august septembrie-2010

NR. 27 • AUGUST - SEPTEMBRIE 2010 • 11,99 LEI

ÎNOT, POLO, CANOTAJ, SAILING, SĂRITURI, KAIAC:

MONDIALUL DE BASCHET • TENIS • VOLEI • RALIUL SIBIULUIJOCURILE MONDIALE ECVESTRE • MARATONUL DIN BERLINCUPA RYDER • DUPĂ MONDIALUL AFRICAN • POWERBOAT

40 Mondialul cailorAmbasadori, capete încoronate şi oameni obişnuiţi din întreaga lume şi-au planifi-cat de pe acum o călătorie la Lexington, în regiunea Bluegrass a statului american Kentucky, pentru Jocurile Ecvestre Mondiale Alltech FEI 2010.

20 Meciuri de navigație22 Powerboat reinventat24 Săptămâna de la Cowes 34 Comeback european36 Volei: World Grand Prix38 Top 10 circuite urbane44 Care steaguri?58 Distracție de vara62 Lovitură pentru favoriți64 Maratonul din Berlin66 Turul României70 Cupa Ryder72 Arta și motorsport

50 Raliul SibiuluiA zecea ediţie a celui mai dur şi mai specta-culos raliu din calendarul intern şi-a respec-tat renumele şi statutul de etapă-eveniment în Challenge-ul Intercontinental de Raliuri. Gergo Szabo dominat ambele zile şi a intrat în cercul select al învingătorilor de la Sibiu.

30 Între Wimbledon și US OpenCea mai bine clasată româncă în ierarhia WTA, Alexandra Dulgheru, a povestit pentru revista Eurosport experienţele sale la debutul în cele mai cunoscute turnee de Grand Şlem. De cu-rând, s-a împlinit un an de când cea căreia i se spune Piti a început să joace în circuitul mondial feminin.

8 Fără extratereștriÎncă înainte să înceapă, ediţia 2010 a Mondi-alului masculin de baschet furnizează lotul ei de surprize. Nu vor juca în Turcia cei mai re-prezentativi oameni ai primelor trei favorite la titlul suprem. Kobe Bryant, Pau Gasol şi Manu Ginobili sunt absenţele marcante. 16

Director: Adrian Ilie Redactori: Ioan Viorel, Emanuel Terzian, Alexandru Cocu, Vlad Bucurescu, Ivonne Ghiţă, Alexandru Gheorghiaş, Cosmin Stăniloiu, Alexandru Hovco, Georgiana Mecu Colaboratori: Antal Putinică, Tiberiu Troia, Alexandru Ganci, Sorin Anghel, Cristi Petre, Maximilian HartungArt Director: Codruţ Bendovski Foto: Getty Images/Guliver, Codruţ Bendovski, Nicuşor StanDifuzare: Florentina Bălan, tel: 021 316 3380, fax: 021 316 3383, email: [email protected]

Editat de Sport TV Management SRL, RC J40/6784/1997, CIF RO9751036Str. Dr. Ernest Djuvara 30, 060104, Bucureşti ISSN 1843 – 9926 Prepress și tipar: RH Printing Reproducerea integrală sau parţială a materialelor din revistă este posibilă numai cu acordul editorului. © 2010 Sport TV Management

Publicaţie auditată pe perioada ianuarie 2009 - iunie 2009

DETALII

La jumătatea drumului spre Jocurile Olimpice 2012, centrul nataţiei de pe bătrânul continent se va muta la Budapesta între 4 şi 15 august pentru Campionatul European. Vor fi 7 zile de rivalitate între cei mai buni sportivi de la înot, sărituri în apă, înot sincron şi înot în ape deschise.

Campionatele Europene de Nataţie

VUELTA ÎMPLINEŞTE 75 DE ANIVuelta 2010 va veni cu o schimbare mare, dictată de sponsorii competiţiei: tricoul acordat liderului clasamentului general nu va mai fi auriu, ci roșu. Al doilea aspect important este reprezentat de absenţa lui Alejandro Valverde, câștigătorul de anul trecut, suspendat de Uniunea Ciclistă Internațională până la 1 ianuarie 2012, pentru implicarea sa în “Operaţiunea Puerto”.

28 AUGUST - 19 SEPTEMBRIE 2010

Startul va fi dat la Sevilla și va consta într-un contra-timp nocturn, pe echipe, programat pe un traseu în lungime de 16,5 kilometri. Suficient pentru a se reali-za diferenţe între favoriţi încă din prima zi. Parcursul din 2010 este unul prin care organizatorii doresc să celebreze 75 de ani de la înfiinţarea cursei. Evident, cele mai așteptate vor fi rundele montane, patru dintre ele având sosiri la altitudine. Dintre acestea, se remarcă etapa 20, care va duce plutonul pe Bola del Mundo; căţărarea, aflată pentru prima oară în Turul Spaniei, are aproape 22 de kilometri lungime și o panta maximă de 12,3%.Samuel Sanchez pornește cu o șansă importantă la victorie pentru că anul trecut a fost al doilea. Clasat pe ultima treaptă a podiumului în Il Giro, Vicenzo Ni-bali este un alt favorit la tricoul roșu, la fel ca și Andy Schleck. De asemenea, Joaquim Rodriguez va fi un alt nume important, iar David Moncoutié va încerca să câștige tricoul de cel mai bun căţărător pentru al treilea an consecutiv.Vuelta n-a fost însă ocolită de controverse. Radio-Shack, echipă cu licenţă de Pro Tour, nu a fost invita-tă, deși ar fi venit cu o distribuţie de gală, care i-ar fi cuprins pe Levi Leipheimer, Haimar Zubeldia, Tiago Machado, Chris Horner și Janez Brajkovici.

9 SEPTEMBRIE 2010 - 6 FEBRUARIE 2011

SCHIMBARE DE ŢINTARCel de-al 91-lea sezon din istoria Campionatului naţional de fotbal american debutează joi, 9 septembrie, când pe terenul deţinătoarei trofeului, New Orleans Saints, în Louisiana Superdome, va veni Minnesota Vikings. Sezonul regulat este programat a se încheia pe 2 ianuarie 2011, pentru ca Superbowl-ul XLV, finala competiţiei, să se joace în Texas, pe arena lui Dallas Cowboys din Arlington, pe 6 februarie. 2010 va fi primul an în care va fi folosită noua schemă de programare a me-ciurilor, conform căreia echipele se înfruntă între ele cel puţin o dată la patru ani și joacă pe terenul adversarilor cel puţin o dată la fiecare opt ani. Modificarea a fost necesară pentru ca o echipă aflată pe una din coastele Americii să evite mai mult de o deplasare pe sezon în cealaltă parte a continentului. La fel ca în anii anteriori, vor exista și meciuri care se vor juca în afara graniţelor. Pe 31 octombrie, San Francisco 49ers va înfrunta pe Denver Broncos, la Londra, pe Wem-bley. În săptămâna imediat următoare, meciul dintre Buffalo Bills și Chicago Bears este programat și el la Toronto.

EVENIMENT

FăRăExTRATEREşTRI

Campionatul Mondial de Baschet masculin

Primele trei favorite la titlul mondial vin în Turcia fără cei mai importanţi jucători. Kobe Bryant, Pau Gasol şi Manu Ginobili au decis să stea acasă

28 august – 12 septembrie

Statele Unite, în dificultate

Toţi ochii vor fi aţintiţi, ca de obicei, pe Statele Unite. Şi asta, pentru că Mike Krzyzewski, an-trenorul campioanei olimpice de la Beijing, ar putea să nu aibă cu cine da milităria jos din pod. Motivul este pe cât de simplu, pe atât de anco-rat în criza mondială. Foarte multe vedete NBA au terminat contractele cu echipele din cea mai bogată ligă şi îşi negociază noi înţelegeri în această perioadă din intersezon. Anul acesta în fruntea listei celor mai curtaţi jucători aflaţi la final de contract s-a aflat starul celor de la Cleveland Cavaliers, LeBron James.

Cu un salariu de 15.779.912 dolari, Lebron nu duce lipsă de opţiuni. Chicago Bulls, New York Knicks, LA Clippers, New Jersey Nets sau chiar Cavaliers erau echipele care îi propun un salariu mărit cu un milion de dolari.

Asemeni lui Lebron James, şi compatrioţii Dwayne Wade şi Chris Bosh şi-au schimbat echipa de club. Toţi aceşti trei eroi, acum la Miami Heat, au muncit din greu pentru aurul olimpic acum doi ani, mulţi specialişti conside-rând – de exemplu - decisivă prestaţia lui Wade din ultimul sfert al finalei împotriva Spaniei.

Pe lângă cei care îşi negociază viitorul în NBA, doi dintre finaliştii acestui sezon în liga nord-americană sunt accidentaţi şi nu vor mer-ge la Istanbul. Kobe Bryant şi Kendrik Perkins, rivali pe teren în duelul de şapte meciuri Lakers – Celtics, sunt acum colegi de bisturiu. Dacă la Kobe problema nu este foarte gravă - îl supără un menisc -, în cazul gigantului Perkins genunchiul drept a cedat complet şi s-a rupt ligamentul încrucişat.

Ca şi când toate acestea n-ar fi fost suficien-te, Amare Stoudamire, Carlos Boozer, Rudy Gay şi David Lee - liberi de contract – sunt şi ei în că-utarea unor noi angajamente în NBA. Şi, cu mai puțin de o lună înainte de startul Mondialului, prezenţa lor pe malul Bosforului rămânea sub semnul întrebării.

Chiar dacă majoritatea vedetelor va lipsi, Mike Krzyzewski estima că NBA-ul are destule resurse pentru ca titlul mondial să ajungă în Statele Unite. Coach K va avea grijă să selecte-ze tot ce are mai bun la dispoziţie. Nu de alta, dar – după cele două “bronzuri” cucerite la Mondialele din 1990 şi 2006 - “aurul” rămâne medalia cea mai de preţ ce-i lipseşte tehnicia-nului american din palmares.

Încă înainte să înceapă, ediţia 2010 a Mondialului masculin de bas-chet furnizează lotul ei de surprize.

Nu vor juca în Turcia cei mai reprezenta-tivi oameni ai primelor trei favorite la ti-tlul suprem. NBA-ul loveşte din plin lumea baschetului, iar un sezon cu peste 80 de

meciuri în medie pentru fiecare baschet-balist important face ca vacanţa de vară să fie esenţială. Aşa că mai nimeni nu vrea să renunţe la ea. Cu atât mai puţin vedetele, oamenii cel mai bine plătiţi de liga nord-americană. Kobe Bryant, Pau Gasol şi Manu Ginobili sunt absenţele marcante de la tur-neul final, toţi trei declinând eventualele convocări. Astfel, naţionalele Statelor Unite, Spaniei, respectiv Argentinei vor fi nevoite să se descurce fără oamenii esenţiali.

Kobe Bryant are 31 de ani şi a încheiat al treilea sezon complet cu LA Lakers în

NBA, cucerind al doilea titlu consecutiv. A fost desemnat cel mai bun jucător al fina-lelor din 2009 şi din 2010 şi este considerat de departe jucătorul ultimilor zece ani în baschetul nord-american. Cu toate astea, pe 7 iulie, preşedintele USA Basketball, Jerry Colangelo, a anunţat că Bryant nu va fi convocat pentru Campionatul Mondial

din Turcia şi pentru meciurile de pregătire de dinaintea acestuia. O accidentare mai veche la genunchi, unde e deja operat de câteva ori şi unde va mai suferi o interven-ţie chirurgicală, o alta la un deget al mâinii de aruncare, precum şi oboseala acumulată în ultimii cinci ani, au dus la această decizie.

Bryant a jucat din vara lui 2006

la Campionatul Mondial, în 2007 la Campionatul Americilor, în 2008 la Jocurile Olimpice, abia vara trecută având vacanţă mai lungă. Iar în acest sezon de NBA, a evo-luat în 94 de meciuri, fiind cel mai bun mar-cator, cu o medie de 23 de puncte pe meci. Iar multe dintre aceste meciuri a făcut-o cu degetul rupt, acum având nevoie de ope-raţie. Una despre care nu se ştie dacă-l va ajuta să se refacă total.

Uzura, aşadar, l-a adus pe Kobe în situa-ţia de a refuza naţionala. El fusese oricum avertizat de medici că, dacă nu ia o pauză

de durată şi nu se operează la genunchi, îşi riscă întreaga carieră. Şi astfel, în Turcia, campioana olimpică de la Bejing, Statele Unite, va trebui să se descurce fără el în tentativa de a câştiga titlul mondial după 16 ani, ultimul success american datând din 1994. Va fi extrem de greu, pentru că Jerry Colangelo a mai anunţat că - din echipa

medaliată cu aur olimpic în China, acum doi ani - singurii care ar putea să joace în Turcia sunt Deron Williams şi Chris Paul. Altfel spus, în afara lui Bryant, vor mai lipsi şi LeBron James, Dwyane Wade, Chris Bosh, Dwight Howard, Carmelo Anthony, Carlos Boozer, Tayshaun Prince şi Michael Redd (vezi coloana din dreapta).

Campioana mondială şi europeană în exerciţiu, Spania, va fi nevoită la rândul ei să joace fără cel mai cunoscut şi mai impor-tant om al ei, Pau Gasol. Titrat şi el cu Los Angeles Lakers în NBA, unde e coechipier cu Bryant, Gasol, ajuns la 30 de ani, a jucat 88 de meciuri peste Ocean, fiind cel mai bun recuperator, cu o medie incredibilă: 18 recuperări pe meci.

“Decizia de a nu merge la Mondial a fost una complicată şi dificilă, dar cerebrală”, a declarat jucătorul de doi metri şi 13 centi-metri într-un interviu acordat cotidianului iberic Marca. În El Mundo Deportivo, unul

dintre sportivii cu notorietatea cea mai mare din Spania a spus: “Mi-am dorit să mă întâlnesc cu colegii din selecţionată, dar corpul meu a cerut o pauză”. Italianul Sergio Scariolo, cel care a adus anul trecut primul titlu continental din istorie pentru Spania, se va baza pe fratele lui Pau, Marc, şi el combatant în NBA, dar mai ales pe ju-

cătorii din liga internă: Sergio Lull, Felipe Reyes şi Jorge Garbajosa, de la Real Madrid, Juan Carlos Navarro, Riky Rubio şi Fran Vasquez, de la campioana europeană a clu-burilor, Regal FC Barcelona.

Argentina e considerată una dintre fa-voritele la titlu, chiar şi în condiţiile în care Manu Ginobili anunţase încă de la sfârşitul lunii aprilie că nu va participa la Campionatul Mondial.

Motivele sunt cam aceleaşi ca la Bryant şi Gasol. În primul rând, o uzură mult prea mare în ultimele sezoane. În ultima ediţie de NBA, Ginobili, care are 33 de ani, a jucat 85 de meciuri cu San Antonio Spurs. Iar în ultimii trei ani a evoluat vară de vară la di-ferite turnee, unul olimpic, două continen-tale, cu naţionala. „Corpul meu nu poate să participe la acţiuni ale naţionalei trei ani la rând. Pur şi simplu a trebuit să mă gân-desc atent la priorităţile mele”, a fost pri-ma explicaţie dată de Ginobili referitoare

GRUPA A1. ANGOLA2. ARGENTINA3. AUSTRALIA4. GERMANIA5. IORDANIA6. SERBIA

GRUPA B 1. BRAZILIA2. CROAŢIA3. IRAN4. TUNISIA5. SLOVENIA6. STATELE UNITE

GRUPA C 1. CHINA2. COTE D’IVOIRE3. GRECIA4. RUSIA5. PORTO RICO6. TURCIA

GRUPA D1. CANADA2. FRANŢA3. LIBAN4. LITUANIA5.NOUA ZEELANDĂ6. SPANIA

AUGUST - SEPTEMBRIE 2010 11eUROspORteUROspORt10 AUGUST - SEPTEMBRIE 2010

LEBRON JAMES, KOBE BRYANT și DWAYNE WADE se numără printre marii absenți ai Mondialului turc

Acum patru ani, la Saitama, PAU GASOLa adus Spaniei titlul mondial

la renunţarea la turneul turc. Apoi, în edi-torialul pe care-l semnează în cotidianul La Cronica, din Buenos Aires, a vorbit mai mult despre alegerea sa: „Cele mai frumoa-se şi mai importante experienţe din viaţa mea sportivă sunt cele două participări

la Jocurile Olimpice. Nici anii din NBA, din Europa, nici campionatele mondiale sau cele americane, nimic altceva în cei 15 ani de carieră nu se compară cu aceste expe-rienţe. Ştiu aşadar ce aş mai vrea să trăiesc. De aceea, vreau să joc în 2011 la turneul preolimpic, pentru a ne califica la Londra 2012. Mai ales că acest turneu se va disputa în Argentina, prima competiţie majoră la noi în ţară, în ultimii zece ani. Vreau apoi să particip din nou la Jocurile Olimpice; e marele meu obiectiv cu echipa naţională. Pentru asta, am nevoie de o pauză, pen-tru a mă odihni şi a mă reface. În plus, eu şi soţia mea aşteptăm să ni se nască cei doi gemeni şi vreau să fim împreună pentru asta. Nu am vreo îndoială că nu o să sufăr

privind Mondialul la televizor. O să vreau să fi fost acolo, să îmbrac tricoul, să dau o pasă. Sentimental, a fost extrem de greu să decid ce voi face, dar raţional e cel mai bine aşa”. Băieţii i s-au născut în luna mai, iar acum aşteaptă cu nerăbdare să vadă dacă Pablo Prigioni, cel mai bun prieten al său şi pasatorul numărul 1 din istoria naţionalei argentiniene, a avut dreptate când a spus: „O să-l facem să-i lipsească din palmares un titlu mondial”.

Dacă tricoul cu numărul 5 de la naţiona-lă, tradiţional al lui Ginobili, va fi purtat de Prigioni, care evoluează la Real Madrid cu acest număr, postul în teren va fi luat de Carlos Delfino, care a avut un sezon exce-lent cu Milwaukee Bucks.

