeding them, they start again Dragomir being shaped conspiring and acting but without their presence or their missions being recorded somewhere.Preparing the ground for what they did in December. Roofs, bridges houses, streets and alleys.Security Sibiu I discovered that are unusual and arrested him. They had to admit, that they were DIA agents”.5

Regarding the presence of officers on the territory of the city, we want to emphasize that it was known at the time that DIA deals with missions for ,,testing vigilance”, but this time we cannot talk about that because the tasks in question were removed from the mold. ,,Such vigilance testing operations were in missions DIA unit in Buzău, only to come out well in control, unit commanders concerned were usually announced before discreetly. They are stealing his hat alone. This time the mission was a very strange conduct, we can not speak of a mission to test the vigilance of military units as long as the fighters photographed and marked on the map hotels in Sibiu, blocks of flats and houses in

3 Alex Mihai Stoenescu, History of coups in Romania, volume 4, part II, Bucureşti, Rao, 2004, p. 574. 4 Romanian Intelligence Service, Report on the December 1989 events in Timiş, pp. 12-13. 5 Alex Mihai Stoenescu, Interviews about revolution, Bucureşti, Rao, 2009, pp. 123-124.



114

the city bridges. Security maps remained caught in possession, constitute evidence by notes written on them, the fact that the action was not covered by DIA in testing vigilance”.6

The two events outlined above demonstrates that it was known, what was going to happen or simply meant Security subsequent maps.

Romanian Army has been put on the alert throughout Romania as a result of the demonstrations in Timişoara. On the evening of December 17, 1989, 19:00, General Ion Hortopan, commander of Information and tanks, sent personally thelt. col. Dragomir Aurel, called ,,Radu the Handsome”. This indicative became operational through its effects only when triggered by surprise, or in case of a risk, triggering an attack on one/several foreign armies. The order was illegal (no civilians had weapons, demonstrating legal according to Art. 28 of the Constitution of the Republic that proclaimed the state of emergency).

After the issue of a battle by General Milea, the security units and barracks inside and outside, armed patrols and equipped with war ammunition watched all the time were reinforced.

The day after Nicolae Ceauşescu’s televised speech, that in the morning of 21 December 1989 lt. col. Dragomir Aurel ordered assembly staff and students of UM 01512 Sibiu, Plateau school, during which he made the apology after Ceauşescu’s communist regime and gave the floor to some of the participants who condemned the demonstrations in Timişoara. Moreover after the meeting, students from UM 01512 were introduced in lecture halls where, in order lt. al. Dragomir gave control work on ,,position of our Party and State, Comrade Ceauşescu to events in Timişoara”. Meanwhile lt. col. Dragomir, as stated by witnesses, made public statements about the need to use weapons against demonstrators. In December 1989 the garrison from Sibiu had a formidable force in the sense that there were 11 military units on alert with a mood induced by the commander of the military.7

This phenomenon, out in the street, not late to appear for the morning of 21.12.1989, around 8:30 a group of about 30 people from the former enterprise ,,Balance” in Sibiu headed to downtown . Being a very small number of demonstrators were easily dispersed by police within MI. Several people were detained but released later research. Shortly after, demonstrators in increasing numbers rallied in the hotel

6 Idem, History of Coups in Romania, volume 4, part II, p. 575. 7 Prosecutor of the Supreme Court of Justice, Department of Military Prosecutor, file no. 55/P/1993 indictment prepared by Magistrate Brigadier General Dan Voinea, pp. 3-4.



115

,,Boulevard” in Republic Square (now ,,Revolution Square”) in the center of Sibiu continuing to shout slogans against the regime and even to carry out violent actions as they were for example, breaking windows at a few bookstores where the books were removed by Nicolae Ceauşescu who have burned.8

After being informed of the events, the first secretary, Nicu Ceauşescu, ordered to be sent to the market party ,,Shield”, subordinated special militia group whose members were trained specifically for interventions to restore order.

The latter were received with hostility by protesters, and their car was overthrown and burned. This was reported immediately as being Nicu Ceauşescu’s. ,,At that time lt. al. Aurel Dragomir, located near the first secretary and asked him its agreement to restore order because the militia these are not worthless”.9 We note that this is where lt. al. Dragomir receives ,,power” needed to restore order, and the army came into play. The permission granted by the first secretary with the approval of General Milea and General Ion Hortopan. I note further that it not only opened fire against demonstrators but also against MI staff.

On 21.12.1989, Dragomir orders, from 10:00, removing his military in Sibiu, to confront the demonstrators, these forces being backed shortly firefighters and soldiers of the battalion Security Sibiu. The first victims appear with the arrival of one of the detachments of students. The soldiers were greeted with jeers and stones and incendiary bottles. ,,In this situation, Capt. Cristian Teodorescu ordered warning shot, executed order his subordinates. It is now recorded the first victims in Sibiu”.10

Following this incident, Aurel Dragomir reported to Bucharest to General Ioan Hortopan that due to the opening of fire by the military, one of the students made several casualties among the demonstrators. In the afternoon of December 21, extend public demonstrations in different areas of the city, so that the number of protesters increased to several thousand. This rapid expansion is due to open fire on demonstrators by military school students and killing one of the protesters addition injuring another four. There are various statements by witnesses who claim that the person killed by gunshot had been shot by another demonstrator, which is totally untrue because it would have been shot from behind while forensic report clearly shows that the bullet entered through the front and out back.

8Ibidem, p. 4. 9Ibidem, p. 5. 10Ibidem, p. 8.



116

After December 1989

Thereafter, lt. col. Aurel Dragomir took only chaotic decisions

regarding opening fire, especially the MI inspectorate, and the request made by the aviation regiment 01989 (Commander Nicolae Dochinoiu) to lift helicopters in the air.

The given orders to open fire are inexplicable, especially since it had received numerous orders, which were addressed in Bucharest for a ceasefire ,,between 12:30 to 4:30 p. m. Inspectorate fired on the building, including arms hard. Although, in Bucharest, col. Pârcălăbescu, General Ilie Ceauşescu, the Military Prosecutor Voinea asked lt. al. Dragomir Aurel to order ceasefire”.11

It noted that General Ştefan Guşă, head of the MStM, conveyed clearly television as military units in Sibiu order to withdraw to barracks and cease fire. Apparently lt. Colonel Dragomir kept in touch only with General Stănculescu. The latter told him to appear on his responsibility, because Dragomir misinformed him on Stănculescu saying that is attacked, something totally untrue.

A fundamental mistake was made when they were sent to separate units in the same place in order to catch terrorists, firing into each other eventually. ,,On December 22, 1989, around 12:30, a formation of cadres and students of UM 01606, led by Octavian Niţă captain was ordered to occupy and defend mobile building on Boulevard Michael the Brave, located near and within sight of UM 01512, body B. In the latter unit was formed, to order, a formation of snipers, led by Major Emil Damian disposed in the central pavilion. Following rumors regarding employment phones by terrorists, not tested this information and knowing the order given first formations, personnel UM 01512-B shot and killed Captain Niţă Octavian floor while inspect the building”.12

Section Military Prosecutor left us an overview of the tragedy at Sibiu ,,is mentioned the fact that although the buildings Inspectorate MI were subsequently executed drawdown repeated and intense from UM 01512 Sibiu, though no frame MI did not was killed or injured in the building inspectorate in firing positions in the windows or doors, which is likely to refute the statements of soldiers from UM 01512 Sibiu who usually argue version strikes that gave it to the disbursements from the premises MI the military unit. The same conclusion can be drawn in any subsequent determination of a small number of bullet holes on the walls of buildings 01512 UM Sibiu and the lack of military casualties are in these buildings. On 12.22.1989 were detained and isolated inside UM Sibiu most

11 Romanian Intelligence Service, Report on the December 1989 events in Sibiu, p. 17. 12Ibidem, p. 19.



117

teaching MI 01512, and in the coming days surrendered or were arrested and office staff, each of which is subject to research on the use of weapons and previous work, after which solutions were ordered not to prosecute, except for a few frames that were prosecuted. On the night of 22/23.12.1989, and in the coming days in Sibiu continued to draw. This was due to generalized state of confusion and uncertainty, false information being circulated even through the media, alarming rumors spread by various unidentified generalized suspicion that caused minor to be hyperbolized gestures. State of panic and uncertainty has been amplified by a new element represented by lifting into the air by helicopters UM 01989 Sibiu, who carried fire with machine guns on board at some buildings where it was supposed to shoot the diversionary elements. Also they were found deficiencies in command of troops. Thus, in many cases, soldiers, excitedly prolonged stress due to which they were subjected, opened fire on his own initiative, often unjustified. There have been cases where people living in the vicinity of the military were shot in their houses, believing that there was fired on military units”.13

An example of the airstrike was carried on worker Nicholas Crace. On December 23, around noon, going the route Dumbrăvii with a woman who had a conversation on the street: ,,When a crosswalk to cross to the Municipal cemetery, I saw a helicopter flying at the height of a telegraph pole, immediately began to <<sizzle>> bullets pavement around us (...). The helicopters were military, I saw clearly. The woman who was with me started screaming. I pushed her to the ground and was housed under the cover portions of the cemetery. For me and threw a grenade from a helicopter. I heard a big bang and I collapsed to the ground. When I had broken up all the meat from the legs. The woman went to call for help. After 15 minutes came and I took a bus from ITS (Sibiu Transport Company). When I get into it, the helicopter came back from the cemetery, had shot there by crypts. They started firing and over the bus, but no longer hurt anyone”.14

Dead and Wounded

I present below some of the indictment report of the magistrate

Dan Voinea, so we can do a better picture of the events happened. With the opening of fire by soldiers of UM 01512 and other military garrison commanded by Lieutenant Sibiu al. Dragomir Aurel dated 22.12.1989 more casualties resulted. ,,So, after 12:00 on the day of 22.12.1989 when some demonstrators instigated against staff MI, breaking into the building IMJ Sibiu, most

13 Supreme Court of Justice, Department of Military Prosecution, Synthesis issues resulting from investigations conducted by the Military Prosecutor from 1989, pp. 188-189. 14 Newspaper Adevărul, ,,terrorists”, hunted by Romanian Army helicopters, April 10, 2010.



118

workers MI, trying to seek refuge in the courtyard UM 01512 jumping over fence net unit at the checkpoint because he could not enter the Military unit due to a large group of demonstrators who were blocking access through it and behaved violently towards workers MI, caught in the area. The violence culminated in an unexpected reaction military MND who until by the aforementioned collaborated perfectly frames MI, and unjustifiably opened fire with all their weapons, including heavy weapons against the building IMJ Sibiu and workers MI”.15

This bloody incident, acknowledged in part by Colonel Moses Gheorghe in that it consistently said it fired on groups of frames MI, as they jumped the fence into the yard UM 01512, recounted such Popa Vasile: ,,After we passed fence in the yard of the military unit without warning fired toward inspectorate and us. We fell down in front of the Command considering that we abstain. Say that I cried since the fence we’re coming to surrender, we col. Vasile Popa Head of the Municipal Militia. Prostrate position I continued to shout above asking to stop firing on us”.

The unit UM 01512, has pulled virtually all types of weapons or tanks, machine guns TAB and grenades antitank AG7, with the obvious purpose of destroying buildings headquarters Inspectorate MI-Sibiu and kill persons in this building, which led to the destruction of the building and property of the aforementioned, as well as killing and injuring several people. ,,The documents drawn up that UM 01512 until 12/28/1989 were drawn 67.320 7.62 mm bullet cartridges short ordinary 44.800 cartridges of 7.62 mm pistol, 4400 cartridges of 7.62 mm bullet usual long , 13.200 7.62 mm cartridges maneuvering and 2648 cartridges of 7.62 mm bullet incendiary short”.16

From all said, we see that the main character of their unfortunate happenings in Sibiu is lt. al. Dragomir Aurel. The latter is the main culprit for opening fire and crimes in those days, he had the entire garrison command in Sibiu, which had 11 units military garrison at the time. Although there have been numerous pressure on Ceasefire, Dragomir refused to follow direct orders received from Bucharest, it is one non-compliance of orders to cease fire. He kept in touch with General Atanasie Stănculescu, the main pawn in the Romanian Revolution of December 1989, which he misinformed constantly telling him that is attacked, it totally untrue, and asking permission to defend himself, Dragomir being attacked by terrorists security.

15 Prosecutor of the Supreme Court of Justice, Department of Military Prosecutor, file no. 55/P/1993 indictment prepared by Magistrate Brigadier General Dan Voinea, p. 135. 16Ibidem, p. 152.



119

The paradox is that in 1990, Aurel Dragomir was considered a ,,Sibiu hero” who cleaned the city of terrorists. In the meantime, the optics was changed, while he became ,,Sibiu executioner”.


THE NEW DYNAMIC OF CENTRE-PERIPHERY RELATION: VLADIMIR PUTIN AND RAMZAN KAYDROV

IN THE NORTH CAUCAUS Noua dinamicã a relaţiei centru-periferie: Vladimir Putin şi

Ramzan Kadyrov în Caucazul de Nord

Valeria CHELARU

„Our state is held together by two rings. One is the USSR; the other is the Russian Federation. If the first is broken, problems for the other will follow”(Mikhail Gorbachev)1

Abstract: The current paper dwells on the impact Chechnya has had on Russian Federation in the following years after the dismemberment of the Soviet Union. It shows how in the light of the incresing Islam extremism in the North Caucasus a series of terrorist attacks on Russian territory, and the precedents of secessionist demands of Chechens, made Russia adopt an assertive stance towards this region starting with the late 1999. Moreover, it emphasizes Putin`s federal alterations based on Russian military, as an attempt to replicate the success of the Second Chechen War. Further, it argues that Moscow`s strategic plan of combating terrorism in Chechnya, backed by its centralizing reforms, materialized through implementing the chechenization programme. Final conclusions will be drawn based on the newly-institutionalized centre-periphery dialogue, characterized by a total dependence between Moscow and Grozny.

Keywords: North Caucasus, federal reforms, chechenization, terrorist atacks, Soviet Union.

According to his declaration in an interview in 2009, the

President Ramzan Kadyrov asserted that „Chechnya saved Russia”.2If analysed in the context of the reformative programme which has reframed Moscow`s political discourse starting with 2000, the statement not only pointed out the tremendous role of the region in the so-called geopolitical history of Russia, but also underlined the new political dynamic between the former imperial centre and its peripheries. In order to understand the nature of this dynamic as well as the rationale for Moscow`s new political shift in the region, one must comprehend the configuration of the USSR and, respectively, the place held by Chechnya

1 Alex Marshall, The Caucasus Under Soviet Rule, London, Routledge, 2010, pp. 293-294. 2 Richard Sakwa, ,,Blowback? Chechnya and the challenges of Russian Politics”, in Robert Bruce Ware, How the Caucasus Shaped Russia, New York , Bloomsbury, 2013, p. 187.



121

in that system.The Soviet mechanism was highly centralized on political level and partly decentralized on its administrative structures.According to a multi-layered system, the majoritarian nations enjoyed a certain degree of autonomy within a territory on which they were known as titular nations. This type of organization relied on a hierarchical model determined by factors such as demographics and geographical position.3 The superior status was held by the union republics (SSR) which formally had the right to secede. They were followed by the autonomous republics (ASSR), which despite having their own constitutions and other features of partial statehood, had not enjoyed the same privileges as the union republics. The autonomous regions (AO) represented the smallest entities and the last ones on the Soviet ladder.4 Stalin`s plan to forge a supranational entity: Sovietskiynarod(the Soviet people), was implemented in 1922-24 and accordingly, some ethnic groups, or nationalities, were classified as ,,first class nationalities”, others as ,,second class”, or even ,,third class nationalities”, while others were not recognized at all and were incorporated within larger ethnic communities. As only fifteen out of a more than a hundred nationalities acquired the ,,first class status” and were entitled to form their own union republics, the rest of them were assigned either to an autonomous republic, an autonomous province (krai), an autonomous region (oblast`) within a union republic, or completely deprived of any form of autonomy. Under the new national-administrative hierarchy, in the North Caucasus there emerged the autonomous republics (ASSR) of Dagestan, Kabardino-Balkaria, Checheno-Ingushetia5 and North Ossetia.6The dissolution of the hypercentralized Soviet system was accompanied by the fragmentation of political authority and statehood revision. The efforts towards building federalism were obstructed by the regions which operated through a system based on bottom-up structures. Due to the lack of an articulated

3 Bruno Coppieters, ,,War and secession: A moral analysis of the Georgian-Abkhaz conflict”, in Bruno Coppieters, Richard Sakwa, Contextualizing secession, Normative studies in a comparative perspective, New York, Oxford University Press, 2003, p. 187. 4 Constitution of the Union of Soviet Socialist Republics (Fundamental Law), Chapter two: ,,The organization of the State, Kremlin, 5 December 1936”, www.marxists.org, 11 May 2015, 22:10. 5 According to Ekaterina Sokirianskaia, the Chechens and Ingush belong to the same ethnic group of „Vainakh people” (lit. „ourfolk”). Ekaterina Sokirianskaia, Getting Back Home? Towards Sustainable Returns of Ingush Forced Migrants and Lasting Peace in Prigorodny District of North Ossetia, Report for Open Society Institute, 2005-2006, p. 5. 6 Galina M. Yemelianova, Russia and Islam.A Historical Survey, London, Palgrave, 2002, pp. 116-117.


http://www.marxists.org/


122

strategy during Boris Yeltsin`s presidency, the relations between the regions and Moscow became weaker, being affected not only by financial and governmental issues, but also tackling aspects of sovereignty.7Moreover, it was the implementation of the new Constitution adopted on 12 December 1993 which institutionalized the regional fragmentation by stipulating the administrative division of the Russian Federation in 89 regions under the term of federal subjects. The segmentation was based on Soviet legacy as the new organization of the regions followed the same principle of delineating ethnically-based administrative units subordinated to the central authority. Owing to this legacy of dependence, the new system set up propitious conditions for segmented regionalism, and consequently, Moscowgave way to a process of asymetrical negotiations with the federal subjects, from which Chechnya and Tatarstan requested their independence.8As prime minister, and lately president of Russian Federation, Putin`s response to Chechen secessionism was relaunched with enormous human and material costs yet sent the clear message that Russia will not follow the Soviet path towards disintegration.9His next strategies were determined by the fragile situation in the North Caucaus, where instabilities posed the threat of a chain reaction throughoutthe federation. By stating that „a strong state, means also a strong federation”10 Putin announced his intentions of combating the centrifugal order initiated by Yeltsin.The manner in which the latter tackled the conflict legacy in the Caucasus starting with the first Chechen War, stressed the precariousness of the Russian system and augmented the vicious circle of confrontations between the Kremlin and this troubled region.Despite Yeltsin`s declaration of having contributed to state consolidation, Putin has largely equated the post-Soviet politics with ,,disintegration of the statehood”.11Well before December 1999, when he was officially assigned Yeltsin`s successor, Putin had managed to build himself a name, due to his uncompromising approach to military operations in Dagestan and the series of Russian apartment

7 Richard Sakwa, Putin Russia`s Choice, London, Routledge, 2004, pp. 130-131. 8 Ibidem, p.131. 9 George W. Breslauer, ,,Regimes of Political Consolidation”, in Alex Pravda, Leading Russia, Putin in Perspectives, New York, Oxford University Press, 2005, p. 50. 10 President Vladimir Putin`s annual address to the federal assembly of the Russian Federation, Moscow, Kremlin, 3 April, 2001, www.russiaconsulmumbai.mid.ru, 17.XI.15, 8:09. 11 George W. Breslauer, ,,Regimes of Political Consolidation”, p. 48.



123

bombings.12 The military campaign in Chechnya, compared to those of NATO troops in Kosovo, marked a rapid victory on AslanMaskhadov`s army, ,,washing off Russia`s humiliation at Khasavyurt”, as many voices pronounced at that time.13

The importance of the two Chechen Wars in the context of Soviet collapse and the threat of contagious disintegration of the entire federation shed a different light on Kadyrov`s assessment of the saving role of Chechnya. The two military confrontations between Moscow and Grozny not only have reshaped the views of Russians on the conflict, but also set their country on a different political path. It was mainly the impact of the Second Chechen War which triggered certain reactions in both Russia and abroad, and thus facilitating Putin`s rise to power and further leading to the series of centralizing reforms of the state.Following the immediate Soviet collapse, the first Chechen War took by surprise the already fatigued Russian society. Unsurprisingly, the Russians condemned the military actions in the North Caucasus, whereas the West, still under the shock of Soviet dismemberment and the fragile reconciliation with Moscow after the end of the Cold War, displayed a rather lenient position towards the events in the former Soviet space.14

Conversely, the invasion of Dagestan and the series of terrorist attacks on Russia as a prelude to the Second Chechen War, amplified by rapid victory over the troops led by ShamilBasaev and Ibn al-Khattab, changed the Russian spirits. Considering the retreat of separatist troops in Chechnya, eventual regrouping for more attacks could be expected at any times, which made for three thirds of Russian population to plead for decisive measures against the rebels. This repositioning was not the preserve of civil society only-parties and social-political movement became actively engaged in the armament programme initiated by the Kremlin. Similarly, the West altered its reactions too unleashing a storm of criticism against Moscow, accompanied by threats of imposing harsh sanctions on Russia. In the light of events in the Caucasus, the western

12 A series of terrorist bombings of apartment blocks in Buynaksk, Moscow, and Volgodonsk between 4 and 16 September 1999, unleashed panic across Russia and massively contributed to dramatic change in Russia`s approach to the events in the North Caucasus. 13 EvgheniyAnisimov, ИсторияРоссии [The history of Russia], Moscow, Piter, 2006, p. 443. 14 Antonio Rubbi, Ельциниада. Первое десятилетие постсоветской России [Eltsiniada, The first decade of post-Soviet Russia], Moscow, Mezhdunorodnye Otnoshenia, 2004, pp. 426-428; For more details concerning US policy towards the First Chechen War, see Maria Y. Omeliceva, ,,Russia’s Counterterror Policy: Variations on an Imperial Theme”, in Terrorism Research Initiative, volume 3, Number 1, 2009.



124

reactions made for another pressure on Russian society, intensifying patriotic expression and stressing the importance of national security. The need for a strong leader facilitated Putin`s advancement and also fortified his image of Pater Patriae, engaged in achieving stability and combating terrorism.15 As George Breslauer has noted, Putin`s first presidential term was accompanied by a set of actions aimed at fortifying the instruments of state power and endorsing specific social groups, which had been alienated by the transformative measures of the previous regime.16In contrast to Yeltsin, by redefining the approach to conflicts in the North Caucasus, Putin uncompromisingly rejected the idea of secession, implementing a new wave of reforms to limit the regional autonomy and strengthen state centralism. Therefore, the president has assumed the full authority to dismiss the regional governors, as well as to remove them from the Federal Council, whereas by obliging the regional legislations to comply with constitutional federal norms, he ensured the preeminence of the centre as opposed to peripheral regions.17In addition, the militaristic manner in which the instabilities in Chechnya had been approached and marked the swift victory, served as a model for altering the bureaucratic federal structures based on Russian military model. The reforms issued in May 2000 were intended to reorganize the Russian Federation according to the seven military districts, each district being supervised by a federal plenipotentiary, personally appointed by the Russian president. Paradoxically, the implementation of these reforms transgressed the Russian legislation, as compared to all the other administrative subdivisions constitutionally accepted-the Federal Structure, articles 65-79-the new districts could not be linked with any existing federal entity. In spite of articles 66 and 67.3 allowing certain amendments concerning the frontiers or statuses of federal subjects, there was no provision permitting administrative or structural division of these subjects.18 Thus, the idea of administrative-territorial reorganization

15 It is well-known in this sense Vladimir Putin`s heated declaration ,,to hit [the terrorists] even in the latrine”. See: Путинпожалелобобещаниимочить в сортире [Putin regretted the promise to ,,hit in the latrine”], https://lenta.ru/news/2011/07/15/vsortire/, 15.XII.15, 08.35. 16 George Breslauer, ,,Regimes of Political Consolidation”, p. 38. 17 E. Andrew Foxall, ,,Russia`s Canary in the North Caucasus`s Mine: Stavropolskiikrai” in Robert Bruce Ware, The Fire Below, New York, Bloomsbury, 2013, p. 160. 18 Gordon M. Hahn, Putin's Federal Reforms. Reintegrating Russia's Legal Space or Upsetting the Metastability of Russia 's Asymmetrical Federalism, https://www.gwu.edu/, p. 506, 21.XII.15, 11:06.


https://lenta.ru/news/2011/07/15/vsortire/

https://www.gwu.edu/


125

was far from being dictated and further legitimized by constitutional or federal rationales. For Putin, the project expressed a managerial stringency allowing him to put into force the dictatorship of law, and to secure the functioning of a common legal space. Broadly, the programme was conceived to monitor the regions in order to comply with federal legislation and constitution, coordinate the activities of federal officials in the regions, and observe the agencies responsible for implementing the legislation at local level.19The new reformative programme counteracted the federal structures during Yeltsin era which was characterized by a large number of representatives compared to the scarceness of resources. As each federal subject used to be bound by a plenipotentiary entirely dependent on resources provided by the regional governors, Putin decided not only to eradicate this dependence, but also to abrogate any activity between ministers and federal envoys. The programme initiated in May 2000 to consolidate the executive vertical, produced a bureaucratic layer which provided direct connection with the presidential administration.

The fight against centrifugal forces or implementing

chechenization:

Following the terrorist attacks on Russian territory and the Wahhabi insurgencies led by ShamilBasaev and Ibn al Khattab, on 12 June 2000 Moscow extended the programme of combating regional fragmentation, by assigning Akhmed-hadjiKadyrov the representative of the federal administration in Chechnya. Despite all separatist sympathies displayed by the Chechen leader during the First Russo-Chechen War, Kadyrov remained loyal to the Sufi tariqat20 and rejected the militant Salafism of Wahhabi fundamentalists.His social platform had been gained through commitment to the traditional virds-religious communities which formed the Sufi tariquatsNaqşbandi and Qadiriya; the existance of the 20 active virds in Chechnya indicated the solid integration of the tariquats into traditional life of the community.21

Kadyrov`s political profile corresponded to a set of values the platform of which could counterbalance the unpredictable forces in the

19 David Cashaback, „Risky Strategies? Putin’s Federal Reforms and the Accommodation of Difference in Russia”, in Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, Issue 3/2003, p. 8. 20 Tariquat-a sufi brotherhood which exerts strong influence on Muslim community. 21 Richard Sakwa, ,,Blowback? Chechnya and the challenges of Russian Politics”, p. 182.



126

region. His image as an ethno-national leader was further adjusted and optimized in order to become compatible with his mission of standing against Islamic extremism through calling upon traditional values opposing Wahhabism. Similar to the situation in Tatarstan, where measures towards invigorating the official Islam had been taken through the programme ,,The Russian model for Muslims”, in Chechnya Kadyrov played the role of institutionalizing the process known as chechenization. The programmemainly focused on retraditionalizing society and policies, through repudiating the extreme forms of Islam and instilling a more patriotic spirit towards Chechnya and Russia.22As the official mufti of Chechnya, Kadyrov not only rebuffedAslanMaskhadov and accused Basaev and Khattab of disseminating the extreme Islam, but also pleaded for the imposition of federal administration in the region as the only solution for achieving order.23This display of declarative dependence on Moscow played a crucial part in the process of implementing thechechenization. On one hand it justified Kremlin`s legislative presence in combating the rebel forces, on the other, the Chechen leader was overtly expressing his readiness to secure loyalty and cooperation with Moscow.As chief federal objective in the process of federal centralization, the chechenization was initially conceived as a project designed to act on the territories of the least integrated federal subjects. Nevertheless, by introducing the new consolidative programme of vertical structures in Chechnya, Moscowset up a new approach to the regional conflicts. Concerning insurgencies, Putin relied on confining the task to the local regime, and gradually integrating the bureaucratic structures of the region into those of the federal centre. Considering Kadyrov`s vast prerogatives and federal incentives, the programme meant the transfer of administrative power, provided that Chechnya would comply with Moscow. Up until his assassination on 9 May 2004, AkhmedhadjiKadyrov managed to develop a strategy of absorbing the converted rebels into his administrative system, consolidating his position, and implicitly, secure his unofficial independence from Moscow. In May 2004 the chechenizationcampaignwas inherited by Akhmed`s son, RamzanKadyrov. The centre-periphery relations between Moscow and Chechnya remained largely the same as the new leader inclined to observe the established system.Owing to Putin`s aversion to

22 Ibidem 23 Richard Sakwa, ,,Chechnya: A just War fought unjustly?”, in Bruno Coppieters, Richard Sakwa, Contextualizing secession, Normative studies in a comparative perspective, p. 180.



127

negotiate with separatist forces, considered the main flaws of the Russian politics in the 1990`s, the Moscow-Grozny dialogue grew increasingly based on personal loyalty, bilateral relations and deinstitutionalization.24 The Kremlin`s approach to this issuehas resulted in strong dependence on RamzanKadyrov`s regime, and conversely, in Chechnya totally hanging on federal subsidies. Were Russia to renounce its soft-power mechanisms, targeted on eradicating the Chechen terrorism through backing up the local leaders, the latter would be deprived of all incentives to legitimize the Russian policies in the region, and also fight the opponents of these policies.

While the ruthless tactic of suppressing the rebels fortified Kadyrov`s position and led Russia to cease its antiterrorist operation in Chechnya (KTO) in April 2009,25 it also has increased de interdependence between Kadyrov and Putin, bogged down in a form of common captivity.26 The end of operation KTO resulted in the retreat of Russian troops from Chechnya, which considerably enabled Kadyrov to run the country freely. His coercive policies and rampant corruption, harsh abuses and brutal measures against the rebels and civil society27or opponents28have brought to attention the unconstitutional situation on the territory of Chechnya as federal subject. The irony of chechenization lays in the fact that the much coveted independence the separatist and Islamist Chechens had fought for, was achieved in an unsolicited manner, accompanied by substantial funds. According to Vladimir Putin`s declaration, between 2000 and 2010, the republics of North Caucasus, Ingushetia, Chechnya, and Dagestan, have been granted roughly 800 billion rubles ($25 billion), from which approximately 87-92% benefited Chechnya.29Despite their noticeable social and economic improvements, these financial transfers could not guarantee the security and stability of the region. In 2011, the biggest unemployment rate was

24 Richard Sakwa, ,,Blowback? Chechnya and the challenges of Russian Politics”, p. 183. 25 ,,Russia Ends Operations in Chechnya”, in New York Times, www.nytimes.com, 11.I.16, 09:12. 26 Alexei Malasenko, ,,Рамзан Кадыров: российский политик кавказской национальности” [Ramzan Kadyrov: the Russian politician of Caucasian nationality], Carnegie Endownment, Moscova, 2009, p. 34. 27Tanya Lokshina, ,,Another Year of Ramzan Kadyrov”, in Human Rights Watch, 31 March, 2009, www.hrw.org, 19.VI.2015, 09:49. 28 ,,Kadyrov and Massive Human Rights Violations”, in European Center for Constitutional and Human Rights, www.ecchr.eu, 19.VI.2015, 9:55. 29 Anna Matveeva, ,,The Northeastern Caucasus: Drifting Away from Russia”, in Robert Bruce Ware, The Fire Bellow. How the Caucasus shaped Russia, New York, Bloomsbury, 2013, p. 255.


http://www.hrw.org/news/2009/03/31/another-year-ramzan-kadyrov

http://www.hrw.org/

http://www.ecchr.eu/


128

registered in the North Caucasian Federal District,3014.3% compared to 6.1% on the rest of the Federation. The situation in Chechnya, 27.25% was exceeded only by Ingushetya 8.9%.31Putin has never displayed an articulate attitude towards the methods in which RamazanKadyrovapplies the local policies. In spite of being decorated several times for his services rendered to the Federation, the Kremlin kept a rather neutral tone concerning the reconstruction programme in Chechnya. Conversely, Kadyrov remained a loud and loyal supporter of the Russian President. In December 2007, when election for State Duma were held in Russia, Chechnya paid its tribute by securing 99.36% of the votes to the Kremlin`s Party, United Russia. Moreover, Kadyrov expressed his regret after the end of Putin`s second presidential term, which in his opinion should have been extended for life. His support for Putin`s successor to power reconfirmed the loyalty and importance of Chechnya in the process of federal consolidation. On 2 March 2008, during the presidential election, Kadyrov`s Chechnya backed Dmitri Medvedev by 88.7% of votes. VladislavSurkov, seen as one of the most important ideologues of the Kremlin, stressed the tremendous role of the Chechen leader in securing order in the region: „Currently, the stability in the Caucasus relies entirely on the shoulders of people like RamzanKadyrov. As long as we are surrounded by people like Kadyrov, we can be assured that in the republic will govern constitutional order and all efforts will be made to secure peace, stability, and prosperity in Chechnya”.32The chechenization has also materialized through positive aspects, among which the relative cessation of military operation, a quite diluted phenomenon if compared to the situation in Dagestan and Ingushetia. The criminality rate has been registered at 50% lower the national level, though the terrorist attacks in the region still remain an alarming issue. It is understandable that the stakes for the former insurgents now holding key-positions are to preserve the highest possible level of autonomy. In addition, not being able to acquire full independence, the Chechens channel the federal funds into public reconstruction of their country-part of the price for instituting ,,Ramzanistan” was the rebirth of a dazzling Grozny after the devastating wars with Russia.

30 The North Caucasian District is one of the 9 federal districts of Russia, founded on 19 January 2010 by detaching 6 republics and 1 region from the South Federal District. It comprises the republics of Dagestan, Chechnya, Ingushetia, Kabardino-Balkaria, Carachiai-Cherkessia, North Ossetia, and Stavropol krai. 31 Anna Matveeva, ,,The Northeastern Caucasus: Drifting Away from Russia”, p. 256. 32 Richard Sakwa, ,,Blowback? Chechnya and the challenges of Russian Politics”, p. 185.



129

In April 2011 Kadyrov was renamed in his function for a period of other 5 years. In means that even after the introducing the governor elections in 2012, he will remain in power until 2016. Meanwhile, all estimates are for Kadyrov carrying on abuses in spheres such as legislation, the freedom of the press, and civil rights. Elements of cult personality were propagated at national level through a documentary broadcasted by NTV TV channel on 6 October 2011, in conjunction withKadyrov`s 35th birthday. Kadyrov is also among the few regional leaders enjoying a national profile. His lavish lifestyle, though notorious in the Federation, remains a poorly discussed issue, along with many other aspects of the regime.

The federal subsidies allocated to the North Caucasus maintain a vicious circle without providing any sustainable solutions in the long run. As Anna Matveeva has pointed out, Moscow`s involvement in the region concerns only security issues, whereas the important aspects of domestic policies are abandoned to the local leaders. Consequently, the centre passively witnesses the unofficial disintegration of the region.In a state with such a pluricultural society, containing more than 150 autochtonouscultural groups, any attempts at formal prioritization, risks the integrity of the entire system. In the same way, even if Moscow considered the prospect of renouncing these territories, in practical terms, the situation is still hard to envisage. The chance was missed out on at the beginning of 1990’s, when out of fear of giving way to a chain reaction, Russia lost the dialogue with the secular movements for independence. Currently, the region is devoid of any local, pro-national agents to articulate any separation requisition.33Putin remains the most anwavering partisan of supranational state, arguing that the secession of whatever region in North Caucasus would spark off a domino effect. In addition, the Russian President cites the risk of a new geopolitical reconfiguration in the region:,,They [the republics of North Caucasus] cannot exist as independent states. In fact, they would be immediately occupied, both spiritually and economically, by forces of the Far East or of neighbouring countries. Eventually, they would be used as tools to destabilize Russia”.34

At present, the experience of 1990’s and bloody disintegration of Yugoslavia justify Putin`s position concerning consequences of an eventual separation with Chechnya. Meanwhile, the Kremlin stresses the fact that Russia represents a multicultural and multiconfessional society, regardless how little attention the multiculturalism is paid to. Observing

33 Anna Matveeva, ,,The Northeastern Caucasus: Drifting Away from Russia”, p. 277. 34 Richard Sakwa, ,,Blowback? Chechnya and the challenges of Russian Politics”, p. 191.



130

the law is the prerequisite to accomplishing the national integration, whereas in the context of current constitutional fragmentation and segmented regionalism, this still remains a challenge for Russia.

Studii culturale/Cultural Studies



131


INTERELAŢIA PROFESOR-ELEV-FAMILIE-SOCIETATE PROMOVATĂ PRIN PARTENERIATUL EDUCAŢIONAL

The Interelation Teacher-Student-Family-Society Promoted through Educational Partnership

Adriana Denisa MANEA

Abstract: Modern pedagogy highlights the eficient relationship between teacher-

student-family-society as essential in reaching the educational objectives. Enhanceing trust and reciproc respect at the level of the triangle student-teacher-parent that is concretizeid in educational colaboration and cooperation actions. The pedagogical relation derived from the educational praxism doesent exclude, on the contrary it assums teacher authority in the sens of projecting, organizeing and monitorizeing the learning activities of the student, and in the same time, he is the guarantor of an coparticipative manifestation of the educational actors (school, family, society) in obtaining school performance. Keywords: colaboration, educational partenership, positiv relations, constructive interactions.

Cercetările ştiinţifice evidenţiază importanţa diferitelor instituţii

în realizarea educaţiei. Astfel, şcoalareprezintă principalul factor instituţional specializat în formarea şi dezvoltarea copilului; familia ca element constitutiv primar al societăţii, îndeplineşte alături de alte funcţii precum cea biologică, psihologică, socială, economică, culturală şi pe cea educativă; biserica în colaborare cu alte instituţii precum poliţia,primăria, jandarmeria, casele de cultură şi bibliotecile asigură formarea unei personalităţi umane conforme cu idealul educaţional al diferitelor epoci istorice. În context european fenomenul educaţional reclamă parteneriatul şcoală-familie ca fiind o soluţie necesară şi benefică în dezvoltarea copilului. Un studiu realizat de Paola Dusil (2012), evidenţiază carenţele majore ale colaborării şcoală-familie înregistrate în majoritatea ţărilor din Europa: participarea părinţilor limitată, lipsa de forme adecvate la nivel comunicaţional familie-şcoală, investiţii minime în formarea de competenţe colaborative la nivelul familiei şi al profesorilor. Fiind o problemă nerezolvată, relaţia şcoală-familie trebuie privită ca un complex interrelaţional ce reclamă punerea în joc a diverselor domenii sociale: la nivel macro (orientări sociale, ca de exemplu, neoliberalismul, migraţia), la nivel intermediar (instituţii educaţionale-pieţe educaţionale) şi micro-nivel (relaţional-comportamental, părinţi versus profesori).1 Acceptând, conform studiilor

1 Paola Dusil, ,,The Family-School Relationships in Europe: A Research Review”, în Requirements in the continuing education of teaching staff, volum 2, numãr1, 2012, p.13.