Chiar şi fără cei trei mari absenţi, Mondialul se anunţă a fi unul spectaculos. Şi asta întrucât – pe lângă americani, spani-oli şi argentinieni - pretendenţii la medalii sunt numeroşi. Iar sârbii, croaţii, italienii, turcii, poate chiar şi francezii – căci despre ei este vorba – sunt, poate, mai îndreptăţiţi ca niciodată. Cine va triumfa? Răspunsul îl vom descoperi după două săptămîni de dueluri tari sub panou, pe 12 septembrie.

„Cele mai frumoase şi mai importante experienţe din

viaţa mea sportivă sunt cele două participări pe care eu le

am la Jocurile Olimpice.”Manu Ginobili

eUROspORt12 AUGUST - SEPTEMBRIE 2010

Manu Ginobili

În lipsa numelor mari, bătălia outsider-ilor se anunță teribilă în Turcia

La jumătatea drumului spre Jocurile Olimpice 2012, centrul nataţiei de pe bătrânul continent se va muta la Budapesta între 4 şi 15 august pentru Campionatul European. Vor fi 7 zile de rivalitate între cei mai buni sportivi de la înot, sărituri în apă, înot sincron şi înot în ape deschiseCampionatele Europene de Nataţie

în mijlOcUl veRii, capi-tala Ungariei s-a pregătit să primească peste 1400

de sportivi din 44 de state. Pentru că s-au descurcat bine şi au fost apreciaţi, maghiarii şi-au câştigat dreptul de a organiza încă o edi-ţie a Campionatelor Europene de Nataţie - ediţia aniversară 30 (ei au mai găzduit campionate conti-nentale în 1926, 1958 şi 2006).

Spectatorii vor avea şansa să vadă toate probele la bazinul olimpic de 50 de metri “Alfréd Hajós” de pe insula Margareta – o locaţie de vis din mijlocul Dunării în complexul sportiv Tamás Széchy. Înotul în ape deschise, disciplină rezervată înotătorilor pe distanţe lungi, se mută însă pe ţărmul nordic al lacului Balaton, la Balatonfüred.

Competiţia promite a fi puter-nică şi plină de surprize. Sunt 61 de titluri continentale puse în joc!

De anul trecut de la Mondiale, n-au mai disputat nici o competi-ţie majoră, aşa că tuturor le e dor de aur. Mulţi dintre campionii lu-mii au radarul pe Budapesta: ger-manul Paul Biedermann - care a făcut senzaţie la Roma învingân-du-l pe Michael Phelps cu un record mondial pe 200 de me-tri liber şi câştigând şi proba de 400 de metri liber, tot cu record mondial, compatrioata sa Britta Steffen – cea mai bună din lume pe 50 şi pe 100 de metri liber sau italianca Federica Pellegrini, care a terminat prima la 200 şi 400 de metri liber.

Aceleaşi prezenţe notabile şi la celelalte discipline: Yulya Pakhalina din Rusia (campioană mondială la trambulina de un metru), echipa de înot sincron a Rusiei şi, bineînţeles, germanii Thomas Lurz şi Angela Maurer - aşi în specialităţile lungi, de 10 şi 25 de kilometri, programate de-parte de tumultul capitalei.

Complexul sportiv Tamás Széchy de pe insula Margareta

Paul Biedermann

În 2008, la ediţia precedentă, România venea acasă cu cinci medalii: Răzvan Florea cucerea bronzul la 200 de metri spate, iar Dragoş Coman tot bronz, dar la 800 de metri liber. Camelia Potec era cea mai fericită, cu trei medalii câştigate: ar-gint la 200 de metri liber şi două “bronzuri” la 400 de metri şi 800 de metri liber. Anul acesta, în ab-senţa lui Dragoş şi a lui Răzvan – ultimul tocmai şi-a anunţat retragerea definitivă din competiţii - păstrăm cele mai mari aşteptări tot în dreptul Cameliei, cea care a decis să se ”exileze” pentru antrenamente în extrema sudică a Franţei, la poalele Pirineilor, la Canet en Roussillon.

Dacă legendarul Stanley Kubrick ar mai fi trăit, probabil că tehnologia utilizată până mai ieri, în lumea nataţiei, i-ar fi oferit suportul estetic ne-cesar unei noi reinterpretări a faimoasei “Odisee spaţiale”. Combat acvatic în combinezoane ar-gintate, implicarea Agenţiei Americane Spaţiale (NASA) în elaborarea de materiale fără cusături, teste în tuneluri aerodinamice – toate aceste gă-selniţe ale anilor 2008-2009, cu ale lor 255 de re-corduri ale lumii, rămân de acum în istorie.

Frenezia însă a fost întreruptă anul trecut, pe 24 iulie, de Federaţia Internaţională de Nataţie (FINA), care - prin interzicerea combinezoanelor din poliuretan - a decretat întoarcerea în timp cu zece ani, în ideea de a păstra înotul curat. Aşa în-cât, de la 1 ianuarie, înotătorii şi-au lăsat la vesti-are combinezoanele miraculoase şi s-au aliniat - în cazul băieţilor - la costumul stil bermude ori - în ceea ce le priveşte pe fete - la costume în- tregi, până la genunchi. Va însemna însă oare şi o revenire la înotul autentic?


YULIA PAKHALINA pleacă cu prima șansă la aur în proba de sărituri de la trambulina de 3 metri

Puştiul-minune din AlbionLa Mondialele de anul trecut, de la Roma, pe

când avea doar 15 ani, Tom Daley (foto) a făcut senzaţie, cucerind primul său titul de campion al lumii la platforma de 10 metri. A devansat atunci categoric armata de săritori chinezi şi, din acel mo-ment, britanicul a confirmat eticheta de revelaţie, pusă în anul anterior, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Beijing.

După Nadia Comă-neci, medaliată olim-pică la 14 ani, lista cu campioni precoce s-a mai mărit cu un mem-bru. Descoperit la 7 ani la un club din oraşul natal Plymouth, din sud-estul Angliei, Tom Daley a impresionat în disciplina selectă a să-riturilor în apă.

Urmare a coroanei mondiale cucerite anul trecut, micul geniu bri-tanic vine în august, să îşi apere şi titlul eu-ropean la Budapesta. Apoi va concura la ediţia inaugurală a Jocurilor Olimpice ale Tineretului de la Singapore şi, pentru prima dată, la Jocurile

Commonwealth-ului, organizate în octombrie, la Delhi. Modest, Tom de-clară că el se antrenează serios de pe acum pentru Olimpiada din 2012, prevăzută a se derula chiar în fața propriilor fani.

Recent, el şi-a adăugat în repertoriu una dintre cele mai dificile sărituri din lume: dublu salt jumătate înapoi cu două şuruburi jumătate , o com-binaţie concepută pentru a ridica nivelul de dificultate. Are la dispoziţie doar o secundă şi jumătate din momentul în care părăseşte plaftorma şi până la intrarea în apă. Şi asta, pentru că viteza la care loc execuţia este de 65 km/h.

În celălalt capăt al Europei - un sportiv român - Constantin Popovici, 20 de ani. A impresionat anul trecut, clasându-se pe locul 8 în lume la platformă. Ce au în comun cei doi? Mentalul: elementul cel mai important al disciplinei, te ajută să îţi învingi teama de înălţime şi de accidentare. Oboseala sau neatenţia sunt interzise, pentru că riscurile de ratare sunt foarte mari. Apa nu se vede, iar senzaţia este că sari în gol. Diferenţe? Tehnic vorbind, diferenţele sunt mici. Arma secretă: trebuie să fii mai cu-rajos decât ceilalţi!

Baletul acvatic al țarinelor“Păpuşile ruseşti” pornesc cu prima

şansă în probele de înot sincron de a Budapesta. Spania însă poate da o re-plică solidă, în timp ce Franţa îşi caută încă o succesoare pentru “regina” de altădată, Virginie Dedieu.

Înotul sincron s-ar potrivi excelent cu filmele muzica-le de la Hollywood. Lăsând la o parte spectacolul, dis-ciplina are parte de o distribuţie excepţională: sportive capabile să execute - sub apă şi deasupra ei - şuruburi, piruete şi răsuciri în două minute şi jumătate, timp în care stau mai mult cu capul în jos sub apă pentru a rea-liza coregrafia pe muzică.

Când la succesiunea tronului lăsat vacant de fran-ţuzoaica Virginie Dedieu a venit rusoaica Natalia Ishchenko, demonstrându-şi invincibilitatea în nu mai puţin de şase probe, toată lumea a decretat că în îno-tul sincron chiar se pot întâmpla miracole. În apa de la Budapesta, baletul echipei Rusiei va fi, se pare, greu de învins. “Păpuşile ruseşti” au în palmares aurul mondial şi pe cel olimpic. Uşor de ghicit, vor şi o victorie continen-tală. O rivală de reţinut este Spania, care acum doi ani, la Eindhoven, a luat tot aurul pus în joc la solo, duet şi echipe în programele impuse şi libere.

Ape deschise, favoriți cerțiÎnotul în ape deschise şi-a câştigat

adepţii săi. O disciplină în plină ascensi-une, care şi-a cladit proprii campioni cu emoţie şi încrâncenare. Rusoaica Larisa Ilchenko şi germanul Thomas Lurz vor încerca - în apele liniştite ale lacului Balaton – să-şi amelioreze un palmares deja galonat.

Derulate în bazin, probele lungi nu-şi arată întotdeauna adevărata tensiune. În acele serii interminabile de bazine dus-întors, lipseşte parcă uneori un pic de adrenalină. O încordare aparte, pe care o descoperim însă atunci când temerarii acestei discipline fac slalom printre meduze sau taie valurile pentru a-şi face loc în pluton în cursa de 25 de kilometri. Sunt atacuri, adversari de urmărit, multe detalii tactice de analizat – toate în acelaşi timp. În Italia sau în Canada, înotul în ape deschise este foarte popular, iar în Argentina se transmit în direct la televiziune chiar şi cur-se de 80 de kilometri! Mulţi înotători “de bazin”, obişnuiţi cu probele lungi, au fost seduşi să facă transferul în ape deschise. Nu de alta, dar în bazin evoluează într-un mediu rigid, stabil, fără surprize, unde distanţele, temperatura apei şi lăţimea culoarelor nu se modifică. În ape deschise, în schimb, condiţiile sunt schimbătoare: vântul, curenţii şi temperatura te pot oricând surprinde. Iată ingrediente-le indispensabile pentru pigmentarea acestei discipline în plină ascensiune! Larisa Ilchenko din Rusia, campioa-nă olimpică la Beijing pe 5 şi 10 kilometri, şi germanul Thomas Lurz, campion mondial en-titre la 5 şi 10 kilome-tri, şi-au anunţat prezenţa la Budapesta. Cele trei probe de la Europene (5 km, 10 km şi 25 km) vor avea loc în apele liniştite ale lacului Balaton.

Potec are drept obiectiv o medalieCampioană olimpică şi europeană la 200 de metri liber, Camelia Potec va înota la Budapesta în pro-bele de 400 de metri, de 800 şi de 1500 de metri. Înotătoare cu mare experienţă, nu vizează vreun re-cord, ci o medalie.

care au fost motivele pentru care ai plecat în Franţa să te antrenezi cu philippe lucas?

- Înainte de Jocurile Olimpice de la Atena, şi încă vreo doi ani după, am avut stagii de pregătire la Canet cu doamna Doina Sava. Înotam la aceleaşi ore la care Philippe Lucas o antrena pe Laure Manaudou (n.r. - cam-pioană olimpică, europea-nă şi mondială) şi am văzut tipul de antrenamente. Am văzut cât de mult se mun-ceşte cu el, că înotul are mi-nimum două ore şi jumătate - trei ore per antrenament. În 2007, după Mondiale, am fost marcată de faptul că am

ieşit pe locurile 15-17. În anul anterior tocmai fusesem campioană olimpică. Aşa că atunci m-am hotărât să mă antrenez serios. Mai era un pic până la Olimpiada de la Beijing, iar Philippe Lucas era singura soluţie. Aveam multe de recuperat, mai ales că în ultimii ani nu înotasem foarte mult. Nu zic că n-am înotat serios, dar volumul la antrenamente, kilometrajul pe săptămâ-nă, evaluat la scara unui an de pregătire, nu era - cred - nici la jumătate din ceea ce făcusem până în 2004.

ce presupune metoda de antrenament franceză?- Multă muncă şi seriozitate. Se înoată kilometri întregi. Intrăm în apă şi

ştim că avem de făcut serii. Nu există relaxare la antrenament. Există inten-sităţi. Cea mai joasă intensitate e de ordinul a 40 - 50%. Nu faci ceea ce vrei tu. La Philippe totul e pe cronometru, din momentul în care intri în apă şi până când ieşi. Chiar şi încălzirea, chiar şi după seria tare - care poate fi la 70 - 80% intensitate -, chiar şi relaxarea ulterioară e pe cronometru. De fiecare dată când nu ai scos timpul, o iei de la capăt. Mă antrenez de două ori pe zi, de luni până vineri, plus o dată sâmbăta. Avem program de 3 - 4 săptămâni cu o medie de 80 - 100 de kilometri pe săptămână. Aş fi chiar foarte bună la probele în ape deschise. La un antrenament, am bătut recordul Franţei la proba de 5 kilometri, doar că nu e probă olimpică.

te-ai acomodat cu noul combinezon aprobat de federaţia internaţi-onală de natație?

- Nu l-am încercat încă. La Campionatul Naţional (n.r. - desfăşurat în iulie), voi înota prima dată cu el. În 2010, am făcut vreo trei competiţii, dar în cos-tum de baie normal, de antrenament.

THOMAS LURZ vizeazămăcar un titlu continental

Federaţia Internaţională de Navigaţie a pus la punct un circuit de regate în sistem meci, practic adevărate turnee de navigaţie, unde premiile sunt consistente, iar norocul are un rol prea puţin important în obţinerea victoriilor.

CiRcUitUl WORld match Racing tOUR (WMRT) a prins viaţă în actu-

alul format în urmă cu un deceniu, deşi re-gate de acest gen au loc încă din anii ’80. Spre deosebire de Cupa America, al cărei format îl copiază până la un punct, orice etapă din seria WMRT îi aduce pe navi-gatori în faţa unei provocări interesante: materialul de concurs este identic pentru

toate echipajele. Concurând cu aceleaşi bărci, diferenţa se face prin valoarea şi prin abilităţile celor de la bord, tactica şi munca de echipă fiind elemente-cheie.

Traseul de match racing este amplasat de regulă în apropierea ţărmului, astfel că publicul poate vedea destul de bine ce se întâmplă în timpul partidelor (numite „fli-ghts”), iar interacţiunea nu este tocmai pa-sivă. În pauzele dintre meciuri, spectatorii

pot dialoga cu protagoniştii şi înţelege mai bine tainele acestui gen de întrecere.

Navigaţie lângă piscEdiţia 2010 a WMRT cuprinde 9 etape în

perioada aprilie – decembrie, dintre care şase sunt în Europa, una în Coreea, iar ulti-mele două, unde se decide învingătorul la general, au loc în locaţii exotice din insulele

Meciuri de navigaţie Bermude şi Malaezia. Pe bătrânul conti-nent, cea mai spectaculoasă etapă este cea de la St. Moritz, programată la începutul lui septembrie. Regata are loc la peste 1.800 m altitudine, pe lacul cu acelaşi nume al cele-brei staţiuni elveţiene.

Indiferent de locaţie, sistemul de concurs rămîne identic: o fază preliminară în care cele 12 echipaje calificate se duelează fie-care cu fiecare, susţinând câte 11 meciuri; primele opt echipaje acced în sferturile de finală, urmate de semifinale şi finale, desfă-şurate de regulă după sistemul cel mai bun din cinci meciuri.

Traseul de match racing are forma unui triunghi, astfel că ambarcaţiunile vor exe-cuta două volte la trecerea pe lângă bali-za inferioară şi cea superioară, înainte de a parcurge latura finală. Yachtul care trece primul linia de sosire câştigă meciul.

Yachturile din circuitul WMRT au dimen-siuni relativ mici. Lungimea lor nu depăşeş-te 30 de metri, iar pânza principală – pentru navigarea cu vânt din spate - are maximum 65 de metri pătraţi. Un echipaj este alcătuit din 3-5 membri, dintre care cel mai impor-tant (vedeta) este skipper-ul, omul care di-rijează toate manevrele de la bord, decide tactica şi mai ales schimbarea acesteia din mers, în funcţie de condiţiile din larg.

Patru minute cât o victorie strategică

Paradoxal, cea mai importantă parte a unui meci se petrece înaintea startului. Manevrele care se fac în pre-start pe du-rata a patru minute contribuie substanţial la câştigarea sau pierderea partidei, pentru că yachtul care are plecarea mai bună şi se înscrie pe cursul corect va ajunge, de regu-lă, primul la sosire, dacă nu survin inciden-te de parcurs.

De multe ori, ceea ce se întâmplă înainte de start, sub supravegherea atentă a arbi-trilor, creează un spectacol mai interesant decât cursa propriu-zisă. Yachturile pă-trund în zona de pre-start din direcţii opu-se şi încearcă prin diverse manevre să aibă o poziţie mai bună, dar mai ales să forţeze adversarul să greşească, fapt care aduce penalizări din partea oficialilor.

Ciocnirile dintre ambarcaţiuni sunt frec-vente, moment în care intervine partea co-mică a evenimentului. Echipajele se ceartă

ca la piaţă, fiecare susţine că are dreptate, dar lucrurile se potolesc rapid în momen-tul în care arbitrul flutură steguleţul verde (nici o penalizare), pe cel galben sau albas-tru (penalizare pentru unii sau ceilalţi) sau

pe cel roşu (dacă se impune a doua sancţi-une). În momentul primirii unei penalizări, inclusiv pentru start furat, yachtul va tre-bui să execute o întoarcere pe loc înainte

să ajungă la sosire, fapt care le lasă rivalilor prima şansă la victorie.