133

din literatura de specialitate, existenţa unor disfuncţionalităţi la nivelul relaţiei şcoală-familie-comunitate se impune a identifica pârghii acţionale dezirabile şi generale în plan internaţional. O viziune holistică, dincolo de diferenţelesocio-culturale şi legislative poate deveni operaţională prin apelul la politicieni responsabili pentru identificarea şi dislocarea de fonduri economice necesare sistemului şcolar. Se impune asigurarea evoluţiei relaţiei şcoală-familie-comunitate pe coordonatele colaborărilor activ-participative şi autoasumate, prin gestiunea comună a problematicilor educaţionale şi implementarea de strategii educaţionale eficiente.

Valorificate în planul teoriei sociologice, cercetările empirice arată că paradigmele transmiterii intergeneraţionale şi reproducţiei sunt utile, dar insuficiente pentru înţelegerea proceselor educaţionale desfăşurate în familie în toată complexitatea lor. De aceea, atât la nivel european, cât şi mondial, educaţia în calitatea sa de ax central cu valenţe certe şi exclusiv pozitive în formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii umane este preluată în responsabilitatea statului. Şcoala asumă gestiunea desăvârşirii educaţiei fiecărui individ. Unitatea şcolară poate transforma coordonatele sale specifice în atuuri care să îi permită iniţierea şi/sau dezvoltarea parteneriatului educaţional. Pentru a asuma un asemenea rol, şcoala însăşi trebuie să admită la nivelul principiilor generale ca şi cel al principiilor specifice o serie de principii fundamentale: lărgirea caracterului participativ al managementului şcolar, atragerea familiei, ca principalul partener al şcolii, extinderea colaborării către toţi factorii care pot deveni sensibili faţă de dezvoltarea educaţiei, sensibilizarea tuturor categoriilor care pot avea o relativă disponibilitate în raport cu problemele şcolii şi cu susţinerea sa.2

Raportat la concepţia modernă asupra educaţiei relaţia pedagogică presupune lărgirea statusurilor celor doi poli, formabil şi formator, la nivelul exercitării atributelor care facilitează cooperarea, interrelaţionarea funcţională, constructivă şi eficientă dintre ei. Din punct de vedere social, conform Maria-Jesus Cavaa, devine importantă percepţia elevilor privind colectivul de elevi şi relaţia cu profesorii lor. Astfel, în evaluarea performanţelor unui elev se impune a avea în vedere nu doar performanţa şcolară propriu-zisă ci şi nivelul de integrare socială în colectivul de elevi (gradul de sociabilitate), calitatea relaţiei cu profesorul şi nivelul de implicare a familiei în educaţia lui. Rezultatele

2 Adriana Denisa Manea, Managementul organizaţiei şcolare. Implicaţii ale managementului democratic-participativ la nivelul unităţii şcolare de tip incluziv, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013, p. 157.



134

studiului indică corelaţii semnificative între stima de sine şi atitudinea pozitivă faţă de autoritate a elevului şi scara valorică formată din cei patru factori nominalizaţi mai sus, respectiv: integrarea socială, competenţa academică, implicarea familiei şi relaţia profesor-elev.3

În şcoala contemporană parteneriatul educaţional devine o cheie a succesului pedagogic. Privit ca un concept, parteneriatul educaţional poate fi considerat drept un instrument de succes în câmpul educaţiei, un element facilitator al şcolii incluzive datorită abordării flexibile şi transparente a curriculumului, a problemelor educative, a potenţialităţilor derivate. Analizând parteneriatul educaţional din perspectiva atitudinii factorilor de decizie şi a actorilor ce-l implementează acesta evidenţiază respectarea principiilor democratice de colaborare şi cooperare, de interacţiune pentru realizarea scopurilor, de participare prin egalizarea şanselor tuturor partenerilor, de toleranţă şi acceptare a diferenţelor. Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje, deoarece creează relaţii de colaborare, clarifică diverse probleme educative, oferă un nou cadru de dezvoltare a personalităţii elevului. Iniţierea diferitelor proiecte de parteneriat educaţionale sunt benefice atât pentru elevi, cât şi pentru toţi factorii implicaţi (şcoală, familie, comunitate).

Pentru ca parteneriatul educaţional să se constituie ca o soluţie reală a marilor probleme cu care învăţământul se confruntă în prezent, sunt imperios necesare următoarele acţiuni: precizarea axului valoric care trebuie să direcţioneze eforturile partenerilor; elaborarea unor strategii coerente şi pe termen lung în domeniul parteneriatului; stabilirea direcţiilor prioritare care să unească eforturile parteneriale; precizarea rolului asumat de diferite instituţii şi categorii în cadrul parteneriatului; transformarea parteneriatului educaţional într-un principiu fundamental al oricărui demers reformator în educaţie.4

Efortul îndreptat către cunoaşterea familiei ca partener potenţial trebuie să se orienteze către statutul pe care elevul îl are în cadrul mediului său familial, valorile şi normele pe care familia le avansează, avantajele pe care le poate avea familia în cadrul parteneriatului dar şi beneficiile pe care aceasta, ca partener real, le aduce şcolii. Toate tipurile de specialişti cu care familia intră în contact prin copil (cadre didactice,

3 Maria-Jesus Cavaa, Amapola Povedanob, Sofia Bueelgaa, Gonzalo Musitub, ,,Analisis psicometrico de la Escala de Ajuste Escolar Percibido por el Profesor (PROF-A)”, în Psychosocial Intervention, numãr 24, 2015, pp. 63-64. 4 Adriana Denisa Manea, Managementul organizaţiei şcolare, p. 155.



135

pediatrii, medici, psihologi, jurişti etc.) exercită un rol explicit sau implicit pe lângă părinţi.5

Factorii care influenţează părinţii în implicarea lor în educaţia copiilor ţin de: cultura şi nivelul lor educaţional; problemele şi particularităţile specifice familiei în îngrijirea copiilor; influenţele grupurilor din care fac parte; atitudinea şcolii. Există două teorii importante privind relaţia şcoala-familie:

a) teoria profesionalismului: consideră ca un element esenţial serviciul făcut altora, fără a gândi la avantaje personale; criteriile acestei teorii sunt: competenţa, servirea clienţilor, un cod de etică profesională; b) teoria schimbului-consideră acţiunea umanã în funcţie de un câştig personal; se consideră privilegii tradiţionale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiţie restrânsă.6 Cu referire la relaţiile dintre şcoală şi autorităţile locale, se

înregistrează o mare varietate de situaţii, datorită unui complex de factori care ţin atât de trăsăturile celor două instituţii în fiecare caz concret, cât şi de elementele specifice contextului social actual. În acest context, în cadrul relaţiilor dintre unităţile şcolare şi autorităţile locale pot apărea disfuncţii generate de carenţe ale legislaţiei în vigoare, de lacune ale mecanismelor de comunicare interinstituţională, de apariţia unor blocaje în comunicarea interpersonală sau vicii ale sistemului de informare, de presiunea problemelor curente, sisteme atitudinale anacronice sau de lipsa efectivă a resurselor financiare şi materiale disponibile. Pentru a se constitui ca un factor cheie în cadrul parteneriatului educaţional la nivelul comunităţii, relaţia dintre şcoală şi autorităţile locale trebuie să se sprijine pe reciprocitatea intereselor şi pe sprijinul mutual.

Centrat pe stabilirea unui echilibru între cererea şi oferta educaţională, parteneriatul dintre şcoală şi agenţii economici poate avea un impact semnificativ, din perspectiva dezvoltării personale a elevilor şi a inserţiei socio-profesionale a viitorilor absolvenţi. Ca urmare a acumulării de informaţie, de experienţă şi de expertiză la nivelul unor organizaţii cu caracternon-guvernamental, acestea dispun de un potenţial notabil care poate şi trebuie valorificat în cadrul parteneriatelor educaţionale. Pornind de la finalităţile comune, parteneriatul dintre

5 Emilia Băran-Pescaru, Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică, Bucureşti, Editura Aramis, 2004. 6 A se vedea: http://articole.famouswhy.ro/importanta_colaborarii_scoala-familie-societate/, www.referat.ro/referate.../relatia_scoala_familie_societate.html.


http://articole.famouswhy.ro/importanta_colaborarii_scoala-familie-societate/

http://articole.famouswhy.ro/importanta_colaborarii_scoala-familie-societate/


136

unităţile de învăţământ şi organizaţiile nonguvernamentale poate aduce şcolii beneficii care ţin de valorificarea potenţialului de care dispun aceşti parteneri în domenii cum ar fi identificarea nevoilor de educaţie la nivel comunitar, pregătirea resurselor umane implicate în educaţie, educaţia şi consilierea adulţilor, promovarea intereselor şi a drepturilor copiilor şi adolescenţilor, atragerea şi alocarea resurselor materiale şi financiare, identificarea şi atragerea unor parteneri, construirea şi derularea parteneriatelor, promovarea imaginii instituţionale la nivelul diferitelor medii sociale.7

În România, conform Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, părinţii sunt consideraţi parteneri principali şi beneficiari ai procesului de învăţământ.8 Practica indică, în şcolile de masă, dar mai ales în şcolile din medii dezavantajate existenţa unor bariere culturale, psihologice şi sociale care blochează nu doar colaborarea dintre şcoală-familie-comunitate (SFC) în interesul copiilor, dar demulte ori şi o comunicare minimală între aceşti actori. Un rol cheie în procesul de coagulare a interacţiunilor SFC revine serviciilor de consiliere educaţională prin reţeaua de centre şi cabinete de asistenţă psihopedagogică.

În concluzie, putem afirma că parteneriatului educaţional este o formă de expresie a interrelaţionărilor instituţionale şi care promovează relaţiile funcţionale şi constructive la nivelul triadei şcoală-familie-societate în beneficiul copilului. Materializat într-o formă de comunicare eficientă, cooperare şi colaborare parteneriatul educaţional evidenţiază şi susţine unitatea de cerinţe, valori, principii, decizii şi acţiuni educative la nivelul factorilor educogeni.

7 Adriana Denisa Manea, Managementul organizaţiei şcolare, p. 160. 8 Speranţa Ţibu, Delia Goia (coordonatori), Parteneriatul scoala-familie-comunitate, Bucureşti, Editura Universitară, 2014.


DEZVOLTAREA INTELIGENŢEI PREŞCOLARILOR ŞI ŞCOLARILOR MICI

The Development of the Preschools and Primary School Students Inteligence

Emilia-Sanda CÎRCEIE

Abstract: Developing inteligence and competences at the preschools and primary

school students relfelcts an increase in the educational quality both at the microsystem level as well as the macrosystem. The education providerat the level of the school unitis actively involved in the process of strenghtining institutional capacity to develop on one side the intelegince at primary students and on other side to decisive contribute in forming key competences in the field of integrated learning: comunicaing in romanian language, mathematics and exploring the environment, music and movement, visual arts and practical abilities and personal developement.

Keywords: multiple inteligence, competence, euristic conversation.

Analizate în cadrul unui domeniu de intervenţie pentru creşterea

calităţii educaţiei, rezultatele de excepţie obţinute de unii dascăli în dezvoltarea inteligenţei la şcolarii mici ar trebui procesate, apoi preluate de Ministerul Educaţiei Naţionale şi introduse în Curriculum-ul la decizia şcolii, în Curriculum-ul învăţământului pregimnazial sau chiar în trunchiul comun. În centrul atenţiei este noţiunea numită inteligenţăşi metodele care dezvoltă tipurile acesteia, complet eludate în documentul ,,Organizarea interdisciplinară a ofertelor de învăţare pentru formarea competenţelor cheie la şcolarii mici. Program de formare continuă de tip blend learning pentru cadrele didactice din învăţământul primar”.1 În acest document ministerial sunt omniprezente competenţele, considerate ansambluri structurate de cunoştinţe, abilităţi şi atitudini dezvoltate prin învăţare, ce permit rezolvarea unor probleme specifice unui domeniu sau a unor probleme generale, în diversecontexte particulare. Complementară competenţelor în actul educativ, inteligenţa este definită în unele dicţionare ca o facultate de a descoperi proprietăţile obiectelor şi fenomenelor înconjurătoare şi a relaţiilor dintre acestea, dublată de posibilitatea de a rezolva probleme noi. În plus, inteligenţa apare, în alte dicţionare, atât ca fapt real, cât şi ca unul potenţial, atât ca proces, cât şi ca atitudine sau capacitate de a inova şi inventa în situaţii inedite, atât ca formă şi atribut al organizării mintale, cât şi a celei comportamentale.

1***, Suport de curs, Contract POSDRU/87/1.3/S/63113, Beneficiar: MEN, Editura ICOS, 2013.



138

Analiza porneşte de la faptul că fiecare şcolar mic care urmează traseul grupa mare, clasă pregătitoare, clasa I, trebuie să obţină într-un mod calculat şi inteligent un set de competenţe cheie în domeniile de interes ştiinţific. În vederea pregătirii copiilor pentru a face faţă provocărilor lumii moderne, şcoala văzută de noi ca o instituţie a ideilor valoroase trebuie să pună un accent deosebit pe dezvoltarea inteligenţei copiilor, asociată cu formarea la aceştia de competenţe, atitudini transversale şi transferabile: ,,Succesul în viaţa personală, profesională şi socială e dat tocmai de capacitatea de a ieşi din cutia disciplinară, de capacitatea de a realiza conexiuni care să conducă la realizarea eficientă a problemelor concrete”.2

Însă, urmărind exclusiv dezvoltarea de competenţe, neglijând stimularea tipurilor de inteligenţe identificate la şcolarii din învăţământul primar, şcoala ar direcţiona instruirea micilor copii doar spre rezolvarea automată a unor probleme. Ca atare, scos dintr-un context instructiv cunoscut, bazat exclusiv pe competenţe, micul şcolar ar fi pus în dificultatea de a nu rezolva situaţii-problemă. Însă, dezvoltarea inteligenţei copiilor mici, sarcina majoră a şcolii actuale, presupune dezvoltarea capacităţii de a găsi soluţii originale. Acestea pornesc de la operaţiunea de a transfera spontan, rapid şi eficient, informaţii de la o disciplină la alta, obţinând capacitatea de a sintetiza şi de a aplica cunoştinţe, de a forma deprinderi, competenţe acumulate prin studierea diverselor discipline în vederea rezolvării unor situaţii problemă. Legătura dintre dezvoltarea inteligenţei şi a competenţelor este obligatorie în rezolvarea situaţiilor problemă, fiecare dintre ele constituind o soluţie insuficientă în abordarea lor, obligând la o propunere sinergică în vederea rezolvării lor.

Inteligenţa nu este doar un dat nativ, ci aceasta poate să se dezvolte prin diferite jocuri, prin diferite circumstanţe create prin joc, prin problematizări şi diverse activităţi, dar, mai ales, prin conversaţii euristice. Prin intermediul acestora preşcolarii şi şcolari mici sunt puşi să rezolve diverse probleme sau să creeze ei probleme altora pentru înţelegerea, clarificarea, rezolvarea şi însuşirea de noi informaţii. Ca atare, conversaţia euristică este un procedeu metodologic modern care serveşte la obţinerea unor cunoştinţe noi şi se aplică metodelor descoperirii şi ale invenţiei. Aplicarea acestei metode aduce satisfacţii deosebite şcolarului mic care devine parte activă a procesului educativ, etalând capacitatea

2Apud ,,Organizarea interdisciplinară a ofertelor de învăţare pentru formarea competenţelor cheie la şcolarii mici. Program de formare continuă de tip „blend

learning” pentru cadrele didactice din învățământul primar”, Suport de curs, Contract POSDRU/87/1.3/S/63113, Editura ICOS, 2013, p. 4.



139

acestuia de a gândi şi de a opera în rezolvarea situaţiilor-problemă noi. Acest aspect aparţine gândirii logice, constituind o etapă superioară, o treaptă esenţială a procesului de învăţare. Descoperirea soluţiilor constituie o satisfacţie specifică vârstei şcolarilor mici ale căror acte de voluntariat sunt mai mari decât ale celorlalţi elevi.

Ca rezultat al aplicării conversaţiei euristice se manifestă dezvoltarea capacităţii creatoare a elevilor mici şi îmbunătăţirea tehnicii inovaţiei acestora de tip intelectual, anume de a distinge, de a face diferenţieri între situaţii, lucruri şi procese diferite. Pentru a explica procesul de dezvoltare a diferitelor tipuri de inteligenţă identificate nu numai la preşcolari şi şcolari mici recurgem la limba latină, ştiinţa umanistă care, după propriile afirmaţii ale lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran, le-a ordonat gândirea şi le-a dezvoltat capacitatea intelectuală. Cele mai mari personalităţi ale culturii române a căror dimensiune intelectuală este recunoscută în întreaga lume au apreciat rolul acestei ştiinţe umaniste în disciplinarea propriilor minţi prin organizarea, claritatea şi forţa sintetică a mesajelor diverse.

Dezvoltarea inteligenţei este un proces de durată, în care sunt

implicate procesele a trei verbe docendi ale căror conţinuturi și capacitate de sinteză specifică limbilor clasice este mai mare decât în limbile moderne: intellegĕre, discĕreşi docēre. În prima fază, verbul intellego, intellegĕre, intelexi, intelectum ale căror forme au pătruns în limba română ori prin filieră franceză, ori prin împrumut direct din latină: înţelegere, respectiv intelect, ultimul provenit din supinul latinesc intelectum, conţinut care trimite la înţelegerea faptelor, situaţiilor, fenomenelor, proceselor supuse analizei. A doua fază a procesului de dezvoltare a inteligenţei este reflectată de conţinutul verbului latinesc disco, discĕre, didici, discitum, care pune micul actant al procesului educativ în faţa acţiunii de a afla, apoi de a învăţaşi de a cunoaşte bine fenomenele, lucrurile, situaţiile şi procesele analizate comparativ şi în detaliu. Faza a treia a procesului de dezvoltare a inteligenţei corespunde conţinutului verbului latinesc doceo, docēre, docui, doctum, care semnifică competenţa a-lînvăţa pe altul. Ca dovadă a abilităţii transmiterii informaţiei şi a punerii ei în aplicare, asociată cu subtilitatea necesară stimulării curiozităţii celorlalţi, priceperea şi competenţa de rezolvare a problemelor, micul şcolar devine doctus, un învăţat şi un învăţător în acelaşi timp. Astfel, micul şcolar este dirijat subtil de pedagog de a nu deveni un doctus cum libro, adică unsavant cu cartea în mână, unul care nu exprimă idei proprii şi care se erijează într-un învăţat, ce utilizează emfatic ceea ce a aflat din alte cărţi şi a memorat fără discernământ, când



140

se ştie că parada de erudiţie nu are de a face cu pasajele reţinute şi nefiltrate logic de un astfel de citoman înveterat.

Tot atât de periculos ca mesajul dictonului doctus cumlibro sunt utilizarea excesivă a calculatorului, jocul pe calculator sau telefon care dezvoltă o dependenţă improprie oricărui tip de inteligenţă, dependenţă ce obstrucţionează dezvoltarea acesteia, demonstrată prin elaborarea opiniilor proprii ce presupun o socializare reală şi o competiţie cu ceilalţi. Ori, accentuarea unui anumit tip de inteligenţă se poate face cu anumite tehnologii selectate de profesori şi complementare metodelor tradiţionale sau inovatoare. Este vorba de tehnologii care atrag prin ingeniozitate, culoare sau sunet, şi obligă micii şcolari la o comunicare şi o competiţie cu ceilalţi, nu la o interiorizare individuală şi la un consum neuronic inutil. Astfel că învăţatul cu ajutorul tehnologiei este un proces extrem de activ şi interactiv, când e folosit adecvat dezvoltării inteligenţei copiilor.

Ca dovadă a importanţei socializării şi a declanşării unei competiţii favorabile dezvoltării inteligenţei este conţinutul altui dicton latin din sfera procesului de învăţare: Docendo discitur, cu semnificaţia: Înveţi învăţând pe alţii. ce include o caracteristică esenţială a actului de dezvoltare a inteligenţei, spontaneitatea, şi trimite la ineditul şi rapiditatea de a găsi o rezolvare la o situaţie dificilă. Maxima omonimă celei anterioare: Disce ut doceas! cu sensul: Învaţă pentru tine ca să înveţi pe altul! asociază cantitatea şi calitatea informaţiilor asimilate în timp cu inteligenţa de a le transmite altora, informaţii care la rândul lor ar constitui o tehnică de stimulare dirijată a creativităţii fie individuale, fie în special în grupe. Este ceea ce astăzi numim brainstorming, fenomen specific dezvoltării fiecărui tip deinteligenţă.

Teoria inteligenţei multiple, aplicată în studiul de faţă, a fost iniţiată de renumitul profesor universitar de la Universitatea Harvard, dr. Howard Gardner, în anul 1983.3 Acesta identifică, în final, 9 tipuri de inteligenţă, adăugând celor 8 tipuri iniţiale un al 9-lea controversat: inteligenţa spirituală sau existenţială.4 Conform teoriilor despre inteligenţă, analistul american susţine că există oameni cu capacităţi şi abilităţi deosebite, care nu ar avea rezultate prea bune la testările clasice ale IQ-ului (coeficientul de inteligenţă). Drept consecinţă, noţiunea tradiţională de inteligenţă bazată pe IQ are limitele ei, propunând mai întâi şapte tipuri de inteligenţă, la care ulterior adaugă treptat alte două, acoperind cu o paletă mult mai largă intelectul uman. Această clasificare permite cunoaşterea de către educator a fiecărui preşcolar şi încadrarea acestuia

3www.opinii md/articol/ 1829/7 tipuri de inteligenţă: Profesorul Howard Gardner. 4www. familie-relaţii.acasă.ro/dezvolare personală-54/cele nouă tipuri.


http://www.opinii/


141

unui anumit tip de inteligenţă, care prin exerciţii bine alese ar putea contribui la dezvoltarea inteligenţei cu care acesta este înzestrat nativ. Tipurile de inteligenţă şi domeniile unde inteligenţele pot fi identificate, coincid cu disciplinele studiate în clasa pregătitoare, clasa întâi şi clasa a doua, constituite ca bază a învăţării integrate: Comunicare în limba română, Matematică şi explorarea mediului, Muzică şi mişcare, Arte vizuale şi abilităţipractice, Dezvoltare personală. Acestea permit atât identificarea tuturor tipurilor de inteligenţă individuală, cât şi preconizarea metodelor şi tehnologiilor selectate pentru dezvoltarea acesteia.

Drept consecinţă, cunoaşterea individualităţii celui care beneficiază de educaţie în ciclul primar şi preşcolar, constituie premisa oricărei acţiuni de dezvoltare a inteligenţei acestora în funcţie de tipul predominant. În activităţile de consiliere micii elevii ar putea fi direcţionaţi spre o categorie de activităţi, implicite sau explicite, propuse să se desfăşoare bidimensional în timp şi spaţiu şcolar şi extraşcolar, aceste activităţi urmărind dezvoltarea tipurilor de inteligenţă nativă, pregătind micul elev pentru viaţă. Cunoaşterea individualităţii elevilor presupune interconectarea actului instructiv şcolar cu cel extraşcolar, cu analiza psihologică, pedagogică şi socială a acestora.

Teoria inteligenţelor multiple presupune încadrarea fiecărui elev exclusiv unui anumit tip de inteligenţă predominant, cum ar fi: 1) inteligenţa verbală şi auditivă; 2) logică sau matematică şi raţională; 3) muzicală şi ritmică; 4) vizuală şispaţială; 5) cinetică; 6) interpersonală; 7) intrapersonală; 8) naturistă; 9) spirituală. În primul rând, abilitatea de a vorbi, a scrie, a învăţa limbi noi, apoi de a stăpâni gramatica, cu morfologia şi sintaxa, precum şi talentul înnăscut al şcolarului mic denotă inteligenţa verbală. Aceasta se poate identifica şi dezvolta în cadrul disciplinei Comunicare în limba română, studiul acestei discipline fiind început în clasa pregătitoare, continuând până în clasa a II-a şi asigurând, prin apelarea la inteligenţa verbală a elevilor, o dezvoltare progresivă a competenţelor, prin valorificarea experienţei specifice vârstei, prin accentuarea dimensiunilor afectiv atitudinale şi acţionale ale formării acestora.

Micii elevi dotaţi cu inteligenţă verbală şi auditivă doresc ca lumea din exteriorul lor să fie reprezentată prin senzaţii auditive. Învăţământul actual recurge la acest tip de inteligenţă, considerând că informaţiile trebuie auzite pentru a fi asimilate. Pe lângă metodele clasice care pot accentua inteligenţa verbală, tehnologia multimedia cu noi programe ca „Wings of Leraning”, „Muppet Slate” permit şcolarilor mici să redacteze sau să insereze grafice gen rebus în texte. Alte programe de la Microsoft,



142

precum „Pine Artist and Creative Writer” fac posibilă scrierea cuvintelor de diferite mărimi, acompaniată de diferite efecte sonore.

În al doilea rând, atuul celor care se simt confortabil printre numere şi deducţii logice trimite la inteligenţa logică sau matematică şi raţională. Programa şcolară actuală pentru disciplina Matematica şi explorarea mediul, pune în plan secund dobândirea de cunoştinţe cu scopul informării, aşezând pe primul loc conceptele cheie şi instrumentele cu care elevii vor surprinde inteligent şi distinctiv specificitatea fiecărui domeniu. Micii elevi dotaţi cu inteligenţă logică se descurcă foarte bine cu simboluri şi reprezentări grafice. Programa actuală destinată celor două domenii facilitează o abordare integrată a conceptelor specifice domeniilor Matematică şi Ştiinţe ale naturii, demersuri metodice ce asigură dezvoltarea unei inteligenţe logice. Dezvoltarea capacităţii acestui tip de inteligenţă se poate obţine prin rezolvarea unor jocuri logice, învăţarea unui limbaj de programare sau chiar activităţi practice care au o componentă logică esenţială: tricotatul. Pe lângă metodele clasice pot fi utilizate tehnologii care măresc inteligenţa logico-matematică, precum apreciatul program „Milie’s Mathouse” de la Edmark’s, care introduce

numerele și conceptele matematice copiilor preşcolari sau de la şcoala primară.

Astfel că, micii şcolari sunt familiarizaţi cu conceptele matematice importante, operând cu animale sau insecte vorbitoare. În vreme ce ei cercetează şi descoperă secretele jocului, învaţă despre numere naturale, forme geometrice, felurite mărimi, diverse tipare şi rezolvarea de situaţii-problemă. În plus, pentru elevii din întregul ciclu primar, un alt program numit „Math and More” de la IBM prezintă elevilor tipare, relaţii, geometrie, probabilităţi şi statistică prin intermediul unor materiale listate sau video foarte incitante.

În schimb, şcolarii mici, sensibili la sunete, ritmuri, note muzicale, fie că ne referim la strofe şi refrenuri, fie la simfonii, sunt înzestraţi cu un talent muzical, adică cu inteligenţă muzicală şi ritmică. Prin urmare, aceştia au o percepţie fină a ritmului, simţind nevoia să găsească ritm în orice şi să înţeleagă muzica legată de evenimentele esenţiale ale vieţii sale. Pentru a dezvolta inteligenţa muzicală preşcolarilor şi şcolarilor mici, este necesar să le mărim orizontul muzical, punându-i, pe de o parte, să asculte genuri cât mai diverse, pe de altă parte, să-şi exerseze calităţile vocale prin mini activităţi muzicale de tip karaoke. În sprijinul dezvoltării inteligenţei muzicale pot fi momentele de linişte, când şcolarul mic/preşcolarul este pus să asculte cu atenţie toate sunetele ambiante. Ca tehnologie care amplifică inteligenţa muzicală este programul



143

„Musicland”, care permite copiilor să compună muzicã imediat prin manipularea notelor şi a grafiilor conceptelor muzicale ale calculatorului. Programul permite ca elevul să deseneze o formă pe ecranul calculatorului pentru a o transforma în notaţie muzicală. Micul elev poate colora după aceea notele, cu diferite culori pentru diferite instrumente, după care calculatorul redă sunetul stilizat.

Comparativ cu elevii dotaţi cu tipurile de inteligenţă descrise anterior, şcolarii mici, înzestraţi cu o inteligenţă vizuală şi spaţială evidentă sunt uşor de identificat întrucât pot fi supuşi următoarelor operaţii: pot să-şi imagineze, să înţeleagă şi să reprezinte vizual concepte geometrice şi spaţiale. Cei care posedă acest tip de inteligenţă vizualizează foarte clar şi simt nevoia să-şi reprezinte mental realitatea.

Copiii şi elevii mici, identificaţi cu inteligenţă spaţială, au un deosebit simţ al direcţiei foarte bine dezvoltat, având o coordonare foarte bună a mişcărilor şi o memorie vizuală deosebită. Dezvoltarea acestui tip de inteligenţă se face prin rezolvarea unor puzzele-uri sau labirinturi şi prin modelarea plastelinei. În plus, şcolarii mici dotaţi cu inteligenţă spaţială pot fi puşi să rearanjeze cumpărăturile în sacoşe, pot fi numiţi drept ghizi pe trasee mai lungi în timpul drumeţiilor şi al excursiilor. Printre noile tehnologii care măresc inteligenţa vizual-spaţială se află realitatea virtuală. Aflată la început de drum, această lume generată de calculator prezintă metode de învăţare memorabile în noi dimensiuni pedagogice. Ca ilustrare a contribuţiei realităţii virtuale oferim metoda prin care un elev este dotat cu o cască care conţine un monitor, căşti şi o mănuşă electrică.5Acest echipament poate fi conectat la un calculator care dirijează coordonarea intrării senzoriale cu mişcarea fizică. Calculatorul monitorizează locaţia mâinii cu mănuşa, creând experienţe reale. Astfel că unul dintre primele programe a permis jucătorului să se plimbe pe strada Aspen, să vadă împrejurimile şi chiar să modifice anotimpurile anului. Ajungând la colţ, elevul s-a putut întoarce la stânga sau la dreapta pentru a explora împrejurimile.

În comparaţie cu inteligenţa vizuală şi spaţială, inteligenţa kinestezică sau cinetică, întâlnită, mai ales, la atleţi, actori, chirurgi şi piloţi, este identificată la şcolarii mici care îşi coordonează bine mişcările corpului. Acest tip de inteligenţă este specifică şcolarilor mici atraşi de lucrul direct cu lemnul. Posesorii acestui tip de inteligenţă au nevoie în timpul procesului de învăţare de a atinge şi a manipula anumite obiecte. Apelând la jocuri ei obţin rezultate bune la învăţătură, întrucât au nevoie şi de mişcare la nivel mental. Capacităţile acestui tip de inteligenţă se pot

5www. referat. clopotel. ro/tipuri de inteligență , p. 4.



144

dezvolta prin dans, mersul pe bicicletă, prin diverse sporturi, precum şi prin exerciţii yoga.

Pe lângă metodele tradiţionale, dezvoltarea inteligenţei se poate face prin jocuri video, în care dăruirea micului elev jucător este totală, iar răspunsul fizic al acestuia este extrem de provocator. Jocuri ca „Pong” şi „Breakout” demonstrează atracţia pentru acest tip de tehnologie. Ulterior, „Tetris”, proiectat de matematicianul rus, cercetător în domeniul inteligenţei artificiale, Alexei Pajitov a atras micii şcolari prin obligaţia de lua rapid decizii, prin impunerea unei coordonări ochi-mână, odată cu tastarea rapidă a ipotezei. În mod sigur, acest fel de provocări la acţiune „la pachet” contribuie la captivarea elevilor, care în altă circumstanţă n-ar fi atenţi la ore, chiar dacă sunt înzestraţi cu acelaşi tip de gândire spaţială şi logică.

Pe lângă celelalte tipuri de inteligenţă prezentate, inteligenţa interpersonală, specifică bunilor manageri, este prezentă la acei şcolari mici care etalează calităţi de buni lideri, având capacitatea de a organiza şi a motiva colegii în spiritul activităţilor preconizate a se desfăşura. Ca urmare a identificării şcolarilor cu inteligenţă interpersonală, activitatea educatorului devine deosebit de complexă. Rolul acestuia este de a stabili sarcini clare celor dotaţi cu inteligenţă interpersonală, dar şi de a cuprinde acţiuni şi demersuri care urmăresc obiective şi sarcini educaţionale destinate dezvoltării acesteia. Odată aleşi sau numiţi manageri ai clasei, şcolarii mici, dotaţi cu inteligenţă interpersonală reuşesc să unească colectivul de elevi şi să-i dirijeze cu o uşurinţă incredibilă în activităţi colective. Aceştia se implică în proiecte de grup, menţin contactul cu colegii lor şi învaţă foarte bine în echipe. Elementul esenţial al acestui tip de inteligenţă este comunicarea, absolut necesară unui lider obligat să poarte negocieri de succes.

Dezvoltarea acestui tip de inteligenţă se face prin ascultarea cu răbdare a celor din jur. Explicaţiile unui coleg cu privire la un concept nou sau povestirea unei întâmplări cu o intrigă bogată şi redarea acesteia detaliată şi nuanţată, însă cu ajutorul unui vocabular uşor diferit constituie exerciţii eficiente pentru dezvoltarea inteligenţei interpersonale.

Întâlnită la scriitori, filosofi, psihologi şi teologi, inteligenţa intrapersonală poate fi definită la şcolarii mici ca o capacitate deosebită a acestora de a-şi explora propriile emoţii şi motivaţii, într-un mod obiectiv. Inteligenţa intrapersonală este specifică singuraticilor aflaţi mereu în meditaţie, fiind specifică celor care aleg să gândească în mod diferit şi să iasă în mod ostentativ din tiparele societăţii pentru a reflecta



145

singuri, ei cu sine. Aceşti mici şcolari, dotaţi cu inteligenţă intrapersonală, simt nevoia de a sta singuri şi de a gândi profund pentru a înţelege totul.

Cerinţa expresă a acestor elevi este ca în jur să fie linişte şi să nu fie deranjaţi. Ca urmare a acestui fapt, dezvoltarea acestui tip de inteligenţă porneşte de la dictonul latin: Nosce te ipsum!, adică Cunoaşte-te pe tine însuţi!.În acest scop, educatorul pune micul şcolar să rezolve câteva teste de personalitate specifică vârstei sale. Apoi, îl poate dirija să scrie, în propoziţii clare şi simple, un jurnal şi să mediteze asupra memoriilor sale în aşa fel încât să fie cât mai aproape de propriile gânduri şi sentimente.

În schimb, inteligenţa naturistă întâlnită la mici şcolari este dovedită fie de talentul deosebit la grădinărit, fie de uşurinţa acestora de a comunica foarte bine cu animalele sau chiar de a le dresa şi îmblânzi. Dezvoltarea inteligenţei naturiste poate fi dirijată de educator prin creşterea sensibilităţii faţă de natură, prin practicarea grădinăritului, începând de la îngrijirea câtorva ghivece. Referitor la îmbunătăţirea comunicării cu animalele, micul şcolar poate fi îndrumat pentru a deveni voluntar la un centru de îngrijire a animalelor abandonate. Aprofundarea cunoştinţelor despre clasificarea speciilor de plante şi animale contribuie la stimularea inteligenţei naturiste.

Întrucât cel de al 9-lea tip de inteligenţă, cea spirituală sau existenţială nu este asociată cu o anumită specializare a creierului acesta este contestat de psihologi şi pedagogi. Însă s-a dovedit, prin studii medicale, că rugăciunea şi meditaţia pot ameliora comunicarea între părţile componente ale creierului. Acestea micşorează fluxul sanguin către lobii parietali, fapt ce dirijează micul şcolar spre percepţii subiective referitoare la timp şi spaţiu. Stimularea inteligenţei spirituale poate fi dirijată de profesorul de religie prin familiarizarea micilor şcolari cu sisteme religioase şi filosofice cunoscute şi prin discuţiile referitoare la descoperirile copiilor dotaţi cu această inteligenţă spirituală, discuţii desfăşurate cu semenii lor interesaţi de aceste subiecte.

În concluzie, procesul instructiv-educativ desfăşurat la nivelul clasei pregătitoare, clasa I şi clasa a II-aeste necesar să fie centrat, în primul rând, pe identificarea tipului predominant de inteligenţă al fiecărui elevşi utilizarea de metodologii specifice, de tehnologii adecvate acelui tip de inteligenţă. În al doilea rând, centrarea pe competenţe ne aşteptăm să contribuie sinergetic la fixarea dimensiunii acţionale a cadrului didactic, respectiv la alegerea de strategii didactice adecvate formării personalităţii elevului din ciclul primar. Inteligenţa şi competenţa şcolarilor mici accentuează rolul esenţial al şcolii în dezvoltarea societăţii, respectiv pregătirea viitorilor cetăţeni competenţi şi responsabili, care pot astfel să



146

devină oameni de ştiinţă, exploratori, manageri sau consilieri ai acestora, practicieni eficienţi, buni cetăţeni într-un proces economic în plină evoluţie.


ASPECTE PRIVIND MOTIVAŢIA PENTRU ÎNVĂŢARE LA VÂRSTA ADULTĂ

Aspects regarding the Learning Motivation at the Adult Age

Delia MUSTE

Abstract:The last decades have been marked by successive series of transformations in what regards the general perception upon the learning phenomenon during the whole life, Long life learning becoming a key-concept in shaping the values and the civic and social competences. The active implication of the adults in the learning act represents a compulsory condition when we intend to achieve successfully a cognitive activity and not only. At the fundament of the proper functioning of the human being we can identify the motivation, independently of the realized activity or of the level of knowledge of the person that makes an effort for realizing that activity. Each action must be completed by a well-defined motivational support, on the contrary one being on the verge of experimenting the failure. Whether we take into consideration the age of the person that is learning or not, the conditions of the learning process are generally available rules; what changes, however, consists of the modalities of bringing the student to the learning activity, and also the conditions of the affective implication in the instructive-educational process.

Keywords: adults, long life learning, motivation, affective implication.

Ultimele decenii au fost marcate de serii succesive de schimbări

în ceea ce priveşte percepţia generală asupra fenomenului de învăţare pe parcursul întregii vieţi, Long life learning devenind un concept cheie în formarea valorilor şi competenţelor civice şi sociale. Comunicatul emis de Comisia Europeană în anul 20061 privind acest fenomen, reprezintă un marcant reper în ceea ce priveşte evoluţia ulterioară a percepţiei generale asupra ideii de învăţare la vârsta adultă.

Astfel, implicarea activă a adulţilor în actul învăţării reprezintă o condiţie obligatorie atunci când intenţionăm să desfăşurăm cu succes o activitate de natură cognitivă şi nu numai. Cu toate acestea, găsirea unor soluţii concrete de creştere a nivelului de motivare se realizează diversificat, în funcţie de grupul ţintă căruia ne adresăm.

La baza funcţionării optime a fiinţei umane stă motivaţia, indiferent de activitatea desfăşurată sau de nivelul de achiziţii ale celui care depune efort în realizarea sa. Orice acţiune trebuie completată cu o susţinere motivaţională bine realizată, în caz contrar putându-se ajunge cu uşurinţă la experimentarea insuccesului.

Indiferent de vârsta pe care o are cel care se instruieşte, condiţiile învăţării sunt legi universal valabile; ceea ce se modifică, însă, sunt

1http://eur-lex.europa.eu/legal- content/EN/TXT/?uri=celex:32006H0962.


http://eur-lex.europa.eu/legal-


148

modalităţile de atragere a cursantului înspre activitatea de cunoaştere, precum şi cele de implicare efectivă în procesul instructiv-educativ.

Cunoscând faptul că motivaţia pentru învăţare reprezintă o formă particulară a motivaţiei, ce poate fi analizată în raport cu aspectele cognitive ale dezvoltării umane şi cu eficienţa procesului de cunoaştere, considerăm absolut necesară atenta supraveghere a condiţiilor în care adulţii învaţă, deoarece factorii declanşatori ai actului de cunoaştere precum: nevoia de a şti mai mult, interesele cognitive, motivele învăţării suferă modificări o dată cu vârsta.

Definită ca ,,activitate organizată de cadrul didactic, în scopul obţinerii de schimbării comportamentale la nivelul personalităţii celui care învaţă, prin valorificarea capacităţilor de achiziţionare de cunoştinţe, de formare de deprinderi şi atitudini cognitive”,2 învăţarea şcolară reprezintă un aspect esenţial al procesului instructiv-educativ. Înţelegerea mecanismelor care stau la baza acestei învăţări a suscitat interesul numeroşilor cercetători, tocmai datorită importanţei pe care acest act o are în dezvoltarea umană.3

Cu toate că formele motivaţiei pot migra într-o direcţie sau alta, în raport cu tipologia specifică,4 vârsta participanţilor reprezintă un criteriu de opţiune pentru una din ele, criteriu de care trebuie să ţinem cont. Cunoaşterea, în sine, presupune efort, implicare în experienţe noi, achiziţii diversificate, experienţe neaşteptate, dar şi reconsiderări permanente ale achiziţiilor preexistente.5

Problematica legată de modul în care adulţii învaţă nu reprezintă o preocupare recentă, încă de la jumătatea secolului trecut existând direcţii strategice urmărite de specialiştii în domeniul educaţional. Prima abordare în domeniu îi aparţine lui Malcom Knowles,6 care diferenţiază modalităţile de învăţare specifice adulţilor de cele deja destul de cunoscute ale copiilor. Teoriile lui, alături de cele ale lui Raymond J.

2 Miron Ionescu, Instrucţie şi educaţie, ediţia a III-a, Arad, Editura Universităţii de Vest ,,Vasile Goldiş”, 2007. 3 R. J. Wlodkowski, Enhancing adult motivation to learn. Third edution, Jossey-Bass, USA, 2008. 4 D. Schunk, P. R. Pintrich, J. Meece, Motivation in education. Theory, research and applications, London, Pearson Education Ltd., 2010. 5 Delia Muste, Stimularea motivaţiei la elevi prin intermediul unui program educaţional specific, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012. 6 M. S. Knowles et al, Andragogy in Action. Applying modern principles of adult education, San Francisco, Jossey Bass Publishers, 1984.



149

Wlodkowski7 reprezintă baza celor mai multe dintre teoriile actuale privind educaţia adulţilor.

Astfel, Knowles evidenţiază câteva caracteristici ale învăţării la vârsta adultă:

-scăderea nevoii de îndrumare permanentă în timpul studiului; -accent pe relevanţa informaţiilor primite şi pe raportul acestora cu nevoile de formare profesională; -evidenţierea valenţelor practice ale cunoştinţelor dobândite în cadrul procesului de instruire; -nevoia de exprimare liberă a opiniilor bazate pe experienţa anterioară; Adulţii care învaţă sunt deţinătorii unei experienţe de viaţă sau

profesionale net superioară şi deţin abilitatea de a compara în manieră critică credinţele proprii cu experienţele deja trăite. Studii de specialitate axate cu precădere pe identificarea modalităţilor de activizare a adulţilor8 arată că cursanţii au ca motiv principal de participare nevoia de a-şi îmbunătăţi bagajul informaţional deţinut atât în scopul exercitării meseriei pe care o au, cât şi în scopul reprofilării profesionale. Vorbim, astfel, de predominanţa motivelor interne, care stau la baza exercitării actului învăţării.

Motivaţie şi motiv în învăţare la vârsta adultă:

Dat fiind faptul că la vârsta adultă structurile psihice sunt deja foarte bine consolidate, efortul de învăţare este privit ca o acţiune de reorganizare şi restructurare a conţinuturilor dobândite iar latura teoretică a cunoaşterii se îmbină cu uşurinţă cu cea pragmatică. Din punct de vedere afectiv, constatăm o responsabilitate accentuată privind implicarea în actul învăţării, fapt care conduce la creşterea randamentului acţiunilor sale.

Sub aspect motivaţional, curiozitatea epistemică devine un pion principal în actul învăţării, alături de perseverenţă şi atitudine responsabilă. Motivele pentru care adulţii se implică în acte de învăţare ţin de dorinţa de a urca pe scara profesională, de interesul personal pentru un anumit subiect, de menţinerea relaţiilor sociale sau a locului de

7R. J. Wlodkowski, Enhancing adult motivation to learn: A comprehensive guide forteaching all adults, San Francisco, Josey-Bass Publishers, 1999 8 W. R. Lucas, Coaching Skills: A Guide for Supervisors, New York, Irwin Professional Publishing, 1994.



150

muncă, de dorinţa de a-i sprijini pe ceilalţi sau de interesul personal de orice factură.9

Astfel, considerăm necesar să discutăm despre ele în contextul mai larg al identificării motivelor care stau la baza acestor acţiuni:

-motive individuale, care se referă la nevoia de afirmare; -motive profesionale, care explică determinarea de a învăţa, prin dorinţa acestuia de a fi un bun profesionist în meseria aleasă; -motive socio-morale, care derivă din dorinţa de a obţine aprecierea celor din jur; -motive afective, precum frica de pierdere a locului de muncă; -motive stimulatorii, concretizate în laudă, apreciere încurajare; -motive grupate în jurul dorinţei de succes; -motive relaţionale, care apar pe fondul relaţiilor cu ceilalţi participanţi direcţi sau indirecţi la procesul educativ; -motive ale autorealizării, care sunt legate de aspiraţii pentru împlinirea personală; -motive inhibitorii, materializate în apariţia unor stări conflictuale.10 Motivaţia pentru învăţarea permanentă evoluează pe tot parcursul

vieţii, fiind asociată cu dezvoltarea psihică şi fizică. De aceea, inducerea unei tensiuni afective îi solicită adultului capacităţile rezolutive, lucru care aduce cu sine starea de satisfacţie şi creşte dorinţa de împlinire a aspiraţiilor.

Condiţii de realizare a învăţării la adulţi:

Cerinţele actuale referitoare la formarea competenţelor au condus

la îndreptarea atenţiei către competenţe11 precum: -competenţe de învăţare, axate pe abilitatea de a învăţa într-o manieră personală, de a gândi şi învăţa sistematic, de a valorifica în activitate înclinaţiile şi interesele proprii; -competenţe de documentare şi utilizare a informaţiei; -competenţe de relaţionare cu ceilalţi-capacitatea de a lucra în echipă şi de a utiliza tehnici de comunicare interactive;

9 J. A. Cantor, Delivering Instruction to Adult Learners, revised edition, Toronto, Wall&Emerson, Inc., 2001. 10 Ioan Neacşu, Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Bucureşti, Editura Militară, 1990. 11 VasileChiş, Pedagogia contemporană. Pedagogia pentru competenţe, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005.



151

-competenţe de control asupra situaţiilor – utilizarea tehnicilor de muncă eficientă; -competenţe de participare ca cetăţean-contribuţia la valorizarea diversităţii culturale. În condiţiile în care punem în permanenţă accent pe coroborarea

modului de formare a adulţilor cu specificul conţinuturilor predate, considerăm că eficienţa actului instructiv-educativ desfăşurat cu aceştia se poate transforma într-o acţiune specifică şi consistentă din punct de vedere al respectării nevoilor de formare ale lor.


EDUCAŢIA CENTRATĂ PE COPIL LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA

The Child-Centered Education at the Pre-School Age in the Moldavia Republic

Maria BARBĂ

Abstract:The global and local changes from the last years and the reforms in

the educational system retain once more the proper support of the school personnel, so that this should be able to cope with the challenges of a knowledge-based society. Each child being unique, which means an individualized approach, the individuality being defined as the totality of the characteristics that express the human being’s unicity as compared to anothers. The individual can learn as long as he is supported in learning and exploring the cognitive potential process. So, the education subject (the child), the individual or the groups have and demonstrate a conscious and creative pro-activity, freedom in knowing themselves, auto-efficiency in changing the surrounding reality. At the same time, education subject, the individual and/or collective teacher, defines the assumption of explicit pedagogical roles and has the pedagogic and social capacity of projecting, of realizing the formation activity, of developing the human personality in a formal or unformal institutionalized sphere. The first, pre-school education constitutes the fundament whose force depends on the quality of the acquisitions accumulated by the individual educated in the elementary school, in the highschool or in the university. This fact invests the pre-school institution a specific role in the achievement of the success when implementing the curriculum within the whole learning system, we mean the process of shaping the personality of the future citizen.

Keywords: education, curriculum, child, pre-school education.

Postmodernitateaîn educaţie desemnează un model de abordare a

activităţii de formare, dezvoltare permanentă a personalităţii, aplicabil într-o anumită fază de evoluţie a teoriei pedagogice. Definind termenul de postmodernism ne referim la: o nouă perioadă, o nouă etapă în evoluţia culturii universale în general; un nou stil al gândirii ştiinţifice postmoderne opus celui clasic şi neoclasic; un nou stil artistic ce caracterizează diverse forme ale artei contemporane; un nou curent în literatură, pictură; un sistem estetic apărut în a II-a jumătate a secolului al XX-lea.1 Determinarea acestui model ca valoare de paradigmă este condiţionată, din punct de vedere istoric şi axiomatic.2

1S. Pavlicenco, ,,Univers postmodernism”, în Didactica Pro, numãr 1 (5), 2001, pp. 36-37. 2V. Chicu, O. Dandara, V. Goraș-Postică, V. Guţu, A. Solcanu, Educaţia centrată pe cel ce învaţă. Ghid metodic, Chişinău, CEP USM, 2009, p. 8.



153

Schimbările globale şi locale din ultimii ani şi reformele în sistemul educaţiei solicită tot mai mult sprijinirea corespunzătoare a cadrelor didactice, astfel încât acestea să răspundă provocărilor unei societăţi bazate pe cunoaştere. Orice copil fiind unic presupune o abordare individualizată, individualitatea fiind definită ca totalitatea caracteristicilor care exprimă unicitatea unui om în comparaţie cu ceilalţi.3 El poate să înveţe în măsura în care este sprijinit în procesul de învăţare, de exploatare a potenţialului cognitiv şi aptitudinal. Astfel, subiectul educaţiei (copilul), individul sau grupul de indivizii, posedă şi dă dovadă de proactivitate conştientă şi creativă, de libertate în cunoaşterea de sine, autoeficacitate în schimbarea realităţii înconjurătoare.4 În acelaşi timp, subiectul educaţiei, „educatorul”individual şi/sau colectiv, defineşte asumarea unor roluri explicit pedagogice şi are capacitatea pedagogică şi socială de proiectare, de realizare a activităţii de formare, de dezvoltare a personalităţii umane într-un cadru instituţionalizat de tip formal sau nonformal.

Educaţia timpurie, preşcolară, constituie fundamentul a cărei trăinicie depinde de calitatea achiziţiilor acumulate de cel educat în gimnaziu, liceu, universitate. Acest fapt îi conferă instituţiei preşcolare un rol aparte în reuşita implementării curriculum-ului în întregul sistem de învăţământ, adică în reuşita procesului de formare a personalităţii viitorului cetăţean.5 Cercetările recente în domeniul psihologiei, pedagogiei demonstrează importanţa perioadei timpurii din viaţă pentru formarea personalităţii. Teoriile ce stau la baza educaţiei timpurii şi preşcolare pleacă de la teoria stadială a dezvoltării cognitive a psihologului elveţian Jean Piaget. Conform autorului, stadiile semnificative în procesul de învăţare şi formare a personalităţii copilului sunt: stadiul inteligenţei senzorio-motorii cuprins între 0-2 ani; stadiul gândirii pre-operaţionale, cuprins între 2-6 ani; stadiul operaţiilor concrete cuprins între 6-7 ani şi 10-11 ani; stadiul operaţiilor formale-după 11 ani.6 Astfel, copilul interacţionează cu forţele externe mai degrabă activ decât pasiv: el desfăşoară o activitate mentală extrem de intensă în timp ce se străduieşte să găsească explicaţie evenimentelor şi lumii din jurul lor.

3O. Dandara, V. Chicu, V. Goraş-Postică, R. Solovei, M. Şevciuc, Psihopedagogia centrată pe copil, Chişinău, 2008, p. 15. 4 M. Ştefan, Lexicon pedagogic, Bucureşti, Editura Aramis, 2006, p. 328. 5V. Chicu, ,,Managementul implimentării curriculumului în instituţia de învăţământ preşcolar”, în Didactica Pro, numãr 3-4, 2007, p. 16. 6A. Bolbocianu, V. Moldovan-Bătrânac, N. Veleşcă, Ghidul cadrelor didactice pentru educaţia timpurie şi preşcolară, Chişinău, 2008, pp. 24-25.



154

Rolul adultului este de a preda, a stimula şi susţine învăţarea activ-participativă, cu atât mai mult cu cât copiii pot avea un rol activ în determinarea propriei dezvoltări. Ei sunt experimentatori înnăscuţi dacă li se oferă posibilitatea şi susţinerea pentru a explora. Învăţarea are loc pe etape care diferă prin calitatea judecăţii copiilor, modul în care acţionează şi învaţă aceştia despre lumea din jurul lor. Se pleacă de la o învăţarea senzorială, bazată pe aicişi pe acum, pentru ca ulterior structurile mintale, inclusiv cea interpersonală să se formeze prin interacţiunea copilului cu mediul.

Teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget este completată de teoria dezvoltării psihosociale a lui Erikson.7 Dezvoltarea este un proces de integrare a factorilor biologici individuali cu factorii de educaţie şi cu cei socioculturali. Pe parcursul vieţii, omul traversează 8 stadii polare reflectate conform tezei ce subliniază că potenţialul de dezvoltare al individului capătă împlinire pe tot parcursul existenţei. Fiecare stadiu este sensibil pentru achiziţionarea unor anumite calităţi (încredere, autonomie, iniţiativă, hărnicie, fidelitate, dragoste, înţelepciune, îngrijire) care de la un stadiu la altul rămân, se acumulează. Crizele apar din conflictul dintre posibilităţile de relaţionare ale persoanei şi cerinţele mediului social. Stadiile urmează într-o anumită structură şi consecutivitate. Fiecare stadiu poate decurge (angajând persoana prin anturaj) pozitiv sau negativ, iar în final se soldează cu un produs psihologic pozitiv sau negativ ce marchează dezvoltarea ulterioară a personalităţii.

Lev Vîgotski s-a impus în literatura de specialitate prin teoria învăţării socioculturale şi zona proximei dezvoltări. Cu referire la caracterul social al învăţării autorul evidenţiază faptul că informaţia nouă este dobândită zilnic, înglobată în evenimente cotidiene şi capătă semnificaţie în virtutea relevanţei sale prin importanţa, complexitatea, natura ei interactivă şi caracterul social al experienţelor. În contextul zonelor dezvoltării diferenţiem: zona actualei dezvoltări, adică ,,spaţiul” solicitărilor în care subiectul rezolvă independent situaţiile de problemă, structurile psihologice sunt mature; zona proximei dezvoltări, adică spaţiul în care copilul ajunge să soluţioneze problema, dar numai cu ajutorul adultului. Esenţială rămâne disponibilitatea de a accepta şi a profita de ajutor. Structurile psihologice se află în proces de dezvoltare. Orientarea

7V. Chicu, O. Dandara, V. Goraş-Postică, V. Guţu, A. Solcanu, Educaţia centrată pe cel ce învaţă, p. 13.



155

procesului educaţional spre zona proximei dezvoltări este condiţie apriori pentru învăţământul formativ.

John Dewey şi-a consfinţit celebritatea prin afirmaţia cum că lumea întreagă este laboratorul nostru de creaţie iar copilul trebuie să iasă din bancă şi să meargă în lume. Educaţia este o dezvoltare în, prin şi pentru experienţă. Educaţia este acea reconstrucţie sau reorganizare a experienţei care se adaugă la înţelesul experienţei precedente şi care măreşte capacitatea de a dirija evoluţia experienţei care urmează. Experienţa este o experienţă vitală în învăţare. Ea, este în primul rând, acţiune. Astfel, dacă pe un copil îl interesează cum funcţionează un oraş, nu ne limităm la a sta în încăpere şi a citit cărţi despre acesta, ci ieşim în oraş, urmărim, explorăm, cercetăm. Sau dacă apare interesul copiilor faţă de cum curg râurile, ieşim să observăm râul în mediul lui natural şi abia apoi ne întoarcem apoi în sala de clasă şi citim despre acestea, scriem, modelăm, desenăm. Experienţa este cea care apare în condiţii speciale, solicităm un mediu specializat. Experienţa presupune cunoaştere, iar cunoaşterea ne permite să adaptăm mediul la nevoile noastre şi să adaptăm scopurile şi dorinţele noastre situaţiei în care trăim. Fiinţa trăieşte prim mediu, cu ajutorul acestuia, care devine, astfel, parte a experienţei sale vitale. Mediul este totalitatea condiţiilor implicate în desfăşurarea activităţilor unei fiinţe vii. Clasa poate fi un exemplu de democraţie: copiii pot constitui o comunitate bazată pe principii democratice; educatorul are multiple roluri; copiii au posibilitatea să ia singuri decizii; învăţarea este parte componentă a comunităţii democratice.

Carl Rogers este exponentul metodelor pedagogice nondirective centrate pe copil. Învăţarea trebuie în primul rând facilitată, să fie semnificativă, personală şi autodeterminată. Învăţarea autentică are loc în măsura în care educatorul acceptă copilul aşa cum este el şi înţelege sentimentele acestuia. Cadrul didactic trebuie sa acorde copilului o consideraţie pozitivă necondiţionată. Situaţia pedagogică presupune întâlniri individuale cât mai des posibil sau munca în grupuri mici. Când învăţarea angajează persoana în integritatea sa, cu sentimentele şi inteligenţa proprie, penetrează cel mai profund şi se reţine pentru mai mult timp. Democraţia presupune că învăţământul îi ajută pe copii să fie capabili de iniţiativă şi de asumarea responsabilităţilor; de alegeri inteligente; de adaptarea la situaţiile schimbătoare; de a recurge la experienţa lor în mod creator. Ovide Decroly, ca reprezentant al şcolii centrate pe copil, consideră că omul este o unitate biologică şi nu poate fi conceput în



156

afara mediului sãu natural şi social. Cunoaşterea la copil are loc ca o privire, interpretare a întregului. Ca metodă pedagogică, metodă globală vizează ansamblurile de cunoaştere, corespunzătoare necesităţilor ce se derulează în interiorul unei unităţi didactice numite centre de interes, grupate sub genericul Omul şi nevoile sale şi se concretizează în observaţii, asociaţii şi expresii creative (a simţi, a gândi, a lucra şi a se exprima). Spaţiile educaţionale trebuie amenajate astfel încât să se constituie în mini ateliere şi laboratoare de lucru. Activităţile interactive trebuie derulate în consonanţă cu nevoile formabililor. Metoda proiectului este o metodă activă de învăţare şi o cale interesantă şi sigură de integrare. Programul zilei trebuie să fie dominat de preocuparea de a-l face pe copil să înţeleagă ce face şi de a-l determina să se disciplineze pe sine însuşi. Personalul de lucru trebuie să fie activ, inteligent, să posede imaginaţie creatoare, să iubească copilul, să fie dornic de a se instrui.

Howard Gardner a contribuit prin teoria inteligenţelor multiple, conform căreia orice modalitate uniformă de predare este, evident, nesatisfăcătoare, de vreme ce fiecare copil este atât de diferit. Fiecare persoană este posesor al unui anumit tip de inteligenţă, care îi determină randamentul asimilării cunoştinţelor, al angajării intelectuale, al implicării profesionale, al interiorizării şi al explicării relaţiilor, al autoexprimării de succes. Până în prezent se fac referiri la 9 tipuri de inteligenţă: corporal-chinezească, lingvistică, logică-matematică, logico-spaţială, muzicală, interpersonală, intrapersoanlă, existenţială. Procesul educaţional, planificat şi realizat din perspectiva multiplelor inteligenţe, condiţionează centrarea pe copil şi individualizarea, facilitează interacţiunea cu lumea, asigură şi susţine succesul de autoexprimare, consolidează imaginea de sine şi sentimentul de competenţă.8

Teoriile lui J. Dewey, D. Elconin, E. Erikson, J. Piajet, L. Vîgotski asupra evoluţiei copilului au contribuit la conturarea unei viziuni integrale asupra educaţiei, conform căreia copilul este autorul propriei personalităţi. Sursa învăţării o constituie diversitatea experienţelor (cognitive, sociale, emoţionale, fizice) trăite de copil. De aceea, este semnificativ a încuraja necesităţile naturale de explorare, de experimentare; a consolida curiozitatea, dorinţa de a comunica şi a relaţiona. O asemenea viziune asupra copilului modifică şi concepţia asupra esenţei procesului educaţiei care, şi în

8Ibidem, pp. 12-15.



157

perioadele timpurii, constă în interacţiunea între subiecţi, între două părţi active nu doar în influenţa educatorului asupra celui educat.9

Noua viziune, precum şi schimbările ce se produc în Republica Moldova la ora actuală, cât şi în lume, necesită o reconsiderare a curriculum-ului pentru educaţia timpurie şi preşcolară din perspectiva asigurării tuturor condiţiilor pentru dezvoltarea integrală normală şi deplină a copilului în funcţie de potenţialul de care dispune. Principiile de bază la elaborarea curriculum-ului educaţiei copiilor de vârstă timpurie şi preşcolară sunt:

principiul educaţiei centrate pe copil (respectarea şi valorizarea unicităţii copilului, a nevoilor şi caracteristicilor acestuia);

principiul respectării drepturilor copilului (dreptul la educaţie, dreptul la libera exprimare etc.);

principiul învăţării active (crearea de experienţe de învăţare în care copilul este autorul propriei formări);

principiul dezvoltării integrate (printr-o abordare integrată a activităţilor, transdisciplinară);

principiul interculturalităţii (cunoaşterea, recunoaşterea şi respectarea valorilor naţionale şi ale celorlalte etnii);

principiul echităţii şi nondiscriminării (asigurarea de oportunităţi de dezvoltare pentru toţi copiii, indiferent de gen, etnie, religie sau statut socio-economic);

principiul educaţiei ca interacţiune dintre educator şi cel educat (dependenţa rezultatelor educaţiei de ambele părţi participante în procesul de individualitate a copilului, cât şi de personalitatea educatorului).10

Curriculum-ul aplicat azi în Republica Moldova respectă principiul individualizării (organizarea activităţilor se efectuează ţinându-se cont de ritmul propriu de dezvoltarea al copilului, de nevoile şi interesele sale asigurându-se libertatea acestuia de a alege activităţi şi sarcini în funcţie de preocupările şi trebuinţele individuale); principiul învăţării bazat pe joc (jocul este activitatea primordială a copilului de 1-7 ani prin care acesta se dezvoltă natural; jocul trebuie să stea la baza conceperii activităţilor de învăţare de toate tipurile); principiul

9 A. Bolboceanu, ,,Curriculumul educaţiei copiilor de vârstă timpurie şi preşcolară (1-7 ani) în Republica Moldova”, în Didactica Pro, numãr 3-4, 2007, p. 20. 10***, Curriculumul educaţiei copiilor de vârstă timpurie şi preşcolară (1-7 ani) în Republica Moldova, Chişinău, 2008, pp. 7-9.



158

diversităţii contextelor şi situaţiilor de învăţare (oferirea de contexte şi situaţii de învăţare cât mai variate care să solicite implicarea copilului sub multiple aspecte: cognitiv, emoţional, social, motoriu); principiul alternării formelor de organizare a activităţii şi a strategiilor de învăţare;

principiul parteneriatului instituţiei preşcolare cu familia și comunitatea (care să asigure continuitatea şi coerenţa în demersul educaţional; familia trebuie considerată un partener activ nu doar receptor al informaţiilor furnizate de educator referitoare la progresele realizate de copil; totodată este importantă înţelegerea valorii educaţiei în perioada timpurie şi preşcolară pentru comunitate şi participarea comunităţii).11

Educatorul este partenerul copilului în interacţiunea acestuia cu mediul în scopul de a-l însuşi, a-l stăpâni şi a-l transforma. El trebuie să asigure şanse egale pentru toţi copiii, confort emoţional, protecţia vieţii şi sănătăţii lor, de asemenea să le respecte drepturile sociale şi personale. Cadrul didactic dispune de libertatea de a alege strategiile didactice care răspund cel mai bine exigenţelor educaţiei centrate pe copil. Educatorul este responsabil de crearea mediului în care copiii îşi petrec aproape jumătate de zi şi care, la rândul său, este un model al lumii reale în care copilul va fi „aruncat” mai târziu şi va trebui să se descurce. Educatorul trebuie să cunoască fiecare copil pentru a decide asupra modului în care interacţionează cu el şi cu familia lui, a modului în care organizează contextele şi experienţele de învăţare, abordează jocul şi demersul instructiv-educativ.12

Educatorul contemporan trebuie să facă dovada flexibilităţii cognitive, să caute variante conceptuale şi metodologice, soluţii alternative sau complementare la cele clasice sau curente în practica educaţiei copiilor de vârstă timpurie şi preşcolară sau în recomandările metodice şi să ia decizii optime, fundamentale, ştiinţifice în diferite contexte educaţionale centrate pe copil.13

În educaţia centrată pe copil apar noi roluri ale educatorului. Principalele dimensiuni ale rolurilor exercitate de educator sunt de: facilitator al învăţării, observator al progresului copilului luând în consideraţie particularităţile individuale, interesele şi nevoile lui; deţinător al unor atitudini creative în rezolvarea problemelor educaţionale cu care se confruntă; acceptarea noului şi a soluţiilor care să corespundă multiplelor nevoi ale copiilor, flexibilitate în

11Ibidem, p. 12. 12 A. Bolboceanu, V. Moldovanu-Bătrânac, N. Veleşco, Ghidul cadrelor didactice, p. 104. 13V. L. Guţu, Pedagogie, Chişinău, 2013, p. 468.



159

planificări, decizii şi activităţi; partener real; cooperarea cu colegii cu specialiştii şi cu membrii comunităţii care îi pot sprijini efortul educativ; secretar, regizor, arhitectura, consilier etc.14 Ca secretar cadrul didactic creează un model care demonstrează că lexemele rostite pot fi citite şi scrise, creează diverse reprezentări scrise şi picturale ale jocului şi limbajul copilului, consemnează literalmente limbajul copiilor prin fixarea ideilor, susţine eforturile copiilor în descrierea creaţiei lor. Rolul de regizor este foarte important în educaţia centrată pe copil. Cadrul didactic cunoscând şi acceptând fiecare copil creează oportunităţi echitabile pentru grupul de copii ţinând cont de diferenţele lor individuale, ajustează sarcinile la interesele şi posibilităţile copilului. Pentru a-i spori încrederea în forţele proprii, educatorul pune în valoare calităţile esenţiale ale copilului, îl încurajează să-şi asume riscurile. Ca arhitect cadrul didactic personalizează spaţiul sălii de grupă, îl adaptează la necesităţile şi interesele copiilor, selectează mijloacele didactice adecvate vârstei acestuia, reamenajează permanent mediul grupei, integrează elemente din mediul exterior şi interior, explorează sunetele, culorile şi textura. Ca manager ţine seama de caracteristicile unice ale fiecărui copil, asigură un mediu adecvat vârstei, intereselor şi posibilităţilor copiilor; selectează în colaborare cu copiii teme şi materiale sugestive, intervine cu noi mijloace şi idei pe parcurs, încurajează lucrul în echipă, implică familia, comunitatea în procesul instructiv-educativ.15

Familia are un rol decisiv în educaţia centrată pe copil. Ea constituie mediul socio-cultural în care copilul s-a născut şi creşte. Părinţii trebuie să regăsească în instituţia de educaţie timpurie şi preşcolară un sprijin pentru a colabora cu educatorii şi a participa la activităţile realizate cu copiii, ei trebuie să ia cunoştinţă de informaţii privind particularităţile de vârstă ale copilului, importanţa intervenţiilor educaţionale, rolul mediului stimulativ cu care copiii interacţionează, necesitatea asigurării unui climat securizant pentru sănătatea fizică şi psihică a copilului, activităţile desfăşurate în instituţia de educaţie timpurie. Cooperarea dintre părinţi şi educatori este esenţială pentru a asigura coerenţa şi consecvenţa acţiunii educaţionale. Cunoaşterea şi înţelegerea familiei în calitate de partener constant şi autentic devine o prioritate mai ales în contextul

14***, Programul „Pas cu pas” să facem cunoştinţă, Chişinău, Editura Epigraf, 2001, p. 42. 15 A. Bolboceanu, V. Moldovanu-Bătrânac, N. Veleşco, Ghidul cadrelor didactice, p. 106.



160

actual, în care familia însăşi trebuie să se adapteze unor schimbări semnificative.16

Educaţia centrată pe copil se realizează în baza standardelor de învăţare şi dezvoltare a copiilor de la naştere până la 7 ani. Standardele reprezintă un set de afirmaţii care reflectă aşteptările privind ceea ce ar trebui copiii să ştie şi să poată să facă. Acestea sunt definite pentru a sprijini creşterea şi dezvoltarea copiilor de la naştere până la intrarea în şcoală, atât în mediul familial, cât şi în cadrul altor servicii de educaţie timpurie. Formularea standardelor pentru învăţare şi dezvoltare timpurie a copiilor de la naştere la 7 ani în Republica Moldova reprezintă un reper important în a formula explicaţii în privinţa a ceea ce copilul trebuie să ştie, să poată să facă la această vârstă înainte de a intra în şcoală.17 Standardele de învăţare şi dezvoltare timpurie recunosc: unicitatea copilului, caracterul global şi integrat al dezvoltării lui, rolul activ al copilului în construcţia sinelui şi a propriei învăţări, importanţa respectării drepturilor fundamentale ale copilului, rolul fundamental al adultului în îngrijirea, creşterea, dezvoltarea şi educaţia copilului în perioada timpurie. Asigurarea continuităţii standardelor educaţionale în învăţământul preşcolar se realizează prin respectarea documentelor normative şi de politică educaţională: Concepţia dezvoltării educaţiei preşcolare din Republica Moldova; Buletin informativ 1997; Strategia naţională ,,Educaţia pentru toţi” pe anii 2004-2005; Hotărârea Guvernului nr. 410 din 04.05.03; Regulamentul instituţiei de educaţie preşcolară (Colegiul Ministerului Educaţiei, Hotărârea nr.8.5 din 16 decembrie 2010, Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 04 din 4 ianuarie 2011; www.edu.md); Regulamentul instituţiei de învăţământ ,,Grădiniţă-Şcoală primară” (Colegiul Ministerului Educaţiei, Hotărârea nr. 8.7 din 16 decembrie 2010, Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 04 din 4 ianuarie 2011; www.edu.md); Regulamentul cu privire la organizarea obligatorie a pregătirii copiilor către şcoală de la vârsta de 5 ani (Colegiul Ministerul Educaţiei, nr. 07, 4 ianuarie 2011; www.edu.md); Regulamentul de organizare şi funcţionare a Centrelor Comunitare de Dezvoltare Timpurie a copiilor de 3-6 (7) ani; Hotărârea Guvernului nr. 567 din 10.09.09; Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.

16 Adriana Denisa Manea, Managementul organizaţiei şcolare. Implicaţii ale managementului democratic-participativ la nivelul unităţii şcolare de tip incluziv, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013, p. 150. 17 A. Bolboceanu, C. Cincilei, M. Ionescu, Standarde de învăţare şi dezvoltare pentru copil de la naştere până la 7 ani, Chişinău, 2013, p. 4.


http://www.edu.md/

http://www.edu.md/

http://www.edu.md/


161

144-147 (3477-3480) din 18.09.09; Curriculum-ul educaţiei copiilor de vârstă timpurie preşcolară (1-7 ani) în Republica Moldova (Ministerul Educaţiei şi Tineretului, anul 2008); Standardele de învăţare şi dezvoltare pentru copilul de la naştere până la 7 ani (Ministerul Educaţiei, anul 2010); Standardele profesionale naţionale pentru cadrele didactice din instituţiile de educaţie timpurie (Ministerul Educaţiei şi Tineretului, anul 2010); Ghidul cadrelor didactice pentru educaţie timpurie şi preşcolară (Ministerul Educaţiei şi Tineretului, anul 2008); Ghidul educatorilor „1001 Idei pentru educaţie timpurie de calitate” (Ministerul Educaţiei, anul 2010); Ghid pentru cadrele didactice şi manageriale din sistemul educaţional preşcolar şi pentru specialişti din serviciile specializate din recuperare/reabilitare a copiilor cu dezabilităţi ,,Incluziunea socio-educaţională a copiilor cu dizabilităţi în grădiniţa de copii, 2012; Codul educaţiei al Republicii Moldova (Ministerul Educaţiei, anul 2014).

Putem concluziona că parteneriatul grădiniţă-familie-comunitate facilitează învăţarea şi asigură continuu-mul educaţional. În acelaşi timp, educaţia centrată pe copil în Republica Moldova este o practică ce se realizează în baza curriculumului integrat, a standardelor de învăţare şi dezvoltare derivate din documentele normative de politică educaţională.


FAMILIA TEMPORAR DEZINTEGRATĂ: FACTOR CE AFECTEAZĂ SUCCESUL ŞCOLAR AL ELEVULUI

(STUDIU DE CAZ: REPUBLICA MOLDOVA) The Temporarily Disintegrated Family: an Aspect the Affects that

Pupil’s School Success (Case Study: Moldavia Republic)

Corina RADU

Abstract:Family represents the main institution of the society as well as the first educative environment where the child is raised and educated as a certain personality, the family being responsible for the quality of the instructed individual and for their rapid integration within the social life. Family reproduces people and values. Unconsciously but inevitably, each generation assimilates values that shape the essential human relations: from parents and children, brothers and sisters, husband and wife. Family becomes the principal source for the fundamental values of the society. The contemporary family is defined by a multitude of problems and situations, that make her unable to solve them by itself. So, numerous families do not dispose of the authority, the flexibility and the capacity to adapt themselves to the changes scored in the contemporary society. The difficult and long period of transition has affected family life, determining many parents to adopt a decision in the favour of improving its financial state and neglecting the benefit of the child’s vulnerable soul. It becomes obvious that in the fulfillment of the educative function, family is dealing with an urgent necessity of cultural resources as well as material resources, whereas the high rate of poverty and dissocuppation has made one or even both parents emigrate with the intention of ensuring a better future for the new generation.

Keywords: Moldavia Republic, temporarily disintegrated family, pupil, school success.

Familia reprezintă instituţia principală a societăţii şi primul mediu

educativ în care este crescut şi educat copilul ca personalitate anume, aceasta fiind responsabilă de calitatea omului format şi de integrarea lui rapidă în viaţa socială. Familia este cea care reproduce oameni şi valori. Inconştient, dar în mod inevitabil, fiecare generaţie asimilează valori care determină relaţiile umane elementare: dintre părinţi şi copii, fraţi şi surori, soţ şi soţie. Astfel, familia devine principala sursă a valorilor fundamentale ale societăţii. Cercetătoarea Larisa Cuzneţov consideră că familia a avut întotdeauna o influenţă decisivă asupra educaţiei, ea este capabilă să reacţioneze şi să contribuie la dezvoltarea societăţii, anume ei îi datorăm virtuţile neamului, în familie se consolidează relaţiile dintre



163

generaţii, care sunt de o importanţă crucială pentru evoluţia societăţii umane.1

Am putea spune, în linii mari, că raporturile dintre societate şi familie sunt identice cu raporturile dintre întreg şi partea sa componentă. Influenţând familia, societatea exercită influenţă şi asupra individului, asupra generaţiei în creştere. Familia se află într-o relaţie directă sau indirectă cu toate sferele vieţii sociale, ceea ce îi permite să se manifeste ca model original al trecutului şi prezentului şi să transmită din valori tinerei generaţii.

Familia contemporană este caracterizată printr-o multitudine de probleme şi de situaţii, care o fac inaptă de a şi le rezolva singură. Astfel, numeroase familii nu dispun de puterea, flexibilitatea şi capacitatea de a se adapta la schimbările survenite în societatea contemporană. Perioada dificilă şi prelungită de tranziţie a afectat modul de trai al familiei, determinându-i astfel pe mulţi părinţi să adopte o decizie în favoarea îmbunătăţirii stării financiare a acesteia şi în detrimentul bunăstării sufletului fragil al copilului. Este evident faptul că în realizarea funcţiei educative, familia simte o necesitate astringentă atât de resurse culturale cât şi de resurse materiale, iar rata înaltă a sărăciei şi a şomajului a determinat pe unul sau ambii părinţi să emigreze în vederea asigurării unui viitor prosper generaţiei în creştere.

Tot mai des sursele mass-media publică cazuri şocante în care sunt implicaţi copiii din această nouă categorie de familie: familia temporar dezintegrată/dezorganizată în urma migraţiei. Cu certitudine familia temporar dezintegrată a devenit una dintre noile tipuri spre care se îndreaptă evoluţia familiei contemporane, care vizează atât stiluri noi de viaţă cât şi de interrelaţionare. Cercetătoarea Victoria Gonţa, doctor în psihologie, susţine că familia temporar dezintegrată (prin aceasta autoarea are în vedere orice familie în care s-a produs o separare: familia divorţată sau în situaţie de divorţ, familia în care un membru este în detenţie, familia în care unul din membri este plecat pe termen lung din familie şi chiar familia cu un membru decedat) este o formă alternativă a familiei nucleare şi că ea apare în urma ,,mutaţiei valorice ale unei societăţi aflate în tranziţie”.2 Deducem că familia imigrantă face parte din grupul familiilor temporar dezintegrate.

1Larisa Cuzneţov, Tratat de educaţie pentru familie. Pedagogia familiei, Chişinău, Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă, 2008, pp. 12-13. 2 Victoria Gonţa, Impactul familiei temporar dezintegrate asupra personalităţii copilului, în IMPACT, buletinul CNPAC, numãr 1, 2005.