Odată încheiate aceste acţiuni, barca mai rapidă încearcă să-şi mărească avan-sul, iar cealaltă face manevre pentru a-i „fura” vântul şi implicit a o încetini. Acest

joc de-a şoarecele şi pisica este deseori condimentat de situaţia frustrantă în care briza este foarte slabă. Atunci, abilităţile navigatorilor sunt testate la maximum, pentru ca - în final - cei mai buni să vină

zâmbind la dineul oficial pentru a primi ce-cul de 50.000 de dolari pentru victoria de etapă. Pentru acest an, premiile totale de-păşesc 1,5 milioane de dolari, iar staruri în

domeniu precum Sir Peter Gilmore, Adam Minoprio sau Torvar Mirsky ştiu bine că – pentru a o duce bine în lumea navigației – nu-i musai să ai contract cu câştigătoarea Cupei America, BMW Oracle Racing, ori cu rivalii de la Alinghi.


Manevrele din pre-start sunt cruciale pentru deznodământul meciului

LOvitURa de teatRU venise sub formă clinică, la o dată suficient de dubioasă: pe 1 aprilie. “După

şapte ani de investiţii ce totalizează aproa-pe 30 de milioane de euro, Powerboat P1 Management – asemeni oricărui investitor – a procedat la o analiză atentă a benefi-ciilor generate de campionatul pe care-l administrează”, sună comunicatul remis de Asif Rangoonwala, directorul general al organizaţiei ce gestionează campionatul Powerboat P1. “După discuţii şi deliberări, am ajuns la concluzia că actualul model de business nu e doar unul cu suficiente hibe, ci şi unul nesustenabil, chiar şi pe ter-men scurt”. Altfel spus, al optulea sezon al competiţiei - prevăzut iniţial a începe la ju-mătatea lui aprilie, în Croaţia, apoi la înce-put de mai, în Ucraina – urma să nu se mai

dispute. O lovitură uriaşă dată echipelor, dar şi organizatorilor.

Semne proaste au tot fost. Iar acum, în lo-cul primei transmisii în direct a unui Grand Prix, pe care Rangoonwala o promitea la finele anului, realizată de Eurosport, cu ocazia Marelui Premiu de la Siracusa, boss-ul suprem al Powerboat P1 aducea la cu-noştinţă fanilor şi forului mondial, Uniunea Motonautică Internaţională (UIM), decizia companiei sale “de a dezvolta şi implemen-ta un nou model de business”. Sub pretex-tul că Powerboat P1 Management trebuie să facă un pas înapoi pentru a reconstrui disciplina, patronul P1 a renunţat la organi-zarea unei competiţii globale de Powerboat şi s-a orientat spre două întreceri cu vocaţie regională: Powerboat P1 USA şi campiona-tul P1 Superstock. Prima dintre competiţi-ile de mai sus are avantajul de a se derula

în Statele Unite, cea mai importantă piaţă naţională de ambarcaţiuni motorizate. P1 Superstock se prezintă, la rându-i, sub for-ma unui campionat al ambarcaţiunilor de producţie, reinventat pe scheletul Formulei Honda 4 Stroke, preluată de societatea lui Rangoonwala. O formulă low-cost, cu două clase de modele de producţie, standardiza-te ca dimensiuni şi ca motorizare.

Departe de tuşa glamour şi logica aspira-ţională a campionatului mondial pe care l-a gestionat până anul trecut, P1 Management s-a reorientat aşadar spre latura simplă, cu relevanţă comercială a disciplinei. Nimic surprinzător, căci – dincolo de pasiunea pentru powerboating, născută la începutul acestui deceniu – Asif Rangoonwala este, înainte de toate, om de afaceri. Născut la Bombay, dar crescut în Europa şi Statele Unite, pakistanezul în vârstă de 52 de ani îşi

dăduse un termen de doi ani pentru a face competiţia profitabilă. A rezistat şapte se-zoane. Apoi, omul de afaceri s-a retras spre un business mai profitabil.

“Spre deosebire de motorsportul tradiţio-nal, powerboating-ul nu se bucură de veni-turi semnificative din vânzarea de bilete sau din drepturile TV. Pe lângă acestea, trebuie spus că veniturile rezultate din sponsorizări sunt foarte limitate pentru ceea ce reprezin-tă o disciplină de nişă”, explică boss-ul P1, care a arătat cu degetul spre promotorii de Grand Prix-uri şi spre echipe, considerate a nu se fi ridicat “la înălţimea investiţiilor” fă-cute de managementul P1.

Altfel spus, în sezoanele bune, Powerboat P1 a perceput tarife de două milioane de euro pentru sponsorii principali ai compe-tiţiei şi de 400.000-500.000 de euro pentru fiecare locaţie de Grand Prix. În momentul

în care organizatorii fiecărui Mare Premiu n-au mai putut genera nici măcar jumătate din veniturile promise (două milioane de euro pentru un weekend de competiţie), P1 a migrat spre orizonturi mai lucrative.

În ciuda comunicatului apocaliptic re-mis pe 1 aprilie, campionatul mondial de Powerboat n-a murit. În faţa dispariţiei disciplinei, forul mondial a intrat în acţiu-ne. În numai şase săptămâni, preşedintele comisiei de specialitate a UIM, belgianul Jean-Marie Van Lancker, a pus la punct un calendar cu cinci etape. Au fost păstrate cele două clase, Evolution şi Supersport, iar platoul competiţiei rebotezate Grand Prix of the Sea a rămas la fel de bogat şi de pu-ternic ca anul trecut.

“Jean-Marie ne-a rugat pe toţi să mergem la Yalta (n.r. - teatrul primului Mare Premiu al sezonului, derulat în al doilea weekend de

mai) şi să nu abandonăm cursele de Grand Prix, aşa cum Asif şi P1 Management ne-au abandonat”, povesteşte belgianul Pierre Colpin, membru al echipajului Furnibo 33, înscris la categoria prototipurilor, Evolution.

În fapt, plecarea lui Rangoonwala şi a structurii sale a fost văzută de organizatori şi echipaje ca o trădare. Iar forul mondial a revenit la menirea sa de bază. Aceea de a asigura – prin intermediul federaţiilor naţio-nale, al organizatorilor locali şi al echipaje-lor alcătuite din pasionaţi – perenitatea unei competiţii. Există evident destule minusuri - lipsa unei platforme media, a unui concept unitar şi a unei scheme de profit colectiv – ce riscă să pună în pericol viabilitatea com-petiţiei. Dar primul pas a fost făcut de UIM şi competitori deopotrivă, cu o capacitate de reacţie demnă de încrederea afişată în viito-rul disciplinei.

CALENDAR 2010Data Grand Prix Locaţia7-9 mai Ucraina Yalta11-13 iunie Malta La Valletta9-11 iulie Sardinia Poltu Quatu3-5 septembrie Suedia TBC17-19 septembrie Sicilia Siracusa

În momentul în care P1 Management a anunţat anularea sezonului 2010 în Powerboat P1, nu puţini au asimilat-o dispariţiei acestei discipline de nişă. Forul mondial a intervenit însă şi, în mai puţin de o lună şi jumătate, a repus pe picioare o competiţie muribundă

PowERBoATREINvENTAT

J, în anii `30. Din 1946, în scenă au intrat şi celelalte cluburi de iahting, locale şi din ar-hipelag. Acestea şi-au organizat propriile curse, în cele trei zile de competiţie. Drept rezultat, regata a crescut mult în mărime şi popularitate. Cupa Regelui a fost înlocu-ită de Britannia Cup, înmânată Asociaţiei Regale de Iahting de regele George al VI-lea în 1950. Din 1953, evenimentul s-a desfăşurat pe durata a 9 zile. Fiecare club îşi organiza propriile curse, cu instrucţiuni de navigaţie diferite, cu balize de cursă am-plasate în locuri diferite, ba chiar cu linii de start şi finiş amenajate diferit.

Abia în 1964, la iniţiativa Prinţului Philip (concurent şi amiral al Flotilei Regale de Iahting), a apărut o organizaţie care unea cluburile şi organiza regata. Regulile şi traseele au fost unificate, iar competiţia a devenit mai simplu de urmărit. În prezent, regata a progresat enorm faţă de prima ediţie. La start vin peste 1.000 de ambar-caţiuni, care se întrec în peste 40 de curse cu handicap, mono-design şi multicocă, zi de zi, timp de opt zile. Tocmai această combinaţie de ambarcaţiuni clasice şi ul-tra-moderne conferă unicitate evenimen-tului. Există şi în prezent mai multe clase

care concurau şi în urmă cu mai bine de jumătate de secol, aşa cum ar fi Dragon, 15-ele Zburător, Redwing, Sirenă, Solent Sunbeams, Rândunică, Victoria sau X-one-design. Noile clase, aşa cum este Laser SB3, sunt introduse mereu în program, pe măsu-ră ce cresc în popularitate. În fapt, la clasa

Laser SB3 a fost consemnată cea mai masi-vă participare în ultimii ani.

În momentul de faţă, la start vin peste 8.500 de navigatori, concurenţi olimpici şi mondiali dar şi amatori de weekend. Singurul lucru rămas neschimbat de la pri-ma ediţie este spectaculosul foc de artificii care se desfăşoară în vinerea de final şi care luminează apele strâmtorii Solent. Ceea ce

atrage la Cowes este faptul că spectatorii pot urmări de la ţărm o mare parte a între-cerilor (foto sus).

The Green şi The Parade sunt locuri ide-ale pentru a admira velele care colorează marea. Mai mult, există şi posibilitatea de a închiria o ambarcaţiune şi de a urmări

întrecerea de pe apă. Unul din cele mai bune locuri de unde pot fi urmărite mo-mentele de start, în fiecare dimineaţă, este zona dintre Castelul Flotilei Regale de Iahting şi tunuri. După-amiaza, o plim-bare de-a lungul The Green spre Egypt Point oferă spectatorului posibilitatea de a urmări flotila la finiş, fie că e vorba de ambarcaţiunile clasei Extreme 40, care se întrec foarte aproape de ţărm, fie că e ca-zul echipajelor de Cupa America - localni-cii Team Origin sau deţinătoarea trofeului, BMW Oracle Racing. De altfel, aici a avut loc prima ediţie a competiţiei dotate cu cel mai vechi trofeu sportiv din lume, în 1851.

În prima sâmbătă a regatei, comandantul ambarcaţiunii învingătoare la clasa IRC 0 va intra în posesia celui mai vechi trofeu oferit în competiţie - Cupa Reginei. Şi asta, întru-cât primul premiu a fost înmânat Clubului de Iahting Regal din Southampton de către Regina Victoria, în 1897. Următoarea dis-tincţie importantă a apărut în 1950, atunci când, din cauza celui de-al doilea Război Mondial, organizatorii aveau probleme în a relua tradiţia Cupei America. Astfel, regele George al VI-lea a oferit Cupa Britannia am-barcaţiunilor de dimensiuni mai mari. În prezent, trofeul este acordat învingătoarei din ziua de miercuri de la aceeaşi clasă IRC 0. Un alt premiu important este Cupa Challenge a Clubului de Iahting din New York, oferită ambarcaţiunilor de la clasa 1 din 1951, anul aniversării unui secol de la victoria schooner-ului America. Navigatori sub 25 de ani sunt şi ei premiați cu Trofeul Skandia, acordat în ziua de duminică.

De-a lUngUl anilOR de între-ceri, Săptămâna de la Cowes a atras nenumărate personalităţi,

nobilime, oameni cu bani şi oameni celebri. Cea dintâi cursă a fost “Cupa de aur de 100 de lire sterline”. La startul competiţiei

din 1826 s-au aliniat doar şapte iahturi, cu toate arborând drapelul Clubului Regal de Iahting (transformat şapte ani mai târziu în Flotila Regală de Iahting). În anul următor, regele George al IV-lea şi-a arătat simpatia pentru regată, prin înmânarea unui trofeu. Cupa Regelui a făcut parte din program, an de an, până în 1939, iar întrecerea a devenit

cunoscută sub titulatura de Regata de la Cowes. La început, competiţia dura trei zile, pentru ca apoi să se desfăşoare pe durata a patru zile şi să devină o componentă im-portantă a calendarului social.

La începutul secolului trecut, ambarcaţi-unile care se întreceau la Cowes erau cele de 23, 19 şi 15 metri. Le-au urmat cele din clasa

SăPTăMÂNA DE LA CowES31 iulie - 7 august

O dată pe an, mica localitate Cowes îşi măreşte de zece ori numărul locuitorilor. Peste 100.000 de turişti iau cu asalt aşezarea de pe insula Wight, din sudul arhipelagului britanic. Toată această frenezie are loc după Glorious Goodwood şi durează până la Glorious Twelfth, ziua care marca începerea sezonului de vânătoare de potârnichi. Adică în primele zece zile ale lunii august.


Clasic și modern se imbină de aproape două veacuri la Cowes

De mai bine de o jumătate de secol, râuri numai bune de prins păstrăv se transfor-mă în baze sportive, iar locul pescarilor

este luat de inşi care acceptă provocarea unor trăiri paradoxale. Kaiac-canoe pe ape repezi înseamnă senzaţii tari pe care însă concurentul trebuie să şi le reprime rapid, căci în final câştigă sportivul cel mai calm, mai inspirat şi mai precis în execuţii.

Teoretic este simplu: trebuie să ajungi cât mai repede posibil de la punctul A la punctul B al unui râu, folosind un kaiac sau o canoe de circa 4,5 m lungime şi doar 60 cm lăţime. Bărcile, confecţio-nate din kevlar sau fibră de carbon şi având vârful rotunjit, sunt foarte rapide, dar instabile şi greu de manevrat pe cursul de apă. Altfel spus, practica omoară, nu doar pentru că barca tinde să nu te as-culte încă din secunda unu, ci mai ales pentru că pe traseu dai peste curenţi, stânci sau pietre aflate pe albia râului, care te pot răsturna când ţi-e lumea mai dragă. De altfel, toţi competitorii sunt obligaţi să poarte cască de protecţie şi vestă de salvare.

În fond, aceasta este şi provocarea: un om, aju-tat de vâsle anemice şi de o barcă nu tocmai de încredere, se duelează cu latura sălbatică a natu-rii. Englezii numesc de altfel „wildwater canoeing” acest sport în care este nevoie de echilibru, viteză, strategie şi, nu în ultimul rând, de sincronizare.

În prezent, sunt omologate atât probele clasice, în care se parcurg 6-10 km, cât şi cele de sprint, pe distanţa de 500-750 m. Ultimele au apărut la presi-unea televiziunii, care nu agrea competiţii în un sportiv se chinuia vreme de vreo 50 de minute să ajungă la sosire, aşa cum s-a întâmplat la ediţia in-augurală a Campionatelor Mondiale, ţinută în 1959, la Treignac, Franţa. De atunci încoace, chiar şi disciplina în sine s-a declinat în diverse forme, din-tre care freestyle-ul şi slalomul şi-au croit de-a lun-gul vremii lotul lor de fani.

Kaiac-canoepe ape repeziProgramat în Slovenia, la Tacen, în a doua săptămână de septembrie, Campionatul Mondial de Kaiac-Canoe Slalom în ape repezi reuneşte sportivi într-o singură misiune. Să înfrunte forţa primară a naturii într-o veritabilă luptă pentru supravieţuire

SUPER CHEVY SHOW – ANIVERSAREA 30Mașinile se pot constitui într-un pretext de socializare, mai ales atunci când au o vârstă respectabilă și proprie-tari dispuși să investească. Super Chevy Show reprezintă un concurs pe diverse categorii destinat fanilor modele-lor de epocă Chevrolet. Unele modificate estetc, altele preparate de cursă, Chevy-urile astfel reunite vizitează anual zece locaţii în Statele Unite. Din Nevada până în Pennsylvania, din martie până în octombrie, caravana se reunește pe diverse circuite americane.Bunăoară, pe Texas Motorplex, la Dallas, în penultimul weekend de mai, Texas Super Chevy Show a sărbătorit cu fast 30 de ani de existenţă. 160 de pasionaţi au venit cu 210 modele de paradă, plus alte câteva zeci care s-au întrecute pe traseul texan, în timp ce grătarele și rockerii de la Morticians au întreţinut atmosfera pe toată durata weekendului.“A fost absolut minunat să vedem atâţia proprietari entuziaști, piloţi de ocazie sau simplu fani”, spunea Gabrielle Stevenson, manager general Texas Motorplex. “Totul a început cu o paradă sâmbătă dimineaţă și s-a încheiat cu ceremonia de acordare a premiilor. În total, aproape 200 de pasionaţi s-au întrecut pe circuitul de autocross și ne-au oferit curse frumoase”.Taxa de participare variază în funcţie de spaţiul de expunere și de tipul de concurs la care proprietarii înscriu mașina. De la 400 de dolari la 1.050 de dolari, plus un autocolant obligatoriu de concurs taxat cu 30 de dolari, Super Chevy Show este adaptat tuturor buzunarelor. Important e să ai un Chevy și să vrei să-l scoţi în lume.

SUPER CHEVY SHOW TEXAS MOTORPLEX

ÎntâlniRea cu Alexandra Dulgheru e reconfortantă prin naturaleţea şi simplitatea personajului, în contrast

cu importanţa de sine pe care o emană

– spre exemplu - pseudovedetele fotbalu-lui autohton. Parcă nici nu conştientizează că abia s-a întors de la Wimbledon, nu reali-zează că e principala speranţă a iubitorului de tenis de a reedita succesele de la Roland

Garros ale Florenţei Mihai şi Virginiei Ruzici. La 21 de ani, Alexandra Dulgheru pare, ca orice fată de vârsta ei, naivă şi exube-rantă. Doar până când îi expui scopul în-tâlnirii: un reportaj despre primul ei an în

Cea mai bine clasată româncă în ierarhia WTA, Alexandra Dulgheru, a povestit pentru revista Eurosport experienţele sale la debutul în cele mai cunoscute turnee de Grand Şlem. De curând, s-a împlinit un an de când cea căreia i se spune „Piti” a început să joace în circuitul mondial feminin. Motiv de reflecţie şi bilanţ

ÎNTRE wIMBLEDoNşI US oPEN

INTERVIU

28 mai 2010, Paris: ALEXANDRA DULGHERU în timpul meciului pierdut în fața danezei Caroline Wozniacki la Roland Garros


Am invitat-o pe Venus să joace pentru echipa României de Fed Cup şi a spus că o să se gândeas-că la asta”.

Iarba, Şarapova şi dublul mixt

Dar să ne întoarcem la Wimbledon. Alexandra a fost iarăşi cap de serie 31 la debut şi a trecut de primele două tu-ruri. Mai greu a fost în primul - cu veterana japoneză Kimiko Date-Krumm, care o bătuse cu un an înainte în finala challen-ger-ului de la Monzon - decât în al doilea, cu italianca Romina Oprandi. S-a oprit tot în turul 3, în faţa estoniencei Kaia Kanepi, care ulterior a jucat sferturi.

„Mi-a plăcut la Wimbledon, pentru că lumea a început să se poarte altfel. După ce am bătut-o pe Safina (n.r. - numă-rul 3 mondial) la Roma şi pe Dementieva (n.r. - numărul 6 mondial) la Madrid, după două victorii la Varşovia, lu-mea m-a privit altfel. Până şi Maria Şarapova, care e destul de distantă, a început să spună <Hello!> când trecea pe lân-gă mine. Am rămas surprinsă că Rafa Nadal m-a ţinut min-te de la Roland Garros şi când ne-am întâlnit m-a abordat: <Hola! Que tal?>. Nu mi-a venit să cred că mă întreabă pe mine ce fac. M-am uitat în jur, dar erau numai ru-soaice care nu vorbeau spaniola”.

Povestea de la Wimbledon nu se poa-te încheia fără meciul John Isner – Nicolas Mahut. „În vestiarul fetelor, erau patru ca-napele care s-au umplut imediat. Care cum îşi termina meciul şi ieşea de la duş se aşeza să se uite la tv. Nimeni nu pleca din vestiar. Când n-au mai fost locuri, s-au aşezat pe jos. Nu mai puteai să arunci un ac. A fost senzaţional, asistam la scrierea istoriei”.

Şi tot la Wimbledon a jucat primul dublu mixt din viaţa ei. A făcut pereche cu spanio-lul David Marrero şi s-au întâlnit cu britanicii Anne Keothavong şi Ross Hutchins. „Teoria spune că trebuie să forţezi pe partea fetei,

dar eu eram de fascinată că joc prima oară în viaţa mea împotriva unui băiat încât îi returnam numai lui. L-am pasat de nu-mi venea mie să cred. Am câştigat meciul, dar apoi am dat peste nişte specialişti de dublu şi am ieşit în turul doi”.

15 mingi de meci salvate cu Olaru

Pentru Alexandra, urmează US Open. A fost acolo şi anul trecut, dar a pierdut în primul tur, la bielorusa Victoria Azarenka, cap de serie numărul 8. „Măcar am văzut şi eu cum e să joci pe arena Louis Armstrong, cu câteva mii de spectatori în tribune. M-a

cam marcat experienţa aceasta, trebuie să recunosc. În schimb, îmi amintesc că am fă-cut un meci bun la dublu, alături de Raluca Olaru. Jucam cu rusoaicele Alisa Kleibanova - Ekaterina Makarova şi am reuşit să salvez 15 mingi de meci. Un mic record. Pentru ediţia din 2010, nu-mi doresc decât să fiu sănătoasă, că restul vine de la sine”.

O dată cu Wimbledon, Alexandra Dulgheru a trecut pe la toate turneele de Mare Şlem. A luat pulsul fiecăruia. Şi şi-a stabilit un obiectiv: „Peste doi ani, vreau să joc o semifinală de Grand Slam”. Unde se va întâmpla asta? „Cred că la Roland Garros”. S-a ridicat grăbită şi a plecat spre sala de forţă: „O să mă certe dom’ profesor că am întârziat”. Era fără 25.

circuitul WTA. Atunci pune imediat lucrurile la punct: „OK, dar la şi juma’te trebuie sa fiu la antrenament”.

„La Paris, l-am cunoscut pe Nadal”

Alexandra a ajuns la Roland Garros ime-diat după ce a câştigat, pentru a doua oară consecutiv, turneul de la Varşovia. „Eram obosită şi fericită. Sâmbătă am învins-o pe Jie Zheng în finala din Polonia, duminică am plecat spre Paris, iar luni a şi trebuit să joc. Adversarul din primul tur: Lucie Hradecka din Cehia, care are în circuit renumele că a servit cu peste 220 km/h, mai mult decât recordul lui Venus, dar tocmai atunci se stri-case sistemul de măsurare.

În primul ghem, pe serviciul ei, înşirui-rea punctelor a fost următoarea: as, as, am atins mingea cu rama, as. Era 1-0 şi trebuia să facem pauză. Nici n-am mai trecut pe la bancă, nici apă n-am băut. Pentru ce? Nu alergasem nici doi metri. Am câştigat me-ciul, dar greu, în trei seturi”.

În turul doi a urmat elveţianca Timea Bacsinszky, pe care o învinsese şi la Varşovia. „Eram în vestiar şi mă pregăteam pentru meci când m-am trezit cu o palmă pe umăr de era să cad de pe bancă. În spa-tele meu era Francesca Schiavone, toată un zâmbet: <Fetiţo, am auzit că ai câştigat iar la Varşovia. Nu-i rău deloc, bravo!>. Am

intrat bine dispusă pe teren şi am învins cu acelaşi scor ca şi în Polonia: 6-4, 6-2”.

După această victorie, a fost invitată să acorde un interviu pentru emisiunea <Game, Set and Mats> de pe Eurosport. Printre alte întrebări, i-a fost adresată şi una care se referea la cel mai neplăcut moment al carierei. „Am povestit ce se în-tâmplase cu trei săptămâni în urmă la tur-neul de Masters Series de la Roma. Erau puţine terenuri de antrenament şi eram nevoite să ne antrenăm câte patru pe un teren. Pe o jumătate, mă pregăteam eu cu slovena Polona Hercog, pe cealaltă - Elena Dementieva cu Andrea Petkovic. La un mo-ment dat, Polona, care e foarte puternică, a trimis un serviciu tare exact pe banda de tuşă. Mingea a luat o traiectorie ciudată, n-am mai putut s-o lovesc decât cu rama şi a ricoşat direct în bărbia Dementievei. Săraca, s-a tăvălit pe jos de durere. După o săptămână, o băteam pe Dementieva în tu-rul 2, la Madrid. În Spania, altă dandana. Mă antrenam cu Andrea Petkovic şi s-a repetat faza cu serviciul. De această dată, victima a fost chiar antrenorul meu, Adrian Marcu.

Noroc că mingea l-a lovit în umăr. Petkovici mă evită de atunci încoace: <Fetiţo, tu eşti pericol public!>”.

Turul 3 i-a încheiat drumul la Roland Garros. Resimţea din ce în ce mai mult obo-seala, iar adversarul a fost de primă mări-me: daneza Caroline Wozniacki. „În meciul cu ea, am reuşit cel mai lung schimb de

mingi al turneului: 41 de lovituri. Pentru primul meu Roland Garros, n-a fost rău de-loc. Toată lumea se mira şi mă felicita că am fost desemnată cap de serie, chiar şi numă-rul 31, la prima mea participare. Şi mă mai mândresc cu faptul că m-am împrietenit cu Toni Nadal, unchiul şi antrenorul lui Rafa. L-am rugat să mă ajute să obţin de la Rafa câteva autografe pe şepci, pentru prietenii mei. Toni m-a dus până la uşa vestiarului şi m-a îndemnat să intru. Am preferat să aş-tept până iese el. Rafa a fost tare amabil, am şi stat câteva minute de vorbă, i-a plăcut că i-am răspuns în spaniolă”.

Poveşti savuroase din vestiarul fetelor

După Roland Garros, a urmat sezonul pe iarbă, cu semifinală la ’s-Hertzogenbosch contra lui Justine Henin - „poate cea mai puternică jucătoare din circuit din punct de vedere mental, o admir foarte mult” – şi apoi cu Wimbledon.

„La Londra, a fost rândul meu s-o felicit pe Schiavone, care câştiga-se la Roland Garros. M-am dus pe la spate şi i-am dat o palmă pe umăr cât am putut de tare. Mă ustura pe mine mâna, dar pe ea nici n-am clin-tit-o. Francesca e una dintre cele mai simpatice jucătoare din circuit. Ma înţeleg foarte bine cu ea, cu Vania King, cu Flavia Pennetta, cu surorile Radwanska, cu Svetlana Kuzneţova şi cu Alberta Brianti. Kuzneţova îmi spune <Gangster> de când m-a auzit imitând replicile dintr-un film cu mafi-oţi. O dată, la New Haven, am dansat Moonwalk, ca Michael Jackson, în vestiar, de s-au adunat toate fetele în jurul meu şi aplaudau. Pennetta m-a filmat cu telefonul şi m-a ameninţat: <Prima oară când mă baţi, te dau pe Youtube>. Şi tot la New Haven am stat mult de vorbă cu Venus Williams. M-a

întrebat ce mai face Irina Spârlea, i-a părut bine să audă că s-a măritat şi are un copil. Mi-a povestit ce s-a întâmplat în semifi-nala de la US Open din ’97. Din punctul ei de vedere, n-a fost nimic. Mi-a zis că erau amândouă concentrate şi s-au ciocnit fără să-şi dea seama. Nu-i poartă pică Irinei şi îi pare rău că tatăl ei a numit-o <curcan alb>.


Zgura rămâne suprafața favorită a Alexandrei

După şase ani de absenţă, naţionala feminină de volei a României va juca la Campionatul European din 2011. Cu un nou antrenor din iarnă, în persoana sârbului Darko Zakoc, şi cu un sextet tânăr, dar omogen, imposibilul a devenit posibil

Cu un parcurs fără greşeală în gru-pa E a calificărilor pentru turneul final al Campionatului European,

programat în Serbia şi Italia în perioada 22 septembrie - 2 octombrie 2011, voleibalis-tele tricolore au revenit în elita continentală

după o pauză de şase ani. La ultima prezen-ţă, în 2005, România s-a comportat modest clasându-se pe locurile 9 - 12.

Voleibalistele române au reînnodat fi-rul prezenţelor din anii `50 - `80, când erau nelipsite de la turneele finale şi predau lecţii altora. “Noul antrenor s-a impus prin

seriozitate, atât în pregătire, cât şi în celelal-te compartimente şi, poate, prin mai multă obiectivitate în selecţie şi în formarea sex-tetului de bază”, a explicat secretarul ge-neral al Federaţiei Române de Volei, Viorel Manole. “Antrenorii români nu se puteau debarasa de anumite jucătoare, de aceea

aveam aceeaşi echipă de peste 10 ani. E adevărat că, la precedentele două ediţii, am avut şi ghinionul unor serii de calificare pu-ternice, dar acum avem o nouă generaţie de sportive, iar această calificare înseamnă un pas înainte pentru noi”, a adăugat oficialul federaţiei naționale.

Cu numai trei seturi cedate în şase meciuri jucate la cele două turnee ale grupei E pre-liminare de la Hasselt (Belgia) şi Constanţa,

desfăşurate în luna mai, România a ocupat primul loc, cu 12 puncte, urmată de Belgia, Slovenia şi Suedia. Alături de Iuliana Nucu, care a semnat de curând pentru campioa-na Europei, Foppapedretti Bergamo, dar şi de Mirela Corjeuţanu, care evolueză tot în Italia, au ieşit la rampă tinere voleiebaliste, cu un mare potenţial.

O figură frumoasă a făcut coordonatoa-rea Daiana Mureşan, fosta componentă a

echipei Unic Piatra Neamţ fiind una dintre cele mai bune realiza-toare ale naţionalei tricolore, ală-turi de Florentina Nedelcu şi Diana Neaga. Evoluţii constant bune au mai avut libero-ul Nicoleta Manu, dar şi Alina Albu şi Anca Martin, ul-tima revenită în formă după doi ani de absenţă la acest nivel.

Din păcate, naţionala tricoloră a fost lipsită de aportul uneia dintre cele mai bune voleibaliste române: Carmen Ţurlea, care evoluează în Italia la Yamamay Busto Arsizio, cu care a câştigat Cupa CEV în acest an. “Carmen nu mai vrea să vină la naţională. Am avut o înţelegere cu ea, până în 2009, să vină să ne aju-te în calificările pentru Europene şi Mondiale. Am rugat-o şi în 2010, dar nu a mai vrut”, spune secreta-rul Federaţiei Române de Volei. “Acum, nu putem decât să-i mulţu-mim unei jucătoare care a venit la lotul naţional atâta timp. Oricum, în ultimii ani, a făcut doar act de prezenţă, nu a fost un lider aşa cum este la echipa de club. Dacă sportivul nu mai vrea, nu ai ce face, dragoste cu forţa nu se poate!”

În vederea participării onorabile la tur-neul final, selecţionerul Darko Zakoc mai are multe lucruri de pus la punct cu elevele sale după ce s-au comis mai multe greşeli la servicii, la preluări sau la blocaje. De altfel, antrenorul sârb încearcă să rodeze tinerele jucătoare în Liga Europeană, unde compor-tarea tricolorelor nu a fost strălucită.

În privinţa şanselor pe care le are România la turneul final al Campionatului European din 2011, Viorel Manole spune că este foarte importantă tragerea la sorţi: ”Depinde în ce grupă intrăm. Obiectivul nostru este să ne clasăm în primele opt echipe”.

Dacă fetele au luat-o pe drumul cel bun, băieţii nu au mai fost la un turneu final din 1997. “Din păcate, ei au avut o comportare sub aşteptări în preliminariile Campionatului European, câştigând doar trei seturi din şase meciuri. S-au revanşat însă în Liga Europeană, unde au obţinut calificarea la turneul final. Mai nou, câştigătoarea Ligii Europene va putea să participe în Liga Mondială unde taxa de înscrierea este 300.000 de dolari, cam tot bugetul federaţi-ei noastre din acest an!”, a conchis Viorel Manole, secretarul FR Volei.

Rezultate înregistrate de naţionala femină de volei a României în grupa e preliminară a ce 2011:

turneul de la hasselt (belgia), 21-23 mai: Romania - Slovenia 3-1 (18-25, 25-21, 25-15, 25-19) Belgia - Romania 3-0 (25-8, 25-10, 25-23) Suedia - Romania 1-3 (14-25, 25-19, 18-25, 15-25)

turneul de la constanţa (28-30 mai):România - Suedia 3-1 (25-11, 20-25, 25-14, 25-12) România - Slovenia 3-0 (25-11, 25-19, 25-22) România - Belgia 3-0 (25-21, 25-20, 25-20)

clasament final:1. România 12 puncte2. Belgia 10 p3. Slovenia 8 p4. Suedia 6p.

lotul de jucătoare folosit în calificări:Alina Speranţa Albu(centru - Terville Florange Olympique Club, Franţa)Mirela Corjeuţanu(extremă -Aprilia Volley, Italia)Claudia Gavrilescu(centru - Tomis Constanţa)Nicoleta Manu(libero-Ştiinţa Bacău)Sabina Miclea Grigoruţă(coordonator - CSU Metal Galaţi)Daiana Georgiana Mureșan(universal - CSU Metal Galaţi)Diana-Ioana Neaga(coordonator - Dinamo București)Anca-Ioana Martin(extremă - Hainaut Volley, Franta)Florentina Nedelcu(extremă - Cannet-Rocheville Volley-Ball, Franţa)Iuliana Roxana Nucu(centru - Urbino Volley, Italia, transferată la Foppapedretti Bergamo)Nneka Obiamaka Onyejekwe(centru - CSU Metal Galaţi)Alexandra Romela Trică(extremă - CSU Metal Galaţi)Elena Zaharia(extremă, universal - VC Unic LPS Piatra Neamţ)

CoMEBACk EURoPEAN

în primul rând spectacol. La început, ideea era de a copia Liga Mondială masculină, dar adaptarea la anumite realităţi i-a adus competiţiei feminine propria identitate, iar astăzi se vorbeş-te despre o întrecere care bate ca audi-enţă voleiul băieţilor. Majoritatea tur-neelor au loc în Asia, iar o ţară gazdă a unui turneu nu este obligată să aibă o echipă calificată – iată două diferenţe importante faţă de World League.

Explicaţia vine de la sponsorii asiatici, care ajung să pompeze sume

impresionante în aceste turnee, atraşi de ratingul imens din regiune. Punctul culminant îl constituie Japonia, unde un meci al naţionalei nipone de volei este programat mereu în prime-time, chiar dacă trebuie „dereglat” telejur-nalul postului naţional. Japonezii pri-mesc anual măcar două turnee preli-minare, pe care le găzduiesc în... stadioane de volei. Adică nişte săli imense cu design exterior desprins din filmele SF, cu zeci de mii de locuri po-pulate până la refuz de suporteri fana-tici. Interesul este major şi în alte părţi ale continentului, în special China şi Thailanda, prima urmând să organizeze turneul final de şase într-o altă sală incredibilă, Ningbo Beilun Gymnasium (foto jos).

Se Fac 17 ani de la prima ediţie a competiţiei, câştigată de Cuba. Între timp, legea o face Brazilia, care

a triumfat de cinci ori la ultimele şase ediţii. Numele învingătoarei contează însă mai puţin, căci FIVB World Grand Prix înseamnă

Se mişcă pe teren cu agilitatea unor gazele. Sunt acrobatice, entuziaste, hotărâte şi sexy. Cele mai valoroase jucătoare de volei din lume îşi dau întâlnire în fiecare vară pentru o încleştare de proporţii. Nu este un turneu olimpic sau un Campionat Mondial. Se câştigă însă mult mai mulţi bani, pentru că sponsorii sunt foarte largi la pungă

Fenomenul TakeshitaLa numai 1,59 m şi 55 de kilograme, Yoshie Takeshita

reprezintă minunea propusă de Japonia în lumea voleiului femnin. Semn - încă o dată - că geniul nu cunoaşte limite. Fiecare dintre cele 12 echipe prezente la Marele Premiu feminin are vedeta sau vedetele sale. În formaţia Braziliei sunt atât de multe, încît nici nu ştii pe cine să alegi între

Sheila, Jacqueline, Fabiana, Thaisa sau Caroline. În “naţiona-la” Chinei excelează Xue Ming şi Ma Yunwen. Olanda n-ar fi nimic fără Manon Flier, nici Rusia fără uriaşa Ekaterina Gamova (2,02 m), care poartă numărul 49 la pantof!