164

În opinia specialiştilor care efectuează studii referitor la problematica în cauză, noţiunea familie temporar dezintegrată-dezorganizată în urmamigraţiei,se referă la familiile în care unul sau ambii părinţi sunt plecaţi pe termen lung peste hotarele ţării fiind catalogată în rândurile familiilor dezorganizate.3 Orice despărţire îndelungată poate duce inevitabil la schimbări radicale în funcţionarea familiei, fapt ce se răsfrânge asupra calităţii vieţii şi personalităţii membrilor săi, în special asupra copiilor. Aceştia, de multe ori, sunt expuşi riscurilor, abandonului şcolar, traficului, violenţei, vagabondajului. Pierderea celor mai apropiate

fiinţe pentru ei înseamnă: pierderea mediului familial stabil;pierderea

contactului cu alţimembrii ai familiei; pierderea ataşamentului;pierderea

dragostei şi a sprijinuluipărintesc. Separarea temporară de părinţi presupune un stres resimţit de

copil ca o senzaţie de insecuritate ce dezvoltă anxietate, nevroze, agresivitate.4 În Republica Moldova, la fel ca şi în Ucraina şi România, a apărut o categorie nouă de copii: copii abandonaţi şi neglijaţi emoţional, în această categorie incluzându-se copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă peste hotarele ţării şi care sunt crescuţi fie de un singur părinte, fie de bunici, fie de alte rude, fie de persoane străine. Nu putem nega faptul că aceşti copii sunt avantajaţi din punct de vedere material, dar nu putem trece cu vederea faptul că aceştia sunt lipsiţi de dragostea parentală, fapt care nu rămâne fără repercusiuni asupra dezvoltării personalităţii. Experienţele trăite de aceşti copii, adesea pe parcursul mai multor ani, lasă o amprentă negativă asupra sănătăţii lor psihice, schimbă radical valorile umane promovate precum şi atitudinea faţă de sine şi faţă de lume. Menţionând despre consecinţele absenţei unuia sau a ambilor părinţi pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, putem vorbi despre două categorii de copii din familii dezintegrate:

Copii care nu au nici o veste de la părinţi: aceştia sunt puţini la număr, ei aflându-se însă în cel mai mare pericol, întrucât trăiesc cu iluzia revenirii părinţilor;

Copii ai căror părinţi sunt plecaţi, ei fiind susţinuţi financiar şi moral de la distanţă; I. Mitrofan şi D. Buzducea au divizat reacţia la separare în 4 faze:

Faza de şoc: presupune o reacţie de negare a realităţii. Este o stare tampon, o protecţie naturală folosită de psihic pentru a face

3***, Raport de studiu. Situaţia copiilor rămaşi fără îngrijire părintească în urma migraţiei. UNICEF, CIDDC, 2006, p. 96 4M. Vîrlan, ,,Impactul separării temporare de părinţi asupra comportamentului preadolescenţilor”, în Revista ştiinţifico-practică Psihologie, numãr 4 , 2012, pp. 3-4.



165

faţă şocului. Copiii pot nega realitatea şi ajung să se bucure de amintirile pe care le au, să privească pozele cu familia, fiind capabili de orice compromis pentru a-şi vedea părintele sau, cel puţin, pentru a-i auzi vocea la telefon;

Faza de suferinţă şi dezorganizare: este perioada în care se resimte impactul pierderii relaţiei cu cel drag. Durerea este intensă şi caracterizată prin suferinţă emoţională acută, depresie, gânduri suicidale, tulburări de somn, anxietate, sentiment de abandon, vinovăţie, furie, afectarea imaginii de sine;

Faza de reorganizare: reprezintă trecerea de la o stare de mâhnire intensă la cea de tristeţe moderată;

Faza de acceptare: este etapa în care copiii acceptă situaţia şi realitatea, încercînd să-şi gestioneze propria viaţă, cu mici susţineri din partea îngrijitorilor de moment;5 Dreptul copiilor de a creşte în familie este garantat prin

Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului. De fapt, mediul familial este crucial pentru sănătatea şi dezvoltarea copiilor. În context, problemele pe care le generează migraţia adulţilor sunt foarte complexe şi soluţiile lor nu pot fi simple. Cert este că aceşti copii au nevoie de ajutorul nostru astăzi.6

O consecinţă directă a migraţiei părinţilor este cea a privării copilului de afectivitatea parentală şi de supravegherea necesară dezvoltării normale a acestuia. În condiţiile plecării părinţilor pe perioade mai lungi şi a rămânerii copiilor în grija unor persoane care nu au capacitatea şi/sau competenţa de a oferi sprijinul emoţional şi educativ, aceste două consecinţe pot produce la rândul lor efecte negative în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea psihică a copilului, implicarea în activităţi şcolare şi rezultatele acestora, angrenarea lor în comportamente deviante sau neconcordante cu vârsta copiilor şi supunerea la exploatare sau abuzuri de altă natură.7

Pornind de la aceste premise am considerat important să cercetăm aspectul succesului şcolar al elevului cu părinţi emigranţi. Astfel, din studiile deja efectuate am reţinut câteva idei cu privire la problematica în cauză pe care le prezentăm în continuare. Studiul calitativ „Necesităţile specifice ale copiilor şi vârstnicilor lăsaţi fără îngrijirea

5 I. Mitrofan, D. Buzducea, Experienţa pierderii şi a durerii la copil, Iaşi, Editura Polirom, 2003. 6 C. Gavriliuc, Ghid pentru profesioniştii care lucrează cu copiii migranţilor. Chişinău, Editura Urma ta, 2007, p. 5. 7 G. Toth, G. Păun, A. Toth, Efectele migraţiei: copiii rămaşi acasă, 2007, p. 13.



166

membrilor de familie plecaţi la muncă peste hotare”,8 relevă faptul că migrarea la munci peste hotare devine o sursă de venit care, în majoritatea cazurilor, permite asigurarea copilului cu toate cele necesare pentru şcoală. Remitenţele contribuind substanţial atât la pregătirea copilului pentru începutul anului şcolar, cât şi la asigurarea necesităţilor şcolare cotidiene, acestea oferă posibilitatea de continuare a studiilor la treptele ulterioare de învăţământ.

Procesul de formare a personalităţii umane are loc în cadrul activităţii sistemice, organizate, instituţionalizate de educaţie care, împreună cu cea de învăţare, formează o entitate unică. Aceasta însă nu trebuie să condiţioneze doar asimilarea de informaţii, dar şi formarea capacităţilor de orientare, a gândirii divergente, creativităţii etc., care permit copilului adaptarea optimă la condiţiile sociale. Succesul şcolar cuprinde capacităţi intelectuale formate, cunoştinţe, abilităţi de aplicare a acestora, trăsături non-cognitive de personalitate, precum şi implicarea în activitatea extraşcolară. Reuşita şcolară (randamentul adecvat) este trăită de elev ca un sentiment de succes, iar nereuşita (randamentul scăzut) este percepută ca un insucces. Datele colectate în cadrul studiului menţionat demonstrează că factorii familiali sunt deosebit de relevanţi în realizarea reuşitei şcolare. Implicarea părinţilor în procesul de organizare a regimului şcolar este esenţială, părinţii având roluri atât de monitorizare, cât şi de orientare. Astfel a fost relevat faptul că ,,lipsa controlului şi suportului conduce la o frecvenţă redusă, ocazională, sau chiar la abandon şcolar”. Acest lucru ar putea fi explicat astfel: dacă în cazul unei familii cu ambii părinţi există o distribuire a responsabilităţilor, rolurile parentale exercitându-se în direcţie complementară şi compensatorie, în cazul familiei conduse numai de un părinte tensiunea şi încordarea în adoptarea rolului parental cresc, întrucât obligaţiile ce revin ambilor părinţi trec în sarcina unuia. Situaţia este şi mai gravă atunci când toate aceste responsabilităţi cad pe umerii copiilor care, fiind nevoiţi să poarte de grijã fraţilor mai mici sau chiar de întreaga gospodărie, nu reuşesc să ajungă la timp la şcoală sau să-şi facă temele. Mai gravă este situaţia în care părintele rămas acasă sau îngrijitorul nu acordă importanţă şcolii indicând copilului alte priorităţi.

Maturitatea emoţional-afectivă (voinţa, capacitatea de autoreglare) a copilului este decisivă în conturarea gradului de dezvoltare a personalităţii şi a întregii activităţi şcolare a acestuia. Reuşita şcolară este influenţată şi de particularităţile individuale ale elevilor: nivelul de

8 D. Cheianu-Andrei (coordonator), Necesităţile specifice ale copiilor şi vârstnicilor lăsaţi fără îngrijirea membrilor de familie plecaţi la muncă peste hotare, Chişinău, CEP USM, 2011.



167

aspiraţii, motivaţiile, atitudinea faţă de şcoală, încrederea în instituţia şcolară. Printre motivele identificate ca fiind cauze ale eşecului şcolar la elevii cu cerinţe educaţionale speciale Denisa Manea menţionează a se număra şi dificultăţile de învăţare, oferta educaţională săracă, capacitatea redusă de evaluare şi expertiză a cerinţelor speciale, formarea psihopedagogică insuficientă a cadrelor didactice.9

Apreciind efectele plecării părinţilor, copiii semnalează schimbări în ambele sensuri la capitolul reuşita şcolară. Scăderea randamentului şcolar este asociată de copii cu absenţa suportului şi încurajării din partea părinţilor. Pe de altă parte, creşterea acestuia se datorează dorinţei copiilor de a recompensa efortul părinţilor sau de a corespunde cerinţelor înaintate de ei.10 Un rol esenţial în succesul şcolar al elevului îl au cadrele didactice care trebuie să deţină informaţii despre aceste familii pentru a sprijini atât copiii, cât şi părinţii să devină factori pozitivi în dezvoltarea copiilor.

Ne-am propus să chestionăm 50 studenţi din cadrul Universităţii ,,Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Cahul, studenţi ai căror părinţi sunt plecaţi peste hotarele ţării, cu privire la: problemele cu care s-au confruntat după plecarea părinţilor, persoanele care le-au fost alături în rezolvarea diferitelor situaţii critice, intenţia acestora de a pleca în altă ţară şi nu în ultimul rând aspectul activităţii şcolare după plecarea părinţilor.

Plecarea părintelui/părinţilor la muncă în străinătate poate marca apariţia unei serii de probleme, fie de ordin şcolar sau financiar, medical, social etc. Pentru respondenţii din cadrul universităţii, cele mai frecvente probleme care au apărut după plecarea părinţilor au fost problemele şcolare (38%) şi problemele de sănătate (22%). Atunci când pleacă în străinătate doar unul din părinţi, pot apărea diverse probleme între copil şi părintele rămas acasă, acest gen de situaţie fiind întâlnită în rândul a 16% din respondenţi. 6% dintre cei chestionaţi au afirmat că au avut situaţii conflictuale cu vecinii după plecarea părinţilor în străinătate. În urma analizei datelor chestionarului a fost evidenţiat şi faptul că 18% din respondenţi nu au întâlnit dificultăţi după plecarea părinţilor.

9 Adriana Denisa Manea, Educaţia incluzivă. Teorie şi aplicaţii, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, p. 37. 2 C. Gavriliuc, D. Platon, V. Afteni, Raport de studiu. Situaţia copiilor rămaşi fără îngrijire părintească în urma migraţiei, Chişinău, 2006, p. 48.



168

Figura 1: Probleme ivite după plecarea părintelui/părinţilor:

Rezolvarea problemelor pe care le întâmpină copiii în urma plecării părinţilor la muncă în străinătate poate fi realizată fie cu membrii din familia restrânsă, fie din familia extinsă, fie din afara mediului familial, însă poate să nu vină de la nici unul din grupurile anterior menţionate. Cel puţin aceasta au menţionat 12% din studenţii chestionaţi, care au raportat că nimeni nu îi ajută în rezolvarea problemelor pe care le întâmpină. Atunci când, însă, îi ajută cineva acesta poate fi părintele rămas acasă (12%), în 20% din cazuri este vorba de bunici, 16% din studenţi au indicat prietenii, 12% fraţii şi surorile. În foarte puţine cazuri respondenţii sunt ajutaţi de profesori 14% şi 4% au indicat chiar că au fost ajutaţi de vecini.

Figura 2: Persoanele care au ajutat tinerii în rezolvarea problemelor apărute:

Am introdus în chestionar un item care a avut scopul de a

evidenţia motivele pentru care tinerii ar pleca peste hotarele ţării, astfel am determinat că 44% din subiecţii ar pleca peste hotarele ţării pentru a

38%

22%18% 16%

6%

0%

10%

20%

30%

40%

Probleme

şcolare

Probleme de

sănătate

Nu au avut

probleme

Probleme cu

părintele

rămas

Probleme cu

vecinii

20%16% 14% 12% 12% 12% 10%

4%

0%5%

10%15%20%25%



169

munci, deoarece salariile din Republica Moldova sunt foarte mici. Pentru condiţii de viaţă mai bune ar pleca 14% din respondenţi. Un procent destul de însemnat l-a ocupat cariera profesională, 22% din respondenţi. Pentru realizarea studiilor peste hotare au optat 10%.

Figura 3: Motivele pentru care tinerii ar pleca peste hotarele ţării: Influenţa emigrării părinţilor asupra rezultatelor şcolare este un

alt aspect de interes major pentru cercetarea de faţă. Rezultatele obţinute la acest item sunt destul de îngrijorătoare: 40% din respondenţi au afirmat că performanţele şcolare s-au micşorat după plecarea părinţilor invocând lipsa controlului, libertatea mai mare, dar şi grijile în plus apărute ca rezultat al preluării responsabilităţilor părintelui/părinţilor plecaţi. 28% dintre subiecţi au afirmat că rezultatele lor şcolare au rămas constante. Reuşită mai înaltă afirmă că au dobândit 32% din respondenţi.

Figura 4: Aspecte ale reuşitei şcolare după plecarea părinţilor la muncă peste hotare:

Pentru a

munci

44%

Pentru carieră

22%

Condiţii mai

bune de trai

14%

Pentru a locui

10%

Pentru studii

10%

40%

32%

28%

Rezultate scăzute Rezultate înalte Rezultate constante



170

Plecarea părinţilor peste hotarele ţării în cele mai multe cazuri determină preluarea rolurilor acestora de către tineri. Ne-am propus să elucidăm dacă acest fapt determină absenţa tinerilor de la cursurile şcolare. Astfel respondenţii au acumulat 32% în favoarea absenteismului motivând prin faptul că îndeplinesc munca care o făceau părinţii acasă, alt motiv este faptul că nu le place să înveţe iar părintele plecat este unica persoană care îl determina pe subiect să frecventeze cursurile. 68% afirmă că nu absentează de la ore deoarece nu vor ca părinţii să fie dezamăgiţi de ei.

Figura 5: Nivelul absenteismului şcolar în rândul tinerilor din familii temporar dezintegrate:

Despre situaţia şcolară, părinţii cunosc din relatările directe ale

tinerilor, cel puţin aşa afirmă 76% din subiecţi. Cu dirigintele clasei referitor la rezultatele şcolare comunică doar 10% dintre părinţii respondenţilor. Nici o informaţie privitor la situaţia şcolară nu primesc 14% din părinţii subiecţilor, se pare că aceşti părinţi au mare încredere în copiii lor sau din lipsă de timp şi interes neglijează acest aspect.

În concluzie putem menţiona că deşi din punct de vedere al situaţiei materiale familiile care au cel puţin un membru care lucrează în ţările occidentale o duc mult mai bine, se pare că tocmai această siguranţă financiară îi determină pe elevi să aibă o mai mică atractivitate faţă de carte. Acest lucru se observă şi din faptul că majoritatea îşi doresc ca după finalizarea studiilor să plece la muncă, asemenea părinţilor, spre destinaţii care să le asigure prosperitatea financiară. Probabil şi instabilitatea locurilor de muncă din ţara noastră, şomajul şi munca slab remunerată sunt motive care-i determină pe aceşti tineri să manifeste o slabă motivaţie pentru a învăţa, de unde şi insuccesul şcolar generat ulterior.

O altă cauza a insuccesului şcolar în rândul elevilor respectivi o reprezintă lipsa controlului parental. Chiar dacă mulţi dintre ei au rămas

32%

68%

Creşterea numărului absenţelor Nu absentează



171

acasă cu celălalt părinte, controlul parental este mai mic, deoarece părintele rămas singur preia din sarcinile părintelui plecat, ceea ce conduce la o supraîncărcare a celui dinainte.

Migraţia determină, de asemenea, o transformare esenţială a percepţiei familiei şi educaţiei din perspectiva valorilor promovate. Familia, alături de instituţiile de educaţie şi învăţământ sunt principalii factori care formează şi dezvoltă la tânăra generaţie un sistem complex de valori. Trăim astăzi într-o lume dominată de globalizare, într-un secol al vitezei în care tehnica evoluează rapid şi din păcate suntem martorii fenomenului ,,timpul înseamnă bani”, în care găsim din ce în ce mai puţin timp pentru adevăratele valori, printre care se numără şi educaţia copiilor noştri. Funcţionarea eficientă a unui sistem educaţional depinde mult de onorarea responsabilităţilor asumate de părţile implicate şi de crearea unui parteneriat constructiv şi eficient. Parteneriatul dintre familie şi şcoală constituie o condiţie indispensabilă a educaţiei copiilor, iar stabilirea unor relaţii strânse între părinţi şi profesori asigură buna funcţionare a instituţiei de învăţământ, având impact direct asupra calităţii educaţiei. Chiar dacă se află la distanţă, părinţii trebuie să îşi asume responsabilitatea de a-i creşte şi educa în mod corespunzător. Ei trebuie să cunoască toate succesele şi insuccesele copilului, să se implice activ în soluţionarea problemelor şi în împărtăşirea bucuriei succesului.

Într-o comunitate puternică şi unită, cu un aparat legislativ şi executiv capabil să asigure protecţia şi promovarea drepturilor copilului se impune ca fenomenul migraţiei părinţilor să fie luat în considerare ca o problemă stringentă, ce impune soluţii ferme şi rapide, fără a ne rezuma doar la analizarea datelor statistice.



172

Evocãri/Evocation


PETRU BONTA UN MARTIR UITAT AL REVOLUŢIEI DE LA 1848-1849 DIN TRANSILVANIA

Petru Bonta: a Forgotten Martyr of the 1848-1849 Revolution in Transylvania

Nicolae DUMBRÃVESCU

Abstract:A great deal of attention has been paid by historians to the leading

figures of the 1848-1849 Revolution in Transylvania, yet those from the second and third line have fallen into oblivion. Such an example is the case of Petru Bonta, the tribune from Seuşa, the county of Turda. He had completed his studies in Blaj, where he was also to be found once the revolution breaks out. His was an active role in organizing its proceedings and he also took part in the national meetings in Blaj. Following the September meetings, Bonta was named tribune of the Third Plains Legion lead by Vasile Moldova. He became actively involved in its dealings and so caught the eye of the Hungarian revolutionaries who slaughtered him in the autumn of 1848 in Ogra, as we are told by the report of the priest George Răchită.

Keywords:Tribune, the Revolution of 1848-1849, legion, revolutionary youth, prefect.

Contribuţia tinerilor la Revoluţia de la 1848-1849 din

Transilvania, reprezintă o realitate istorică indubitabilă. Consemnată şi valorificată la justa ei valoare în scrisul istoric dedicat evenimentului, fie că vorbim de istoriografia mai veche sau cea mai nouă, prezenţa tinerilor în prim planul acţiunilor revoluţionare indică o atmosferă politică şi socială de excepţie sub aspectul mentalităţilor şi valorilor noii generaţii de intelectuali, marcată de revoluţia europeană.1

Noua ordine socială, politică şi naţională, promovată la nivel european, găseşte în primul rând susţinători fervenţi în rândul tinerilor români ardeleni, cei mai avizaţi să facă pledoarie unei imperioase nevoi de schimbare. În această ordine de idei majoritatea textelor româneşti, îi prezintă pe tineri ca fiind cei care inoculează ideile naţionaliste, specifice revoluţiei în rândurile ţăranilor, dar şi în postura de a iniţia şi elabora primele programe şi adunări, pentru ca apoi să facă posibilă ţinerea

1 Pentru mai multe amănunte despre participarea tinerilor la Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania vezi: Alin Bogdan Florea, Activism şi implicare politică. Tineri români în Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, teză de doctorat, coordonator ştiinţific prof. univ. dr. Iacob Mârza, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2013. Idem „Tineri şi istoria. Tineri la 1848-1849 în Transilvania”, în B.C.Ş.S., numãr 11, 2005, pp. 103-107; Idem, „Tineri români ardeleni în Revoluţia de la 1848-49”, în B.C.Ş.S., numãr 10, 2004, pp. 119-121; Idem, „Rolul tinerilor în Revoluţia în Revoluţia de la 1848 în Transilvania (Ancheta Kozma)”, în B.C.Ş.S, numãr 9, 2003, pp. 137-140.



174

Adunării Naţionale de la Blaj de la Duminica Tomi şi a Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 3/15 mai 1848. Tot o serie de tineri au mers alături de episcopul ortodox Andrei Şaguna la împărat pentru ai duce acestuia doleanţele românilor transilvăneni. Din această delegaţie au făcut parte 30 de tineri după cum urmează:Vasile Nopcea, Vasiliu Raţiu, Timotei Cipariu, Alexandru Şterca Şuluţiu, Moise Fulea, Iosif Igianu, Ioan Popazu, George Anghel, A. Treboniu Laurian, George Bariţiu, Dimitrie Boeriu, Vasiliu Maiorescu, Constantin Ioan, Ioane Bran Pop de Lemeny, Ioan Bardoşi, Demetriu Făgăraşiu, Agustin Ladai, Constantin Secăreanu, Vasiliu Lancea junior, Tulbaşiu, Clococeanu, Mihăilaşiu, Leone Pop, Leone Lachi, Novacu, Al. Verza, Georgiu, Vas, Georgiu Făgăraşiu, Ioane Iuga, Ioacob Balcheşiu, Demetriu Borcea, Şerbianu Giurculeţiu, Sava Popovici, Teoc Todor, Oprea Circa, Nicolae Martinoviciu, Dionisiu Tobias, Iancu Ionuţiu, Porea, Ioane Pauleti.2 Şi din delegaţia condusă de episcopul Ioan Lemeny ce a mers la Dieta de la Cluj au făcut parte o serie de tineri învăţaţi români dintre care amintim pe: Francisc Boer, Ioan Pop, Parteniu Trombiţaş, Petru Pop, Andrei Pop, Agustin Pop, Ioan Dragomir, Ioan Chirilă, Ioan Sacalai, Ilie Farago, Petru Suciu, Ioan Mărginean, Nicolae Găitan, Bucur Găitan, Petru Dobra, Iosif Barac, Giorgiu Burbea, Ioan A. Navrea, Nicolae Voinescu, Dominic Iordan, Alexandru Iacob, Neagoe Popia, Petru Drăghiciu, Vasiliu Anca, Iosif Velişca, Nicolae Bota, Alexandru Vaida, Georgiu Gal, Constantin Duma, Nicolau Popoviciu, Ioan Corcheş, Petru Ionete, Ioan Corbu, Ioan Lemeni, Georgiu Valea, Radu Leca, Barbu Cepescu, A. Stoica, Nicolae Măciucă, Vasiliu Fodor, Ioan Gligor, Amos Tobias, Ioan Tipeiu, Ioan Rusu, Alexandru Coloşa, Iosif Şuluţiu, Ilie Măcelariu şi alţi.3 Pe aceşti tineri îi caracteriza foarte frumos Ioan Oros alias Rusu, care la aproape o jumătate de secol de la dieta de la Cluj, scria urmãtoarele

rânduri: „… Deputaţiunea română s-a adunat la casa parohială greco-unită din Cluj la protopopul Ioan Fechete Negruţiu de unde în 29 mai, înainte de a se deschide dieta, în rând câte doi cu episcopul Ioan Lemeny în frunte, au mers peste piaţa Clujului care era plină de unguri curioşi şi inimici, la cortelul gubernatorului transilvan Iosif Teleki de i-am predat petiţiunea cestiunată iar de acolo ne-am dus la comisarul regesc baron Antoniu Puchner de l-am salutat în numele naţiuni române din Transilvania, iar după ieşire am petrecut pe episcopul Ioan Lemeny până la protopopul Ioan Fechete Negruţiu, de unde apoi ne-am împrăştiat prin oraş, aşteptând deschiderea dietei cu mare curiozitate. Deputaţiunea noastră cu episcopul

2Documente privind Revoluţia de la 1848 din Ţările Romane C. Transilvania, volum IV, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1998, p. 44. 3Ibidem, pp. 48-49.



175

Ioan Lemeny în frunte au constat din vicari, protopopi parohi, profesori, advocaţi amploiaţi mai ales din Sibiu, cancelişti de la Tabla Regească din Oşarheiu, neguţători din Braşov şi alţi inteligenţi din toată Transilvania îmbrăcaţi în gală şi cu mânuşi albe şi când am trecut peste piaţă către castelul gubernatorului unguri se uitau la noi cu ochi de tigrii ca la minune şi ziceau: de unde atâţia români? Era şi ceva impunător şi surprinzător de a se vedea în rândul celor mai fanatici maghiari în Cluj deodată atâţia români zdraveni cu tipurile lor romane”.4 După aceea realizări măreţe, tinerii români transilvăneni au reuşit cu mari sacrificii să ţină o a doua adunare la Blaj (13 septembrie) şi o a treia (24 septembrie), în care s-a hotărât ca românii transilvăneni să se înarmeze şi să ia toate măsurile împotriva terorii.5

Momentul coincide cu preluarea conducerii revoluţiei de către aceştia în mod oficial, urmat de cea a puterii, pe baza principiului majorităţii care deschide perioada unui război civil, care duce la rândul său la afirmarea unei întregi galerii de figuri remarcabile de tineri precum: Avram Iancu,6 Constantin Romanu Vivu,7 Ioan Buteanu,8 Simeon

4 Ioan Oros alias Rusu, Memorii, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ioan Ranca, Bucureşti, 1989, pp. 43-44. 5 Silviu Dragomir, Studii privind istoria Revoluţiei române de la 1848, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989, p. 8. 6 Silviu Dragomir, Avram Iancu, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968; Florian Dudaş, Avram Iancu-eroul românilor, Oradea, Editura Lumina, 1993; Gelu Neamţu, Avram Iancu-mit, realitate, simbol, Cluj-Napoca,Editura Argonaut, 2012; Ştefan Pascu, Avram Iancu-viaţa şi faptele unui erou şi martir, Bucureşti, Editura Meridiane,1972; Ioan Ranca, Avram Iancu pe baricadele Apusenilor. Relatări contemporane ale unor apropiaţi şi adversari, Târgu-Mureş, Editura Pax-historica,1996; Ion Ranca, Valeriu Niţu, Avram Iancu. Documente, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974; Pompiliu Teodor, Avram Iancu în memorialistică, Cluj-Napoca,Editura Dacia, 1972. 7 Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus, Avram Iancu şi prefecţii săi, Târgu-Mureş, Editura Casa de Editură Petru Maior, 1997, pp.104-113. Ioan Chiorean, „Constantin Român-Vivu”, în Profiluri Mureşene, volum I, Târgu-Mureş, 1971, pp. 119-130. 8 Vasile Iuga, Ioan Buteanu, fiu al Sighetului, erou şi martir naţional, Cluj-Napoca, Editura, Societăţi culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, 2012; Călin Dorin Petric, „Repere ale istoriei locale buceşene. Ioan Buteanu (1821-1849)-eroicul prefect al Zarandului”, în Perspective istorice. Revista Asociaţiuni profesorilor de istorie din România „Clio”- filiala Hunedoara, 2010, numãr 1, pp. 34-41; Iosif Pop junior, „Ioan Buteanu, fiu al Sighetului şi erou al neamului românesc”, în Maramureş vatră de istorie milenară, volum V, 2004, pp. 311-312; Valer Hosu, „Două destine împletite tragic-Ioan Buteanu şi vărul sau Mihai Lupu Hosu”, în Maramureş vatră de istorie milenară, volum V, 2004, pp. 307-310. Ioan M. Bota, „Cinstirea unui mare şi vrednic înaintaş-prefectul Ioan Buteanu”, în Maramureş vatră de istorie milenară, volum V, 2004, pp. 303-306; Eugen Hulea, „Ioan Buteanu”, în Apulum, numãr X, 1972, pp. 387-395; Silviu Dragomir, Ioan Buteanu prefectul Zarandului în ani 1848-49, Bucureşti Editura Casei Şcoalelor, 1928.



176

Balint,9 Petru Dobra,10 Mihai Andreica,11 Nicolae Solomon,12 Gheorghe Anghel,13Vasile Moldovan,14 Ioan Oros alias Rusu,15 Pentru Bonta, Alexandru Bătrâneanu, Vasile Simionaş,16 Ioan Axente Sever,17 Nicolae

9 Ioan Furdui, „Simion Balint şi alte personalităţi ale Roşiei Montane”, în Istorie şi societate. Studii şi comunicări, volum I, Ploieşti, 2010, pp. 85-87; Gelu Neamţu, „Arestarea, cercetarea, deţinerea şi eliberarea lui Simion Balint la 1848”, în Naţiunea Română. Idealuri şi realităţi istorice. Acad. Cornelia Bodea la 90 de ani, Bucureşti, 2006, pp. 270-289; Traian Rus, Simion Balint fiu al Ţări Moţilor, Cluj-Napoca, Editura Eta, 2003; Teodor Şandor, „Simion Balint, prefectul vechilor saline (Turda)”, în 1848 Blajul şi amintirea Revoluţiei, Blaj, 1998, pp. 194-202; Eugen Hulea, „Simion Balint”, în Apulum, numãr X, 1972, pp. 421-431; Nerva Hodoş, Simion Balint: Viaţa şi luptele lui în Munţii Apuseni ai Ardealului la 1848-1849, Bucureşti 1913; E. Hodoş, Simion Balint: din istoria vieţii sale, fapte şi lupte din Munţii Apuseni ai Ardealului în 1848-1849, Sibiu, Editura Arhidiecezană. 10 Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus, Avram Iancu, pp. 94-103; Gheorghe Anghel, „Petru Dobra, un prefect martir al Revoluţiei de la 1848 din Transilvania”, în Apulum, numãr X, 1972, pp. 373-386; 11 Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus, Avram Iancu, pp. 126-128. 12 Liviu Botezan, Ela Cosma, Ionuţ Isac, Attila Varga, Dicţionar al personalităţilor Revoluţiei de la 1848-1849 din Banat şi Transilvania. Chipuri dintr-un an de neuitat, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, pp. 390-397; Gheorghe Anghel, ,,Nicolae Solomon, prefect de Haţeg şi Hunedoara”, în Apulum, numãr X, 1972, pp. 407-420. 13 Liviu Palihovici, „Gheorghe Anghel despre conflictul de la Zlatna”, în Dacoromania, numãr 3, 2000, pp. 15-17. 14 Nicolae Dumbrăvescu, „Vasile Moldovan. Prefectul Legiuni a III-a de Câmpie”,în Oglinda Literară, numãr 120, 2011, pp. 7350-7351, şi numãr 121, p. 7630; Paul Abrudan, Prefectul Paşoptist Vasile Moldovan, Bucureşti, Editura Militară, 1970; Petre Baciu, Prefectul Legiuni a-III-a, Bucureşti, Editura Litera, 1976. 15 Nicolae Dumbrăvescu, „Ioan Oros alias Rusu o viaţă, o istorie, un destin”, în Sentenţia, Târgu-Jiu, Editura Academica Brâncuşi, 2013, pp. 61-78; Maria Totu (coordonator), Bărbaţi ai datoriei 1848-1849. Mic Dicţionar, Bucureşti, Editura Militară 1984, pp. 244-245; Ioan Chiorean „Ioan Oros (Rusu)”, în Profiluri Mureşene, volum I, Târgu-Mureş, 1971, pp. 81-90; Vasile Netea, „Un memorialist paşoptist. Ioan Oros alias Rusu”, în Studii. Revistã de Istorie, tomul 22, numãr 3, 1969, pp. 517-529. 16 Pentru mai multe amănunte despre viaţa şi activitatea prefectului respectiv viceprefectului Legiuni Câmpiei vezi: Nicolae Dumbrăvescu, „O consemnaţiune mai puţin cunoscută a protopopului Ştefan Moldovan privitoare la victimele Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania”, în volumul Fragmente din trecut. Tinerii cercetători şi istoria, coordonat de Anamaria Macavei, Diana-Maria Dăian, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2015, pp. 121-125; Idem, ,,Un izvor narativ mai puţin cunoscut despre tinerii ucişi în Cluj în timpul Revoluţiei de la 1848-1849, în Astra Salvensis, an II, numãr 4, 2014, pp. 37-40; Vasile Lechinţan, Martiri români din Câmpia Transilvaniei la 1848. Alexandru Bătrâneanu, Vasile Simonis şi Vasile Turcu, Cluj-Napoca,Editura Clusium, 1996; I. Chiorean, „Alexandru Bătrâneanu”, în Profiluri Mureşene, volum II, Târgu-Mureş, 1972, pp. 31-44; Ştefan Pascu, Alexandru Chiorean alias Bătrâneanu, Sibiu, Editura Asociaţiuni „Astra”, 1939. 17 Nicolae Dumbrăvescu, ,,Pagini de „memorialistică măruntă” despre prefectul Ioan Axente Sever”, în Astra Salvensis, an III, numãr 5, 2015, pp. 55-71; I. Gheorghe Biriş,



177

Vlăduţiu18 şi alţi. Prin urmare, după cum putem observa din istoriografia românească, dedicată Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania, acestor tineri conducători ai revoluţiei li s-au dedicat remarcabile monografii, însă cei din „linia a doua şi a treia” au rămas în uitare.

Un bun exemplu în acest sens este şi cazul Petru Bonta, originar din localitatea Seuşa comitatul Turda. Acesta îşi face studiile la Blaj, unde trăieşte revoluţia ca student-teolog în anul al IV-lea după cum aflăm din Protocollum Classificationum ductum pro Auditoribus Studiorum Theologicum in Seminario Diocesano Blasiense.19 Colegi i-a avut pe Nicolae Albani, Simion Mihali, Vasile Pop, Ioan Pop, George Raţiu, Ioan Cioara, Iosif Tamaş, Vasile Turcu.20 Se implică activ în organizarearevoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania, fiind unul dintre tinerii teologi blăjeni, care a răspândit proclamaţia lui Aron Pumnu, prin care îi chema pe români la adunarea de la Duminica Tomi de la Blaj.

Participă la Marea Adunare Naţională de la Blaj şi la cele din toamna anului revoluţionar 1848 (13 respectiv 24 septembrie), adunări în urma cărora este numit tribun al Legiuni a III-a de Câmpie, condusă Vasile Moldovan. De la prefectul Vasile Moldovan, primeşte misiunea de a organiza cele 11 sate din împrejurimile Cetăţi de Baltă. Tribunul Bonta adună încă de la începutul luni octombrie gloate de români din satele: Blăjel, Peucea şi Dîrlos, cam 400 de persoane, pe care îi va duce în 14 octombrie 1848 la Mediaş, aliniaţi în ordine militară şi cu sunet de tobe pentru a depune jurământ. Acest eveniment este descris de protopopul

Ioan Axente Sever şi timpul său, ediţia a II-a revizuită şi completată cu adnotări, texte şi alte documente şi fotografi de Liana Biriş, Vochiţa Ionescu, Blaj, Editura Astra, 2011; C. Constantin Gomboş, „Prefectul Axente Sever în timpul revoluţiei transilvane de la 1848-1849”, în Columna 2000, numãr 37-38, 2009, pp. 27-29; Finca Lazăr, File Salvate: aspecte din activitatea lui Axente Sever, Sibiu, Editura Psihomedia, 2008; Ioan Gabor, Ioan Axente Sever. Un nume pentru neuitare (1821-1906), Sibiu, Editura Tribuna, 2006; Gheorghe Stănescu, „Ioan Axente Sever, simbol al demnităţi naţionale (3/15 aprilie 1821-13 august 1906)”, în Dacoromania, numãr 25, 2006, pp. 33-34; Gheorghe Stãnescu, „Un erou transilvănean: Ioan Axente Sever”, în Historia, numãr 59, 2006, pp. 41-43; Adrian T. Pascu, Ioan Axente Sever (1821-1906): viaţa şi activitatea militantă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985. 18 Petre Baciu, Prefectul Câmpiei ardelene, Bucureşti, Editura Litera, 1977; Ioan Chiorean, ,,Nicolae Vlăduţiu”, în Profiluri Mureşene, volum II, Târgu-Mureş, 1973, pp. 17-30; Ioan Oltean, „Momente din activitatea Prefectului Câmpiei, Nicolae Vlăduţiu”, în Apulum, numãr X, 1972, pp. 397-406. 19Iacob Mârza, ,,Şcolile de la Blaj şi Revoluţia de la 1848 -1849 din Transilvania”, în volumul ,,Omagiu Părintelui Profesor Ioan Mitrofan la 65 de ani de viaţa şi 35 de ani de preoţie”, coordonat de William A. Bleiziffer, Cluj-Napoca, Presa Universitara Clujeană, 2014, pp. 316. 20Ibidem, p. 317



178

Ştefan Moldovan în memoriile sale, care spunea că a văzut această mulţime tocmai când mergea cu preotul din Proştea să îngroape un mort:„[…] M-am uimit de această apariţie neaşteptată şi întrebând pe conducătorul Petru Bonta că unde merg, el a răspuns, că la Mediaş. Eu am mai adăugat că pentru ce? El a răspuns „ca să vestim păcatele ungurilor şi să jurăm pe oameni”. După aceasta l-am întrebat că aţi dat de ştire cuiva? El mi-a răspuns că la nimeni, că nu-i de lipsă, pentru că şi saşi sunt ai împăratului şi noi suntem ai împăratului”.21 Tot din memoriile protopopului din Mediaş, aflăm că Petru Bonta a ajuns cu mica lui armată în piaţa Mediaşului, unde li s-a citit jurământul de către maiorul Clococeanu. Mulţimea în frunte cu Petru Bonta a exaltat de bucurie cu ,,vivate pentru împărat, pentru guvernul ţări, consulul cetăţi şi oficiali lui, pentru d. Clococeanu şi notarul cetăţii”.22

Manifestările de la Mediaş, care l-au avut în prim plan pe tribunul Legiunii a III-a de Câmpie, Petru Bonta, nu au trecut neobservate de autorităţile maghiare care vor încerca prin orice mijloace să-l captureze. Este încercuit la un moment dat în localitatea Hăranglab de către armata revoluţionară maghiară, însă scapă de la moarte cu ajutorul ţăranilor.23 Acest eveniment va lăsa urme adânci în sistemul său nervos, după cum ne precizează Ştefan Moldovan în memoriile sale: „[…] spaima aceea i-a clătinat mintea, încât vorbea de multe ori fără niciun sens şi nu putea dormi noaptea’.24

Protopopul de Mediaş, observând că starea de sănătate a tribunului Legiunii a III-a de Câmpie este precară, a hotărât după cum aflăm din propriile memorii că după adunarea pe care Pentru Bonta a ţinut-o la Dârlos, în 15 octombrie să liniştească populaţia românească, iar pe Petru Bonta să-l trimită la Blaj pentru a fi ferit de primejdie întrucât revoluţionarii maghiari doreau să scape cu ori ce preţ de el. Ajuns la Blaj tribunul lui Vasile Moldovan, Petru Bonta, nu zăboveşte foarte mult timp în oraşul de pe Târnavă întrucât, spre sfârşitul lunii octombrie îl regăsim din nou preocupat de organizarea celor 11 sate din jurul Cetăţii de Baltă.

Pe la sfârşitul lunii octombrie a anului 1848 pe fondul acutizării luptelor dintre trupele revoluţionare maghiare şi cele româneşti, prefectul Vasile Moldovan, după ce face o colectă de 60 florini îl trimite pe Petru

21 Ştefan Moldovan, „Extras din ziarul vieţii mele de la 15 martie 1848 până la 18 ianuarie 1848”, în Transilvania, an VIII, numãr 8, p. 92. 22Ibidem, p. 92. 23 Silviu Dragomir, Studii privind istoria Revoluţiei române de la 1848, ediţie îngrijită, introducere, note şi comentarii de Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989, p. 205. 24 Ştefan Moldovan, „Extras din ziarul”, p. 92.



179

Bonta la Mediaş pentru a cumpăra: praf de puşcă, gloanţe, alice de lup, cremeni,25 întrucât puţinele puşti pe care le aveau luptătorii Legiunii a III-a de Câmpie erau de diverse modele.26

Întorcându-se de la Mediaş cu muniţia necesară ostaşilor Legiunii a III-a de Câmpie, Petru Bonta este surprins de trupele contelui Lazăr în Cucerdea după cum aflăm din memoriile lui Isaia Moldovan: „[…] ajunşi în Blăşinel am mers la căpitan unde sau întrunit mai multe persoane şi ne-au povestit că Petru Bonta în râtul Cucerzi a fost atacat şi bătut”.27 Scapă cu fuga fiind călare pe un cal sur al lui Dumitru Filimon, este ajuns în Ogra unde, după cum aflăm din raportul preotului George Răchită, Petru Bonta a fost măcelărit împreună cu alţi însoţitori de ai săi, între care amintim pe Ioan Bretian, Ioan Oltean, Petru Viciu, Simion Cîmpianu, Matei Cîmpianu, Vasile Cîmpianu Bardas, Vasile Gligor, Borza Ioan, Susan Georgie, Vasii Pînzariu, Toader Curicean şi Ion Vlăduţ.28 În urma sa a rămas un tată singur, cu mari datorii şi fără de niciun ajutor.

Prin devotamentul său putem spune că Petru Bonta a făcut parte din rândurile acelor tineri, care şi-au jertfit viaţa pentru naţiunea română, luptând până la ultima picătură de sânge pentru a vedea naţiunea lor cel puţin pe aceeaşi treaptă cu celelalte din Transilvania.

25 Isaia Moldovan, Din întâmplările vieţii. Note şi schiţe, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Dumbrăvescu, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014, p. 28. 26 Ibidem, p. 33; Vasile Moldovan, Memorii din 1848-49, Braşov, Tipografia A. Mureşianu, 1895, p. 89. Ioan Oros alias Rusu, Memorii, pp. 67. 27 Isaia Moldovan, Din întâmplările vieţii, p. 33. 28 Elena Mihu, Un apel către cei morţi. Rapoartele preoţilor greco-catolici 1848-1849, Blaj, Editura Buna Vestire, 2012, p. 409.


PREOTUL VASILE DUMBRAVÃ (1854-1907) ŞI ACTIVITATEA LUI PASTORALÃ ÎN LOCALITÃŢILE BICHIGIU ŞI SALVA Priest Vasile Dumbravã (1854-1907) and his Pastoral Activity in

Bichigiu and Salva

Iuliu-Marius MORARIU

Abstract:In this study, the author presents the life and activity of the priest Vasile Dumbravă (1854-1907), which ruled the parishes from Bichigiu (1879-1891) and Salva (1891-1907) and built the stone Church from Salva, which is still in use today. Using documents provided from the National Archives, Bistriţa-Năsăud Direction, but also published information from sources like The Schematism (the census published by the Greek-Catholic Church) or the yearly report of the Border Gymnasium from Năsăud, a detailed presentation of his life and activity is being offered. The research returns to the historiography the personality of the priest Vasile Dumbravă from Salva and Bichigiu, and a part of the history of the Greek-Catholic Church of the area. At the end of the text, it also offers two of the most important documents about the life and activity of this priest, consisting in the decision of the diocese of Gherla to appoint him as priest of Salva parish.

Keywords: curacy, clergy, church, founder, Greek-Catholic Church.

Despre activitatea parohiei Salva s-a mai scris de-a lungul timpului, studiul profesorului Dionisie Piciu,1 scurta prezentare a parohiei greco-catolice realizată de către ex-parohul greco-catolic Ceuca Login2 sau medalionul pe care subsemnatul l-a dedicat preotului Iuliu-Morariu,3 constituind principalele materiale istoriografice în acest sens. Acestora li se adaugă referirile la preoţii locului sau istoria comunităţii din paginile unor monografii, studii sau articole,4 scrise cu precădere de către autori proveniţi din partea locului.

1 Dionisie Piciu ,,Biserica şi slujitorii ei”, în Ana Filip, Ioan Morariu (coordonatori), Salva-repere monografice, Bistriţa, Editura ,,George Coşbuc”, 2005, pp. 213-223. 2 Login Ceuca, ,,Scurtă istorie a parohiei greco-catolice din Salva”, în Ibidem, pp. 224-231. 3 Iuliu-Marius Morariu, ,,Preotul astrist Iuliu Morariu din Salva”, în Virgil Şerbu Cisteianu (coordonator), Reporter prin Ţara Năsăudului, Alba-Iulia, Editura Gens Latina, 2012, pp. 66-72. 4 A se vedea, de exemplu: Gabriela Sermeşan, Elemente de cultură tradiţională în comuna Salva, Beclean, Editura Clubul Saeculum, 2009; Măricuţa Codrea, Vasilica Augusta Puica, Salva, schiţă monografică, Cluj-Napoca, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş ,,Dragoş Vodă”, 2003; Vasilica Augusta Găzdac, Salva, monografie istorică, demografică şi antropologică, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2012; Ana Filip, Iuliu-Marius Morariu, Istoria Mănăstirii ,,Izvorul Tămăduirii” Salva, Blaj, Editura ,,Astra”, 2013; Iuliu-Marius Morariu, ,,Comuna Salva în perioada 1880-1910. Studiu demografic”, în Arhiva Someşană, seria a III-a, numãr 13, 2014, pp. 71-76.



181

Cu toate acestea, multitudinea de documente păstrate atât în arhivele bistriţene, cât şi în cele clujene, oferă încă spaţiu şi informaţii pentru viitoare cercetări originale. O astfel de cercetare se doreşte şi cea de faţă, dedicată preotului Vasile Dumbravă, paroh în localităţile Bichigiu şi Salva, pomenit pe alocuri în istoriografia locală, dar insuficient cunoscut astăzi. În cadrul ei, vom încerca, pe cât posibil, reconstituirea traseului său biografic şi prezentarea unor aspecte privitoare la pastoraţia lui în localităţile pomenite. Acesta s-a născut în anul 1854 în localitatea Ragla,5 aflată actualmente pe teritoriul judeţului Bistriţa-Năsăud6 şi a studiat între anii 1867-1873, la Gimnaziul Grăniceresc Năsăudean, pe care nu l-a absolvit însă,7 transferându-se, cel mai probabil, la finele clasei a şasea, la Academia Teologică de la Gherla. Ca elev, nu s-a remarcat prin performanţe deosebite în plan şcolar, reuşind să se menţină, pe tot parcursul studiilor gimnaziale, în prima jumătate valorică a clasei. În clasa întâi, când, la finele anului s-a clasat al 15-lea între cei 34 de elevi ai şcolii,8 l-a avut ca diriginte pe Teodor Dumbravă,9 pe care însă nu îl va păstra în anii următori.10În clasa

5 Cu privire la locul naşterii lui, autorii optează pentru mai multe variante. Astfel, de exemplu, Vasile Tutula, în monografia dedicată localităţii Telciu, de care aparţine şi localitatea Bichigiu, susţine că s-a născut în Budacu Român (Vasile Tutula, Comuna Telciu (1245-2004)-judeţul Bistriţa-Năsăud. Repere monografice. Un sat de pe Valea Sălăuţei-Muza lui George Coşbuc, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2004, p. 111; Cf. Nicolae Târgoveţ, Bichigiu-străveche vatră românească. Moment aniversar-500 de ani de atestare istorică a Bisericii Ortodoxe din localitate, Bistriţa, Editura Charmides, 2001, p. 13), în timp ce Dionisie Piciu, plasează locul naşterii lui la Ruşii Munţi (Dionisie Piciu ,,Biserica şi slujitorii ei”, p. 221;). Cu toate acestea însă, atât rapoartele Gimnaziului grăniceresc năsăudean, al cărui elev a fost (Cf. ***, A doua programa dela Gimnasiulu publicu superiore romanescu gr.catolicu de in Naseudu pre anulu scolastecu 1870-71 (cu un apendice statistecu alu scolei normali principali si de fetite romane gr. cat. dein Naseudu), Bistritia, Tipografia Filtsch, 1871, p. 49), cât şi cercetători precum Lazăr Ureche, care s-au preocupat de istoria zonei, arată că era născut în localitatea Ragla (Cf. Lazăr Ureche, Fondurile grănicereşti năsăudene (1851-1918), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2001, p. 193). 6 Dionisie Piciu ,,Biserica şi slujitorii ei”, p. 221. 7 Fapt ce explică lipsa numelui său din lista absolvenţilor şcolii năsăudene pe care au întocmit-o, cu prilejul aniversării unei jumătăţi de secol de la înfiinţare, Virgil Şotropa şi Nicolae Drăganu. Cf. Virgil Şotropa, Nicolae Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene, scrisă cu prilejul jubileului de 50 de ani de existenţă (1863-1913) a gimnaziului superior fundaţional din Năsăud, Năsăud-Naszod, Tipografia lui G: Matheiu in Bistriţa, 1913, p. 373. 8 ***, Reportu anuale despre Gimnasiulu romanu greco-catholicu din Naseudu pentru anulu scolastecu 1867-8, Bistritia,Tipariul lui J. E. Filtsch, 1868, p. 7. 9 ***, ,,Planulu de prelegere pre anulu scolastecu 1867-8”, în Reportu anuale despre Gimnasiulu romanu greco-catholicu din Naseudu pentru anulu scolastecu 1867-8, Bistritia, Tipariul lui J. E. Filtsch, 1868, p. 4.



182

a doua şi în cea de-a treia, va avea aceleaşi calificative la materiile predate. Astfel, purtarea va fi clasată în ambii ani drept bună,11 limba latină şi cea română vor fi evaluate cu calificativul ,,mulţumitoriu”, iar celelalte materii vor primi toate ,,destulitoriu”.12 Dirigenţia va fi de asemenea clasată în ambii ani cu calificativul pomenit anterior. În clasa a treia însă, evaluatorul va fi Ioan Marţian.13 Începând cu clasa a treia, dirigintele lui va fi Ioan Mălaiu.14 Calificativele vor rămâne şi ele similare în clasele a patra15 şi a cincea, la finele celei din urmă acesta fiind însă clasificat cu situaţia generală ,,prima”,16 fapt ce denotă un oarecare progres. Anul şcolar 1872-1873 este ultimul în care Vasile Dumbravă mai apare în cataloagele şi foile matricole ale şcolii de la Năsăud. Atunci, el se va clasa de asemenea în prima jumătate a clasei sale, însă din cei 34 de elevi câţi au început studiile la Năsăud, vor fi rămas atunci doar 17.17 În

10 Astfel, de exemplu în clasa a doua, dirigintele sãu va fi Nicolae Pop, profesorul de ştiinţele naturii. ***, Reportu anuale despre Gimnasiulu romanu greco-catolicu dein Naseudu pentru anulu scolastecu 1868-9, Gherla, Cu literile Tipografiei Diocesei Greco-Catholice, 1869, p. 8. Cf. Vasile. Gr. Borgovan, Amintiri din copilărie (1859-1873), Braşov, 1907, p. 146; Gheorghe Namţu, Vasile Gr. Borgovan, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972, p. 23. 11 ***, Reportu anuale despre Gimnasiulu romanu greco-catolicu dein Naseudu pentru anulu scolastecu 1868-9,p. 8; ***, Programa dela gimnasiulu romanescu gr-catolecu de in Naseudu pre anulu sc olastecu 1869-70, Tipografia Filsch, Bistritia, 1870, p. 38. 12 ***, Reportu anuale despre Gimnasiulu romanu greco-catolicu dein Naseudu pentru anulu scolastecu 1868-9, p. 8; ***, Programa dela gimnasiulu romanescu gr-catolecu de in Naseudu pre anulu sc olastecu 1869-70, p. 38. 13 ***, ,,Planulu de invetiamentu in cele siepte clasi gimnasiali”, în Programa dela gimnasiulu romanescu gr-catolecu de in Naseudu pre anulu sc olastecu 1869-70, Bistritia, Tipografia Filsch, 1870, p. 27. 14 ***, ,,Planulu de invetiamentu in cele VIII clasi gimnasiali”, în A doua programa dela Gimnasiulu publicu superiore romanescu gr.catolicu de in Naseudu pre anulu scolastecu 1870-71 (cu un apendice statistecu alu scolei normali principali si de fetite romane gr. cat. dein Naseudu), Bistritia,Tipografia Filtsch, 1871, p. 43; ***, ,,Sciri scolastece”, în A treia programa dela gimnasiulu publicu superiore romanescu (granitiarescu) gr. catolicu de in Naseudu pre anulu scolastecu 1871-72, Bistritia, Tipografia Filtsch, 1872, p. 47; ***, ,,Sciri scolastece”, în A patra Programa dela gimnasiulu publicu superiore romanescu (granitiarescu) gr. catolicu de in Naseudu pre anulu scolastecu 1872-73, Bistritia, Tipografia Filtsch, 1873, p. 30. 15 ***, A doua programa dela Gimnasiulu publicu superiore romanescu gr.catolicu de in Naseudu pre anulu scolastecu 1870-71 (cu un apendice statistecu alu scolei normali principali si de fetite romane gr. cat. dein Naseudu), p. 49. 16 ***, A treia programa dela gimnasiulu publicu superiore romanescu (granitiarescu) gr. catolicu de in Naseudu pre anulu scolastecu 1871-72, Bistritia, Tipografia Filtsch, 1872, p. 52. 17 ***, A patra Programa dela gimnasiulu publicu superiore romanescu (granitiarescu) gr. catolicu de in Naseudu pre anulu scolastecu 1872-73, Bistritia, Tipografia Filtsch, 1873, p. 36.



183

anul următor, numele lui nu mai apare în lista anuală a absolvenţilor,18 fapt ce îl poate duce pe cercetător cu gândul la trei posibilităţi: abandonul şcolar, faptul de a fi rămas repetent sau transferul la o altă şcoală. Dacă ar fi vorba despre primele două situaţii, acest lucru s-ar fi menţionat desigur în raportul anual. E vorba însă despre transferul lui la Academia Teologică Greco-Catolică din Gherla. Lazăr Ureche, care a analizat Fondurile Grănicereşti Năsăudene, instituţia ce se ocupa cu stipendierea tinerilor studioşi ai zonei, îl menţionează în lista celor care au beneficiat de o bursă din partea acestora între anii 1875,1876 şi 1878-1879.19 Din analiza statisticii pe care ne-o pune la dispoziţie, deducem că au existat întreruperi în perioada sa de studii, datorate fie lipsei de resurse financiare, fie faptului de a nu fi fost un şcolar foarte studios. În anul finalizării studiilor, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Bichigiu, o localitate destul de mică din perspectivă demografică.20 Aici a fost iniţial numit ca administrator interimar şi apoi, din data de 30 noiembrie, la câteva săptămâni după ce a poposit în localitate, a devenit paroh al satului.21Ca preot în acest sat însă, s-a găsit în repetate rânduri în imposibilitatea de a se întreţine, fapt ce l-a făcut să îşi depună constant dosarul în vederea obţinerii unei parohii mai bune (1886 la Ciceu-Cristur,22 Chiuza, în 188923 sau 1890 la Feldru),24 după cum aflăm de la Mirela-Popa Andrei:,,Problema exagerării ,,competinţelor” stolare nu avea să-şi găsească rezolvare definitivă în acea perioadă. Ea a rămas o problemă mai ales în parohiile sărace ale vicariatului, unde disperarea preoţilor,

18 ***, Programa a cincea a gimnasiului superriore romanu gr.-catolicu dein Naseudu publicata la finea anului scolastecu 1873-74, Bistritia, Tipografia Filtsch, 1874, p. 44. 19 Lazăr Ureche, Fondurile grănicereşti năsăudene (1851-1918), p. 193. 20 ***, Schematismus cleri diocesis Syamosujvariensis gracei ritus catholicorum pro anno a Christo nato MDCCCC, Syamosyujvarini, Typis Tipographiae Diocesanae, 1900, p. 302; Cf. Vasile Tutula, Comuna Telciu (1245-2004), p. 111; Nicolae Târgoveţ, Bichigiu-străveche vatră românească, p. 13. Cf. Serviciul Judeţean Bistriţa-Năsăud a Arhivelor Nationale (în continuare se va cita SJAN), Fond Vicariatul Rodnei, dosar 417/1879, f. 129-130. 21 Mirela-Popa Andrei ne oferă detalii cu privire la statutul lui: ,,În parohia vacantă Bichigiu a fost dispus ca administrator interimar preotul nou hirotonit, Basiliu Dumbravă. Prin intermediul mai multor cereri adresate verbal, fruntaşii comunei au cerut ca acesta să le fie desemnat preot local. Pentru a putea lua pulsul lucrurilor, vicarul s-a deplasat la faţa locului într-o zi de duminică, 30 noiembrie, participând şi la cultul religios ţinut de V. Dumbravă. Cu această ocazie, după ce s-a încheiat slujba, în cancelaria comunală a fost luată o declaraţie scrisă a bichigenilor, care cuprindea mărturisirea unanimă că-l voiesc preot pe acesta, precum şi angajamentul împlinirii a câtorva condiţii de natură materială”. Mirela Andrei, La graniţa Imperiului. Vicariatul Greco-Catolic al Rodnei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006, p. 199. 22 SJBNAN, Fond Vicariatul Rodnei, dosar 598/1888, f. 131-132. 23 Ibidem, dosar 615-1889, f. 21. 24 Ibidem, dosar 632/1890, f. 111 r şi 112 r.



184

izvorâtă din teama că nu aveau să poată asigura subzistenţa de zi cu zi a familiilor, i-a determinat uneori să forţeze nota. A fost şi cazul preotului din Bichigiu, Vasile Dumbravă, care din dorinţa de a-şi ameliora existenţa materială, a candidat în mai multe rânduri pentru a obţine o altă parohie oriunde în dieceză (Ciceu-Cristur în 1886, Chiuza în 1889) sau a apelat deseori la oficiul vicarial în vederea obţinerii unui ajutor din fondul religionar”.25

Problemele financiare ale preotului Dumbravă se vor încheia însă la finele anului 1891, când va fi numit preot în localitatea Salva, ce avea, la acea vreme, un număr de 1636 credincioşi greco-catolici.26 Poposit aici într-un context agitat, la finele unei dispute între susţinătorii preotului din Măluţ, Gavrilă Petri, originar din Salva,27 el va prelua parohia de la Demian Popa, care va deveni, la rândul lui, preot în Bichigiu. În momentul sosirii lui aici, în localitate exista, conform şematismului de la 1900, o biserică închinată Maicii Domnului, edificată la anul 1700.28 Aceasta va fi înlocuită în timpul său de o frumoasă şi spaţioasă Biserică de zid, a cărei construcţie a început în anul 1898 şi a fost finalizată în anul 1901.29De asemenea, din punct de vedere administrativ, preotul s-a remarcat şi prin alte activităţi gospodăreşti, precum îngrădirea cimitirelor comunale din Mocirlă şi Poderei.30

Vreme de 17 ani el s-amai preocupat şi de problemele pastorale ale comunei. Multele circulare episcopale păstrate în fondul parohial în timpul său ni-l relevă ca pe un iubitor de istorie,31 în vreme ce, registrele parohiale arată că avea o activitate amplă şi în ceea ce priveşte botezurile şi înmormântările.32

25 Mirela Andrei, La granţia Imperiului, p. 238. 26 ***, Schematismus cleri diocesis Syamosujvariensis gracei ritus catholicorum pro anno a Christo nato MDCCCC, p. 302. 27 Pentru mai multe detalii cu privire la această dispută, a se vedea: SJBNAN, Fond Vicariatul Rodnei, dosar 649 / 1891, f.26, 45-46, 85-88-90. 28 ***, Schematismus cleri diocesis Syamosujvariensis gracei ritus catholicorum pro anno a Christo nato MDCCCC, p. 302. 29 Dionisie Piciu, ,,Biserica şi slujitorii ei”, p. 222. 30 Ibidem, p. 222. 31 SJBNAN, Fond Oficiul parohial greco-catolic Salva, dosar 1/1892- 1936-1938, f. 1-14. De altfel, această calitate este reliefată şi de bogata sa implicare în cadrul ,,Astrei”. Cf. Ioan Seni, Pagini din istoricul Despărţământului ASTRA Năsăud, col. ,,Conferinţele Bibliotecii ASTRA”, volum 132, Sibiu, Biblioteca Judeţeană ,,Astra”, 2011, p. 11; Iuliu-Marius Morariu, ,,Înfiinţarea cercului ,,Astra” al Salvei (11 februarie 1900)-o restituire istorică”, în Pisanii Sângeorzene, an III, numãr 5 (21), 2014, pp. 54-578. 32 A se vedea, de exemplu: SJBNAN, Fond Sfatul Popular Salva, dosar nr. 1072/1880/1910 (,,Matricula botezaţilor 1880-1910”).



185

Destul de tânăr încă, părintele Dumbravă va muri răpus de cancer în luna aprilie a anului 1907, lăsând în urma lui o amintire frumoasă şi multe realizări în plan gospodăresc (între ele, cea mai importantă o constituie în mod cert, edificarea bisericii de zid a localităţii, funcţională şi astăzi). Respectul de care s-a bucurat în rândul confraţilor săi preoţi este reliefat şi de faptul că, opt dintre aceştia, respectiv vicarul Rodnei, Ciril Deac, Alexandru Haliţă şi Ioan Năşcuţiu, preoţi în Năsăud, Mihail Făgărăşan, protopop de Tăure, Onisim Rotariu, paroh în Rebra, George Moldovan, preot în Nepos, Valeriu Vârtic, parohul Mocodului, Teodor Dumitru de la Runcu Salvei şi Damian Popa, cu care făcuseseră schimb de parohii33 îl vor conduce pe ultimul drum.

Acestea sunt aşadar, principalele repere din biografia preotului Vasile Dumbravă. Bun gospodar, vrednic slujitor al altarului, consecvent principiilor şi vocaţiei lui, el se înscrie cu cinste în lista preoţilor de seamă ai localităţilor Salva şi Bichigiu, alături de nume precum Sebastian Coşbuc, Ioan Catone sau Iuliu-Morariu senior, fapt pentru care, considerăm că nu trebuie uitat.

33 Dionisie Piciu, ,,Biserica şi slujitorii ei”, p. 222.



186

ANEXE DOCUMENTARE:

1)Mult Onorate în Christos Frate! La vacanta parochie Salva aflându-se de bine a denumi de administrator actual locale pe preotul din Bichigiu, Basiliu Dumbravă, alăturat i se transmite callationalulu34 cu concredere ca, într-o dzi şi în coânţelegere defigundra săîl introduci în această parohie, luând mai înainte de la dânsul, în sensul alineatului 3, litera I a decretelor conciliului provincial al doilea, profesiunea credinţei, după formulariul alăturat, care subserientu să se suşte(a)rnă aci. Cu aceeaşi ocasiunese să i se stradee35 toate averile bisericeşti şi parohiale pe lângă inventarele îndătinate din care un exemplar să se suştearnă aici împreună cu taxa cancelarială de 5 fl. pentru collationalu. Totodată, să faci dispoziţiune cu privire la împartirea venitelor parohiale între fostulu administrator si noul dispus preot, în sensul statutului diecesan, notificând nou dispusului preot şi credincioşilor de acolo că, consemnarea prestatiunilor stolare prezentată comisiunei emise consistoriale din partea credincioşilor s-a luat pentru statutul cunoştinţei. Din Şedinţa Consistorială ţinută în Gherla 20 Iunie 1891.

Ioanu Episcop36

2)Onoratului DomnVasiliu Dumbravă, administrator parohial în Bichigiu!

Veneratul şi S(fântul) Consistoriu, cu deciziunea sa d. dto 20

Iuniu a. c. Nro. 4228 a binevoit a te denumi administrator actual la vacanta parohie Salva; ceea ce Ţi se aduce la cunoştinţă cu aceea mai departe ad aufere, că această împrejurare să o faci conuscută poporului din Salva, înţelegându-te cu el despre ziua defigândă pentru introducere, care numai după aprobarea vicariatului va ave(a) valo(a)re. Până la urmânda vizitaţiune ai de a face inventariele bisericei şi a şcolei în 3 exemplare, unde este a se suscepe toată averea atâtu mişcătore, câtu şi nemişcătore. Dela oficiu vicariale Maieru în 4 Iuliu 1891.

Vasiliu Groze, adm(inistrator) vic(arial)37

34 Chemarea, sau invitaţia, n. n. 35 Cu sensul: ,,să i se dea” n. n. 36SJBNAN, Fond Vicariatul Rodnei, dosar 649 / 1891, f. 132-r-v. 37Ibidem, f. 133 V.


EPISCOPUL MILITAR PARTENIE CIOPRON ŞI REFORMA

INSTITUŢIEI CLERULUI MILITAR

Military Bishop Partenie Ciopron and the Reform of the Institution of Military Clergy

Mădălina MÃRGINEAN

Abstract: The relation between Romanian Church and the Romanian Army is

one of the oldest links between those two fundamental institutions of Romania. In this case, it can be admitted that the Institution of Military Clergy was established only during the late period of the nineteen century. For instance, in 1870, was established the Statute for Military Clergy, by Royal Decree nr.603. Also, in 1924, in Alba Iulia, the Military Bishopric has been established. During the interwar period the institution was found in a truly process of reorganization and it needed new perspectives and approaches towards these new hard times, in order to continue its entire existence. Partenie Ciopron represented the best solution in this situation and his main aim during his military clerical activity was to reform the institution. It is important to mention that, due to his military skills gathered because of his participation to the 1st World War, and his clerical knowledge, he succeeded in being the best Military Bishop and reforming the institution.The most important measures that he had taken as Military Bishop were about: consolidating the relations between the Army and Ecclesiastic members; the approval of different statutes, orders and laws for the organization and development of the Military Clergy Institution; the augmentation of the number of active military priests; to realize sketches of military cemeteries and lists with the dead soldiers on the battlefield; to publish a Journal, which was made to be the main periodical of Military Bishopric. For this research paper it has been used an interdisciplinary approach (historical perspectives, theology concepts, anthropology, arts and literature) and it is based on the

analysis of documents-the journals and the materials found in the State’s Archives are the most important sources of documentation for our paper.

Keywords: Partenie Ciopron, reform of the Institution of Military Clergy, relations between Army and Military Priests, 2nd World War.

Evoluţia societăţii româneşti se datorează unei puternice

interacţiuni între instituţia Bisericii şi cea a Armatei (sau între ,,cruce”şi ,,spadă”, aşa cum se regăseşte în diverse studii şi lucrări documentare).1Situaţia conflictuală din imediata apropiere a spaţiului

Această lucrare/articol a beneficiat de suport financiar prin proiectul „Doctorat European de Calitate-EURODOC”, Contract nr. POSDRU/187/1.5/S/155450, proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. 1 Regăsim această expresie în studii precum: Ilie Manole, Sinteză privind participarea clerului militar al României la cea de a doua conflagraţie mondială”, disponibil la http://www.once.ro/sesiuni/sesiune_2007/4%20Clerul.pdf (accesat la 04.11.2015), pp.


http://www.once.ro/sesiuni/sesiune_2007/4%20Clerul.pdf


188

românesc a generat o conlucrare frecventă la nivelul celor două instituţii, astfel încât, din punctul nostru de vedere, putem afirma că cele două entităţi s-au dezvoltat şi au evoluat împreună-crearea unor structuri şi identificarea unor elemente comune putând fi considerate o dovadă incontestabilă a afirmaţiei noastre.

Cu toate că respectul pentru instituţia Bisericii este des întâlnit în istoria noastră modernă, demersurile pentru stabilirea şi reglementarea relaţiilor dintre cele două instituţii încep să prindă contur abia în secolul al XIX-lea, mai exact în anul 1850, moment în care ,,Mitropolitul Nefron şi domnitorul Barbu Ştirbei au numit trei preoţi pentru regimentele militare din garnizoanele Bucureşti, Brăilă şi Craiova”.2 De asemenea, tot în această perioadă au fost publicate Îndatoririle preoţilor de oştire, document prin care erau stipulate aspecte privind misiunile preoţilor militari, precum şi codul vestimentar pe care clerul militar trebuiau să-l respecte.

Ţinând cont de contextul internaţional neprielnic, accentuarea nevoii de permanentizare a serviciului de asistenţă religioasă în sânul Armatei Române a atins punctul culminant în anul 1870, an în care a fost promulgat, prin Decretul Regal nr. 603 din 06 aprilie 1870, Regulamentul pentru clerul militar permanent.3

Un alt moment cheie în ceea ce priveşte instituţionalizarea clerului militar îl reprezintă anul 1924, moment în care a fost promulgatãLegea privitoare la organizarea clerului militar, prin care s-a înfiinţat, la Alba Iulia, Episcopia Armatei, o punte de legătură între reprezentanţii Armatei şi cei ai Bisericii. În acest context este important să amintim poziţia generalului de brigadă Ioan Răşcanu, cel care a susţinut ideea conform căreia ,,armata nu se poate dispune de serviciul sufletesc nepreţuit al preoţimii”.4

Primul episcop militar, în persoana lui Justinian Teculescu, a fost cel care a trebuit să pună în aplicare prevederile Legii privind organizarea 1-4; Ilie Manole, „Antibolşevismşi ecumenism în publicaţiile clerului militar. Cazul românesc (1940-1944)”, în Armata Română şi mass-media. Sesiune de comunicări ştiinţifice, Piteşti, 2013, pp.76-87; Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, Bucureşti, 1920. 2 Vezi Gheorghe Vasilescu, „Asistența religioasă în Oastea Țării Românești în 1850-1870”, în Armata şi Biserica, numãr 4, 1996, pp.129-133. 3 Conform prevederilor acestui Act normativ, fiecare regiment/batalion trebuia să aibă un preot, care era integrat Marelui Stat Major şi trebuia să se ocupe de oficierea slujbelor religioase, acordarea de servicii religioase celor aflaţi în suferinţă etc. 4 Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei (cu sediul la Alba Iulia) între anii 1921-1948, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2013, p. 67; Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu , Preoţi în tranşee 1941-1945, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1998, pp. III-V.



189

clerului militar.În ciuda faptului că acesta a beneficiat de o pastoraţie limitată ca şi timp, putem susţine că a contribuit totuşi, într-o oarecare măsură, la clădirea şi dezvoltarea instituţiei Episcopiei Militare, cea mai mare realizare a sa fiind elaborarea Regulamentului pentru punerea în aplicare a legii privitoare la organizarea clerului militar.5

În perioada premergătoare izbucnirii celei de a doua conflagraţii mondiale, instituţia clerului militar se găsea într-o situaţie dificilă, aflată în pragul desfiinţării şi cu o acută nevoie de reorganizare. Din punct de vedere al pastoraţiei episcopului militar Ioan Stroia, sursele documentare atestă faptul că cei doisprezece ani petrecuţi în fruntea instituţiei nu au fost prielnici deloc pentru aceasta, acesta manifestând mai degrabă preocupări pentru sfera culturală şi pentru activităţi intelectuale.

Partenie Ciopron şi revitalizarea instituţiei clerului militar:

În ceea ce priveşte evoluţia instituţiei episcopiei militare, este

important de precizat că în anul 1937, în ciuda contextului internaţional nefavorabil (presiunile exercitate de izbucnirea unui nou război la scara mondială cunoscând o ascensiune fulminantă), a fost de bun augur pentru noul episcop dr. Partenie Ciopron.6

Realizările profesionale şi capacităţile intelectuale deosebite ale acestuia au determinat Sfântul Sinod să-l desemneze ca şi episcop al armatei.

Cu siguranţă, participarea episcopului Partenie Ciopron la Primul Război Mondial i-a influenţat activitatea de conducere a instituţiei şi l-a pregătit pentru misiunea de reorganizare a instituţiei clerului militar. Din punct de vedere organizatoric observăm că în primii trei-patru ani de la preluarea funcţiei, episcopul Partenie s-a ocupat de soluţionarea unor probleme care priveau: restabilirea unor relaţii de colaborare şi sprijinire între cele două instituţii, a armatei şi cea a bisericii; organizarea unor examene cât mai riguroase pentru cei care doreau să îmbrace haina preoţiei în vremea războiului; pregătirea profesională a clerului militar prezent în teatrele de operaţii; înfiinţarea unei reviste, precum ,,Arma

5 Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei, pp. 69-72. 6 Conform datelor menţionate de Petru Pinca în lucrarea sa, cel mai cunoscut şi respectat Episcop al Armatei s-a născut în 30 septembrie 1896, în satul Păltiniş, judeţul Dorohoi, într-o familie de şase copii. Din punct de vedere şcolar, acesta urmează clasele primare în localitatea de baştină, după care pleacă la Iaşi şi la Cernăuţi pentru a-şi finaliza studiile.



190

cuvântului”,7pentru a întări legăturile dintre reprezentanţii armatei şi slujitorii bisericii.

În primul număr al revistei ,,Arma Cuvântului” (intitulat ,,Începem”)8P.S. Partenie Ciopron a identificat o serie de probleme care au afectat apariţia revistei. Conform acestuia, s-a sesizat o lipsă a cărţilor religioase, necesare desfăşurării activităţilor religioase în diverse condiţii; realizarea de obiecte bisericeşti (cruciuliţe, icoane, calendare) vitale funcţionării bisericilor militare; nevoia de reorganizare a sediului episcopal de la Alba-Iulia.

Reforma instituţiei clerului militar, din punctul de vedere al episcopului Partenie Ciopron, s-a aflat în strânsă relaţie şi cu numărul preoţilor militari. Conform datelor statistice identificate din diverse surse de documentare, a reieşit că numărul preoţilor militari a sporit de la 30, în anul 1937, la 108-până în 1941. De exemplu, numărul 3, an I (1940), al revistei ,,Arma Cuvântului”a scos la iveală două articole extrem de interesante ca şi conţinut (şi de ce nu, ca şi dovadă pentru ideile expuse în prezentul material), ambele semnate de către colectivul redacţiei Episcopiei Armatei. Primul dintre ele făcea referire la avansările în grad a unor preoţi militari, 15 au fost avansaţi la gradul de maior, iar câte unul pentru gradul de locotenent colonel şi colonel. Cel de al doilea articol făcea trimitere la organizarea unui nou concurs pentru ocuparea funcţiei de preot militar. Conform datelor din pagina documentului a reieşit că, la concurs au fost scoase 21 de posturi vacante, pentru preoţi de diferite rituri. În urma studierii acestui articol, putem conchide că articolele publicate în eevista Episcopiei Militare au reprezentat şi continuă să reprezinte o veritabilă sursă de informare a tuturor celor interesaţi de activitatea instituţiei clerului militar, precum şi a situaţiei de pe front şi dintre membrii corpului ofiţeresc şi cel clerical.

La data de 15 aprilie 1940, noul episcop militar a organizat o conferinţă a preoţilor militari. Din articolul publicat în ,,Arma cuvântului”a reieşit că acest prim eveniment organizat sub egida lui Partenie Ciopron a avut ca şi scop principal consolidarea instituţiei clerului militar activ, precum şi intensificarea colaborării dintre instituţia patronată de acesta şi preoţii militari activi. De exemplu, autorul articolului menţionează că prin intermediul acestei reuniuni s-a avut în vedere identificarea situaţiei curente a fiecărui preot militar activ. Considerăm important a fi amintit şi despre redarea unor informaţii

7 Revista ,,Arma Cuvântului” a fost principalul organ al Episcopiei Militare şi s-a bucurat de o constantă apariţie, timp de 4 ani (1940-1944), însumând 48 de numere. 8 Partenie Ciopron, „Începem”, în Arma cuvântului, numãr 1, 1940, pp. 1-2.



191

preţioase cu privire la activitatea desfăşurată de clerul militar activ atât pe câmpul de luptă, cât şi în ţară, situaţia spitalelor militare, crearea unor legături cât mai strânse între preotul militar şi bolnavul aflat pe patul de suferinţă.9

Cunoscând situaţia conflictuală întâlnită pe câmpul de luptă, P.S. Partenie a demonstrat că poate fi un exemplu, atât pentru corpul ofiţeresc, cât şi pentru reprezentanţii instituţiei coordonate de acesta, astfel încât în 1941 s-a numărat printre participanţii la Campania din Est, pentru eliberarea populaţiilor civil-ortodoxe de sub jugul ateismului impus de bolşevici. De asemenea, s-a ocupat şi de situaţia preoţilor militari de alte confesiuni, sprijinindu-i pe aceştia să se integreze în rândul clerului militar.

Înfiinţarea unui serviciu de evidenţă contabilă în cadrul Episcopiei Militare de la Alba-Iulia a fost o altă măsură de bun augur, întreprinsă de P.S. Partenie Ciopron, astfel încât a reuşit o chivernisire mult mai eficientă a resurselor materiale (băneşti, alte obiecte aferente desfăşurării activităţii preoţeşti).

Cunoscând importanţa întocmirii de documente, schiţe şi planuri, cel mai de seamă episcop al armatei, a solicitat preoţilor militari activi (aflaţi pe front) să realizeze planuri şi schiţe ale cimitirelor militare, să întocmească liste cu cei căzuţi la datorie, pentru a putea uşura procesul de identificare.

Caracterul puternic, valorileşi virtuţile (precum tenacitatea, puterea de sacrificiu, spiritul tânăr, pregătirea profesională şi patriotismul) l-au calificat pe P.S. Partenie Ciopron, drept cel mai de seamă reprezentant al Episcopiei Armatei.10În concluzie nu putem spune altceva decât că, încă din cele mai vechi timpuri, teritoriile Ţărilor Române s-au aflat în vecinătatea unor spaţii conflictuale, lucru care le-a marcat întreaga istorie. Aceste situaţii nu au făcut altceva decât să sprijine crearea şi dezvoltarea unor legături între două instituţii fundamentale ale statului roman: biserica şi armata. Sfârşitul secolului al XIX-lea a adus în prim-plan situaţia instituţiei clerului militar, instituţie care era alături de armată, însă, care nu beneficia de existenţa unui cadru legislativ coerent şi

9 Despre prima conferinţă a preoţilor militari, din promoţia 1939, vezi: Gheorghe Secaş, ,,Cronica internă”, în Arma Cuvântului, , numãr 1, 1940, pp. 30-31. 10 Pentru mai multe informaţii cu privire la persoana episcopului militar Partenie Ciopron, vezi: Petru Pinca, Istoricul Episcopiei Armatei, pp. 218-252; Petre Otu, „Din activitatea Episcopului General de Brigadă dr. Partenie Ciopron, în anii 1940-1948”,în Armata şi Biserica, Bucureşti, numãr 4, 1996, pp. 232-239; Ilie, Manole, „Clerul militar între pastoraţie, înregimentare şi desfiinţare”, în Revista de Istorie Militară, numãr 4, 1997, pp. 17-19.