În acest peisaj, Japonia este o notă aparte şi nu una de subsol. O echipă cu talie mică, dar care compensează prin tenacitate, tehnică şi rapiditatea combinaţiilor gândite de uluitoarea Yoshie Takeshita. La doar 1,59 m şi 55 de kilo-grame, este cea mai scundă vedetă a voleiului mondial. De fapt, porecla dată de conaţionali este „Sekai saisho saikyo”. În traducere, „cea mai mică şi mai puternică ridicătoare”. Şi, într-adevăr, în ceea ce o priveşte, comparaţia cu un robot nu pare exagerată. Takeshita nu doar îi aşează trăgătorului mingea exact unde trebuie, dar are capacitatea, întâlnită doar la coordonatorii de clasă, de a masca până în ultima fracţiune de secundă locul unde va da pasul, păcălind de multe ori blocajul. Altfel spus, o jucătoare de geniu, care la ediţia trecută a Grand Prix-ului a reuşit – culmea! – şi un blocaj, probabil singurul al carierei. Momentul a fost urmat de ovaţii prelungi ale sălii, reuşita fiind difuzată la principa-lele buletine de ştiri din întreaga Japonie. La Mondialul din 2006, Takeshita a fost desemnată cea mai bună jucătoare din turneu, demonstrând că prin valoare poţi ajunge în vârf într-un sport în care talia pare esenţială.

COMPETIŢIA CARE MUTĂ TELEJURNALUL

FIVB World Grand Prix


WORld gRand pRix 2010Perioada de desfășurare: 6-29 august.Echipe participante: Brazilia, China, Republica Dominicană, Germania, Italia, Japonia, Olanda, Polonia, Puerto Rico, Thailanda, Taipei, SUA.

pROgRam6-8 august – Turul 1 preliminar, la Sao Carlos (Brazilia), Gdynia (Polonia) și Chengdu (China).13-15 august – Turul 2 preliminar, la Bangkok (Thailanda), Macau și Okayama (Japonia).20-22 august – Turul 3 preliminar, la Hong Kong, Taipei și Tokyo. 25-29 august – Turneul final, la Ningbo (China). * Primele cinci echipe clasate după fazele preliminare plus China se vor califica la turneul final de la Ningbo.

Uriașa Gamova (2,02 m) poartă numărul 49 la pantof

TRecem în Revistă cele mai cu-noscute zece circuite citadine existente astăzi în motorsport.

Cinci trasee sunt detaliate în ediţia de faţă, urmând ca numărul viitor să ilustreze pe larg cele mai prestigioase laureate ale cla-samentului. Istoria, caracterul exotic, com-petiţiile găzduite şi – nu în ultimul rând – spectacolul oferit, toate acestea au repre-zentat criteriile de selecţie.

Circuitele trasate prin parcuri publice – bunăoară Albert Park, la Melbourne – ori prin zone protejate ale oraşului (Insula Notre Dame, la Montreal) nu au intrat în ier-arhie. O manieră de a lăsa loc doar străzilor pe care se rulează în viaţa de zi cu zi.

10: dURban - ReînvieRea Unei tRadiţii inteRbelice

Acum patru ani, circuitul de la Durban găzduia o etapă din defuncta Cupa

Mondială de motorsport pe naţiuni, A1 Grand Prix. Iar în acest an, primeşte o rundă dintr-un campionat FIA GT1 redinamizat cu manşe sprint. Plasat la numai 300 de me-tri distanţă de plaja nord a oraşului, la ţăr-mul Oceanului Indian, circuitul este dintre cele mai scurte: 3,2 kilometri. Cu cinci linii

drepte – cea mai lungă de numai 700 de metri – şi 9 viraje, traseul împrumută acul de păr de la Snell Parade. O zonă cu încărcă-tură istorică aparte, căci se constituie în sin-gurul punct comun cu vechiul circuit Bluff Marine Drive, ce găzduia, pe 1 august 1938, prima cursă auto din istoria oraşului.

CIRCUITE URBANE (I)Circuitele stradale au croit istoria sporturilor cu motor. Străzi, şosele, drumuri publice au oferit mereu terenul de expresie al noului monstru urban: automobilul

9: adelaide - tâRg amORţit în plictiseală

Capitala statului South Australia, Adelaide era văzut în comparaţie cu Melbourne şi Sydney drept un oraş de pro-vincie în care plictisul era la loc de cinste. Aşa încât, la începutul anilor ’80, un om de afaceri local, pe nume Bill O’Gorman, a venit cu ideea că o cursă de Formula 1 ar putea împrospăta imaginea oraşului. Ideea a găsit sprijin în persoana premieru-lui John Bannon, iar O’Gorman a luat dru-mul Londrei pentru a parafa un acord cu Formula 1. Un contract pe şapte ani a fost semnat în 1985 şi prelungit ulterior până în 1995. Melbourne le-a suflat atunci celor din Adelaide Grand Prix-ul, iar de-atunci încoa-ce, circuitul din sudul Australiei - într-o vari-antă trunchiată - n-a mai primit decât etape din prestigiosul campionat local de turisme V8 Supercars.

8: paU - micUl mOnacOPlasat prin tradiţie în fiecare duminică de

Rusalii, Grand Prix-ul de la Pau a decăzut de la un an la altul. În 1901, era prima cursă auto ce căpăta denumirea de Grand Prix, denumire preluată din întrecerile hipice. Pe 29 martie 1948, Pau găzduia primul Grand Prix de Formula 1, o cursă în care avea să se impună Juan Manuel Fangio, aflat la pri-ma sa competiţie pe bătrânul continent. De altfel, Ascari, Clark, Stewart, Prost, Senna, Schumacher sau Hamilton sunt doar câţiva campioni care au câştigat, de-a lungul ani-lor, pe meandrele micuţului traseu urban

(în lungime de numai 2,76 km) situat la poa-lele Pirineilor.

“Oraşul finanţează Grand Prix-ul cu 2,2 milioane de euro, dintr-un buget total ne-cesar de 2,7 milioane. Înseamnă 80%. Nu putem continua aşa”, declara anul trecut primăriţa Martine Lignières-Cassou. Astfel încât, urcarea spre Podul Oscar, virajul Foch şi Epingle du Lycee au rămas în acest an doar simple amintiri. 2011 ar trebui să în-semne însă anul revenirii prin intermediul unei formule de monoposturi.

7: singapORe - pRemieRă nOctURnă în FORmUla 1

Primul Grand Prix s-a ţinut aici în 1966, pe circuitul urban de pe Thompson Road, iar până în 1973, a servit drept cadru unei

curse de Formula 2. Trei decenii şi jumătate mai târziu, Bernie Ecclestone a resuscitat ideea unui Grand Prix pe străzile fostei co-lonii britanice. Arhitectul contemporan al Formulei 1, Hermann Tilke, a trasat un cir-cuit de 5,2 kilometri, cu 23 de viraje, pen-tru o viteză de top de 290 km/h pe Raffles Boulevard. ŞI, pe 28 septembrie 2008, 1.500 de blocuri luminoase – de 4 ori mai puter-nice decât nocturna unui teren de fotbal din Champions League - s-au aprins pentru primul Grand Prix nocturn din istoria F1. Declaraţia de forţă a celui mai bogat stat din Asia de sud-est era completă.

6: saint peteRsbURg - adRenalină la pensieDintr-o staţiune de pensionari veniţi de pe coasta de est a Statelor Unite şi din regiunea Marilor Lacuri, Saint Petersburg şi-a căpătat, în mai puţin de trei decenii, renumele unui sat de vacanţă trepidant. În parte, meritul revine campionatului de GT-uri Grand Am, care între 1985 şi 1990 a utilizat faleza staţiunii din Florida pentru un circuit urban. Dată fiind media de vârstă a locuitorilor staţiunii, nu-i de mirare că a plouat cu plângeri şi reclamaţii referitoare la poluarea fonică. În 1990, băieţii cu GT-urile au împachetat , dar au revenit 6 ani mai târziu, cu competiţii de monoposturi şi Grand Turisme. Apoi clanul Andretti a intuit beneficiile amplasamentului. A cumpărat drepturile de gestionare a circuitului şi i-a asigurat prezenţa în calendarele IndyCar şi ALMS până în 2012.

PAU

ADELAIDE SAINT PETERSBURG

concurent care se respectă are în preajmă un staff de aproape 12 persoane, în care sunt incluşi un veterinar, un psiholog spor-tiv, un antrenor personal. Totul - gândit pentru victorie.

Caii sunt transportaţi cu 11 chartere şi so-sesc cu două săptămâni înainte, pentru tim-pul de carantină specific. Managementul hranei lor reprezintă o parte vitală a planu-lui de menţinere în stare de sănătate opti-mă pentru competiţie. Furnizorul oficial de la ultimele 4 Olimpiade, KER, va avea grijă de asigurarea fânului.

La sărituri peste obstacole, cuplul cal-că-lăreţ trebuie să treacă peste 12-13 obstaco-le contra cronometru, într-un timp limită, fără să le doboare. Impuls, viteză, traiecto-rie, numărul şi lungimea fuleurilor – doar

combinate garantează un parcurs fără gre-şeală. Mari şanse la câştigarea titlului mon-dial au germanul Marcus Ehning şi Edwina Alexander din Australia.

Numit şi triatlon ecvestru, concursul complet are trei probe diferite, repartizate pe trei zile: dresaj, sărituri peste obstaco-le şi cross country. O probă magistrală, de departe cea mai selectivă. Se trec aici peste 30 de obstacole naturale fixe, dispuse pe un itinerariu “tout terrain”, pe o distanţă de aproximativ 6.500 de metri, iar viteza me-die de parcurs este de 570 de metri/minut. Călăreţii au obligaţia să concureze în toate cele trei probe cu acelaşi cal.

Dacă nu ştiţi ce înseamnă cuvântul “pia-ffé”, atunci categoric nu aveţi idee ce poate să facă un cal. Caii de la dresaj sunt mult mai graţiosi decât mulţi dintre noi. Coregrafii originale într-o combinaţie de mişcări şi paşi, o înlănţuire de figuri impuse şi libe-re în ritmul muzicii, pe o arenă de 60 de metri pe 20 de metri. Anky van Grunsven (foto dreapta), triplă campioană olimpică şi campioană mondială en-titre împreună cu Salinero - un superb cal din rasa Hanovra - vine să îşi apere titlul.

Când graţia întâlneşte puterea, atunci e proba de anduranţă. Cursa contra cro-nometru pe o distanţă de 100 mile (160,9 kilometri) are cel puţin cinci opriri obliga-torii, pentru ca veterinarii să verifice starea de sănătate a cailor. Viteza medie aici este de 19 km/h. Concurentul care termină cur-sa în cel mai scurt timp câştigă competiţia individuală. Franţa este una dintre cele mai

bune naţiuni din lume la această disciplină.Căruţaşii vor goni cu atelaje cu patru cai

(foto sus) pe traseu într-o încleştare demnă de pasiunea NASCAR-ului american. Vor fi trei probe programate în trei zile: dresajul - unde caii trebuie să aibă aceeaşi cadenţă şi să execute întoarceri, schimbări de aluri din mers sau opriri în care atelajul să rămână nemişcat câteva secunde; apoi maratonul sau proba de teren pe 12-15 kilometri, cu obstacole naturale şi rampe accentuate, şi-cane şi viraje pronunţate; în fine - proba de obstacole pe o pistă sinuoasă, cu jaloane.

Voltijul (foto stânga jos) ne este familiar de la circ: încălecare şi descălecare din ga-lopul cailor, fără ajutorul scărilor, sau călărie

MoNDIALUL CAILoR

din patRU în patRU ani, FEI organizează o competi-ţie numită Jocurile Ecvestre

Mondiale, pentru a desemna în acelaşi timp şi loc campionii mondiali ai celor 8 discipline: sărituri peste obstacole, concurs complet, dresaj, anduranţă, voltij, atelaje, rening şi para dresaj. Pentru prima dată

de la înfiinţare, în 1990, Jocurile părăsesc Europa (precedentele oraşe-gazdă au fost Stockholm, Haga, Roma, Jerez şi Aachen), în favoarea continentului american.

Toate competiţiile - peste 40 de sesiuni în doar 16 zile - se vor desfăşura, în premi-eră, în aceeaşi locaţie: la Kentucky Horse Park. Supranumită “bijuteria coroanei”, cu-prinde 1.224 de acri de “bluegrass”, celebra

iarbă albastră. La ediţia din Germania de la Aachen erau doar 40 de acri. Ce au pu-tut americanii să facă cu un plus de 1.184 acri? Ei bine, au amenajat pavilioane, ex-poziţii, spaţii de demonstraţii şi Muzeul Internaţional al calului.

E important ca atât concurentul, cât şi calul să aibă cele mai bune condiţii de pre-gătire şi de antrenament. În general, un

Jocurile Mondiale EcvestreAmbasadori, capete încoronate şi oameni obişnuiţi din întreaga lume şi-au planificat de pe acum o călătorie la Lexington, în regiunea Bluegrass a statului american Kentucky, pentru Jocurile Ecvestre Mondiale Alltech FEI 2010. Între 25 septembrie şi 10 octombrie, aici va fi capitala mondială a cailor!

În Lexington îşi vor face apariţia peste 600 de sportivi şi 800 de cai din 60 de ţări, 2 000 de jurnalişti şi cam 600.000 de vizitatori. De la evenimentul anului nu va lipsi nici preşedintele Federaţiei Internaţionale de Echitatie (FEI), Alteţa Regală Prinţesa Haya Bint al Hussein de Iordania.


în picioare pe şa. Mai bine zis, acrobaţie pe spatele calului, individual şi în echipă, cu fi-guri impuse şi un program liber pe un fond muzical. Timp în care calul galopează pe un cerc cu un diametru maxim de 15 metri. Aici va fi o afacere europeană. Cele mai bine co-tate echipe sunt din Olanda şi Elveţia.

Reining (foto sus) este dresajul cai-lor în stil western. Calul e arbitrat pentru

precizia, docilitatea, controlul şi calmul cu care execută diferitele manevre impuse de călăreţ. Disciplina este regina echitaţiei western, iar duelul pentru titlul suprem se va da între doi americani: Brian Bell şi Steva Schwartzenberger.

Călăreţii paralimpici reprezintă o altă componentă importantă a competiţiei din acest an. În fapt, dresajul para ecvestru îşi

face debutul la Jocurile Ecvestre Mondiale Alltech FEI 2010.

Bugetul acestui eveniment de clasă mon-diala este acoperit de sponsorizări, vânzări de bilete, merchandising. Organizatorii şi-au asigurat 70% din buget prin interme-diul unei companii private, Alltech, lider în domeniul sănătăţii şi nutriţiei animalelor. Preşedintele Alltech, Dr. Pearse Lyons, a fost invitat la o cafea de către Jim Host, o fi-gură de seamă în marketing şi comunicare pentru sportul american. Discuţia lor a du-rat 10 minute, la sfârşitul căreia Dr. Lyons s-a hotărât să sponsorizeze cu 10 milioane de dolari acest eveniment. Suma este de patru ori mai importantă decât orice sponsoriza-re făcută până atunci pentru o competiţie ecvestră! “A fost cea mai scumpă cafea pe care am băut-o vreodată”, a remarcat, cu umor, Lyons, la finele întrevederii.

Oraşul se reinventează. Va fi, fără îndoia-lă, petrecerea anului în Kentucky! Starul Operei Metropolitane, mezzosoprana Denyce Graves, va încânta audienţa la cere-monia de deschidere a evenimentului, iar o armată de 15.000 de voluntari veniți din 48 ţări şi 50 state americane vor lua cu asalt parcul din Lexington.

Autorităţile statale au investit 49 de milioane de dolari pentru construirea unei arene indoor, cu 6.000 de locuri, plus unui stadion în aer liber, de 30.000 locuri. O ultimă investiţie cifrată la 24 de milioane de dolari. Plus, evident, costurile de promovare şi cei 5,7 milioane de dolari pentru proiecte ecologice. Primarul oraşului Lexington, Jim Newberry, a estimat, de altfel, impactul economic al Jocurilor Mondiale Ecvestre la scara întregii regiuni la 150 de milioane de dolari.


Identitatea echipelor naţionale este în pericol. Aproape 20% dintre jucătorii prezenţi la Cupa Mondială din Africa de Sud au alte origini decât ale ţării pe care au reprezentat-o

CARE STEAGURI?

ţării. Ceilalţi 17 provin tot din familii algerie-ne, dar sunt născuţi în Franţa şi formaţi, fără excepţie, în sistemul centralizat performant pe care l-au pus la punct francezii.

Mai mult, Rais M’Bohli, Djamel Abdoun, Habib Bellaid, Nadir Belhadj, Anthar Yahia şi Ryad Boudebouz au fost cu toţii interna-ţionali francezi de juniori, în timp ce Hassan Yebda a devenit chiar campion mondial U17 cu Franţa, iar Carl Medjani a fost căpi-tanul echipei naţionale de tineret a Franţei. Nemaifiind convocaţi la seniori, toţi şi-au adus aminte de ţara de origine şi au accep-tat convocarea la reprezentativa algeriană. Dovezile că s-a întâmplat aşa se numesc Zinedine Zidane, Karim Benzema şi Samir Nasri, şi ei cu origini algeriene recunoscute, dar internaţionali francezi. Pe scurt, cine are valoare rămâne în Franţa, cine nu - devine, brusc şi peste noapte, patriot.

O situaţie care le convine şi francezi-lor, care aleg doar crema. Şi nu numai din Algeria. Bacary Sagna, Alou Diarra şi Patrice Evra provin din familii senegaleze, Djibril Cisse şi Abou Diaby din familii ivoriene, Steve Mandanda din RD Congo, Sydney Govou din Benin. Explicaţia vine din istorie. Putere colonială până la mijlocul secolu-lui trecut, Franţa a avut graniţele deschise pentru locuitorii din teritoriile africane. Aşa au ajuns bunicii şi părinţii unor Evra, Govou şi Sagna în Europa, iar ei, în naţiona-la Franţei, deşi situaţiile sunt uneori hilare. Spre exemplu, tatăl lui Djibril Cisse a fost căpitanul naţionalei ivoriene, în timp ce Steve Mandanda a jucat pentru Franţa B contra reprezentativei RD Congo B a cărei poartă era apărată de fratele său, Parfait. Şi, atenţie, la Franţa nu i-am contabilizat pe Eric Abidal, William Gallas, Thierry Henry, Florent Malouda, Nicolas Anelka şi Gael Clichy, originari din Guadelupa, Martinica şi Guyana Franceză, teritorii din Caraibe şi America de Sud deţinute oficial de Franţa şi deci membre astăzi ale Uniunii Europene! Ironia sorții, noul antrenor al Franţei se nu-meşte Blanc.

tURcO-geRmani saU geRmanO-tURci?

Nemţii, neavând colonii, au rezolvat alt-fel problema mâinii de lucru după război. Au importat-o din ţări slab dezvoltate eco-nomic de la marginea Europei. Germania a înregistrat în a doua conflagraţie mondială între 7 şi 9 milioane de morţi (în funcţie de

surse), majoritatea bărbaţi apţi de muncă. Procentual, cam 10% din totalul popula-ţiei. La rândul său, Turcia se confrunta cu lipsa locurilor de muncă şi aşa s-a ajuns ca guvernele celor două ţări să semneze un acord prin care Turcia trimitea muncitori în Germania. Aceştia şi-au chemat apoi şi rudele pentru reîntregirea familiilor sau au înfiinţat altele noi, mixte. Astăzi, circa 4 mi-lioane de turci trăiesc în Germania.

Din rândul acestor familii au apărut mai întâi Mehmet Scholl, apoi Mesut Ozil şi Serdar Tasci care au ales să joace pentru Germania, dar şi Nuri Şahin sau fraţii Hamit şi Halil Altîntop, care au decis să reprezin-te Turcia. Să joci pentru ţara în care te-ai

născut şi format sau pentru ţara de origine? O veritabilă dilemă, întărită de Ozil, care nu cântă imnul Germaniei, ci recită din Coran pentru a se motiva înainte de meciurile ofi-ciale ale Mannschaftului.

elveţia pROFită de RăzbOaiele din balcani

La Basel, oraş lipit de graniţa sud-vesti-că a Germaniei, s-au născut Hakan Yakin şi Eren Derdiyok, iar Gokhan Inler - la o depăr-tare de 30 de minute de mers cu trenul. Aşa se explică şi numeroasa colonie turcă din naţionala helvetă. Ea rivalizează cu cea ko-sovară, apărută după un alt conflict armat, cel din fosta Iugoslavie. Valon Behrami,

ÎntR-Un FOtbal în care Internazionale Milano câştigă Liga Campionilor fără niciun jucător ita-

lian în primul “11”, asta ne mai lipsea, ca şi echipele naţionale să fie formate din jucă-tori naturalizaţi, cu dublă cetăţenie, născuţi în alte ţări decât cele ale căror imnuri le as-cultă înaintea meciurilor sau pur şi simplu ademeniţi cu o carieră internaţională impo-sibilă în ţara de baştină.

28 din cele 32 de ţări prezente la turne-ul din Africa de Sud deţin măcar un exem-plar dintre cele amintite mai sus. Dacă Argentina, Coreea de Sud, Nigeria sau Danemarca au câte un rătăcit, poate şi din cauze obiective, alte ţări şi-au făcut osatu-

ra naţionalei pe aceşti “stranieri”: Algeria (17), Germania (11), Elveţia (9), Portugalia (8), Camerun (7), Franţa (7). Ca să nu mai vorbim de Statele Unite, Australia şi Noua Zeelandă, state unde imigraţia a fost nu doar acceptată, ci chiar încurajată, iar acest lucru se vede şi în echipele lor naţionale. Singurele naţionale compuse sută la sută din autohtoni au fost cele din Uruguay, Slovacia, Brazilia şi Spania, cu menţiunea că ibericii au renunţat în ultimul moment la Marcos Senna, fotbalist născut la Sao Paolo.

Trăim într-o societate deschisă, în care globalizarea este un termen la modă.

Uniunea Europeană nu mai are graniţe, treci dintr-un stat într-altul cum treceam odată dintr-un sat în altul: dacă nu eşti atent, nici nu observi tăbliţa pe care e scris numele localitații.

Aşa că nu trebuie să ne mirăm că există atâtea căsătorii interetnice, că oamenii îşi găsesc serviciu în altă ţară şi se mută cu familia acolo. Copiii rezultaţi din aceste fa-milii, dincolo de drama de a fi priviţi măcar ciudat de comunitate, au dreptul de a ale-ge liber pe cine reprezintă (nu numai în fot-bal). Sentimentele nu pot fi legiferate. Dar de aici şi până la situaţia aberantă în care s-a ajuns astăzi e drum lung şi pare firesc să te întrebi la ce mai foloseşte un Campionat Mondial în atare condiţii.

anOmalia peRFectă: FRaţi adveRsaRi pe teRen

Orice limită a fost depăşită în cazul fraţi-lor Boateng, adversari în meciul Germania - Ghana. Kevin (23 de ani) şi Jerome (21 de ani) sunt fraţi vitregi. Tatăl lor, cetăţean gha-nez emigrat în Germania, i-a făcut cu mame diferite, dar ambele nemţoaice. Amândoi s-au născut la Berlin, amândoi s-au lansat în fotbalul mare la Hertha, amândoi au fost internaţionali germani de juniori de la 15 până la 18 ani, amândoi au făcut pasul către naţionala de tineret a Germaniei.

De aici drumurile li s-au despărţit. Deşi ambii optaseră pentru naţionala de seni-ori a Germaniei şi anunţaseră asta public, Kevin s-a răzgândit. Nu pentru că l-ar fi năpădit dragostea de Africa, nicidecum, ci pentru că selecţionerul de la tineret n-a mai vrut să-l convoace după actele de in-disciplină pe care le provocase la turneul de la Toulon. Kevin - care şi-a adăugat şi nu-mele tatălui său, Prince – refuzase anterior o convocare la “naţionala” Ghanei pentru Mondialul din 2006, însă a anunţat federa-ţia de la Accra că şi-a revizuit sentimentele şi a fost selecţionat pentru turneul final din Africa de Sud 2010.

În acest timp, Jerome a devenit campion european de tineret cu Germania în 2009 şi i-a atras atenţia lui Joachim Low, care i-a re-zervat un loc în avionul de Johannesburg. Acolo unde a fost adversarul în grupe al fratelui său.

alba-neagRa cU dRapeleCazul fraţilor Boateng deschide discuţia

despre jucători cu părinţi de naţionalităţi diferite. Nu există însă nici o regulă a ale-gerii. Unii jucători au ales ţara tatălui, alţii pe cea a mamei, iar Senderos pe niciuna, ci pe cea unde s-a născut. Scenariul e urmă-torul: dacă jucătorul e valoros şi primeşte oferte de a juca pentru naţionalele a două ţări, o alege pe cea mai bine cotată (la fel ar fi procedat şi Kevin Prince Boateng dacă n-ar fi apărut acel incident de la tineret). Dacă valoarea nu-i permite să facă el ale-gerea, se mulţumeşte şi cu naţionala mai slab cotată. Aici exemplul cel mai elocvent este cel al atacantului Lucas Barrios. Vârful lui Dormund a primit oferta de a juca în naţionala Paraguayului la turneul final din Africa de Sud. Lucas n-a zis da până când nu a purtat o discuţie cu Maradona, care l-a asigurat că nici gând n-avea să-l convoace. Abia atunci şi-a dat acceptul, deşi nu evolu-ase deloc în preliminarii, nici măcar nu avea un paşaport paraguayan şi a debutat într-un amical cu Irlanda, cu două săptămâni înaintea primului meci din grupe.

jUniORi FRancezi, seniORi algeRieni

Oportunismul este cuvântul de ordine şi în multe alte cazuri. Să luăm, de exemplu, Algeria, recordmena situaţiilor nefireşti. Doar 6 dintre cei 23 de jucători deplasaţi la Cupa Mondială sunt născuţi între graniţele

... iar Jerome Boateng pentru Germania


BABILONIA ALEGERII ÎN FAMILII MIXTENaţionala Jucător Tata MamaGermania Mario Gomez spaniol nemţoaicăGermania Dennis Aogo nigerian nemţoaicăGermania Sami Khedira tunisian nemţoaicăGrecia Loukas Vyntra ceh grecoaicăAnglia Ashley Cole din Barbados englezoaicăAnglia Emile Heskey din Antigua& Barbuda englezoaicăOlanda R.Van der Vaart olandez spaniolăDanemarca Patrick Mtiliga tanzianian danezăCamerun Joel Matip camerunez nemţoaicăParaguay Jonathan Santana argentinian paraguayancăParaguay Lucas Barrios argentinian paraguayancăParaguay Nestor Ortigoza paraguayan argentiniancăPortugalia Bruno Alves brazilian portughezăPortugalia Daniel Fernandes* portughez cehoaicăElveţia Philippe Senderos** spaniol sârboaicăChile Matias Fernandez chilian argentiniancăChile Jean Beausejour haitian chiliancăNotă: *născut în Canada, ** născut la Geneva

Kevin Boateng joacăpentru Ghana...

Albert Bunjaku şi Xherdan Shaqiri sunt toţi născuţi în provincia Kosovo. Când a izbuc-nit războiul dintre sârbi şi albanezi, familiile celor trei au ajuns în Elveţia, unde au fost consideraţi refugiaţi. Au primit cetăţenie, iar copiii lor reprezintă astăzi cu cinste ţara de adopţie.

În schimb, Ivan Rakitici a ajuns în Elveţia din cauza altui conflict etnic. Tatăl fotbalis-tului de la Schalke era croat, dar mama avea origini bosniace şi au fugit din cauza puri-ficării etnice din crudul război ex-iugoslav. Ivan s-a născut la Mohlin, în nordul Elveţiei, a făcut fotbal de mic, a jucat pentru echipa de tineret a Ţării Cantoanelor, dar la seniori a ales Croaţia.

Tatăl lui Zdravko Kuzmanovici şi-a înche-iat cariera de fotbalist la FC Thun, în Elveţia, unde s-a şi stabilit, evitând să se mai în-toarcă în Bosnia natală, unde familiile sâr-be nu erau privite cu ochi buni. Talentatul Zdravko s-a lansat în fotbalul profesionist la 18 ani, la FC Basel. A atras atenţia imediat şi a urmat convocarea la naţionala de tine-ret a Elveţiei pentru care a jucat 4 meciuri. Abia la 20 de ani şi-a adus aminte că e sârb şi de atunci evoluează constant în echipa lui Radomir Antici.

Tot războiul din fosta Iugoslavie este res-ponsabil şi pentru implanturile din naţiona-la Sloveniei. Portarul Handanovici, fundaşul Dzinici şi atacantul Dedici sunt născuţi în Bosnia, dar s-au stabilit în Slovenia.

Mai simplu a fost la neamţul Marko Marin: familia sa, originară din Republica Srpska din Bosnia, s-a mutat cu serviciul în Germania, pe când Marko avea doi ani. Când a crescut, a jucat pentru ţara de ad-opţie. În schimb, chilianul Jorge Valdivia a făcut o altă alegere. Tatăl său, lucrător la liniile aeriene chiliene, a fost detaşat în Venezuela, la Maracaibo, unde s-a şi năs-cut cel denumit astăzi „El Mago”. Valdivia nici n-a vrut să audă de Venezuela şi când tatălui i s-a încheiat detaşarea, s-a întors val-vârtej în Chile.

cU tata pe aRene stRăineO altă categorie interesantă o reprezin-

tă copiii de fotbalişti. Mexicanul Giovanni dos Santos este fiul lui Gerrardo dos Santos „Zizinho”, brazilian get-beget. Zizinho şi-a pe-trecut toată cariera profesionistă în Mexic, s-a căsătorit cu o mexicancă şi toţi cei trei copii ai săi (Giovanni e mijlociul) au devenit fotbalişti şi au ales să reprezinte Mexicul.

Jorge „El Pipa” Higuain juca fundaş la Brest când i s-a născut fiul pe care l-a bote-zat Gonzalo. Familia a revenit în Argentina, iar puştiul s-a legitimat la River. Când a pri-mit convocări de la naţionalele Franţei şi Argentinei, a făcut nazuri şi le-a refuzat pe ambele. Până la urmă, a răspuns afirmativ pentru sud-americani, invers decât făcuse David Trezeguet când s-a aflat într-o situaţie asemănătoare.

Bum Kun Cha a fost cel mai bun fot-balist sud-coreean. De aceea a şi ajuns în Germania, jucând 4 ani la Eintracht şi 6 la Bayer Leverkusen. La Frankfurt i s-a născut şi fiul, Cha Du Ri, astăzi internaţional sud-core-ean ca şi tatăl său, deşi a jucat toată cariera lui profesionistă numai în Germania.

Rado Vidosici a părăsit Iugoslavia în 1988, când a primit oferta de a juca în Australia. Şi-a luat cu el familia, inclusiv pe fiul de un an, Dario, care astăzi este internaţional australian şi a participat la Campionatul Mondial.

Andre Ayew s-a născut în Franţa, acolo unde tatăl său, vestitul Abedi Pele, cucerea titluri. A bifat o selecţie pentru naţionala Franţei sub 18 ani, apoi a devenit căpitanul Ghanei Under 20, campioană mondială. A participat cu echipa mare a Ghanei la Cupa Africii pe Naţiuni şi la Campionatul Mondial.

Raul Gonzalez era unul dintre cei trei chi-lieni care la mijlocul anilor ’80 jucau pentru Durban Bush Bucks. În această perioadă, i s-a născut fiul, Mark Dennis, pe care l-a

botezat cu numele a doi coechipieri şi prieteni sud-africani. La 10 ani, Mark Gonzalez s-a în-tors cu mama sa în Chile şi, la început de vară, înscria pentru formaţia lui Marcelo Bielsa la Campionatul Mondial.

Poveşti ar mai fi. Cu japonezul Tanaka năs-cut la Rio de Janeiro, cu elveţianul Gelson Fernandes imigrant din Insulele Capului Verde ori – pentru a nu cita decât trei exem-ple - cu nigerianul Peter Odemwingie născut în Uzbekistan. Dar concluzia e una scurtă: in-teresul poartă fesul!

Cha Du Ri s-a născut în Germania, dar joacă pentru Coreea de Sud

Andre Ayew a jucat la tineretpentru Franța și Ghana deopotrivă


RALIUL SIBIULUI

A zecea ediţie a celui mai dur şi mai spectaculos raliu din calendarul intern şi-a respectat renumele şi statutul de etapă-eveniment în Challenge-ul Intercontinental de Raliuri. Pe specialele de macadam din jurul Sibiului a plouat doar cu abandonuri. În rest, canicula, râpele, bolovanii şi cei aproape 150 de kilometri cronometraţi au produs lotul lor de surprize şi un învingător, în premieră, în persoana lui Gergo Szabo. Maghiarul a dominat ambele zile şi a intrat în cercul select al învingătorilor de la Sibiu

Emoție şi sudoare

Vineri după-amiază, superspeciala de start din cartierul Ştrand a însemnat primul contact cu macadamul. Arșiţa, praful omniprezent și câteva mii de spec-tatori au jalonat parcursul în care competitorii s-au întrecut în paralel, după modelul deja împămîntenit, al superspecialelor din WRC. O delicată intrare în materie, înainte de cele două treceri pe Dobârca și de Şanta (15,8 km), speciala de noapte ce avea să încheie ziua.

Până la această ediţie 2010, palmaresul câștigătorilor în Raliul Sibiului nu cuprindea decât patru nume: Aur, Leu, Marișca, Miettinen. Maghiarul GERGO SZABO a venit să întregească un cvintet de lux al învingătorilor într-un raliu pe cât de selectiv, pe atât de spectaculos. “A fost cea mai grea etapă de până acum, cu probe dificile, înguste, cu multă piatră, foarte tehnice. Mărturisesc că nu am participat la foarte multe asemenea raliuri până acum. Am avut și noroc, am început mai prudent, am studiat atent probele și felul în care rivalii noștri au evoluat”, a explicat campionul naţional, care i-a dedicat victoria navigatorului său, sibianul LEVENTE CSEGZY.

TITI AUR n-a demarat așa cum își dorea raliul pe care, în trecut, l-a câștigat de nu mai puţin de patru ori. După prima zi, fostul campion naţional figura doar pe poziţia a șasea în clasamentul provizoriu și acuza deja aproape un minut întârziere faţă de liderul Gergo Szabo. O startegie prudentă din partea lui Aur, care și-a protejat însă materialul de concurs și a progresat până pe podiumul final o dată cu puzderia de abandonuri consemnate în ziua secundă.

“Suprafaţa de concurs a fost extrem de alunecoasă, iar locul doi a reprezentat un start bun în această competiţie”, spunea VALENTIN PORCIŞTEANU la finele primei zile de la Sibiu. Era și normal, pentru că argeșeanul scăpase de problemele de vizibilitate de la prima trecere pe Dobârca, atunci când echipajele s-au lansat la numai un minut interval. “Sigur, mâine e o zi lungă, dar îmi pare bine că mi-am asigurat o poziţie bună de start”. Porcișteanu a fructificat-o cum trebuie, a mers tare pe prima buclă Sadu – Gâtu Berbecului – Şanta Max și, cu toate că a făcut pană pe ultima trecere pe Şanta Max, fostul candidat în Pirelli Star Driver și-a păstrat poziţia a doua până la final.