192

adaptat contextelor respective.Încercările timide de asigurare a cadrului legal de funcţionare a clerului militar, în sânul armatei române, nu a fost în zadar, astfel încât, după anul 1870, au fost adoptate o serie de Regulamente, Instrucţiuni şi Legi cu privire la organizarea clerului militar, atât pe timp de pace, cât şi în vremuri de război. Pentru istoria instituţiei clerului militar, un eveniment extrem de important pentru evoluţia acesteia, a fost alegerea lui Partenie Ciopron ca şi episcop al armatei, în anul 1937, la Alba-Iulia. Cu toate că prestaţia acestuia a avut un rol benefic asupra întăririi relaţiilor dintre cele două entităţi, perioada de după 23 august 1944, a generat desfiinţarea instituţiei clerului militar şi şubrezirea interacţiunilor interinstituţionale, interacţiuni care s-au reluat abia după anul 1990. În rândurile de mai jos, pentru a ne întări afirmaţiile prezentate în cadrul acestui articol, redăm un pasaj dintr-o ,,Cronică internă”, publicată în numărul I (1940), al revistei ,,Arma Cuvântului”, cu privire la persoana episcopului armatei şi la influenţa acestuia în ceea ce priveşte cârmuirea instituţiei: ,,P.S. Sa a declarat că este mulţumit de rezultatele la care s-a ajuns până acum şi că are nădejdea de-a vedea cimentându-se tot mai mult instituţia clerului militar, mai ales că în vremea din urmă, numărul preoţilor confesori a crescut simţitor şi numără elemente de valoare”.11 În final, nu putem să nu ne întrebăm care ar fi fost impactul asupra relaţiilor dintre cele două entităţi (armată şi biserică) dacă ar fi avut, încă de la începuturi, un om în frunte, precum Partenie Ciopron. Din punctul nostru de vedere, fiecare dintre cei patru episcopi ai armatei a avut un rol mai mare/mai mic în destinul instituţiei clerului militar, materialele documentare existente în Arhivele Statului şi a altor instituţii putând fi dovada vie şi solidă a celor exprimate mai sus.

11 Gheorghe Secaş, ,,Cronica internă”, în Arma Cuvântului, numãr 1, 1940, p. 31.



193

ANEXE FOTOGRAFICE:

Figura 1: Primul Episcop al Armatei, Iustinian Teculescu

Figura 2: Ioan Stroia, cel de al doilea Episcop al Armatei

Figura 3: Partenie Ciopron, cel mai de seamã Episcop al Armatei, cu

sediul la Alba Iulia

Figura 4: Trusa preotului militar



194

Figura 5: Haina preot militar



195

Cronicã/Chronicle


ADUNAREA GENERALÃ A DESPÃRŢÃMÂNTULUI NÃSÃUD AL ASTREI (13 FEBRUARIE 2016)

Ana FILIP

Motto: ,,Pentru ca Răul să triumfe, este suficient ca cei buni să nu facă nimic”(Edmond Burke)

Puternic ancoraţi şi adaptaţi la cerinţele actuale, astriştii năsăudeni

se află în primul rând al celor ce preţuiesc trecutul şi valorile naţionale, potrivindu-şi pasul şi activităţile cu acţiuni de prezentare şi valorificare a tradiţiilor, a marilor creaţii şi creatori din Ţara Năsăudului.Sub generoasele auspicii ale ASTREI, despărţământul Năsăud, şi-a desfăşurat adunarea anuală conform tradiţiei, în a doua sâmbătă a lunii februarie, la data de 13 februarie 2016.

Adunarea Generală a debutat la ora 09:00, în noul sediu de la Casa de Cultură, cu primirea delegaţiilor din ţară, din Republica Moldova şi din cercurile Despărţământului Năsăud, gazde fiind distinşii astrişti:economistFloarea Pleş şi profesor Ioan Seni. Apoi, au fost vernisate mai multe expoziţii: de pictură (a domnului Nechita Bumbu din Nepos), de artă populară(a doamnei Virginia Linul din Salva), de etnografie (a domnului Gheorghe Nechiti din Feldru), şi marea expoziţie fotografică frumos orânduită de domnul Ovidiu Maghiar, cuprinzând aspecte din activităţile desfăşurate de năsăudeni în ţară şi în afara ţării în anul 2015.O surprizăpentru toţi a constituit-o Galeria Academicienilor Năsăudeni, realizată dupa un proiect alcătuit de designerul Silviu Rus, manager al Casei de Cultură din oraş, cele 23 de portrete ale academicienilor şi grafica fiind realizate de domnul Marius Bodea, artist plastic, iar textul şi bibliografia aparţinând domnului profesor Ioan Seni.

Noul sediu oferă condiţii deosebite pentru desfăşurarea activităţilor culturale astriste, fiind oferit ASTREI pe o perioadã nedeterminată. Domnul Ioan Seni şi Floarea Pleş au înmânat diplome de excelenţã celor ce au contribuit la buna organizare a adunării şi s-au evidenţiat în activităţi pe parcursul anului 2015. Au fost prezentate ultimele numere ale revistelorAstra năsăudeană (profesor Mircea Daroşi);Astra Salvensis, revistã de istorie şi cultură a cercului ASTRA Salva(singura revistă din mediul rural cu recunoaştere ştiinţifică internaţională; prezentarea a fost realizată de părintele Maxim (Iuliu-Marius) Morariu) şi revista Astra Sabesiensis a Despărţământului ASTRA ,,Vasile Moga” de la Sebeş (prezentarea fiind realizată de către Maxim (Iuliu-Marius) Morariu).



197

Cei peste 200 de participanţiau vizitat apoi noul Centru Naţional de Informare şi Promovare Turistică din Năsăud, fiind primiţi cu multă prietenie şi căldură de gazdele centrului: doamna Dana Someşan şi Gabriela Onul, care au oferit oaspeţilor informaţii şi materiale de promovare a turismului în Ţara Năsăudului.

Adunarea propriu-zisă s-a desfăşurat în Sala Festivă a Primăriei, unde participanţii au ascultat cu emoţie imnul ASTRA (compus de Andrei Bârseanu şi Iacob Mureşanu), în interpretarea corului Laudatio, condus de către arhidiaconul profesor Cornel Pop.

Lucrările Adunării Generale au fost deschise de domnul profesor Ioan Seni, care a prezentat programul desfăşurării acesteia, după care s-a purces la alegerea comisiilor de lucru.

După mesajul primarului Năsăudului, domnul profesor Mircea Romocea, a urmat, conform tradiţiei ce se păstrează din anul 1861, conferinţa adunării, susţinută de domnul prof. univ. dr. Ironim Marţian, de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, intitulată: ,,Omagiu Academicianului Dumitru Protase la împlinirea vârstei de 90 de ani”.Au fost evocate momente din viaţa şi activitatea marelui istoric clujean, atât din activitatea sa la catedră, cât şi din cea desfăşurată în cadrul ASTRA şi au fost evidenţiate o seamă de lucrări de înaltă valoare ştiinţifică, create şi publicate de domnul academician.

După conferinţă, domnul profesor Ioan Seni a prezentat raportul anual al ASTRA, cu aspecte fotografice proiectate pe ecran, enumerând toate activităţile desfăşurate pe parcursul anului 2015. Prezentarea dânsului s-a bucurat de mult interes din partea participanţilor, fiind răsplătită cu aplauze puternice.Au urmat apoi: raportul financiar,alcătuit de doamna Vica Istrate;raportul comisiei de cenzori, prezentat de către doamna economist Mariana Dâmbu, preşedinta comisiei; proiectul de activităţi pe anul 2016, prezentat de domnul Ioan Mititean, vicepreşedinte al despărţământului, care a menţionat şi frumoasa colaborare a ASTRA cu Liga Scriitrilor Năsăudeni şi cu editura ,,Ecou Transilvan”.

Pe marginea documentelor prezentate au luat cuvântul mai mulţi astrişti. Doamna Floarea Pleş a completat raportul cu prezentarea activităţilor petrecute în ultimele zile, respectiv Concursul de Literatură ,,Ocrotiţi de Eminescu” de la Blaj, la care, un grup de elevi de la Clubul Elevilor din Năsăud, coordonaţi de doamna profesor Maria Gonda Rus, a participant, câştigând mai multe premii şi menţiuni.

Domnul colonel dr. Vasile Tutula, de la Cluj-Napoca, a adus în atenţie problema predării istoriei, a limbii latine şi a limbii române în



198

gimnazii şi licee, cele trei materii riscând să fie reduse sau să dispară din programele şcolare. Dânsul a propus să se alcătuiască o scrisoare către Senatul României şi să se ceară rezolvarea imediată a problemei, având în vedere valoarea importantă pe care aceste discipline o au în educarea tinerilor ca buni cetăţeni şi cu o cultură generală bogată.

Domnul inginer Valeriu Toderici, din Cluj-Napoca, a apreciat apoi colaborarea deosebitãexistentă între ASTRA Năsăud şi Societatea Culturală ,,Virsus Romana Rediviva” de la Cluj-Napoca, în cadrul căreia mulţi tineri poeţi şi scriitori năsăudeni au debutat şi au publicat în antologiile editate de către asociaţie.

Doamna învăţătoare Lucreţia Mititean a prezentat apoi mesajul transmis de astriştii braşoveni, din care reiese că este necesar ca cele două despărţăminte să îşi unească eforturile, să intervină pe lângă organele superioare pentru ca istoria, limba latină şi o oră de limba română să nu fie scoase din programa şcolară.

Domnul profesor Romulus Berceni a intervenit şi dânsul şi a adus în atenţia participanţilor necesitatea educării populaţiei şi mai ales a elevilor şi tinerilor în direcţia conservării ecosistemului local şi zonal prin acţiuni concrete de igienizare a albiilor râurilor, conştientizarea urmărilor dezastruoase în viitor a defrişărilor de păduri şi alte acţiuni similare.

Domnul Constantin Costea, delegate din partea despărţămintelor din Harghita şi Covasna, i-a felicitat pe năsăudeni pentru acţiunile valoroase organizate în ultimii 25 de ani şi le-a propus o mai strânsă colaborare, având în vedere problemele deosebite cu care se confruntă despărţământul de aici. De asemenea, i-a adresat mulţumiri domnului doctor Traian Dascăl din Năsăud pentru statuile donate.

Mesajul astriştilor din Sebeş a fost prezentat de părintele Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, care a menţionat faptul că Despărţământul ASTRA Năsăud a fost un adevărat far călăuzitor în crearea şi desfăşurarea activităţilor Despărţământului ,,Vasile Moga” Sebeş.

Părintele Sergiu Boldirescu de la Floreşti (Republica Moldova) a prezentat apoi mesajul astriştilor de peste Prut şi a mulţumit organizatorilor pentru revista Astra năsăudeană, ce i-a fost dăruităşi avea pe copertă o minunată fotografie color a membrilor ASTRA din Floreşti.

Apoi, domnul inginer Ştefan Ghioc a accentuat importanţa predării istoriei, a limbii latine şi a limbii române, arătând că ele sunt ,,un mijloc de ocrotire a naţiunii”.

A urmat apoi cuvântul domnuluiprof. univ. dr. Ironim Marţian de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, care a făcut mai multe propuneri: sărbătorirea a 150 de ani (1866-2016) de la naşterea poetului



199

George Coşbuc în data de 20 octombrie, continuarea editării monografiei oraşului Năsăud (respectiv a volumului III), revigorarea activităţii Muzeului Memorial ,,Liviu Rebreanu” de la Prislop, predarea orelor de religie în bisericile fiecărui cult de care aparţin elevii, acţiuni mai puternice pentru atragerea Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

Domnul economist dr. Radu Gavrilă, preşedintele Despărţământului ,,Teodor Mihali”Dej, i-a felicitat apoi pe năsăudeni, mulţumindu-le pentru ajutorul acordat tuturor despărţămintelor din ţară şi din diaspora. Ulterior, doamna profesoară Ligia Dănilă, preşedinta ASTRA de la Beclean, i-a felicitat pe năsăudeni şi în special pe domnul profesor Ioan Seni, numindu-l ,,mentor de cultură”şi a propus tinerilor să poarte costume populare la adunările astriste, deoarece acestea sunt ,,hainele de sărbătoare ale noastre”.

La rândul ei, doamna lect. univ. dr. Maria Barbă de la Universitatea ,,Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Cahul, preşedinta ASTRA din localitate, a venit împreună cu câteva studente, toate îmbrăcate în costume naţionale, îndemnându-i şi pe alţi tineri să le urmeze exemplu. Ea însăşi a purtat cu mândrie pe toată durata adunării un frumos costum popular din Ilva Mare. În mesajul dânsei, a accentuat faptul că astriştii de la Cahul militează pentru o şcoală ,,prietenoasă”, din care să se elimine orice formă de violenţă.

Doamna lect. univ. dr. Adriana Denisa Manea, delegata Universităţii ,,Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, i-a felicitat şi dânsa pe astriştii năsăudeni pentru numeroasele activităţi desfăşurate şi pentru modul în care continuă spiritul astrist în promovarea valorilor morale ale poporului român.

La final, domnul profesor Romulus Berceni a realizat o sinteză a rezoluţiunii adunării, accentuând necesitatea atragerii tineretului la ASTRA, combaterea abandonului şcolar, mai strânsa colaborare a asociaţiunii cu autorităţile locale, promovarea principiului reciprocităţii la nivel etnic şi interetnic şi publicarea materialelor de interes imediat.

De asemenea, domnul Alexandru Ştirbul a propus înlocuirea denumirii de ,,Despărţământ”, pe considerente semantice, cu un alt termen potrivit.

În încheierea adunării a vorbit domnul prof. univ. dr. Dumitru Acu, preşedintele ASTRA de la Sibiu, mulţumind autorităţilor locale năsăudene pentru preţiosul ajutor acordat Asociaţiunii. De asemenea, a propus ca în acest an ASTRA să aniverseze cei 150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, mai ales pentru că, iniţiatorii acestei prestigioase instituţii au fost marii intelectuali ardeleni astrişti, şi a



200

anunţat că Adunarea Generală a ASTREI centrale, din anul 2016, va avea loc în zilele de 7-9 octombrie la Alba-Iulia.

La final, au fost supuse aprobării adunării documentele prezentate, ce au fost votate în unanimitate, iar oaspeţii au fost invitaţi la restaurantul Sălăuţa, la o agapă prietenească. Pe tot parcursul adunării şi a agapei, toţi cei prezenţi au semnat şi au consemnat impresii în Cartea de onoare a ASTREI năsăudene.


Lansare de carte la Universitatea ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la Războiul pentru Întregirea Neamului , ediţie, studiu introductiv, note şi indici de

Mihai-Octavian Groza, Mircea-Gheorghe Abrudan, Cluj-Napoca/Deva, Editura Argonaut/Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, 2015

Gabriela NISIPEANU

O nouă ediţie al lucrării semnate de

preotul cãrturar Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la Războiul pentru Întregirea Neamului, publicatã pentru prima datã în anul 1925, a apărut în anul 2015, la Editura Argonaut şi Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, prin contribuţie extraordinară a colegilor Mihai-Octavian Groza şi Mircea-Gheorghe Abrudan, cu sprijinul Episcopiei Devei şi Hunedoarei. Evenimentul de lansare a avut loc la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, în Aula Regele Ferdinand, în data de 4 martie 2016. La acest eveniment au participat domnul prorector al Universităţii ,,Babeş-Bolyai”, profesor universitar doctor Ioan Bolovan, domnul profesor universitar doctor Ioan Chirilă şi domnul conferenţiar universitar doctor Valentin Orga.Înainte de a merge mai departe, se cuvin câteva precizări cu privire la autor, carte şi editori.

Sebastian Stanca, s-a născut la 17 octombrie 1878, la Petroşani fiind fiul preotului Avram Stanca. A studiat la Gimnaziul Evanghelic din Sebeş şi apoi la Liceul ,,Andrei Şaguna” din Braşov. În perioada 1898-1901 a urmat cursurile Seminarului Teologic Andreian din Sibiu, iar la finalizarea studiilor teologice s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Budapesta, sub egida căreia va obţine doctoratul pentru o lucrare dedicată lui Timotei Cipariu.În această perioadă se definitivează ca şi personalitate, activând ca literat, gazetar (Poporul Român, Luceafărul). În anul 1907 se întoarce în Transilvania şi după ce se căsătoreşte cu Maria Muntean (nepoata criticului Titu Maiorescu) acesta este hirotonit şi primeşte parohia Vulcan, unde activează până în anul 1911, când este este mutat la Sebeş. În anul 1910 se înscrie la cursurile Facultăţii de Istorie, Filosofie şi Limbi din cadrul



202

Universităţii „Franz Joseph” din Cluj, studii încununate de obţinerea titlului de doctor în istorie. În teza sa de doctorat, coordonată de istoricul Ioan Lupaş, realizează o monografie a vieţii şi activităţii episcopului Vasile Moga, prin care a contribuit la reabilitarea imaginii episcopului.

Şi-a desfăşurat, deopotrivă, activitatea în cadrul Despărţământului ASTRA Sebeş şi apoi în cel de la Cluj. În timpul Primului Rãzboi Mondial acesta a fost internat, alãturi de alţi preoţi şi intelectuali români, în vestul Ungariei. După război, revine la Sebeş pentru a-şi continua activitatea, unde la 1918 îl gãsim ca fãcând parte din Consiliul Naţional Român din Sebeşul-Săsesc,pe care l-a şi condus o perioadă în luna decembrie, şi ca delegat la Marea Adunare Naţionalã de la Alba-Iulia. În 1919 a fost cooptat în comisia ce urma să bună bazele reînfiinţării Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. S-a mutat cu familia la Cluj, unde a ocupat pe rând funcţiile de asesor consistorial, prototop, preşedinte al Asociaţiei Clerului „Andrei Şaguna”-secţia Cluj, prim-sfetnic al episcopului Nicolae Ivan, deputat în Congresul Naţional Bisericesc şi altele. Pentru activitatea sa a fost răsplătit de către autorităţile române cu Medalia ,,Răsplata Muncii pentru Biserică”şi ,,Coroana României” în grad de cavaler. În întreaga perioadă şi-a continuat şi activitatea literarã, colaborând cu mai multe reviste, dar şi publicând o serie de lucrãri atât beletristice, cât şi teologice. Începând cu anul 1940, dupã cedarea Ardealului de Nord, acesta s-a mutat la Sibiu, unde a şi murit în anul 1947.



203

Lucrarea Contribuţia preoţimii române din Ardeal la Războiul pentru Întregirea Neamului a fost publicată în anul 1925 şi iată, reeditată la 90 de ani prin contribuţia istoricilor Mihai-Octavian Groza şi Mircea-Gheorghe Abrudan. Cartea, combinaţie între memorialistică şi cercetare istorică, contribuie la un subiect mai puţin cercetat. Urmăreşte evenimente petrecute în Transilvania sub administraţia maghiară, petrecute imediat după intrarea României în război, de partea Antantei şi deci împotriva Puterilor Centrale (din care făcea parte Imperiul Austro-Ungar). Administraţia a intensificat procesul de maghiarizare, identificând în intelectualii români, în special preoţi, trădători ai imperiului. Într-o primă

etapă aceasta adoptă un decret, prin care ministrul de interne cerea ca în toată Transilvania să fie urmărite şi supravegheate acţiunile naţionaliştilor români. O a doua etapă capătă un caracter represiv deoarece se aprobă arestarea, încarcerarea şi deportarea intelectualilor români (preoţi, învăţători,

notari, avocaţi şi ziarişti, etc.). care erau acuzaţi de părtinire faţă de Regatul Român.Numărul acestora variază şi în cel de-al doilea studiu introductiv, editorii dezbat asupra cifrelor existente. Cartea este structuratã în două pãrţi: prima parte este o lucrare memorialistică în care autorul relateazã etapele prin care a trecut ca şi internat, lipsurile şi umilirile la care a fost supus, iar cea de-a doua parte tratează biografiile şi experienţa preoţilor internaţi. Autorul identifică limita cercetării sale prin faptul că la momentul respectiv, nu avea cunoştinţă de toţi preoţii şi intelectualii care trecuseră prin această experienţă. Aici intervine contribuţia editorilor, care completează cartea cu patru addenda din care prima este tot a lui Sebastian Stanca şi care aprofundează teme, evenimente, idei privind preoţii români transilvăneni, internările şi întemniţările acestora, ce nu fuseseră cunoscute în anul 1925.

Editorii sunt absolvenţi ai Facultăţii de Istorie şi Filosofie, din cadrul Universităţii ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca şi au urmat sau încă urmează un doctorat în istorie modernă. Mihai-Octavian Groza, preşedinte al Despărţământului ASTRA „Vasile Moga” Sebeş este apropiat de Sebastian Stanca atât prin organizaţia pe care o conduce, cât şi prin alegerea episcopului Vasile Moga ca şi părinte spiritual al organizaţiei. Tânărul istoric şi-a dedicat activitatea cercetãrii istoriei



204

Primului Război Modial, în special asupra formãrii şi evoluţiei structurilor de putere româneşti în toamna şi iarna anului 1918. Pe de altă parte, Mircea-Gheorghe Abrudan şi-a completat pregătirea academică şi printr-un doctorat în teologie. Lucrarea sa de doctorat în istorie a fost dedicată relaţiilor dintre Biserica Ortodoxã şi Biserica Evanghelicã din Transilvania în intervalul 1848-1918. Contribuţia celor doi editori se află, în primul rând, în redescoperirea acestei lucrări şi aducerea ei în atenţia publicului la 90 de ani după ce a văzut pentru prima dată tiparul. Apoi au completat lucrarea cu peste 900 de note de subsol, au introdus două note introductive, una care lămureşte biografia autorului şi cea de-a doua pregăteşte autorul pentru subiectul cărţii. În final, cei doi editori completează cercetarea lui Stanca cu altele ulterioare în aşa fel încât cititorul să aibă o imagine completă şi să găseasca toată informaţia în acelaşi loc.

Revenind la evenimentul de lansare, acesta s-a bucurat de un real succes. Toţi trei invitaţii, respectiv domnul profesor Ioan Bolovan, domnul profesor Ioan Chirilă şi domnul profesor Valentin Orga, au apreciat eforturile de a aduce această lucrare de memorialistică în atenţia publicului, în contextul comemorării a 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial. Domnul Valentin Orga, a subliniat faptul că

aceasta este parte dintr-o tendinţa generală, un efort organizat, vizibil de a publica şi republica lucrări, izvoare, documente memorialistice referitoare la Marele Război şi în acest context, abordarea memorialistică oferă o axă relativ nouă în România de a pune în perspectivă aceste

evenimente. De aici, rezultă o explozie a istoriografiilor naţionale referitoare la Marele Război. Domnul Ioan Bolovan a completat că deşi această tendinţă este vizibilă şi la noi, performanţele în domeniu sunt departe de a atinge rezultatele obţinute la nivel european şi internaţional, acest lucru datorându-se lipsei de sprijin, mai ales de sprijin financiar. Pe acelaşi ton, domnul Ioan Chirilă insistă asupra faptului că sunt puţini cercetători ce activează în acest domeniu şi de aceea este responsabilitatea mediului academic să dezvolte o publicistică amplă şi ancorată în contemporaneitate. Trecând peste aceste impedimente, cei doi editori, în colaborare cu partenerii lor, au reuşit să reediteze cartea la



205

cea mai înaltă calitate şi folosind toate rigorile ştiinţifice ce se cer unei lucrări academice moderne. O altă temă de discuţie între cei trei invitaţi, a fost legatã de autorul acestei cărţi, accentuându-se contribuţia acestuia la literatura privind acest subiect, atât de puţin cercetat. Domnul Ioan Chirilă face o descriere interesantă a acestuia: „Stanca era un om detaşat, nu plângăreţ şi care urmăreşte să descrie soarta preoţimii”, în timp ce domnul Ioan Bolovan insistă asupra faptului că nu înţelege neglijarea acestui om cu o cultură şi activitate bogată, cunoscut în epoca sa.

Cartea trebuie citită pentru a vedea meşteşugul itoricului care face ediţii critice la texte, pentru a conştientiza suferinţa umană a celor de pe front, a celor ce au fost pe front, dar şi a celor din spatele frontului, rãmaşi acasă. Noua ediţie a cãrţii preotului Sebastian Stanca ne oferă şansa să ne întâlnim cu elitele transilvănene de la început de secol XX, oferind o cronică a vieţii din epoca respectivă. Oferă mici biografii a unor adevăraţi „eroi ai românismului” şi se încăpăţânează, astfel, să rămână fidel identităţii fiecăruia, dintr-un sentiment sublim al recunoştinţei. În final, a venit rândul celor doi editori să vorbească. Pe lângă mulţumirile de rigoare adresate familiei şi prietenilor, Mihai-Octavian Groza a ţinut să mulţumească, în mod special, coordonatorului său de doctorat, mentorului său, domnul profesor universitar doctor Nicolae Bocşan, care i-a încurajat să pornească acest demers şi ulterior i-a sprijinit în corectarea materialelor şi cu sfaturi atunci când s-au aflat în impas. Într-o notă distinctă, Mircea-Gheorghe Abrundan a anunţat agenda viitoare de cercetare (în arhivele de la Viena, acesta a descoperit o listă mult mai amplă a preoţilor deportaţi, ce urmează a fi analizată în viitor). Cei doi editori, au reuşit să restaureze imaginea lui Sebastian Stanca în literatură, au completat cercetarea acestuia şi au făcut-o mai accesibilă cititorului de rând. Pentru această iniţiativă, îi felicităm şi aşteptăm cu interes cercetările şi activităţile viitoare, convinşi fiind de contribuţia semnificativă pe care aceştia pot să o aducă la literatura de specialitate. Le urăm succes în continuare şi aşteptãm ca lucrarea lor să apară în curricula Facultăţii de Istorie şi Filosofie.



206

Recenzii/Book reviews


Ioan-Aurel Pop (coordonator), Mihai Dăncuş, Adinel Ciprian Dincă, Andreea Mârza, Diplome maramureşene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecţia lui Ioan Mihalyi de Apşa, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, 448 p.:

Corpusul de documente editat sub coordonarea istoricului Ioan-Aurel Pop cuprinde informaţii preţioase despre aspectele social-economice ale nobilimii româneşti maramureşene, despre privilegiile, scutirile, feluritele drepturi de care se bucura elita locală, despre diversele acţiuni juridice în care aceasta a fost implicată, despre danii, zălogiri, moşteniri, etc. Prin varietatea acţiunilor juridice detaliate în documente, putem reconstitui unele fragmente semnificative din viaţa comunităţilor maramureşene în epoca tranziţiei spre modernitate.

Volumul de faţă reprezintă o completare şi o continuare a corpusului editat în 2009, Diplome maramureşene din secolele XIV-XV, în special prin evidenţierea evoluţiei ulterioare a elitei locale maramureşene şi a condiţiilor politice, sociale şi economice în care aceasta a trăit.

Pe lângă cele 366 de documente din secolele XIV-XV publicate de Ioan Mihalyi de Apşa, s-au păstrat în colecţia personală a acestuia încă 346 de documente privind secolele XVI-XVIII. Acestea din urmă s-au transmis în majoritate sub formă de rezumate în limba latină şi abia o parte sub forma unor copii integrale. Forma în care se află regestele şi copiile au îngreunat mult munca editorilor, care de multe ori au trebuit să descifreze însemnări greu lizibile şi adesea superficiale.

,,Introducerea” este semnată de academicianul Ioan-Aurel Pop şi conţine informaţii biografice despre Ioan Mihalyi de Apşa, o schiţă istorică a Maramureşului şi a evoluţiei elitei locale, detalii despre condiţiile grele de editare a documentelor şi câteva repere asupra informaţiilor oferite de corpusul de faţă. Într-o,,Notă explicativă asupra conţinutului volumului” găsim o serie de precizări despre metoda folosită în editarea tomului, sistemul de transcriere şi traducere şi condiţiile specifice publicării unui astfel de corpus.

Volumul cuprinde 346 de documente din secolele XVI-XVIII, dar şi câteva din secolele XIV-XV. Acestea reprezintă o sursă importantă pentru cunoaşterea diverselor aspecte social-economice ale comitatului Maramureş, în special despre caracteristicile şi evoluţia nobilimii locale. Găsim detalii despre actele juridice în care a fost implicată elita



208

maramureşeană, daniile primite de la regii Ungariei şi principii Transilvaniei, dar şi informaţii generale despre relaţiile cu autorităţile centrale. În plus, sunt reliefate o serie de caracteristici ale puterii funciare a nobilimii, despre acţiunile militare la care aceasta a luat parte, activitatea clerului local, a vicecomiţilor, a juzilor nobiliari, etc. Conflictele locale între nobili reprezintă o altă faţetă a realităţilor reflectate de documente, în contextul ambiţiilor şi lăcomiei elitei locale.

Într-o istoriografie în care editarea izvoarelor latine medievale nu ocupă locul pe care îl merită în ansamblul cercetării ştiinţifice, volumul de faţă reprezintă un mare câştig şi un pas important în cunoaşterea unor detalii semnificative din viaţa Maramureşului medieval şi modern. Realităţile surprinse de documente pot fi analizate din mai multe perspective, fie că este vorba de genealogia unor familii nobiliare, onomastica acestora, relaţiile de putere apărute pe plan local, extinderea puterii funciare a unor familii, politica matrimonială, diversele tradiţii locale, ocuparea funcţiilor din cadrul comitatului, raporturile cu puterea centrală etc. Dată fiind bogăţia de informaţii oferite de acest corpus de documente, cercetărilor viitoare le rămâne misiunea de a evidenţia caracteristicile locale ale unor comunităţi complexe, active şi fidele păstrării vechilor tradiţii româneşti.

Marian HORVAT

Regimentul I românesc de graniţă (nr. 16) din Transilvania de la înfiinţare până la sfârşitul războaielor napoleoniene (1762-1815), ediţie, traducere, studiu introductiv, note explicative şi anexe de Costin Feneşan, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2015, 302 p.+VIII ilustraţii:

În ciuda progreselor constante ale

istoriografiei româneşti şi străine în direcţia restituirii trecutului spaţiului intracarpatic, istoria Transilvaniei ascunde încă multe necunoscute. Unul din cercetătorii cei mai serioşi care au contribuit cu lucrări temeinice, sprijinite în mare parte pe materiale arhivistice, la ştergerea petelor albe din istoriografie este distinsul istoric Costin Feneşan. Născut la Timişoara în 1947, Costin Feneşan a studiat la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, care i-a conferit doctoratul în istorie în anul 1977, apoi a activat ca cercetător ştiinţific la



209

Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca (1971-1978) şi la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti (1988-1998), iar între anii 1978-1988 a deţinut funcţiile de arhivist principal la Direcţia Generală a Arhivelor Statului din Bucureşti şi de director general al Arhivelor Naţionale ale României (1998-2002). Intim legat de spaţiul transilvănean şi bănăţean prin obârşie şi parcurs academic nu este de mirare faptul că publicaţiile sale s-au axat în mod principal asupra istoriei medii şi moderne a Transilvaniei şi Banatului, cu un accent special pe editarea profesionistă a izvoarelor medievale şi premoderne.

Rodul unei asemenea munci profesioniste de traducere şi editare a unui izvor istoric inedit din secolul al XIX-lea este reprezentat de volumul pe care-l supunem acum atenţiei. Publicat în condiţii grafice excelente sub egida Centrului de Studii Transilvane din cadrul Academiei Române, volumul a ieşit de sub tipar în toamna anului 2015 la Cluj-Napoca şi restituie un capitol foarte puţin cunoscut din istoria graniţei militare austriece transilvănene, anume parcursul istoric al regimentului I românesc de la Orlat între anii 1762-1815 în lumina unui manuscris în limba germană păstrat la Arhivele Naţionale ale României din Bucureşti.

În studiul introductiv intitulat „Regimentul I românesc de graniţă (nr. 16) din Transilvania de la înfiinţare până la sfârşitul războaielor napoleoniene (1762-1815)-o istorie uitată şi regăsită” (pp.7-15), editorul reconfigurează itinerariul şi circumstanţele intrării manuscrisului în posesia Direcţiei Generale a Arhivelor Statului din Bucureşti, Colecţia documente transilvănene, încearcă identificarea autorului, stabileşte intervalul temporal al întocmirii manuscrisului între anii 1883-1890, prezintă izvoarele care stau la baza textului documentar, creionează contextul istoriografic al întocmirii acestuia, schiţează cuprinsul manuscrisului, indică documentele primare transcrise de autor din diferite arhive şi inserate în text şi, în cele din urmă, face o comparaţie a istoriei manuscrise a Regimentului I românesc de graniţă cu monografia din 1890 a lui Gustav Ritter Amon von Treuenfest despre istoria aceleiaşi unităţi confiniare. Pentru a sublinia importanţa şi relevanţa istoriografică a editării manuscrisului, Costin Feneşan enumeră contribuţiile principale de până acum referitoare la istoria graniţei militare austriece din Transilvania, în general, şi a Regimentului I românesc, în special, sesizând că istoria acestuia „era cel mai puţin cunoscută în raport cu aceea a celorlalte unităţi confiniare din Transilvania şi Banat” (p.8), ceea ce a motivat şi justificat traducerea manuscrisului în limba română şi realizarea ediţiei de faţă. Totodată, cunoscutul cercetător atrage atenţia lumii ştiinţifice asupra arhivei Corpului XII armată, păstrată la Arhivele



210

Naţionale Sibiu, dar mai ales a arhivei fostului Regiment de graniţă I românesc care se află în fondurile Arhivelor Naţionale Braşov sub numărul de inventar 168 şi denumirea „Regimentul românesc de graniţă nr. 16 infanterie (1768-1856)”, observând că aceasta a „fost până în prezent ignorată de istorici” (p.12, nota 20). Tot în aceeaşi trimitere spre surse este amintit un alt manuscris german „de mare interes pentru istoria regimentelor confiniare româneşti din Transilvania”, păstrat în fondul de documente Brukenthal de la Arhivele Naţionale Sibiu, anume: lucrarea lui Joseph Benigni von Mildenberg, Pragmatische Geschichte der siebenbürgischen Militärgrenze (Istoria pragmatică a Graniţei Militare Transilvănene). Costin Feneşan îi invită, aşadar, pe tinerii istorici ai Tranilvaniei şi pe toţi cei dornici de a descoperi pagini inedite din trecutul graniţei militare austriece ardelene să nu se rezume în elaborarea unor lucrări ştiinţifice doar la parcurgerea bibliografiei tematice existente, ci să acceseze sursele inedite, care ascund fărâme din viaţa transilvănenilor de altădată, singurele capabile să producă o înnoire semnificativă a istoriografiei.

Conform uzanţelor împământenite, editorul a realizat o notă asupra ediţiei în care precizează o serie de amănunte referitoare la structura primară a manuscrisului, la modalitatea de stabilire a textului final, deoarece documentul are alte trei ciorne, şi la documentele incluse de autor în textul expunerii, doar o parte a acestora fiind integrate în ediţia de faţă, toate fiind însă menţionate în formă de regeste în anexa D a volumului. Este amintit, de asemenea, faptul că manuscrisul de 232 de file, redactat cu patru grafii diferite, nu are un titlu stabilit de autor, acesta fiind fixat de editor.

În urma studiului introductiv şi a notei asupra ediţiei este restituit manuscrisul atât în traducere românească (pp.21-154), cât şi în transcriere germană modernă (pp.155-287), volumului garantându-i-se astfel o difuzare mult mai largă în spaţiul istoriografic european. Textul românesc este însoţit de notele explicative ale editorului care nu numai că elucidează o serie de chestiuni din text, ci trimit la o bibliografie suplimentară referitoare la organizarea regimentelor de graniţă, la parcursul istoric al acestora, precum şi la diferite fapte, personalităţi sau evenimente ce necesită o explicitare pentru mai buna înţelegere a textului de către lectorul contemporan. Trebuie să observ, totodată, că traducerea românească este de foarte bună calitate, Costin Feneşan dovedindu-se a fi nu numai un fin cunoscător al limbilor germană şi română, ci şi un bun traducător care a avut în vedere cursivitatea limbajului şi exprimarea în spiritul limbii române, evitând o reproducere fidelă sau literală din



211

germana cazonă a autorului din secolul al XIX-lea, fără însă a trăda câtuşi de puţin tonul şi exactitatea frazelor.

În ceea ce priveşte documentul în sine, acesta se deschide cu un „Cuvânt-înainte”, apoi este structurat în trei secţiuni: de la înfiinţare până la războiul de succesiune bavarez (1762-1778); de la războiul de succesiune bavarez până la răscoala românească (1778-1784) şi în timpul răscoalei românilor ardeleni (1784-1785). Deşi nu apare în structura realizată de autor la începutul lucrării partea următoare a textului, de la răscoala lui Horea până la sfârşitul războaielor napoleoniene, constituie din punct de vedere spaţial mai bine de jumătate din planul întreg al lucrării, textul fiind subîmpărţit sau delimitat printr-o serie întreagă de subtitluri care marchează participarea regimentului la diferite campanii militare sau vorbesc despre istoria acestuia între anumite jaloane temporale, marcate de regulă pe ani. Diversitatea şi varietatea informaţiilor cuprinse nu-mi permit să insist asupra lor, ci mă voi rezuma să amintesc că autorul prezintă cu lux de amănunte numele, numărul şi originea ofiţerilor şi al subofiţerilor, anii promovării acestora, efectivele şi cheltuielile Regimentului I de graniţă românesc în a doua jumătate a secolului XVIII, participarea şi tributul uman şi material al regimentului în cele mai importante campanii militare la care a luat parte etc. Între aceste campanii poate cea mai spectaculoasă, care a intrat adânc în memoria colectivă a grănicerilor, a fost cea de la Arcole din 15-17 noiembrie 1796 (pp.108-113), pe care autorul o pomeneşte descriind „participarea eroică”şi „sacrificiile mari” pe care grănicerii români le-au adus la oprirea avansului trupelor franceze conduse de generalul Napoleon Bonaparte, informaţiile din acest volum întregindu-le şi îmbogăţindu-le pe cele existente, dar puse uneori sub semnul întrebării, în istoriile cunoscute ale Regimentului II românesc de la Năsăud.