ALEX FILIP l-a talonat pe Edwin Keleti în bătălia pentru victorie la grupa A, însă pilotul Citroen C2 R2 n-a fost ocolit de probleme. După ce a încheiat prima zi la numai 14,6 secunde în spatele rivalului direct, Filip a avut o zi secundă de coșmar, încheiată cu un abandon pe chiar ultima specială a raliului, Şanta Max 2. “Eram într-a cincea, la 150 km/h, și mi-a cedat un pivot”, povestește Alex. “Am urcat pe un mal de pământ și din acel moment a început Disneyland. Mă doare puţin umărul, dar nu asta e important. Mașina e totalmente distrusă”.

Alături de MIHAELA BELDIE (fosta navigatoare a lui Claudiu David), OCTAVIAN POPA a reprezentat una dintre surprizele etapei sibiene. Pe teren de casă, pilotul Mitsubishi Lancer EVO9 s-a aflat la prima apariţie în actualul sezon și a încheiat pe poziţia a cincea un raliu pe care anul trecut îl terminase pe locul 8. Popa a făcut spectacol pe ultima trecere pe Şanta Max, când a și semnat cea mai bună performanţă personală: al patrulea timp pe specială.

Singurul Honda Civic Type R din platou n-a fost nici el ocolit de probleme. RARES TOMIŢĂ și MIHAI TURCU au avut o primă trecere dificilă pe Şanta Max. Cu hayon-ul desprins și o puzderie de probleme de fiabilitate, cei doi au supravieţuit însă până la final și au eșuat la marginea podiumului grupei A.

Victoria din urmă cu trei ani a rămas o dulce amintire pentru BOGDAN MARIŞCA. Clujeanul își propusese iniţial măcar o clasare pe podium, însă a fost urmărit de ghinion încă din prima zi. Chiar dacă a câștigat Şanta de noapte, cele două treceri pe Dobârca i-au arătat limitele modelului Subaru Impreza STi N15. Iar a doua zi, ambele treceri pe Şanta Max s-au dovedit catastrofale: pană și probleme de diferenţial pe prima buclă, pană și ruptură de suspensie pe cea de-a doua pentru fostul campion naţional care a eșuat în afara podiumului.

AcUm dOi ani, pe la început de martie, Citroën alinia un echipaj de tineri la startul Raliului Mexicului, în categoria

Junior WRC: Sebastien Ogier - Julien Ingrassia. Ei bine, încă de la debutul său pe scena Campionatului Mondial, Seb cel mic reuşea un rezultat mare şi o premieră de senzaţie: locul al optulea în clasa-mentul general, prima clasare în zona punctelor pentru un model înscris la categoria Super 1600.

La finalul acelei stagiuni, pe teren propriu, în Corsica, Ogier cu-cerea laurii mondiali ai clasei mici. Constructorul francez i-a oferit un bonus pe măsură şi l-a înscris în Raliul Marii Britanii cu o maşină C4 WRC, aceeaşi pe care Sebastien Loeb o ducea spre titlul suprem. Şi recompensa puştiului a fost una pe măsură: un start în forţă, cu cel mai bun timp în proba specială de deschidere, în ciuda unui traseu acoperit de gheaţă. Fiind originar dintr-o ţară latină, ce a

dat aşi ai volanului care au excelat pe asfalt (Didier Auriol, Francois Delecour, Gilles Panizzi), Ogier s-a orientat mai mult spre etapele care au avut loc pe macadam. Din cele mai bine de 50 de raliuri în care Sebastien Ogier a luat startul de la începutul carierei, numai 20 au fost pe asfalt şi doar două - Irlanda (locul al şaselea) şi Spania (al cincilea), ambele în 2009 - au fost cu modelul Citroën C4 WRC. Experienţa pe macadam l-a propulsat către postul de pilot nomi-nalizat la puncte în echipa oficială a constructorului din Hexagon, acolo unde va fi colegul lui Loeb.

Şi pentru că este superpasionat de motorsport, Ogier nu a refu-zat oferta celei de-a doua mărci din grupul PSA, Peugeot, care par-ticipă la Intercontinental Rally Challenge cu modelul 207 S2000. Iar anul trecut a reuşit o victorie de senzaţie în Raliul Monte Carlo, aco-lo unde anul acesta a fost aproape de a reuşi dubla. Poate că într-o zi îl vom vedea şi la o etapă IRC prin România...

În lumea raliurilor, când spui Sebastien, toată lumea se gândeşte la Loeb. După victoria de senzaţie reuşită însă în etapa de Mondial din Portugalia, fanii acestei discipline trebuie să specifice la care Seb se referă, pentru că Citroën mai propune o vedetă. Ogier. Sebastien Ogier

PRINţUL MoşTENIToR

World Rally Championship

AUGUST - SEPTEMBRIE 2010 57eUROspORt

Ca mai mereu, Raliul Sibiului a fost o întrecere prin eliminare. Cu o rată de abandonuri de 40% (18 din cele 41 de echipaje aliniate la start), primul raliu de macadam al sezonului i-a recompensat pe partizanii unei abordări strategice, judicioase. După ce anul trecut a terminat pe poziţia secundă la Sibiu, GERGO SZABO i-a devansat acum pe VALENTIN PORCIŞTEANU și TITI AUR. “Cred că se putea merge mai tare, dar chiar nu am vrut să risc absolut nimic”, spunea maghiarul. Semn că și-a însușit perfect lecţia tactică a celui mai dur parcurs din calendar.

Nu-i nici o eroare, Raliul Sibiului s-a derulat - într-adevăr – pe macadam. Însă pentru prima oară în istoria modernă a raliurilor din România, o probă s-a desfășurat pe suprafaţă mixtă. Şanta Max (23 km) a cuprins o porţiune de asfalt care a făcut joncţiunea între speciala clasică, Şanta, și fosta probă Călugă-ru. Ocazie excelentă de a asista la glisade efectuate cu pneuri de macadam și de a evalua avariile suferite la trecerea prin râpele de pe Şanta.

deosebire de alte ediţii, anul acesta toate echipele participante sunt, de altfel, din judeţ. Criza se resimte şi aici, nici o forma-ţie din alt judeţ nemaiputându-şi permi-te deplasări la mare în fiecare weekend.

Numele alese de competitoare sunt care de care mai haioase, aici regăsindu-se Galacticii Costineşti, Steaua Dorobanţu, Boca Juniors sau Green Team, ambele din Constanţa. Cele mai multe dintre aceste echipe sunt alcătuite din băieţi de cartier, mingicari de meserie, dar sunt şi câteva aparţinând diferitelor instituţii.

Mai bine la muncă decât la fotbal!

„Din păcate – spune Sandu Telehoi, unul dintre organizatori – de aici nu prea poţi selecta jucători pentru echipa naţională. Rareori apare câte unul mai răsărit! Aşa că rămânem cu cei care vin din fotbalul mare sau de la futsal”. Aşa este, valoarea celor din teren este una destul de modestă. Iar atunci când apare câte unul bun, intervin alte probleme, aşa cum se întâmplă în ca-zul lui George Munteanu, care până de cu-rând a lucrat ca navigator de cursă lungă. Stătea mai mult pe mare decât pe uscat, aşa că prezenţele la echipa naţională erau

condiţionate de perioadele în care nu pleca pe vapor. „Acum, am găsit un job pe uscat, dar nu pot pleca de la muncă mai mult de trei zile, iar deplasările cu echipa naţională presupun o perioadă mai lungă, aşa că am ales să-mi păstrez slujba”, spune el. „De aici îmi iau banii, cu fotbalul de plajă nu prea cîştigi”. Încă o dovadă că, deşi echipa naţi-onală a ajuns în elita beach soccer-ului eu-ropean, starea de amatorism încă n-a fost depăşită pe meleaguri autohtone.

Dacă plaja-i goală şi tribunele sunt goale

Dacă în circuitul de Euro League vedem tribune pline şi o mulţime de fete frumoa-se, la Mamaia tribunele sunt dezolant de goale. Dar nici n-are cum să fie altfel, când plaja este aproape pustie! Nu-i de mirare, pentru că, vorba aceluiaşi Telehoi, „cazarea la hoteluri este vreo două milioane şi jumă-tate de lei vechi pe noapte, parcă prea mult pe vremurile astea de criză. Nici turismul de weekend nu mai merge. Până anul trecut veneau o mulţime de bucureşteni la final

DISTRACţIEDE vARă

7 - 23 mai, Germania

Băieţii caRe bat mingea pe arena amenajată pe plaja din centrul staţiunii Mamaia nu sunt

nici Amarelle, nici Madjer şi nici Pasquali, ca să-i numim pe cei mai cunoscuţi fotbalişti

de beach soccer din circuitul european. În cazul de faţă, sunt doar nişte amatori, organizaţi însă în echipe care participă la campionatul naţional de fotbal de plajă. Extrem de spectaculoasă şi cu priză din ce în ce mai mare la public, această disciplină

a înregistrat cel mai rapid salt în ceea ce priveşte sporturile de echipă în România. Joaca de pe vremuri, cu două porţi făcute din nuiele sau din tomberoanele găsite pe plajă, s-a transformat în timp în ceva ex-trem de serios. Atât de serios, încât acum marile vedete ale fotbalului de plajă eu-ropean au ajuns să câştige anual sume de ordinul sutelor de mii de euro.

„Boca Juniors” şi „Galacticii” județeni

Anul acesta, campionatul intern se des-făşoară cu 13 echipe, împărţite în două se-rii, una de şase, cealaltă de şapte formaţii. După ce se joacă în sistem turneu, primele patru din fiecare serie se califică în sfertu-rile de finală, de unde urmează meciurile eliminatorii. Se joacă în fiecare sîmbătă şi duminică, până spre finalul lunii august, iar arbitrii sunt asiguraţi de Asociaţia Judeţeană de Fotbal (AJF) Constanţa. Spre

Deşi echipa naţională de fotbal de plajă a României a ajuns în elita europeană, campionatul intern e departe de a oferi soluţii pentru prima reprezentativă. Între două beri consumate ad-hoc, băieţii de cartier mai încing un meci


Beach Soccer

Băieții de cartier, mingicari de meserie, sunt marii animatori ai acestui campionat disputat între echipe din județ. Majoritatea sunt amatori și, implicit, constrânși slujbele lor de zi cu zi. Nu de alta, dar din beach soccer nu iese mare lucru în România de azi.

lucru inimaginabil la celelalte formaţii participante. Interesant este însă modul în care a apărut echipa naţională. „Ne uitam la Eurosport, la meciurile internaţionale de beach soccer şi atunci ne-a venit ideea să înfiinţăm şi noi o naţională a României, mai ales că aveam campionat organizat încă din 2005”, po-vesteşte acelaşi Viorel Farcaş. „Ne-am uitat pe Internet, am luat legătura cu forul european şi uite cum numai în trei ani am ajuns în elită”.

N-ai muşchi, nu reuşeşti

Suprafaţa de joc pune la grea încercare jucătorii. E foarte greu să alergi minute în şir prin nisip, mai ales că ritmul de joc este unul foarte ridicat, în condiţiile în care terenul are dimensiuni de 37 pe 25 de metri. Cei cinci jucători de câmp sunt aproape continuu în mişcare şi nu este o alergare de anduranţă, ci una în care trebuie să sprintezi deseori. Practic, după patru - cinci minu-te eşti extenuat, de aceea şi schimbările sunt atât de dese. Principalele calităţi ale unui bun fotbalist de plajă trebuie să fie

condiţia fizică, execuţia, adică lovirea cât mai corectă a balonului, plus o musculatură a picioarelor suficient de puternică. Dacă n-ai o musculatură dezvoltată, nu ieşi din nisip, aşa cum spun jucătorii, adică nu poţi să tragi piciorul din nisip.

Amarelle, în topul salariilor din Europa

În Europa, doar Italia are un cam-pionat profesionist de fotbal pe pla-jă, competiţia desfăşurându-se pe parcursul sezonului estival. Datorită succesului de public pe care îl înre-gistrează acestă disciplină, clubu-rile italiene au investit bani mulţi şi au adus cele mai mari vedete din Europa. La AC Milan, de exemplu, joacă cei mai buni doi jucători de be-ach soccer din Europa, portughezul Madjer şi spaniolul Amarelle. Ultimul este şi cel mai bine plătit din întreg circuitul european. De la Milan, ia aproximativ 130.000 de euro pe se-zon, plus ceva bani din contracte de publicitate facilitate de club. La echi-pa naţională, pe lângă diurnă, are prime de joc care variază între 300 şi 1.500 de euro, în funcţie de adversar (iar meciuri sunt destule). Iar la toa-te astea se adaugă banii pe care îi primeşte de la o cunoscută firmă de echipament sportiv, Amarele fiind imaginea respectivei mărci în bea-ch soccer-ul spaniol. Cu totul, starul iberic ajunge să câştige aproximativ 300.000 de euro anual.

de săptămână, acum nici ăştia nu mai vin”. Aşa că tribunele sunt ocupate de jucătorii echipelor care au evoluat deja şi care mai rămân la o bere să-şi mai vadă viitorii ad-versari, plus câţiva prieteni. „Situaţia se va schimba – spune Telehoi – pentru că vine noul sponsor al campionatului, o cunoscu-tă firmă de bere, care îşi va instala corturile cu dozatoare imediat lângă arenă, astfel că bărbaţii care vin să-şi ia o bere urcă în tribună să vadă şi meciul. De asemenea, vor pune bannere pe toată tribuna, se vor împărţi materiale promoţionale, vor fi stea-guri, arena asta va arăta în sfârşit, zic eu, precum cele de afară”.

Naţionala a apărut datorită Eurosport

Până una-alta, cireaşa de pe tortul fotba-lului de plajă de la noi rămâne echipa naţi-onală, cea care a reuşit recent să-şi asigure prezenţa pentru al doilea an consecutiv în elita beach soccer-ului european, adică în-tre primele opt echipe. Până şi aici perfor-manţa a luat-o înaintea laturii financiare. Dacă marile echipe ale Europei joacă şi pe prime de 1500 de euro la meciurile impor-tante, ai noştri au, după spusele antrenoru-lui secund Viorel Farcaş, 50 de euro la meci egal şi 100 de euro la victorie. Se mai adaugă

20 de euro diurna şi cam ăştia sunt banii. Au fost şi situaţii în care naţionala României a fost fără medic la turnee în străinătate,

„Barosanii” dormeau pe plajă!

„Anul trecut s-au înscris în campio-nat şi două echipe din Bucureşti, una din Ploieşti şi una din Piteşti”, povesteş-te Florin Pitu, unul dintre oficialii com-petiţiei şi vărul fostul fotbalist stelist Adrian Pitu. „Una dintre formaţiile bu-cureştene se numea <Barosanii>, cred că toţi aveau standuri prin <Europa>! Ce probleme am avut cu ăştia, că in-trau la meciuri gata afumaţi! Dormeau pe plajă sau în corturile sponsorului şi erau tot timpul cu berea în nas. Mi-aduc aminte ce muncă de convingere a trebuit să ducem cu unul dintre ei ca să-şi dea jos lanţul de la gât, unul gros ca pe mână. Nu vroia să înţeleagă că n-avea voie în teren cu aşa ceva. Ăilalţi, de la Piteşti, veneau toţi şase într-o Dacie! O dată le-a murit maşina pe au-tostradă şi au venit cu ia-mă nene, au apărut pe rând, cîte doi, câte trei!”

AUGUST - SEPTEMBRIE 2010 59eUROspORtBăieții din naționala României joacă pe prime de 15 ori mai mici decât cele ale omologilor din străinătate

La capitolul tehnic, jucătorii de beach soccer se inspiră din gama de execuții specifice acestei disciplină

Pentru a 9-a oară în ultimii 12 ani, Audi a câştigat cursa de 24 de ore de la Le Mans. Citită astfel, statistica nu lasă să se întrevadă dimensiunea poate celui mai surprinzător deznodămînt în cursele de anduranţă ale ultimului deceniu

prototipul cu numărul 3, în al cărui echipaj figura şi Sebastien Bourdais, atât de dornic de revanşă după eroarea comisă în 2009. Apoi, au apărut defecţiunile la motoare, care au eliminat nu doar celelalte două maşini oficiale, ci şi prototipul aliniat de echipa ORECA. Şi iată cum, din pretenden-tă la cel mult un loc pe podium, Audi s-a trezit în situaţia de a acapara toate cele trei poziţii din fruntea clasamentului.

Trebuie aşadar să ne întoarcem în timp, mai exact în 1997, pentru a mai vedea un asemenea fiasco al favoriţilor. Atunci, ma-şina TWR Porsche, înscrisă de Joest Racing - adică gruparea lui Reinhold Joest, ace-eaşi care a aliniat două dintre prototipurile Audi în 2010 - a reuşit să treacă peste faptul că nu era cea mai rapidă şi a învins echipele oficiale Porsche, McLaren, Nissan şi Ferrari, de la clasele GT1 şi LMP.

Timo Bernhard, Romain Dumas şi Mike Rockenfeller – toţi piloţi proveniţi din fili-era Porsche - au câştigat întrecerea la ca-pătul a 24 de ore în care au acoperit 397 de tururi şi o distanţă totală de 5.410,713 km, fapt care reprezintă un nou record absolut, cu 75,4 kilometri mai bun decât perfor-manţa ce data din 1971.

Mai interesant este că şi celelalte două echipaje de pe podium (André Lotterer - Marcel Fässler - Benoit Tréluyer, respectiv Tom Kristensen - Allan McNish - Rinaldo Capello) au reuşit de asemenea să parcur-gă o distanţă care ar fi reprezentat un nou maxim al cursei de la Le Mans. E drept, ac-tuala configuraţie a circuitului măsoară cu 160 de metri mai mult decât cea din urmă cu patru decenii.

Şi, pentru a mai presăra un pic de sare pe rana celor de la Peugeot, trebuie să amin-tim că ediţia 2010 a celei mai renumite cur-se de anduranţă va fi privită de acum înain-te ca un punct negru în istoria participării la întrecerea de pe „Circuit de la Sarthe”. A fost pentru prima dată când nici o maşină a „Leului” nu a încheiat întrecerea. Însă francezii se pot consola cu ideea că regula-mentul se schimbă radical de la anul şi vor putea reveni pentru a se bate cu Audi cu arme egale în fieful de la Le Mans.