Volumul este întregit cu un număr de patru anexe constituite din: A) Dicţionarul biografic al generalilor şi ofiţerilor superiori din armata imperială habsburgică, prusacă şi franceză, respectiv al demnitarilor civili amintiţi în text; B) Lista comandanţilor Regimentului I românesc de graniţă din Transilvania (1762-1851); C) Lista acţiunilor militare la care au participat unităţi din Regimentul I românesc de graniţă şi a pierderilor înregistrate; şi D) Lista şi regestele documentelor referitoare la Regimentul I românesc publicate în textul şi în anexa manuscrisului de faţă, precum şi în cartea lui Gustav Ritter Amon von Treuenfest. Acestora li se adaugă un număr de opt ilustraţii color de foarte bună calitate care reprezintă o hartă din 1800 a teritoriului Regimentului I românesc de graniţă din Transilvania; legenda şi titlul hărţii din 1800 a



212

teritoriului graniţei militare austriece cu înşiruirea celor 17 regimente de graniţă (de la Marea Adriatică până în Ţara Năsăudului), păstrată în colecţia de hărţi a Arhivei de Război de la Viena (Kriegsarchiv, Kartensammlung, B IXa 750), hartă ce constituie de fapt şi ilustraţia forzaţului volumului; şi cinci pagini din manuscrisul de la Bucureşti, între care una ilustrează schiţa de teren a bătăliei de la Arcole.

În final, nu pot decât să-l felicit pe Costin Feneşan pentru munca deloc facilă depusă în scopul scoaterii la lumină a istoriei manuscrise a Regimentului I românesc de graniţă între anii 1762 şi 1815, care întregeşte puţinele informaţii cunoscute până în prezent despre trecutul acestei unităţi confiniare austriece din Transilvania îmbogăţind în mod incontestabil istoriografia românească şi europeană a temei, dar îndemnându-i, totodată, pe istoricii români să-şi îndrepte atenţia spre arhiva încă neexploatată a regimentului în speranţa unei evaluări oneste şi a aflării unui loc cuvenit în istoria românilor ardeleni.

Mircea-Gheorghe ABRUDAN

Teodor Vârnav, Istoria vieţii mele, Iaşi, Polirom, 2015, 145 p.:

În anul 2015, prestigioasa editură Polirom din Iaşi a avut deosebita iniţiativă de a reedita istoria vieţii lui Teodor Vârnav, considerată prima autobiografie din literatura română. Elaborate în anul 1845, când autorul avea patruzeci şi patru de ani şi era un moşier stabilit în Basarabia rusească, aceste memorii constituie o sursă de primă mână pentru istoricul preocupat de viaţa cotidiană a românilor în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Manuscrisul acestor însemnări a fost preluat de folcloristul Artur Gorovei (1864-1951) de la ginerele autorului şi a fost pentru prima dată publicat în 1893, în revista Gazeta săteanului din Râmnicu-Sărat, cunoscând ulterior şi ediţii în volum, la editurile Minerva (1908), Cartea Românească (anul este necunoscut), Cuvânt Moldovenesc (Chişinău, 1944) şi sub egida Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, în anul 2007.

Teodor Vârnav s-a născut în anul 1801 în familia unor mici boieri moldoveni, fiind fiul Mariei Vârnav, născută Kiruş, cu al doilea soţ al său, Costache Vârnav. Tatăl său era un boier cu venituri foarte reduse, care toate ziua se ocupa „doar cu şederea şi cu ciubucul”, iar soţia şi cei cinci copii



213

o duceau foarte greu. Din acest motiv, copilăria autorului nu s-a deosebit prea mult de cea a ţăranilor în privinţa condiţiilor de trai şi a educaţiei, el avându-l ca prim învăţător pe preotul din sat. Primul eveniment marcant al vieţii sale a avut loc în 1808, când familia sa l-a dat în grija unchiului mamei sale, Fotachi Ciurea, care a dorit să-l facă moştenitorul averii sale, dar se pare că s-a răzgândit repede, lăsându-l pe copilul Teodor în grija servitorilor săi. Băiatul a trecut după câţiva ani la alte rude şi acolo a fost găsit de naşa sa, Safta Leonard, care l-a convins pe fratele ei, prosperul negustor bucureştean Constantin Ladà, să îl ia în grijă.

Noul său protector s-a angajat să îi poarte de grijă lui Teodor şi să îi facă un rost,fără a cere altceva în schimb decât recunoştinţa tânărului. Acesta însă l-a dezamăgit prin comportamentul său, iar Ladà, în loc să îl înscrie la şcolile din Viena, l-a lăsat la Sibiu cu un dascăl grec. Şederea băiatului la acest profesor a fost de scurtă durată, întrucât Vârnav a început să îl jefuiască, cu complicitatea bucătăresei. Dascălul l-a trimis din nou la Bucureşti, unde „pocrovitelul” (protectorul) său, pentru a-l disciplina, l-a dat pe mâna pedagogului Panaioti Corfioti, cunoscut în Bucureşti pentru severitatea sa excesivă.

O schimbare majoră în viaţa sa a avut loc în anul 1816, când negustorul Constantin Ladà a decedat, iar cei care au preluat administrarea averii sale au hotărât ca adolescentul Vârnav să îşi abandoneze studiile pentru a învăţa o meserie. Băiatul a ales atunci să intre ucenic la un lipscan (negustori de pânzeturi) din Bucureşti, pe nume Nazlâm, unde şi-a petrecut următorii doi ani. Sarcinile sale erau legate în principal de curăţarea prăvăliei, rămânându-i astfel mult timp liber, pe care tânărul l-a dedicat lecturilor de „cărţi istoriceşti, asupra cărora începusem a avea o nesăţioasă plecare” (p. 47) şi întâlnirilor amoroase cu prostituatele din mahala. Tocmai pentru a „câştiga mai multă intrare şi mai de aproape prieteşug” (p. 48) la o prostituată, Teodor Vârnav a sustras din prăvălie câteva bunuri pe care intenţiona să le dăruiască. Prins asupra faptului, a fost judecat, pus să semneze o declaraţie prin care îşi recunoştea faptele şi trimis din Bucureşti în Moldova, unde avea de ales, fie să revină acasă la părinţi, fie să intre ucenic la un lipscan în Iaşi.

În anul 1818, Vârnav a părăsit capitala Ţării Româneşti, îndreptându-se spre Moldova. Intenţiona să meargă la Iaşi pentru a deveni lipscan acolo dar, trecând pe lângă satul unde îşi aveau casa părinţii săi, s-a abătut pe acolo şi şi-a schimbat planurile. Tatăl său murise între timp iar mama sa îl crezuse mort în timpul „ciumei lui Caragea”, care a afectat Bucureştiul în anii 1813 şi 1814. Timpul petrecut cu familia sa, deşi încărcat de momente emoţionante, a fost relativ scurt, întrucât



214

prin protecţia unei rude s-a ivit oportunitatea unei slujbe în Basarabia, pe atunci parte a Imperiului Ţarist. În luna septembrie a anului 1818, Teodor Vârnav a trecut Prutul devenind „scriitor de limbă moldovenească” la nou înfiinţata judecătorie a Hotinului. Atunci începe şi ascensiunea sa pe scara socială, tânărul implicându-se în afaceri legate de strângerea impozitelor, camătă şi luarea în arendă a unor moşii, care i-au adus în câţiva ani o frumoasă situaţie financiară. În anul 1828 s-a căsătorit cu Zoiţa Ghiţescu, fiica unui moşier român din Basarabia şi a decis să rămână definitiv în Imperiul Ţarist. S-a stabilit definitv la Stângăceni în anul 1840, a avut cinci copii iar sfârşitul său, incert, se plasează în jurul anului 1868.

În memoriile sale, redactate la vârsta deplinei maturităţi, autorul nu precizează motivul care l-a determinat să îşi aşterne amintirile. Acest text se prezintă ca o sinceră mărturie a unei vieţi, fiind evocate episoade ruşinoase pentru autor, ca de pildă furturile la care s-a dedat în copilărie, de la rude, profesori sau patroni, ori frecventarea prostituatelor în tinereţe. Ca aspecte de viaţă cotidiană, această autobiografie surprinde prezenţa pronunţată a violenţei în viaţa unui copil, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Teodor Vârnav a fost bătut mult: de unchiul său Fotachi Ciurea, care a ajuns să-l bată cu biciul şi chiar să-l lege în lanţuri, şi de către dascălii săi, între care se remarca, prin cruzimea faţă de elevii săi, dascălul Panaioti Corfioti, despre care autorul spunea că „nu era de cuviinţă a se numi dascăl, ci călău, pentru că el pe băieţi mai mult îi muncea şi îi schingiuia decât îi învăţa” (p. 41). Amintirile sale ne dau preţioase indicii despre viaţa cotidiană a boierilor şi negustorilor din Principate, despre obiceiurile lor în privinţa timpului liber şi a alimentaţiei şi despre o epocă în care Ţările Române se situau între influenţa orientală şi cea occidentală. Evenimentele politice lipsesc aproape total din această autobiografie, semn că pe Vârnav nu l-a interesat niciodată politica şi a încercat mereu să se descurce, să depăşească acea condiţie precară pe care a cunoscut-o în timpul copilăriei şi adolescenţei. Singura problemă pe care o evocă legată de politică a fost în 1831, când autorităţile din Moldova au vrut să îl aresteze, bănuind că era ostil Regulamentului Organic, însă şi-au dat seama că era nevinovat.

La vârsta rememorării vieţii, Vârnav regreta lipsa educaţiei şi greşeala făcută faţă de protectorul său, de a mânca nişte bomboane destinate unui prieten al acestuia, care l-a determinat pe Ladà să-l lase la Sibiu în loc de a-l da la şcoală la Viena. În legătură cu condiţia sa prezentă, autorul declara că trăieşte în bună înţelegere cu vecinii, ferindu-se de certuri, procese şi mai ales de datorii. Unica grijă care i-a mai rămas este de a



215

înmulţi averea spre a-i ajuta pe cei cinci copii ai săi atunci când vor porni pe drumul vieţii.

Scrisă cu un mare talent de povestitor şi mai ales bogată în informaţii despre societatea românească de dinainte de Revoluţia de la 1848, istoria vieţii lui Teodor Vârnav merită citită şi cunoscută de oricine doreşte să cunoască şi să înţeleagă mai bine trecutul acestei ţări. Această ediţie cuprinde şi un foarte bun glosar de arhaisme, care poate fi folosit şi în alte cercetări istorice, precum şi o postfaţă a cercetătorului şi dramaturgului ieşean Laurenţiu Faifer, reprezentând un comentariu şi o încadrare a acestei opere în literatura română.

Andrei Sabin FAUR

Mite Kremnitz, Regele Carol al României. Povestea unei vieţi, traducere din limba germană şi note de Roland Schenn, prefaţă Sorin Liviu Damean, Bucureşti, Editura Corint Books, 2014, 160 p.:

Istoria Casei Regale din România a avut un răstimp în care a fost dată uitării de către istoriografia română; acest fapt s-a petrecut în timpul perioadei comuniste care a dorit să pună într-un con de umbră istoria monarhiei române. După perioada post-decembristă acest subiect a fost îndelung dezbătut şi s-a ajuns la un număr însemnat de lucrări care vorbesc despre istoria Casei Regale. Cartea de faţă se încadrează şi ea în această arie de interes deoarece vorbeşte despre viaţa, sub toate aspectele ei, a primului domnitor străin (de neam german), devenit ulterior rege al României, Carol I. Lucrarea oferă informaţii noi referitoare la formarea primului suveran al României, tinereţea pe care a avut-o în ţara natală iar spre final sunt exprimate consideraţiile autoarei asupra evoluţiei pe care a cunoscut-o România pe parcursul domniei lui Carol I. Trebuie menţionat faptul că ediţia princeps a acestei cărţi a apărut la Leipzig în anul 1903 sub titlul König Karl von Rumänien. Ein Lebensbild, iar în 1906 lucrarea se afla deja la a treia ediţie, fapt care demonstrează interesul ridicat pe care volumul l-a manifestat încă din epocă în rândul publicului german şi nu numai.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra cărţii şi a înţelege provenienţa informaţiilor din volumul de faţă merită menţionate câteva detalii esenţiale despre autoarea lui. Pe numele ei de fată, Marie Charlotte



216

von Bardeleben, Mite Kremnitz s-a născut în anul 1852 în Germania la Greifswalde într-o familie bună, tatăl ei fiind medic chirurg şi profesor universitar. Mite a urmat studii de literatură, istorie, filosofieşi artă în Germania şi în Anglia. În cel din urmă loc, Mite s-a căsătorit cu doctorul Wilhelm Kremnitz în anul 1872, iar la distanţă de trei ani de la acest eveniment s-a stabilit împreună cu soţul său la Bucureşti. Ulterior, Wilhelm a asumat rolul de medic personal al familiei regale din România, postură care i-a oferit Mitei şansa de a frecventa cercurile culturale aflate sub patronajul Curţii de la Bucureşti, ea ajungând să traducă în limba germană o serie de poeme şi basme româneşti. Ba mai mult, a ajuns chiar să scrie împreună cu regina Elisabeta câteva piese de teatru. După moartea soţului ei în anul 1897, Mite Kremnitz se stabileşte la Berlin, unde publică în anul 1903 biografia regelui Carol I, dar şi una consacrată reginei Elisabeta, cu care colaborase pe teren literar (Carmen Sylva. Eine Biographie). Până la moartea ei în 1916, Mite a rămas în contact cu Casa Regală din România. Dovada apropierii dintre cele două familii e şi faptul că prin testament, regele Carol I le-a acordat membrilor familiei Kremnitz o rentă viageră.

Dar acest raport de apropiere dintre cele două familii este important şi din altă perspectivă. Admiraţia şi preţuirea pe care Mite le-a purtat regelui Carol I şi-au pus amprenta şi asupra lucrării pe care i-a dedicat-o acestuia. Aceste sentimente răzbat nu o dată din volumul autoarei, care tinde să păstreze pe parcursul lui un ton encomiastic la adresa suveranului României. Acest fapt nu tinde să împieteze valoarea cărţii pe care i-a dedicat-o; din contră, volumul aduce, după cum afirmam, o serie de completări importante datelor pe care le cunoaştem deja din biografia şi activitatea monarhului.

Structural, această primă ediţie în limba română a cărţii lui Mite Kremnitz dedicată regelui Carol I este divizată în XXIX de părţi; unele dintre aceste episoade fie i-au fost povestite de către însuşi Carol I, altele însă sunt reproduse prin prisma faptului că autoarea a fost martora lor. La rândul lor, aceste mini-capitole pot fi grupate în trei secţiuni tematice.

În prima parte care subsumează primele VII capitole autoarea prezintă într-un ritm alert reperele biografice ale prinţului Carol până la sosirea lui în România. Carol s-a născut în anul 1839 într-o familie cu vechi ramificaţii nobiliare în Europa, amintindu-se aici înrudirea cu familiile imperiale din Prusia şi cu cea a suveranului Franţei de la acea dată, Napoleon al III-lea. A fost al treilea copil din cei şase ai prinţului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi a prinţesei Josephine. Educaţia şi cultura pe care Carol le-a deprins din partea părinţilor i-au



217

fost utile odraslei de sânge albastru, mediul familial insuflându-i şi valorile liberalismului politic. Carol a respectat tradiţia familiei, asumând o instrucţie militară, mai exact a absolvit şcoala de cadeţi din Münster şi pe cea de artilerie şi genişti din Berlin. După desăvârşirea studiilor militare, destinul lui Carol s-a schimbat, acest fapt i s-a datorat problemelor politice care s-au petrecut în România. Deşi nu ştia absolut nimic de ţara în care urma să domnească, Carol porneşte spre România; nici problemele de ordin diplomatic dintre Prusia şi Austria nu l-au oprit să pornească la drum. După intrarea în ţară şi pe tot parcursul drumului spre Bucureşti, Carol începe să cunoască ţara şi îşi dă seama câte nejunsuri avea România; primele impresii despre ţară şi despre capitală îl lasă pe rege cu un gust amar, totul era într-o dezordine şi nimic nu avea nicio noimă.

Al doilea grupaj acoperă o plajă mai extinsă din punct de vedere cronologic. Accentul cade asupra implicaţiilor pe care prezenţa lui Carol pe tronul României le-a avut în politica internă şi externă a ţării de adopţie; marile transformări care s-au produs la nivelul ţării cât şi imaginea pe care România a căpătat-o în Europa pe parcursul celor patru decenii de domnie ale suveranului de neam german.

Pe parcursul episoadelor narate de autoare putem observa faptul că deşi regele având o vastă cultură şi idealuri de la care nu se abătuse niciodată, lucrurile nu au stat tocmai aşa cum îşi imaginase el, proiectele şi ideile pe care le avea erau mai greu de întreprins în ţara de adopţie. La venirea regelui în ţară mai toate lucrurile au fost lăsate în voia sorţii, Carol a avut mult de muncă, întâmpinând şi diverse obstacole pe care tocmai marii politicieni ai vremii i le puneau regelui. Printre marile realizări de când regele s-a stabilit în România se pot enumera: adoptarea unei noi constituţii; reformele pe care le-a făcut în armată, dar şi investiţiile în armament şi echipament; construirea de cale ferată care să poată lega ţara de Europa şi să dezvolte economia, fapt ce i-a ridicat de multe ori mari probleme şi nu în ultimul rând dorinţa de abdicare; construirea de poduri care de multe ori erau inexistente. Pe plan extern a încercat să fie în bune relaţii cu marile puteri vecine Rusia, Austria şi mai ales cu Poarta, dar şi cu cele mai îndepărtate Prusia, Franţa, Anglia. Se pune în lumină perioada de stabilitate guvernamentală în România, adică cei cinci ani în care Lascăr Catargiu s-a aflat în bune relaţii cu regele şi astfel ţara a cunoscut progrese importante în varii domenii. Pe lângă subiectele care ţin de politica ţării, Mite Kremniz introduce şi episoade care ţin de viaţa personală a regelui. Putem aminti aici relaţiile suveranului cu familia sa; căsătoria cu Elisabeta care a avut loc în timpul



218

voiajului petrecut după scurtă vreme de la preluarea domniei; venirea pe lume a unicului copil a cuplului princiar, dar şi trecerea la cele veşnice a Măriucăi, la o vârstă fragedă; locurile în care Carol se retrăgea pentru a avea momentele lui de intimitate. Totuşi autoarea nu menţionează episoade din viaţa personală care l-ar putea denigra pe rege sau a-i aduce prejudicii de imagine.

Un alt grupaj însemnat este acela în care sunt prezentate preambulul, demersurile şi deznodământul războiului ruso-turc la care şi România s-a implicat mult nu numai prin permisiunea acordată armatei ruse de a traversa ţara, cât mai ales prin ajutorul pe care armata română l-a oferit armatei ţariste la Plevna, acolo unde însuşi Carol a condus operaţiunile militare împotriva turcilor. Totuşi după încheierea războiului şi semnarea tratatelor de pace, România a fost nevoită să cedeze o parte din Basarabia în schimbul Dobrogei. După ce Marile Puteri au recunoscut independenţa României, guvernul se hotărăşte să îi acorde titulatura de alteţă regală lui Carol. Un alt punct care este dezbătut în aceast grupaj este problema naturalizării evreilor, deoarece la conferinţa de la Berlin s-a hotărât ca evreii să primească cetăţenie română iar guvernul atunci în funcţie nu era de acord, acest episod încheindu-se cu acordarea cetăţeniei tuturor evreilor. După ce România s-a proclamat regat a urmat o lungă perioadă în care problemele cu care s-a confruntat regele de-a lungul timpului au început să dispară.

În ultima parte a acestui volum, autoarea pune reflectoarele pe vizitele întreprinse de regele Carol în Europa. Se vorbeşte de vizita făcută acasă la familia sa, acolo unde se decide viitorul moştenitor la tronul României, în persoana lui Ferdinand. Nenumăratele vizite pe care le-a fãcut Carol în Austro-Ungaria au demonstrat bunele înţelegeri pe care suveranul din România le-a avut cu împăratul de la Viena; se vorbeşte despre bunele impresii ale lui Franz Joseph de pe urma vizitării României. Pe lângă cele enumerate mai sus regele Carol a mai fost în Germania la împăratul Wilhelm, în Anglia unde a cunoscut-o pe regina Victoria şi în Rusia acolo unde ţarul Nicolae al II-lea l-a primit cu multă căldură. În ultimul capitol al cărţii de faţă autoarea trece în revistă realizările regelui Carol de la venirea lui în România şi până la începutul secolului XX. Cât de multe investiţii s-au făcut în infrastructură, în cultură, armată, instituţii şi cât de mult a crescut bugetul ţării pe parcursul anilor.

Deşi grevată de un subiectivism incontestabil, cartea tocmai prezentată are meritul de a pune în lumină figura primului rege al românilor dintr-o perspectivă complementară discursului istoriografic



219

tradiţional. Parte a cercurilor de sociabilitate din jurul Casei Regale a României, Mite Kremnitz zugrăveşte un tablou în nunţe calde a regelui Carol I, accentuând meritele pe care acesta le-a avut în mondernizarea şi dezvoltarea după model occidental a societăţii româneşti. Situată la graniţa dintre memorialistică şi istorie, lucrarea Mitei Kremitz are meritul de a aminti că marile schimbări trebuie să vină tot timpul din interior, chiar dacă uneori e necesar impulsul unor personalităţi providenţiale venite din exterior, aşa cum a fost regele Carol I în istoria românilor.

George-Paul MOLDOVAN

Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, 120 p.:

Lucian Boia a publicat numeroase volume în cadrul cărora a abordat subiecte diverse precum istoria mentalităţilor, istoria imaginarului ori fenomenul mitologiilor. Lucrarea pe care ne-am propus să o recenzăm reprezintă una dintre apariţiile editoriale care a stârnit, imediat după apariţia sa, o serie de polemici, controverse şi dezbateri. Mai exact, lucrarea Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, apărută cu ocazia comemorării centenarului izbucnirii Marelui Război, intenţionează să abordeze, dintr-o perspectivă nouă, câteva dintre chestiunile privitoare la Prima Conflagraţie Mondială.

Cartea este structurată în şase capitole (I. Un dezastru care se putea evita, II. „Vinovaţii”, III. Germania: o victorie posibilă, IV. România: „atât de mult noroc”, V. Dreptate şi nedreptate la Versailles, VI. Consecinţe). Departe de a fi un volum exhaustiv (multe dintre ideile care stau la baza constituirii acestui volum regăsindu-se şi în lucrări anterioare precum Tragedia Germaniei 1914–1945 şi Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial), demersul istoricului bucureştean se concretizează în jurul analizei unor problematici pe care le consideră esenţiale în încercarea de înţelegere a fenomenului Primului Război Mondial.

Din punct de vedere al poziţionării istoriografice, Lucian Boia propune o reelaborare (p. 6), dorind să ofere cititorilor o perspectivă în care accentul să cadă deopotrivă asupra stabilirii cauzelor izbucnirii şi desfăşurării Primului Război Mondial, o încercare de explicare a



220

vinovăţiei care decurge din implicarea în război, precum şi asupra deznodământului şi consecinţelor acestuia.

Neajunsurile frapante pe care le sesizăm chiar din primele pagini ale volumului constau în carenţele oricăror baze metodologice, precum şi lipsa explicării unor concepte teoretice care ar fi ajutat la o înţelegere extinsă a ideilor expuse. În schimb, autorul precizează că această lucrare nu are pretenţia de a fi „completă”, ci este un eseu istoriografic. Cu toate acestea, nu putem să nu sesizăm faptul că o astfel de abordare se dovedeşte perdantă din punct de vedere al acurateţei scrierii istorice, considerând că este foarte de dificil de analizat un subiect atât de vast în cadrul unui eseu.

În primul capitol, intitulat ,,Un dezastru care se putea evita”, autorul se arată preocupat de conceptul de cauzalitate, încercând să îi confere înţelesuri mai aprofundate, în dezacord cu maniera abstractă de analiză. În schimb foloseşte conceptul de interdependenţă între o serie de factori: cauzele mari (cele de natură structurală), cauzele mici (evenimentele care au capacitatea de a genera consecinţe mari) şi reprezentările pe care le-au avut oamenii epocii şi în baza cărora au acţionat. În acest fel, Lucian Boia intră în conflict de idei cu istoricii tributari ideii de inevitabilitate a războiului, considerând această manieră de abordare drept eronată, dat fiind faptul că majoritatea istoricilor analizează fenomenul prin prisma unei înţelegeri rigide a conceptului de cauzalitate.

În cel de-al doilea capitol, „Vinovaţii”, Lucian Boia analizează gradul de implicare a tuturor beligeranţilor Primei Conflagraţii Mondiale. Astfel, într-o notă blândă, autorul consideră că responsabilitatea pentru izbucnirea şi desfăşurarea Primului Război Mondial nu trebuie să cadă exclusiv asupra Germaniei ori a Imperiului Austro-Ungar, ci şi asupra celorlalţi combatanţi. Departe de a încerca să exonereze cele două puteri menţionate anterior, în acelaşi timp afirmând că ,,nu este cazul să ne facem iluzii cu privire la obiectivitatea istoriei sau a istoricilor”, istoricul bucureştean încearcă să menţină un discurs apropiat de realitatea istorică, arătând că astăzi, la fel ca în urmă cu un veac, discursul ideologic (de data aceasta al solidarităţii europene, nu al atitudinii războinice) se manifestă în varii domenii.

Al treilea capitol, ,,Germania: o victorie posibilă”, şi-a propus să dezbată implicarea Germaniei în desfăşurările Primului Război Mondial. Astfel, autorul analizează o întreagă gamă de resorturi care au influenţat soarta Germaniei în Marele Război, neezitând să afirme că la momentul izbucnirii războiului, cei care o dădeau drept câştigătoare nu erau deloc



221

idealişti ori naivi. Ne sunt precizate totodată cauzele majore care au dus la declinul Germaniei: insuficienţa controlului asupra puterii (militarizarea conducerii statului), războiul submarin nelimitat (generând intrarea în război a Statelor Unite ale Americii de partea Aliaţilor), declaraţiile de război ale României şi Italiei, tergiversarea negocierilor de pace cu Rusia, transferul lent ori incomplet al efectivelor armate de pe frontul de est pe cel de vest, precum şi defecţiunile propriilor aliaţi (în care autorul vede mai mult o piedică decât un ajutor real).

Al patrulea capitol, ,,România: atât de mult noroc”, este cel care a suscitat cele mai multe controverse în rândul istoricilor şi a opiniei publice din România. Plecând de la vorbele lui Petre P. Carp, care spunea că România are atât de mult noroc încât nu mai are nevoie de oameni politici competenţi care să se ocupe de soarta ţării, Lucian Boia plasează intrarea României în război de partea Antantei pe seama unor factori care, la prima vedere, ar părea ca fiind lipsiţi de argumentaţie, apreciind că Ion I. C. Brătianu nu a făcut altceva decât să ,,arunce ţara într-un neînchipuit dezastru” (p. 68), negându-i-se acestuia din urmă orice abilitate ori tact politic.

Ceea ce surprinde cel mai tare este modul trunchiat în care autorul analizează faptele istorice. Momentul în care România a decis să intre în război (1916) este considerat drept unul în care efervescenţa naţională nu reprezenta o preocupare majoră pentru populaţia ţării ori a provinciilor în care românii erau majoritari din punct de vedere etnic, dorind să lase impresia că opinia celorlalte popoare care erau deja implicate în război fusese unanimă în dorinţa de a se angaja total într-o conflagraţie de asemenea proporţii.

Dincolo de aceste aspecte, Lucian Boia creează confuzie şi pare că doreşte să animeze spiritele naţionale româneşti şi maghiare printr-o afirmaţie intrigantă (p. 81.): ,,Până la urmă, doreau sau nu unirea cu România? Să zicem că da, dar nu mai mult decât doreau rămânerea în interiorul unei monarhii habsburgice reformate. Cele două dorinţe nu se aflau în acelaşi registru. Unirea cu România aparţinea unei istorii virtuale, unui viitor posibil, dar încă nelămurit. În plan concret, mişcarea naţională a românilor din Transilvania nu a acţionat în sensul unirii cu România, ci strict, mai întâi, în vederea restaurării autonomiei Transilvaniei, apoi a obţinerii deplinei egalităţi de drepturi în interiorul Ungariei. Între România, aşa cum era ea, şi o monarhie habsburgică, aşa cum şi-ar fi dorit să fie (o confederaţie de naţiuni egale), preferinţa românilor transilvăneni ar fi mers probabil spre cea din urmă. Doar că nu a fost aşa: la capătul războiului rămăsese doar soluţia românească (se mai sugerase o posibilă, dar îndepărtată strategie de



222

unire: nu prin ruperea Transilvaniei, ci, invers, prin aderarea României la monarhia habsburgică)”.

Caracterul instigator poate fi observat şi din faptul că pune soarta Basarabiei în contrast cu cea a Transilvaniei şi Bucovinei, afirmând că ,,Transilvania plus Bucovina păreau a fi o răsplată suficient de convingătoare, pentru a uita cu totul cealaltă provincie românească, Basarabia, de care nici nu putea fi vorba în condiţiile alianţei cu Antanta” (p. 69). Un detaliu de natură istorică pe care autorul îl pierde este atunci când vorbeşte despre condiţia românilor din Imperiul Austro-Ungar, în care precizează că ,,peste toate păcatele care i se puteau aduce, Ungaria era totuşi un stat de drept, constituţional şi parlamentar” (p. 73). În realitate, statul Ungaria nu exista la acea dată, ci era parte a imperiului.

Ceea ce ar mai fi de reproşat pentru informaţiile din acest capitol este lipsa trimiterilor bibliografice, valabil pentru întregul volum, dar aici cu precădere (chiar dacă la începutul cărţii afirmă că va cita doar lucrările din care a preluat pasaje sau interpretări personale ale autorilor), în decursul celor 20 de pagini existând doar două note de subsol, una dintre ele fiind dintr-o altă lucrare a sa.

Totodată, în opinia lui Lucian Boia, cea mai ofertantă opţiune a României rămânea cea a neutralităţii, în finalul capitolului precizând că o armată intactă ar fi putut oferi României un atu important. Însă problema rămâne suspendată, autorul nereuşind să explice într-un mod propriu cum ar fi putut beneficia de acest plus.

Capitolul al cincilea, ,,Dreptate şi nedreptate la Versailles”, dezbate problema modului în care a fost abordată Conferinţa Păcii de la Paris, din anul 1919 şi urmările pe care le-au avut tratatele de pace de după Primul Război Mondial. În acest capitol autorul redevine moderat în analiza sa, subliniind importanţa deosebită a caracterului naţional în construirea unui nou tip de discurs istoric, în care accentul să nu mai cadă pe acuzaţii sau părtiniri, ci pe realitatea „din teren”, adică a modului în care Europa naţiunilor a luat locul Europei imperiilor multinaţionale. În concordanţă cu opinia majorităţii istoricilor, Lucian Boia pune ascensiunea curentelor extremiste pe seama nedreptăţilor care li s-au produs unor state, aprofundând soarta Germaniei.

În ceea ce priveşte aspectele privitoare la Transilvania, istoricul reproşează faptul că nu a fost organizat un referendum prin care întreaga populaţie transilvăneană să fie consultată, condiţie care, spune autorul, dacă ar fi fost îndeplinită, ar fi dus la o unire neunanimă. De altfel, modul în care problematizează acest aspect ne apare anacronic şi desuet. Unirea Transilvaniei cu România s-a realizat în conformitate cu dreptul



223

internaţional al vremii, context în care este evident că liderii minorităţilor se arătau, în mare parte, ostili unirii. Minorităţile etnice din Transilvania (ungurii, secuii şi saşii) erau privite de români drept asupritoare, iar românii erau percepuţi drept „slugi”, situaţie în care a întreba categoriile dominante din punct de vedere politic dacă vor să elibereze „supuşii” devenea imposibilă. Considerăm că era firesc ca într-un spaţiu multietnic şi multinaţional să existe diverse curente de opinie, prin urmare şi voci care să se opună unirii. Însă nu trebuie pierdut din vedere că acest fenomen este unul valabil pentru toate statele naţionale apărute în preajma Primului Război Mondial.

Ultimul capitol, ,,Consecinţe”, se concentrează asupra analizei urmărilor pe care le-a avut Primul Război Mondial asupra lumii. Încercând să răspundă întrebării „cum ar fi arătat lumea de azi fără Primul Război Mondial?”, Lucian Boia apreciază că, din punctul de vedere al efectelor produse, Marele Război a constituit o veritabilă revoluţie continentală, ale cărei ramificaţii s-au întins pe întreaga perioadă interbelică şi au culminat cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. În opinia lui, Primul Război Mondial a adus lumea în epoca democratică, în care regimurile totalitare reprezentau alternativa la democraţie, în special în ţările care nu fuseseră pregătite pentru un astfel de salt, aducând în discuţie în special regimul lui Kerenski din Rusia care a precedat Revoluţia Bolşevică. Argumentaţia autorului continuă, precizând cauzele care au dus la fragmentarea Europei: multiplicarea entităţilor „naţionale” şi proiectele sociale care au făcut ca multe dintre ţările lumii să opteze fie pentru o democraţie de tip occidental, fie pentru regimuri totalitare.

În accepţiunea lui Lucian Boia, Primul Război Mondial şi sistemul de la Versailles reprezintă imboldurile care au dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Dorinţa de revanşă a unei Germanii care fusese umilită la Versailles (propus de Hitler într-o variantă atrăgătoare pentru poporul german), ascensiunea puterii Rusiei în variantă sovietică şi dereglarea echilibrului european au făcut ca Europa Centrală să cadă pradă unui vid de putere, devenind astfel extrem de vulnerabilă în faţa celor două state cu pretenţii expansioniste. În acest fel, „bătrânul continent” a intrat într-un declin profund, fiind pus în faţa unei incapacităţi de autogestionare, ceea ce a favorizat intrarea sub dublă tutelă: americană în Occident şi sovietică în Est.

Un detaliu care ne atrage atenţia reprezintă lipsa aceleiaşi măsuri atunci când discută despre două situaţii istorice asemănătoare. Astfel, atunci când vine vorba despre România, autorul nu „înţelege” de ce unii



224

istorici au reclamat constrângerile asupra ţării noastre de Puterile Centrale prin pacea de la Buftea-Bucureşti din primăvara anului 1918, Lucian Boia precizând că se impuneau condiţii dure, dat fiind faptul că România fusese cea care declarase război Germaniei. Totuşi, în momentul în care analizează tratamentul impus germanilor după încheierea ostilităţilor, acesta omite faptul că Franţa şi Belgia au fost cele atacate, şi nu invers.

Construit cu argumente alese, nu cuprinzătoare, volumul de faţă reprezintă o încercare diferită de analiză istorică. Lucrarea lui Lucian Boia constituie mai mult un exerciţiu imaginativ decât un demers istoric clasic în metodologie şi surse bibliografice. Cu toate că autorul însuşi ne atrage atenţia asupra faptului că nu este o operă de erudiţie, trebuie să remarcăm faptul că suntem confruntaţi deseori cu o expunere constantă de idei trunchiate, lipsite de temeinicie şi logică istorică. Scoase din context ori abordate superficial, ideile din acest volum, prezentat pe un ton fluctuant, când moderat, când instigator, în funcţie de teza pe care îşi propune să o demonstreze, încearcă să ofere o nouă perspectivă asupra cauzelor care au dus la izbucnirea Primului Război Mondial, participanţii şi gradul lor de motivaţie în angrenarea în război, precum şi urmările produse după încheierea conflictului armat.

Ionuţ FILIPESCU

Laurence Rees, Auschwitz. Naziştii şi „soluţia finală”, traducere de Gabriela Tănase, Bucureşti, Editura Rao, 2010, 377 p.:

Laurence Rees (n. 1957), istoric, director de creaţie pentru programele de istorie ale televiziunii BBC, cu o carieră ca scriitor şi regizor care debutează la sfârşitul secolului al XX-lea. În 1990 a regizat filmul despre crimele de război britanice la finalul celei de-a doua conflagraţii mondiale, iar în 1992 a pus în scenă bine-cunoscutul Goebbels: Maestrul propagandei. A scris şi a regizat seria cinematografică în şase părţi Naziştii: un avertisment al istoriei, care avea să-i aducă cea mai importantă distincţie pe care un regizor britanic o putea primi: premiul Academiei de Film şi a Artelor de Televiziune pentru „cea mai bună serie documentară din toate timpurile” (Daily Mail). În 2005 a scris şi a regizat o altă serie televisivă în şase părţi, Auschwitz: Naziştii şi „soluţia finală”, cu un succes răsunător în Franţa, Spania, Polonia, Germania, Statele Unite. În acelaşi an, Universitatea din



225

Sheffield i-a acordat titlul onorific de doctor pentru „servicii aduse istoriei şi televiziunii” (2005). În 2006, a câştigat premiul pentru cea mai bună carte de istorie a anului (British Book Award), precum şi premiul BAFTA pentru seria televisivă pe care a scris-o şi a regizat-o. Cele mai recente producţii cinematografice rămân seriile Carisma întunecată a lui Adolf Hitler (2012) şi Al Doilea Război Mondial: În spatele uşilor închise. Stalin, Naziştii şi Vestul (2008). Laurence Rees este autorul lucrărilor Naziştii: un avertisment al istoriei (1997), Războiul secolului (1999),Oroare în Est (2001), Auschwitz:

Naziştii şi „soluţia finală” (2005), respectiv Al Doilea Război Mondial: În spatele uşilor închise. Stalin, Naziştii şi Vestul (2009).

Lucrarea Auschwitz. Naziştii şi „soluţia finală” reprezintă un tribut adus istoriei Holocaust-ului prin dimensiunea sa de radiografie a politicii naziste faţă de evrei: istoria lagărului de exterminare de la Auschwitz este reconstituită prin prisma celor peste 100 de interviuri cu gărzile şi supravieţuitorii în vederea conferirii unui plus de autenticitate şi veridicitate evenimentelor istorice narate. Analiza debutează cu intervalul cronologic 1920-1930, marcat de emiterea unor reglementări faţă de evreii de pe teritoriul Germaniei şi de semnalarea unor violenţe neoficiale, dar aprobate de autorităţi. Ideile antisemite sunt o dată în plus alimentate de lucrarea lui Adolf Hitler, Mein Kampf, în care Führer-ul exprima clar faptul că soluţia imaginată era „gaz otrăvitor pe cei 10.000-12.000 dintre aceşti evrei care ne distrug naţiunea”. Perioada de relativ calm este descrisă de Lucille Green, schimbarea în atitudinea autorităţii centrale faţă de minoritatea evreiască survenind o dată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler: „Până în anul 1933, era o viaţă foarte frumoasă şi comodă… dar, odată cu venirea la putere a lui Hitler, copiii care locuiau în aceeaşi clădire cu noi nu ne mai vorbeau; aruncau cu pietre în noi şi ne batjocoreau. Iar noi nu înţelegeam ce făcusem ca să merităm asta…Este ceva trecător. Lucrurile vor reveni la normal”.

Intensificarea violenţelor naziştilor faţă de evrei atinge cote alarmante în 1938 prin aşa-numita „Noapte de cristal” (Kristallnacht), urmată în 1939 de discursul explicit al Führer-ului: „Dacă finanţa internaţională şi evreimea din interiorul şi din afara Europei vor reuşi să arunce lumea într-un război mondial, rezultatul va fi nu bolşevizarea pământului şi victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreieşti din Europa”. Din acest moment, consideră Laurence Rees, drumul spre distrugerea proprietăţilor evreieşti, a sinagogilor, internarea evreilor în lagăre de concentrare şi uciderea acestora în lagărele de exterminare era deschis. Punctul de turnură în politica autorităţilor germane faţă de populaţia evreiască a fost reprezentat de ocuparea Poloniei în 1939, „problemei” evreilor din



226

Germania adăugându-se spre soluţionare „problema” evreilor din Polonia, găsirea de locuinţe pentru etnicii germani aduşi în Polonia, respectiv „problema” polonezilor. În debutul celui de-al Doilea Război Mondial, soluţiile imaginate erau diverse: emigrarea evreilor în districtul Lublin, înfiinţarea ghetto-urilor, respectiv divizarea Poloniei în zone germane şi negermane potrivit „gândurilor referitoare la tratamentul populaţiei străine din Est” regăsite în memorandumul lui Heinrich Himmler. În acest punct al argumentaţiei, inserarea mărturiei Esterei Frenkiel este grăitoare: „Eram obişnuiţi cu anitisemitismul...antisemitismul polonez era poate mai mult de natură financiară. Dar antisemitismul nazist era: De ce exişti? Nu ar trebui să trăieşti! Trebuie să dispari!”.

Analiza construită de Laurence Rees se focusează în continuare pe rolul lagărului de la Auschwitz în politica naziştilor faţă de evrei, arătând evoluţia celei mai notorii instituţii naziste de la statutul de lagăr de concentrare pentru prizonierii polonezi la spaţiul în care a avut loc cel mai mare genocid din istoria omenirii, soldat cu moartea a aproximativ un milion de evrei. În momentul în care Rudolf Hoess ajungea comandantul lagărului de la Auschwitz/Oswiecin (30 aprilie 1940), această instituţie avea funcţia de lagăr-carantină. Autorul atrage atenţia asupra faptului că primii prizonieri sosiţi la Auschwitz în luna iunie a anului 1940 nu au fost evrei, ci au fost 30 de criminali germani transferaţi din lagărul de la Sachsenhausen, precum şi un număr de prizonieri polonezi. La câteva luni distanţă venea propunerea de mărire a capacităţii lagărului de la Auschwitz, iar I. G. Farben susţinea amplasarea unei fabrici de cauciuc sintetic în cadrul complexului. Wilhelm Brasse descria munca depusă de prizonieri germani şi polonezi: „prizonierii erau puşi să care pietre. Era o muncă dificilă şi foarte istovitoare. Şi eram bătuţi...Lucram la demolarea caselor care aparţinuseră familiilor poloneze”, respectiv „aceia dintre kapos care erau deosebit de cruzi primeau recompense din partea SS-o porţie suplimentară de supă, pâine sau ţigări. Am văzut eu însumi acest lucru”.

În contextul planificării operaţiunii Barbarossa (22 iunie 1941), se punea problema că cea mai bună cale de a pune capăt războiului era distrugerea URSS-ului. Pe de o parte, Germania acţiona prin unităţile de intervenţie (Einsatzgruppen), ameninţând evreii din Uniunea Sovietică, iar pe de altă parte pe măsura avansului pe cele trei direcţii, se proceda la transferul prizonierilor sovietici la Auschwitz. Potrivit mărturiei lui Jerzy Bielecki, prizonierii sovietici erau supuşi la un tratament înjositor: „împingeau roabele pline cu nisip şi pietriş în pas alergător. Nu era o activitate fizică normală; era iadul pe care gardienii SS îl creaseră pentru aceşti prizonieri de război sovietici”.



227

Transformarea lagărului de la Auschwitz din lagăr de concentrare, în lagăr de exterminare survine aşadar în vara anului 1941, odată cu uciderea prizonierilor prin gazare în cadrul programului nazist „de eutanasiere a adulţilor” şi în cadrul extinderii politicii din Est asupra femeilor şi copiilor evrei: „Îi aşezau pe evrei la marginea gropii, iar ofiţerii le spuneau soldaţilor să aleagă un evreu în care să tragă. Apoi toţi începeau să tragă şi evreii cădeau imediat. Ofiţerul alegea apoi evrei puternici pentru a-i pune să arunce cadavrele în groapă” (Oleksei Mulevici). Creşterea numărului de prizonieri i-a determinat pe nazişti să gândească o „îmbunătăţire”a metodelor de exterminare, precum aruncarea în aer a victimelor, gazarea acestora sau folosirea substanţei chimice Zyklon B. Planurile de construcţie a altor lagăre se materializează prin apariţia unui nou lagăr de concentrare, destinat prizonierilor de război, la Birkenau şi a unor noi unităţi de exterminare la sfârşitul anului 1941 la Chelmo şi Belzec cu scopul precis de „ucidere a evreilor neproductivi”. Evoluţia celui de-al doilea Război Mondial în defavoarea Germaniei nu a făcut altceva decât să ofere dovada că evreimea internaţională stătea la baza conflictului: „În ceea ce priveşte problema evreiască, Führer-ul este hotărât să facă curăţenie. El a făcut profeţia că dacă evreii vor declanşa un nou război mondial, vor fi exterminaţi” (J. Goebbels). În anul 1942, la Auschwitz aveau să sosească primii evrei din afara Poloniei (Slovacia). Silvia Vesela descria deposedarea evreilor de bunurile personale de către autorităţile germane: „într-o zi a venit un ofiţer SS influent şi a început să strige la noi. Am văzut coşuri mari-3 coşuri mari-în care trebuia să depunem aurul nostru, argintul, banii şi alte obiecte de valoare. Ni s-a spus că vom merge să muncim şi că nu avem nevoie de aceste valori”. Alte transporturi de evrei continuau să sosească din Franţa, Belgia, Olanda şi insulele Canalului: „Erau, într-adevăr, momente dificile. Copiii se agăţau de mamele lor, ţipând şi plângând, iar jandarmii erau depăşiţi” (Michel Muller). Ca urmare a ordinului lui Heinrich Himmler de asasinare a evreilor polonezi până la sfârşitul anului 1942, la Belzec, Sobibor şi Treblinka a fost înregistrat un număr de 1.271.166 de victime.

La momentul anului 1943, Auschwitz continua să aibă o funcţie dublă: lagăr de concentrare şi lagăr de exterminare. Argumentaţia aduce în prim-plan rolul doctorilor în comiterea asasinatelor atât prin participarea la procesul de selecţie, cât şi prin experimentele medicale. Concepţia medicilor de la Auschwitz poate fi rezumată prin declaraţia mai mult decât relevantă a lui Fritz Klein: „desigur, sunt doctor şi doresc să apăr viaţa. Din respect pentru viaţa umană, aş extirpa un apendice cangrenos dintr-un organism bolnav. Evreii sunt apendicele cangrenos în organismul omenirii”. Faptul că „soluţia finală” suferă o serie de transformări în raţiunea de a fi,



228

a fost atribuită de istorici dorinţei de a crea spaţiu în Est pentru noul imperiu german (1941-1942), dorinţei de răzbunare pentru eşecul german pe frontul din Est (1943), precum şi dificultăţilor întâmpinate în implementarea „soluţiei finale” în Bulgaria, România, Italia, Ungaria ca urmare a situaţiei economice şi a politicii oscilante a autorităţii centrale: „Am văzut vagoane de vite! I-am spus surorii mele: <Este o greşeală! Au adus aici vagoane pentru vite-doar nu intenţionează să călătorim cu ele!>” (Alice Lok Cahana).

Laurence Rees identifică apogeul lagărului de la Auschwitz în anul 1944: „erau oameni care începeau să realizeze că se întâmplă ceva ciudat, dar nimeni nu putea face nimic. Ştiţi, procesul trebuia să continue. Germanii făcuseră totul. Ei organizaseră totul cu mulţi, mulţi ani înainte, aşa că totul mergea aşa cum era planificat” (Dario Gabbai). Paralel cu stoparea deportării evreilor maghiari, autorităţile naziste au procedat la exterminarea ţiganilor. În contextul apropierii Armatei Roşii (ianuarie 1945) a început aducerea prizonierilor în Reich în cadrul aşa-numitului „marş al morţii”: „ne-au adunat în mijlocul nopţii şi oricum nu ştiam niciodată ce zi şi ce oră este, nimic. Fusesem rupţi de lume. Oricine îndrăznea doar să se aplece sau să se oprească pentru un moment era împuşcat” (Ibi Mann). Eliberarea evreilor şi întoarcerea acestora din lagăre este descrisă de Linda Breder: „Când mă uitam la ferestrele acestor case, aveam impresia că toţi ochii erau aţintiţi asupra mea...toţi păstrau distanţa ca şi cum aş fost ciumată sau altceva. Am plecatînziuaurmătoareşi nu m-am maiîntorsniciodată. Întoarcerea acasă a fost una dintre cele mai neplăcute experienţe prin care am trecut”. Anii postbelici au fost martorii creării statului Israel, pedepsirii celor implicaţi în implementarea „soluţiei finale” (capturarea lui Adolf Eichmann, arestarea lui Rudolf Hoess), dar şi ai acţiunilor de răzbunare din partea evreilor.

Lucrarea lui Laurence Rees investighează mentalitatea şi motivaţiile naziştilor, în cadrul acesteia autorii crimelor vorbind pentru prima dată despre acţiunile lor. Este istoria criminalităţii, a curajului, a brutalităţii, a salvării şi a supravieţuirii, însoţită de mărturii vitale despre modul în care o tragedie umană de o asemenea brutalitate a fost posibilă. Parafrazându-l pe David von Drehle (Washington Post), cercetarea lui Rees este devastantă, impecabilă şi pătrunzătoare. Laurence Rees reuşeşte să facă în ultimă instanţă ceea ce Hannah Arendt a atins în urmă cu 40 de ani la nivelul filosofiei: îl forţează pe cititor să sustragă Holocaust-ul din sfera coşmarului sau a ororii gotice şi să-l privească drept ceva mai mult decât uman.

Diana-Maria DÃIAN



229

Sorin Mitu,La historia de Asia moderna. Desde los grandes descubrimientos geográficos hasta la Primera Guerra Mundial, traducido por Fabianni Belemuski y Javier de la Fuente, Madrid/London/New York, Niram Art, 2014, 168 p.:

Lucrarea de faţã, apãrutã la editura Niram Art, în anul 2014, o veritabilã sintezã de istorie a Asiei moderne, constituie varianta tradusã în limba spaniolã a lucrãrii Istoria Asiei moderne de la marile descoperiri geografice la Primul Rãzboi Mondial, publicatã în anul 2003, în cadrul colecţiei ,,Microsinteze” a editurii Corint. Sorin Mitu este profesor universitar al Facultãţii de Istorie şi Filosofie, din cadrul Universitãţii ,,Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, specializat în istoria Transilvaniei în secolul al XIX-lea, imagologie comparatã, istoria naţionalismului şi studiul imaginarului social, autor al unor lucrãri de referinţã în istoriografia româneascã (amintim lucrãrile: Geneza identitãţii naţionale la românii ardeleni, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, 436 p.-tradusã în limba englezã şi germanã; Transilvania mea. Istorii, mentalitãţi, identitãţi, Iaşi, Editura Polirom, 2006, 462 p.; Europa Centralã, Rãsãritul, Balcanii: geografii simbolice comparate, Cluj-Napoca, International Books Access, 2007, 200 p.; The Bibliography of Romanian Nationalism in Western Languages, Cluj-Napoca, International Books Access, 2008, 190 p.). O grijã aparte a manifestat profesorul Sorin Mitu faţã de elaborarea unor sinteze destinate în special studenţilor, dar nu numai acestora, pânã în momentul de faţã acesta realizând şi publicând douã mari sinteze: una dedicatã istoriei Europei moderne (Introducere în istorie Europei moderne (secolele XVII, XVIII, XIX), Cluj-Napoca, Presa Universitarã Clujeanã, 2000, 282 p.-douã ediţii, tradusã, împreunã cu istoricul Rudolf Gräf, în limba germanã şi publicatã în alte douã ediţii) şi una dedicatã istoriei Asiei moderne.

Asistãm în ultimele douã decenii, uneori parcã neputincioşi, la ,,îmbogãţirea” peisajului istoriografic românesc cu o mulţime de sinteze, dedicate diferitelor perioade istorice, diferitelor evenimente şi personaje, unele de o certã probitate ştiinţificã, mai mult sau mai puţin tributare anumitor canoane istoriografice, mai mult sau mai puţin documentate, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, cu mai mult sau mai puţin talent scriitoricesc, de cele mai multe ori elaborate într-un stil greoi, rigid, sec, accesibil unui public restrâns de specialişti. Foarte bine documentatã, sinteza profesorului Sorin Mitu, supusã atenţiei noastre, reprezintã una



230

dintre puţinele excepţii de la regula enunţatã mai sus pe de-o parte datoritã faptului cã depãşeşte graniţa Europei, tratând istoria Asiei moderne, un subiect destul de puţin tratat în istoriografia româneascã, iar pe de altã parte datoritã stilului şi limbajului accesibil, atractiv, lejer, literar pe alocuri care, încã de la primele pagini, fascineazã lectorul.

Lucrarea debuteazã cu o scurtã introducere (pp. 11-16), în care autorul îşi precizeazã clar delimitãrile cronologice (perioada 1498-1918, de la momentul cãlãtoriei lui Vasco da Gama, care a dus la inaugurarea drumului maritim dintre India şi Europa, pânã la sfârşitul Primului Rãzboi Mondial), obiectivele, întrebãrile de cercetare, metoda de lucru, toate aceste aspecte metodologice dovedindu-se extrem de utile pentru înţelegerea întregii lucrãri.

Deşi este structuratã în opt capitole, luând ca şi criteriu de bazã dispoziţia geograficã a teritoriilor studiate, lucrarea semnatã de istoricul Sorin Mitu poate fi împãrţitã în trei segmente diferite: una dedicatã spaţiului sud-vestic (Imperiul Otoman, Persia, Afganistan, mergând pânã în spaţiul caucazian), una dedicatã spaţiului central asiatic (China, India, Tibet, Nepal, Butan) şi una dedicatã Extremului Orient (Japonia, Indochina). Dacã luãm în calcul criteriul religios, am putea spune cã vorbim despre o Asie musulmanã (Asia de Sud-Vest), o Asie creştinã (care cuprinde anumite teritorii din Rusia, respectiv Siberia şi Extremul Orient rusesc) şi o Asie eterogenã (în care includem: China cu regimul celor ,,trei doctrine”: confucianismul, budismul şi taoismul; India de unde îşi trag rãdãcinile hinduismul, sikhismul, budismul şi jainismul, care coexistã cu islamul şi creştinismul; Japonia unde principalele religii sunt budismul şi şintoismul, împreunate printr-un adevãrat proces de sincretism religios etc.).

Primul segment, dedicat spaţiului asiatic sud-vestic, trateazã o serie de problematici legate de moştenirea istoricã şi culturalã a spaţiului dintre fluviile Tigru şi Eufrat, de religia islamicã şi de cele trei ramuri ale islamului (sunniţi, şiiţi şi kharigiţii), de moştenirea culturalã persanã, precum şi de schimbãrile politice survenite în acest spaţiu la începutul secolului al XVI-lea. Istoria Persiei şi a Afganistanului sunt tratate în paralel, de la ceea ce se numeşte ,,epoca imperialã” la ,,epoca statului tampon”, pentru ca în final sã fie tratatã problematica expansiunii ruseşti în spaţiul caucazian, central asiatic şi în Siberia, politica de colonizare promovatã de Imperiul Ţarist, precum şi încercãrile de coabitare sau de integrare a populaţiilor din aceste zone. Al doilea segment, dedicat spaţiului central asiatic, trateazã evoluţia Indiei (de la Imperiul Marilor Moguli din secolele XVI-XVIII, pânã la cucerirea şi dominaţia



231

europeanã), Chinei (de la sfârşitul dinastiei Ming, la realizãrile dinastiei Qing în secolele XVII-XVIII, la relaţiile dintre China şi statele din jur şi nu numai, la criza internã care a lovit China în secolul al XIX-lea şi care a generat pãtrunderea şi creşterea influenţei europenilor, la eşuarea încercãrilor de modernizare a statului la sfârşitul secolului al XIX-lea, pânã la prãbuşirea regimului imperial) şi a statelor din Himalaya (Tibet, Nepal şi Butan, influenţate constant de India şi China). Cel de-al treilea segment şi ultimul, dedicat Extremului Orient, trateazã evoluţia Japoniei (de la perioada medievalã, dominatã de puternicii shoguni Tokugawa, la prãbuşirea shogunatului, la începutul Erei Meiji care, prin reformele adoptate, a dus la o deschiderea spre Occident începând cu mijlocul secolului al XIX-lea), Coreei (în timpul dinastiei Yi, puternic influenţatã de cele douã vecine: China-care întotdeauna şi-a dorit sã îşi menţinã dominaţia în Coreea, întrucât aceasta reprezenta poarta de acces spre Manciuria şi Japonia-pentru care Coreea reprezenta calea cea mai scurtã de pãtrundere pe continent, implicit primul obiectiv al intenţiilor expansioniste), Insulindei şi Indochinei (de la istoria medievalã, la cucerirea europeanã şi reacţiile provocate de aceasta). Ne oprim aici întrucât nu ne-am propus sã prezentãm pe larg conţinutul lucrãrii, privilegiul descoperirii conţinutului revenind cititorului.

Lucrarea se încheie printr-o serie de consideraţii (pp. 165-168) în care profesorul Sorin Mitu precizeazã cã deşi Asia a fost consideratã, începând cu Herodot, ,,leagãnul civilizaţiei”, ,,leagãnul umanitãţii”, aceasta a reprezentat întotdeauna pentru Europa şi pentru europeni un element de alteritate, un ,,altceva” din exterior. Modernizarea, chestiunea crucialã în istoria Asiei de-a lungul perioadei studiate, este vãzutã ca o consecinţã directã a pãstrãrii legãturilor dintre civilizaţiile asiatice şi Europa (în realitate, modernizarea reprezintã adoptarea modelului occidental în toate domeniile vieţii sociale, politice, culturale, economice etc.). Însã aceastã afirmaţie reprezintã punctul de vedere al europeanului, care creazã o proiecţie subiectivã asupra istoriei moderne a Asiei.

O noutate propusã de istoricul Sorin Mitu şi un punct în plus al lucrãrii este faptul cã acesta ne propune un nou mod de interpretare, abandonând tradiţionala analizã strict cronologicã a evenimentelor, încercând sã scoatã în evidenţã un adevãrat repertoriu al identitãţii culturale, spirituale şi naţionale a spaţiului asiatic, care a contribuit la procesul de modernizare.

La capãtul acestor consideraţii generale, considerãm necesar sã remarcãm şi sã apreciem faptul cã istoricul Sorin Mitu nu ne prezintã o lucrare pur ştiinţificã, rigidã, ci o lucrare elaboratã într-un stil accesibil



232

oricãrui cititor, nu doar celor iniţiaţi în tainele cercetãrii istorice, care se remarcã prin claritatea discursului şi a ideilor, prin originalitatea interpretãrilor şi care ne oferã un veritabil ,,voiaj”, în timp şi spaţiu, prin tulburata istorie modernã a îndepãrtatei Asii. În cele din urmã îi felicitãm pe cei care au ostenit la traducerea prezentei lucrãri (Fabianni Belemuski şi Javier de la Fuente), cu îndemnul de a continua aceastã muncã de traducere şi de promovare a operei anumitor scriitori români.

Mihai-Octavian GROZA

Nicolae Dumbrăvescu (coordonator), Tinerii istorici și cercetările lor, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014, 215 p.:

Nicolae Dumbrăvescu este unul dintre tinerii care s-au afirmat în domeniul cercetărilor istorice în ultimii ani. Se preocupă în special de memorialistica Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania (a se vedea: Isaia Moldovan Din întâmplările vieţii. Note şi schiţe, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Dumbrăvescu, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2014).

Volumul intitulat, Tinerii istorici şi cercetările lor, se doreşte a fi o culegere de texte ştiinţifice din domeniul istoriei, care să surprindă şi să evidenţieze un anumit eveniment dintr-o perioadă aparent lăsată uitării. La o primă vedere putem observa faptul că lucrările volumului coordonat de domnul Nicolae Dumbrăvescu se adresează unui public specializat mai degrabă în domeniul istoriei, dar poate fi folosit şi drept o lectură plăcută pentru amatorii care doresc să îşi satisfacă unele curiozităţi ce privesc anumite subiecte istorice.Pe de altă parte, însă, un ochi mai puţin avizat ar putea observa şi afirma că numărul studiilor prezentate este unul relativ mic (11 studii, raportat la 215 pagini). Desigur, că această remarcă ar fi una mai puţin relevantă deoarece textele nu trebuiesc evaluate după criteriul cantităţii, ci al calităţii, ele urmând să dovedească priceperea istoricului într-un anumit domeniu.Lăsând la o parte aceste detalii care ţin mai mult de latura tehnică, se poate spune că temele abordate sunt dintre cele mai diverse: de la studii de istoria artei, revoluţia de la 1848, Primul Război Mondial, la studii de istorie a populaţiei şi a demografiei, toate acestea fiind desigur opera unor tineri istorici sârguincioşi, unii deja consacraţi, alţii în plină ascensiune.



233

Un punct forte al tuturor studiilor prezentate în acest volum este reprezentat de caracterul ştiinţific al fiecărui text în parte, prin sistemul de citare în conformitate cu normele în vigoare ale Academiei Române. Astfel, fiecare istoric îşi legitimează opera prin lecturile, cărţile fişate sau dosarele de arhivă, acestea urmând a fi găsite în subsolul paginii.De asemenea, cu riscul de a ne repeta, diversitatea şi calitatea caracterizează acest volum istoric, dovedindu-se astfel interesul fiecărui cercetător pentru şantierul istoric abordat şi materializat într-un articol de diferite întinderi. Astfel, acest volum este format din unsprezece articole, dupã cum urmeazã:Maria Aurelia Diaconu, ,,Ahitectura, forme de organizare şi politici de sistematizare în satul oltenesc’’; Dan Cantemir Dorian, ,,Conceptul de ,,Sărăcie” în opera lui Dimitrie Cantemir. Aspecte semantice’’;Ionuţ Stigleţ, ,,Evoluţia habitatului uman istoric pe cursul mijlociu al Moldovei. Sectorul oraşului Frasin’’;Nicolae Dumbrăvescu, ,,Ziua de 18 iunie 1848 reflectată în opera memorialiştilor mureşeni Isaia Moldovan, Vasile Moldovan şi Ioan Oros alias Rusu’’;Răducu Ruşeţ, ,,Observaţii privind evoluţia demografică a comunităţilor greco-catolice din satul Lujerdiu, comuna Corneşti, în perioada 1858-1910’’;Ana Ursulescu, ,,Preleminarii,socotelui şi capitaluri bisericeşti din protopopiatele Caransebeş, Lugoj şi Făget’’;Nicolae Dumbrăvescu, Gheoghe Dumbrăvescu ,,O famile de aromâni ce a dat un deputat în parlamentul de la Viena’’;Silviu Caius Bejenaru ,,Contribuţia caranşebesenilor la înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918’’;Laurenţiu Mânăstireanu ,,Religie prescrisă-religie trăită în comunităţile de creştini din nordul Dobrogei în pragul secolului al XX-lea”;Mihai-Octavian Groza, ,,Din istoria culturală a Primului Război Mondial: ,,Religia războiului’’. Studiu de caz: Românii ortodocşi din armata Austro-Ungară”;Mihaela Andreea Ciorei, Flavius-Cristian Mărcău, ,,Dreptul internaţional şi normele aplicabile în timpul conflictelor armate’’.

În altă ordine de idei, din toată această muncă materializată prin scris reiese că istoricii aflaţi la început de drum au fost bine educaţi şi instruiţi de către profesorii lor pe un anumit subiect, de unde şi diversitatea textelor realizate şi au reuşit întocmirea unor texte ştiinţifice, dovedindu-şi astfel măiestria de a lucra şi de a valorifica anumite surse şi materiale istorice. Pentru a accentua acest aspect ce priveşte mai mult metodologia cercetării ştiinţifice care reprezintă o parte esenţială în munca unui istoric, la o privire mai atentă, se poate evidenţia din acest volum bogatul material imagistic reprezentat de fotografii, desene, anexe, tabele cu date demografice, hărţi istorice, diagrame, date referitoare la recensăminte, cu



234

precizarea că fiecare dintre acestea este explicat foarte bine şi citatele corespund cu sursele care au fost consultate. Fiecare text din acest bogat material respectă spiritul şi redă specificul epocii despre care ni se vorbeşte în articol. Dacă ar fi să conchidem, volumul coordonat de Nicolae Dumbrăvescu, se doreşte a fi o punte, un punctde plecare ce merită încurajat, la fel cum prin această carte este practic evidenţiată o anumită parte a istoriei prin scris; ea trebuie cultivată şi pe viitor, iar cercetarea istorică trebuie dusă la un nivel cât mai înalt posibil. Nu rămâne decât să ne dorim ca această iniţiativă să nu fie pasageră, ea trebuie să fie continuată cu articole, studii şi recenzii tot mai bune, iar numărul celor care scriu trebuie să sporească şi el.

Iuliana BAGHICI

Cristian Bãdiliţã, Emanuel Conţac (editori), Şi cerul s-a umplut de sfinţi...Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2012, 571 p.:

Creştinismul de-a lungul existenţei sale a cunoscut persecuţia. Au fost dese momentele în care creştinii au fost puşi în situaţia de a alege între lepădarea de Hristos, cu păstrarea drepturilor şi a vieţii, şi mărturisirea Evangheliei, cu riscul de a-şi pierde libertatea şi de cele mai multe ori viaţa. Şi nu au fost puţini de-a lungul istoriei, începând din perioada persecuţiei Bisericii primare până astăzi.

Volumul editat de Cristian Bădiliţă şi Emanuel Conţac tratează problema martiriului în perioada antică creştină şi în veacul al XX-lea. Cuprinde actele colocviului internaţional de la Sighet, desfăşurat între 2 şi 5 iunie 2011, organizat de Academia Civică împreună cu Asociaţia Culturală Oglindanet la Memorialul Sighet.

Editorii sunt specializaţi în domeniul teologiei şi istoriei creştinismului. Cristian Bădiliţă este patrolog, specialist în istoria creştinismului primar, eseist şi poet. A obţinut un doctorat la Universitatea Paris IV-Sorbona, cu tema Métamorphoses de l’Antichrist chez les Pères de l’Eglise. A coordonat traducerea Septuagintei în cadrul New Europe College. Dintre cărţile sale amintim: Manual de anticristologie



235

(2011), Glafire. Nouă studii biblice şi patristice (2008), Patristique et oecuménisme. Thèmes, contextes, personnages (2010). Emanuel Conţac este lector la catedra de Noul Testament a Institutului Penticostal din Bucureşti şi secretar general de redacţie al jurnalului teologic ,,Plērōma”. Are un doctorat în filologie obţinut la Universitatea din Bucureşti. Cercetările sale se concentrează asupra studiilor biblice, cu un interes deosebit faţă de istoria traducerii Bibliei în limba română, critica textului biblic, filologie biblică, semantică biblică şi lexicografie biblică. A realizat şi traduceri ale unor cărţi din limba engleză.

Studiile cuprinse în această lucrare sunt realizate de teologi, istorici şi cercetători preocupaţi de rolul şi importanţa credinţei în perioadele de persecuţie. Cartea se deschide cu o notă preliminară realizată de Cristian Bădiliţă şi un cuvânt înainte scris de Ana Blandiana şi are următorul cuprins: ,,Reflecţii despre martiriul creştin în Antichitate” (Cristian Bădiliţă), ,,Mărturisitori şi martiri în Biserica primelor trei secole” (Cristian Langa), ,,Persecuţiile anticreştine de la Nero până la Constantin cel Mare. Antichitatea reflectată în oglinda pătimirilor moderne” (Attila Jakab), ,,Faptele şi pătimirile martirilor din Antichitatea creştină” (Lucian Dîncă), ,,Interpretări ale martiriului în Antichitate: Tertulian, Origen şi Clement din Alexandria” (Otniel Vereş), ,,Martiri ai Bisericii Greco-Catolice” (Episcop Virgil Bercea), ,,Rezistenţa prin credinţă” (Romulus Rusan), ,,Constantin Caraman în luptă cu ateismul” (Vasilică Croitor), ,,Vladimir Ghika şi teroarea istoriei” (Andrei Brezianu), ,,Martiriu şi mărturie: Vladimir Ghika la Jilava” (Emanuel Cosmovici), ,,Metode de tortură şi persecuţie a creştinilor basarabeni, practicate de comunişti în timpulocupaţiilor sovietice” (Nina Negru), ,,Tăcere şi cuvânt: Biserica ortodoxă mărturisitoare şi martiră. Trei sferturi de veac de prigoană în Rusia” (Monica Papazu), ,,Un scenariu de tip hold-up: botezul într-o celulă de închisoare (Cazul N. Steinhardt)” (George Ardeleanu), ,,Persecuţia baptiştilor în România comunistă şi cazul pastorilor informatori. În căutarea unei soluţii de reconciliere biblică între informatori şi persecutaţi, cu referire la o istorie personală” (Marius David Cruceru), ,,Două ideologii ale morţii, nazismul şi comunismul; două morţi spre viaţă: Maximilian Kolbe şi Jerzy Popiełuszko” (Ioan Irineu Fărcaş), ,,Pastorul luteran Dietrich Bonhoeffer, martir al rezistenţei antinaziste în Germania lui Hitler” (Emanuel Conţac), ,,Credinţă, mistică şi misionarism în Gulagul românesc” (Ruxandra Cesereanu), ,,Persecuţii împotriva creştinilor în lumea de azi” (Didier Rance). La sfârşitul cărţii există o fişă bio-bibliografică a autorilor.



236

Studiile au o tematică diversă, unele analizând relaţia dintre biserică şi stat, altele prezentând biografii ale unor mărturisitori. Volumul, după cum rezultă din diversitatea tematicii abordate are o dimensiune ecumenică: ,,Martiriul nu e un fenomen specific unei singure tradiţii creştine, ci tuturora (ortodoxă, catolică, greco-catolică, baptistă, penticostală, aşa cum reiese limpede şi din paginile cărţii de faţă. Dar tradiţiile sau confesiunile creştine apar târziu în istorie, abia în secolul al XI-lea, proliferând ulterior, odată cu Reforma” (p. 5).

Tema volumului este una complexă şi ne reaminteşte faptul că religia creştină este o permanentă provocare pentru lume, pe de o parte, şi pentru credincioşi pe de alta. Asumarea credinţei a presupus în anumite perioade riscul pierderii anumitor drepturi şi chiar a vieţii. Apoi nu trebuie uitat faptul că martiriul este şi o realitate a vremurilor noastre. Prigoana împotriva creştinismului se manifestă în diverse ţări ale lumii şi astăzi după cum reiese şi din studiul cu care se încheie cartea. Această lucrare nu doar că ne oferă informaţii despre un aspect al istoriei creştine, ci ne pune în faţă modele de vieţuire creştină şi de ,,rezistenţă prin credinţă’’.

Călin Emilian CIRA

Cosmin Borza, Marin Sorescu. Singur printre canonici, Bucureşti, Editura Art, 2014, 360 p.: Cercetător literar şi critic, Cosmin Borza (n. 7 iunie 1983), scrie eseuri, cronici şi recenzii la reviste precum Echinox, Vatra, Cultura, Steaua, Verso, Dilemateca. Scrie despre Adrian Marino (critic, istoric şi teoretician literar), Alex Ştefănescu (critic literar), Matei Vişniec (poet şi dramaturg), Marin Sorescu (scriitor) şi alţii. Marin Sorescu. Singur printre canonici este primul volum al lui Cosmin Borza, care ne înfăţişează un critic desăvârşit. Acest volum este ,,o rescriere a tezei de doctorat”, după cum însuşi Cosmin Borza mărturiseşte, teza sa de doctorat fiind coordonată de Ion Pop (critic literar român). Volumul este precedat de o introducere, care este urmată de patru capitole: ,,Marin Sorescu şi neomodernismul”, ,,Alegoriile tranzitivităţii”, ,,Marin Sorescu şi postmodernismul românesc” şi ,,Epopeea tranzitivităţii”, în cel din urmă fiind vorba despre o nouă interpretare a poeziei La Lilieci. Borza nu tratează dramaturgia, proza sau literatura pentru copii a lui Marin Sorescu, ci este interesat de poezia scrisă de acesta. Nu este



237

vorba de o monografie a scriitorului. Avem în faţă un studiu aprofundat al poeziei lui Sorescu, fiind vorba de o ,,revizitare” a poeziei acestuia. Intenţiile autorului sunt deja anunţate în incipit: ,,Analiza amănunţită a poeticii lui Marin Sorescu poate implica un conglomerat de efecte: atât demonstrarea lipsei de fundament a învinovăţirii generalizate a literaturii sub comunism, cât şi înţelegerea modului în care s-a configurat teoretic poezia unuia dintre cei mai importanţi scriitori postbelici, precum şi urmărirea etapelor cristalizării unui program artistic caracteristic (oricâte nuanţe ar rămâne de adăugat) generaţiei neomoderniste”. Poezia lui Marin Sorescu se pare că mai prezintă ,,interes” doar pentru scriitori şi criticii care au început să publice în anii '58, '59, '60, Eugen Simion (critic şi istoric literar), Ion Pop. Autorul vorbeşte despre cei care publică în anii '80, '90 şi 2000, observând atitudinea acestora vis-à-vis de poezia lui Marin Sorescu:,,Dacă ,,optzeciştii” îl caricaturizează sau, în cele mai fericite cazuri, îl califică drept o pasiune adolescentină, ,,nouăzeciştilor” şi ,,douămiiştilor” le este complet indiferent”. Marin Sorescu nu este doar ,,singur printre poeţi”, ci şi ,,singur printre canonici”, Borza încercând să explice aceste sintagme în ,,Introducere. Canonicul fără canon”. Criticul identifică trei etape, pe care le consideră ,,definitorii pentru conturarea tipologiei ,,şaizecismului” românesc, şi anume: prima fază, cea mai convulsionată, implică intervenţiile critice din anii de mijloc ai deceniului şapte şi se continuă cu volumele sintetice din jurul lui 1970 ce antologhează articole despre scriitorii debutanţi ai ultimului deceniu; al doilea moment poate fi datat în anii '80 şi se prelungeşte cu analizele de mai târziu ale criticilor generaţiei ,,optzeciste”, iar ultima perioadă se conturează după '89, când, din democraţie, criticii doresc să reevalueze ,,şaizecismul” (inclusiv din punct de vedere etic)”. După ce identifică aceste etape, Cosmin Borza explică semnificaţia conceptelor de ,,neomodernism” şi ,,postmodernism” în subcapitolul ,,Neomodernismul”-un concept de ocară:,,În timp ce ,,post” înseamnă evoluţie, mutaţie, progres, ,,neo” ajunge sinonimul lui ,,tardo”, adică regres, încremenire în proiect”. În capitolele ,,Canonicul fără canon”, ,,Marin Sorescu şi neomodernismul”, ,,Marin Sorescu şi postmodernismul românesc (Grilele româneşti ale postmodernismului şi Singur printre postmoderni)” tânărul critic clujean analizează legătura care există între Sorescu şi postmodernismul românesc şi trece în revistă felul în care este văzută de unii critici poezia acestuia în literatura română. Borza remarcă faptul că ,,În Postmodernismul românesc, Marin Sorescu este menţionat de aproximativ douăzeci de ori, urmând un intinerar discursiv care relevă (mai adecvat poate decât judecăţile propriu-zise) modul în care Mircea Cărtărescu decide să-l contextualizeze)”. Marin Sorescu pare să fie un poet disputat, însă greu de



238

înţeles pentru unii critici. Reiterând opiniile mai multor critici literari, Cosmin Borza conchide: ,,Marin Sorescu e postmodernist sau măcar reper al unei mutaţii poetice, doarîn viziunea criticilor incapabili să înţeleagă noua orientare poetică inaugurată de optzecişti”. Aşadar, Cosmin Borza reuşeşte ,,să deceleze o tipologie poetică inedită”din perioada comunistă şi să reanalizeze conflictul poeziei cu propria criză creatoare. Criticul izbuteşte să ,,doboare” barierele în receptarea poeziei lui Marin Sorescu, ,,reuşind să corecteze prejudecăţile şi limitele receptării de până acum”, aşa cum afirmă şi Ion Pop.

Raluca Nicoleta Uilean-Isciuc



239

LISTA AUTORILOR/CONTRIBUTORS Mircea-Gheorghe ABRUDAN, PhD., ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Iuliana BAGHICI, MA. Candidate, ,,Ştefan cel Mare” University, Suceava, Romania; e-mail: [email protected]. Maria BARBÃ, PhD. Lecturer, ,,Bogdan Petriceicu Haşdeu” State University, Cahul, Republic of Moldova; e-mail: [email protected]. Valeria CHELARU, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Cãlin Emilian CIRA, PhD., ,,Lucian Blaga” Central University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Emilia-Sanda CÎRCEIE, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Cristian CONSTANTIN, Phd. Candidate, ,,Dunãrea de Jos” University, Galaţi, Romania; e-mail: [email protected]. Silviu Marcel COSTIN, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Diana-Maria DÃIAN, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Nicolae DUMBRÃVESCU, PhD. Candidate, ,,1 December 1918” University, Alba-Iulia, Romania;



240

e-mail: [email protected]. Andrei Sabin FAUR, Phd. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Ana FILIP, Transylvanian Association for Romanian Culture and Literature of Romanian People, Nãsãud Department, Romania; e-mail: [email protected]. Ionuţ FILIPESCU, PhD. Candidate, University of Bucharest, Romania; e-mail: [email protected]. Mihai-Octavian GROZA, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Marian HORVAT, MA. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Dionisie LIBONI, PhD. Candidate, ,,Alexandru Ioan Cuza” University, Iaşi, Romania; e-mail: [email protected]. Adriana Denisa MANEA, PhD. Lecturer, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Flavius-Cristian MÃRCÃU, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca; Researcher at ,,Constantin Brâncuşi” University, Târgu-Jiu, Romania; e-mail: [email protected]. Mãdãlina MÃRGINEAN, PhD. Candidate, ,,1 December 1918” University, Alba-Iulia, Romania; e-mail: [email protected]. George-Paul MOLDOVAN, MA. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania;



241

e-mail: [email protected]. Iuliu-Marius MORARIU, MA. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Silviu MUREŞAN, PhD. Candidate, ,,1 December 1918” University, Alba-Iulia, Romania; e-mail: [email protected]. Delia MUSTE, PhD. Lecturer, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Gabriela-Margareta NISIPEAN, MA. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Corina RADU, PhD, Lecturer, ,,Bogdan Petriceicu Haşdeu” State University, Cahul Republic of Moldova; e-mail: [email protected].

Ionel SIGARTEU, PhD. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Lucian Turcu, PhD. Assistant, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected]. Raluca Nicoleta UILEAN-ISCIUC, MA. Candidate, ,,Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca, Romania; e-mail: [email protected].




242

ISSN 2393-4727

ISSN-L 2344-1887


astra salvensis - cimec.ro astra salvensis, an iii, numãr 6, 2015 4 lucian turcu Între credinţã...

Documents