Mascată sub acronimul HPD, Honda - sau, în fapt, Acura, divizia americană a măr-cii nipone, a câştigat laurii categoriei LMP2 chiar de la prima participare, iar maşina echipei Strakka Racing a încheiat pe locul al cincilea la general, de departe cea mai

bună performanţă din toate timpurile pen-tru un prototip din clasa mică. Rezultatul este complet diferit de ceea ce se întâmpla în urmă cu câţiva ani, mai exact în 2007, când învingătorii de la LMP2 erau depăşiţi la finalul celor 24 de ore atât de laureaţii de la GT1, cât şi de cei de la GT2.

2010 a fost şi cursa la care am spus „adio” categoriei GT1, iar decizia luată de organi-zatori, Automobile Club de l’Ouest, pare a fi cea mai potrivită. După un deceniu de tentative nereuşite, Saleen a obţinut prima victorie în clasica de anduranţă, dar a reali-zat şi „performanţa” de a se clasa în spatele maşinii câştigătoare la GT2. Acest lucru s-a

mai întâmplat în 2001, pe când cele două categorii erau botezate GTS şi GT.

Le Mans 2010 este de acum istorie. Din acest moment, echipele şi constructorii au mai puţin de un an pentru a se pregăti şi a fi gata să se alinieze la startul zilei de pre-calificări (o revenire mai mult decât bine-venită în programul cursei). 2011 se anunţă un an al noilor regulamente, care vor pune accentul şi mai mult pe tehnologiile deri-vate din producţia de serie, pe soluţii ingi-nereşti mai prietenoase cu mediul. Şi, în aşteptarea unor noi constructori implicaţi, vom avea un nou duel de zile mari între ri-valii tradiționali de la Peugeot şi Audi.

Când bRUnO meieR, directorul executiv al Rolex, şi fostul mare schior Jean-Claude Killy, acum

ambasador al renumitului producător de ceasuri, au dat startul cursei de 24 de la Le Mans, nici cel mai optimist fan Audi nu spera ca prototipurile germane să mono-polizeze podiumul. Chiar şi oficialii con-structorului din Ingolstadt spuneau voalat că s-ar mulţumi cu o clasare pe podium. Numai că Zeiţa Fortuna şi-a întors privirile de la echipa Peugeot , iar noi trebuie să ne întoarcem în 1997 pentru a redescoperi un eşec la fel răsunător.

Nimeni nu ar fi crezut că modelul Peugeot 908 Hdi FAP, ajuns la al patrulea an de competiţii, mai suferă de probleme de fiabilitate. „Leul din Sochaux” a dovedit o viteză halucinantă în antrenamentele li-bere şi în calificările cursei de la Le Mans, iar fanii mărcii franceze erau pregătiţi pen-tru un nou succes. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit deloc cu cea din târg, iar defecţiunile tehnice au lovit echipa condusă de Olivier Quesnel (foto stânga) tocmai când îi era lumea mai dragă.

Mai întâi, o pană care a afectat iremedia-bil suspensia dreapta faţă a scos din cursă

CLASAMENT GENERAL1. Timo Bernhard - Romain Dumas - Mike Rockenfeller (Audi R15 plus / LMP1) 397 tururi2. Marcel Fassler - Andre Lotterer - Benoit Treluyer (Audi R15 plus / LMP1) +1 tur3. Rinaldo Capello - Tom Kristensen - Allan McNish (Audi R15 plus / LMP1) +3 tururi

Clasament LMP21. Nick Leventis - Danny Watts - Jonny Kane (HPD ARX.01 / LMP2) +30 tururi2. Matthieu Lahaye - Guillaume Moreau - Jan Charouz (Pescarolo Judd / LMP2) +36 tururi3. Thomas Erdos - Mike Newton - Andy Wallace (Lola HPD Coupe / LMP2) +39 tururi

Clasament GT11. Gabriele Gardel - Roland Berville - Julien Canal (Saleen S7R / GT1) +66 tururi2. Jerome Policand - Stephan Gregoire - David Hart (Corvette C6.R / GT1) +70 tururi3. Tomas Enge - Christoph Nygaard - Peter Kox (Aston Martin DBR9 / GT1) +86 tururi

Clasament GT21. Marc Lieb - Richard Lietz - Wolf Henzler (Porsche 997 GT3 / GT2) +59 tururi2. Marco Holzer - Richard Westbrook - Timo Scheider (Porsche 997 GT3 / GT2) +70 tururi3. Jean Alesi - Giancarlo Fisichella - Toni Vilander (Ferrari F430 GT / GT2) +74 tururi

Notă: Ecarturile sunt raportate la câștigătorul cursei.

LovITURăpentru favoriți

AUGUST - SEPTEMBRIE 2010 63eUROspORt

O istORie emOţiOnantă începută în 1974, când Horst Milde, un fost ucenic de brutar, profesor universitar şi alergător de curse pe distanţe medii şi lungi, a decis să organizeze primul

maraton în Berlinul de Vest. Şi dacă la prima ediţie terminau întrecerea 244 de alergători, după 35 de ani, în 2009, treceau linia de finiş aproape 36.000. Recordul mondial, 35.913 de alergători care au încheiat întrecerea berlineză, a fost stabilit în 2008. Printre ei, şi Isabel Cruz, o canadiancă de 45 de ani, care participă - de peste 25 de ani - în cursele de maraton.

Mărturia ei spune totul despre întrecerea germană: „Berlin este cursa cea mai încărcată de istorie în care am alergat vreodată. Pe întregul traseu observi importanţa istorică, dar finişul ceva de-a dreptul cinematografic. Dincolo de cărţile de istorie, bate şi finalul din Central Park de la New York. Linia de finiş e imediat după ce treci de cel mai cunoscut loc al Berlinului, Poarta Brandenburg, construită în 1791. Grandoarea şi semnificaţia isto-rică sunt copleşitoare, mai ales după ce ai alergat peste 40 de kilometri. Napoleon a luat Quadriga (statuia din vârful porţii, zeiţa Victoria într-un car tras de patru cai) la Paris, în 1806, ca pradă de război, după ce a cucerit Berlinul. În 1814 s-a reîntors după victoria Germaniei asupra Franţei, deve-nind astfel simbolul victoriei pentru germani. Apoi a fost simbolul nazişti-lor, care-şi începeau de aici paradele. A fost distrusă semnificativ în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind refăcută în Berlinul de Est. Apoi, în 1961, a fost încorporată în Zidul Berlinului, devenind simbolul separării Germaniei. Din 1989, este simbolul Reunificării. În acel an, zeci de mii de germani au trecut pe sub poartă cu ochii în lacrimi, fericiţi şi liberi. Astăzi am trecut şi eu, aproape plângând, de bucurie, de oboseală, de emoţia pe care mi-o dădea toată această istorie din care am simţit că fac parte. Organizatorii te încurajează să rămăi acolo, la Poarta Brandenburg, să săr-bătoreşti”. Emoţionantă mărturie a unui om care n-a stabilit performanţe notabile, altele decât cele care constituie de fapt sufletul întrecerilor de maraton: sa închei cu bine cea mai lungă cursă de alergare din lume.

Maratonul de la Berlin este plin de superlative sportive, dar şi emoţio-nale. Horst Milde a fost directorul organizator din 1974 până în 2004, când funcţia a fost preluată de fiul său, Mark. În Germania, Horst e supranumit „Mister Marathon” şi este considerat figura cea mai importantă a curselor pe distanţe medii şi lungi, omul care a influenţat decisiv aceste discipline într-o ţară teoretic fără mare tradiție în materie.

Tehnic, beneficiind de un traseu plat, fără urcuşuri şi coborâşuri, Maratonul berlinez oferă condiţiile ideale pentru stabilirea de recorduri mondiale. Aşa se face că, în capitala germană, s-au alergat cele mai rapide curse din lume. Pe 20 septembrie 1998, brazilianul Ronaldo Da Costa a stabilit primul record mondial la Berlin, 2:06:05, iar un an mai târziu Tegla Loroupe, din Kenya, dobora recordul feminin. Japoneza Naoko Takahashi îi corecta performanţa în 2001, iar în 2003 Paul Tergat, din Kenya, bătea la rându-i recordul masculin.

Omul care şi-a legat însă definitiv numele de maratonul merlinez e etio-pianul Haile Gebrselassie, care în 2007 a stabilit un nou record mondial aici, iar în 2008 a fost primul om din lume care a alergat distanţa sub două minute patru secunde, timpul său, 2:03:59, fiind actualul record mondial.

Gebrselassie este învingătorul ultimelor patru ediţii masculine la Berlin, fiind marele favorit şi în acest an. O ediţie în care sunt aşteptaţi să ia startul peste 40.000 de alergători, încurajaţi – estimează organizatorii - de peste un milion de spectatori. Asta şi pentru că întrecerea se constituie, nu în ultimul rând, într-un adevărat festival cultural, cu concerte şi reprezentaţii de teatru de stradă organizate în diverse puncte de trecere.

Maratonuldin berlin25 septembrie

În ultima duminică din septembrie, an de an, de mai bine de trei decenii, lumea atletismului zăboveşte lângă Poarta Brandenburg şi aşteaptă cu sufletul la gură şi cu ochii pe cronometrul finalul cursei de maraton. E cel mai rapid din lume şi, pentru că aici, în ultimii 12 ani, s-au stabilit şase recorduri mondiale, Asociatia Maratonurilor Internaţionale şi a Curselor de Distanţă a declarat Maratonul de la Berlin „Maratonul Deceniului” pentru perioada 2000 - 2009. O recunoaştere a unei istorii unice între cursele internaţionale de specialitate!

EVENIMENT

InclUs pentRU a tReia OaRă în calendarul Uniunii Internaţionale de Ciclism, Turul ciclist al României 2010

a debutat cu prologul de la Deva, desfăşu-rat pe un circuit de 2,6 km. „Încălzirea” din faţa DHS, cea mai mare fabrică de bicicle-te din România, l-a avut drept câştigător pe italianul Angelo Ciccone, devenit tot-odată primul purtător al tricoului de lider al competiției.

După o transbordare de 70 de kilome-tri, între Deva şi Alba Iulia, caravana Micii Bucle a plecat într-un periplu de 1.200 ki-lometri, împărţiţi în 7 etape. Itinerariul so-licitant nu a inclus însă şi Transfăgărăşanul, cu binecunoscuta ascensiune de catego-rie specială din ultimii ani.

Runda inaugurală, Alba Iulia – Târgu Mureş (118 kilometri) a programat două sprinturi şi tot atâtea căţărări de categorie inferioară, care i-au încercat pe competi-tori. A fost, totuşi, parcă o zi pregătitoare

dar cu medie orară „ameţitoare”, de peste 43 km/h! Intrarea în Bucovina, odată cu etapa a doua, Târgu Mureş – Vatra Dornei (175 km), a adus şi primele probleme reale pentru ciclişti, care au avut de înfruntat o ascensiune de categorie A (alături de alte două de nivel C şi două sprinturi), în Pasul Tihuţa, la 1.200 metri. Cel mai conforta-bil în efort s-a simţit bulgarul Vladimir Koev (Hemus 1896 Vivelo), care i-a lăsat la aproape 5 minute pe urmăritori. Un avans ce avea să fie hotărâtor!

• Tricoul alb, pentru cel mai combativ rutier, i-a revenit grecului Ioannis Tamouridis (SP Tablewere); cel verde - pentru cel mai bun căţărător - italianului Bruno Rizzi, iar cel roşu, pentru cel mai bun sprinter - italianului Piergiacomo Marcolina (Cycling Team Friuli). Alexandru Ciocan (Dinamo Bucuresti) a pri-mit tricoul albastru DHS pentru cel mai bine clasat rutier român - locul 11, la 9 minute şi 15 secunde de învingător.

• Singura echipă continentală românească, Tuşnad Cycling Team, a terminat pe locul doi în clasamentul general, la un minut şi 46 de secunde de Hemus 1896 Vivelo Bulgaria, în timp ce pe locul 3 s-a situat SP Tablewere Grecia, la un minut şi 58 de secunde de echi-pa învingătoare.

• Tuşnad Cycling Team s-a bazat pe doi campioni paralimpici cu destin asemănător. Alături de Carol Eduard Novak, care este şi antrenor, a concurat cu proteză la piciorul drept şi cehul Jiri Jezek, 36 de ani. El este cvintuplu campion la Jocurile Paralimpice, după ce a suferit un grav accident rutier la vârsta de 11 ani, când a rămas cu un sever handicap locomotor.

• Premiile au fost de 20.252 euro, dar oficia-lităţile locale au plusat cu 10.000 de euro. La Botoşani, cicliştii au beneficiat de un bonus de 3.000 de euro.

• Reprezentanţii Agenției Naționale Antidoping au efectuat, zilnic, numeroasele teste antidoping, printre cei vizaţi numărân-du-se şi marele câştigător. Asupra bulgarului Vladimir Koev au planat suspiciuni după ce, în 2004, a fost depistat pozitiv la Mondiale.

• La start, s-au aliniat 79 de rutieri de la 14 echipe. Team-urile Heraklion Kastro-Murcia Grecia şi Veloclub Israel nu au mai sosit.

• Oficialii români îşi propun ca, în 2011, Turul României să fie inclus într-o categorie supe-rioară în calendarul UCI, respectiv 2.1, pentru a putea vedea la lucru mai multe echipe de pe bătrânul continent.

Mica Buclă şi-a consumat, în perioada 7 - 12 iunie, cea de-a 47-a ediţie, câştig de cauză având bulgarul Vladimir Koev, care se impusese şi în 2004

Triumf bulgăresc în turul ciclist al României


Nu de alta, dar ceilalţi pretendenţi au transpirat din greu, sosind la peste 9 minu-te de învingător.

Cei rămaşi în şa, 74 la număr, au abor-dat runda a treia, Vatra Dornei – Suceava (142 km) cu vânt de faţă şi temperaturi în creştere. Căţărarea de categorie A de la Mestecăniş a făcut sarea şi piperul zilei, înainte de traversarea minunatului ţinut Câmpulung Moldovenesc, asezonat cu un sprint, urmat de altele două la Gura Humorului şi Fălticeni. Intrarea în Cetatea de Scaun s-a făcut în pluton, după ce câ-teva bariere de cale ferată i-au sâcâit pe alergărori, iar italianul Gianpaolo Biolo (San Marco Concrete) a sprintat în învingător.

Considerată piatra de încercare a turului de către specialişti, etapa a patra, Suceava – Botoşani (226 km), a propus cel mai lung şi dificil traseu, cu trei căţărări de nivel A şi tot atâtea sprinturi în program, care i-au stors pe cei 70 de temerari. Încă din start, dinamovistul Csicsaky Tamaş a fost pus pe fapte mari, evadând solitar. După 70 de ki-lometri istovitori, a fost frânat de barieră la trecerea de nivel cu calea ferată de dinain-te de Câmpulung, iar plutonul l-a înhăţat rapid, obligându-l să abandoneze! Finalul unei zile infernale i-a găsit extenuaţi pe competitori. Ultimii trei kilometri sinuoşi au antrenat o căzătură printre fruntaşi, cei mai şifonaţi ieşind turcul Guler Mustafa (Konya), cu ruptură de claviculă, dar şi Zoltan Sipos (România U23), mezinul turului la 18 ani şi jumătate. Etapa i-a revenit, la sprint, italia-nului Alex Buttazoni (San Marco Concrete),

dar Koev a rămas în galben, pierzând doar câteva secunde la general. În lupta pentru victoria finală, zarurile păreau aruncate.

Canicula a pus stăpânire pe caravană în etapa a cincea, Botoşani – Bacău (164 km), îngreunându-le soarta celor 67 de alergă-tori. În plus, Zoli Sipoş, cel mai bine clasat român în acel moment, locul 9 la general, a plătit tribut accidentării din ajun şi a fost nevoit să abandoneze.

Cel care activează din iarnă la echipa franceză Pe Hagenau, Remy Meder, are însă un mare potenţial şi se anunţă un preten-dent cu şanse reale la victorie în tururile următoare. După sprintul de la Cotnari, s-a pus la cale o evadare, fără urmări în ierarhia generală, bulgarul Hristomir Angelov (SK Dobrich 1905) bifând victoria temporară.

Sub un soare dogoritor, 65 de ciclişti s-au aventurat în runda a 6-a, Bacău – Buzău (182 km), cu 3 sprinturi în schemă. Situaţia la general a rămas neschimbată după o zi plictisitoare, cu cea mai mică medie orară, puţin peste 36 km/h, iar italianul Andrea Pinos (Tuşnad Cycling Team) şi-a trecut nu-mele pe lista învingătorilor de etapă.

După transbordarea de la Buzău la Slobozia, runda finală, spre Constanţa, (154 km), l-a evidenţiat pe neamţul Berger Henrich (Mazicon Bucureşti) şi a consfiinţit victoria finală a bulgarului Vladimir Koev (31 de ani). El a fost urmat în ierarhia gene-rală, la 4 minute şi 7 secunde, de italianul Bruno Rizzi (Tusnad Cycling Team), şi de grecul Ioannis Tamouridis (SP Tablewere), la 4 minute şi 39 de secunde.

Foto: Nicușor Stan

Foto: Nicușor Stan

Turul pe scurt

nOUa maFieJoi, 29 august ora 23:00

Documentarul investighează lu-mea obscură a bandei considerate de mulţi drept cea mai periculoasă din lume: o grupare super-violentă supranumită de FBI „Noua Mafie”. Cunoscută ca MS-13 sau Mara Salvatrucha, această bandă de stra-dă reprezintă o ameninţare interna-ţională mortală ale cărei tentacule se întind tot mai departe. Se spune că are aproape 100.000 de membri, ce acţionează de pe aleile din Los Angeles şi suburbiile americane până pe străzile din El Salvador.

pRimUl cOntactMarți, 31 august ora 21:00

Americanul Kelly Woodford este fost jucător profesionist de tenis. Trăieşte acum în Bali şi îşi câştigă existenţa însoţind turiştii în expediţii pentru a întâlni triburile îndepărtate din Papua de Vest, partea indoneziană a insulei Noua Guinee. Mlaştinile din Papua de Vest sunt unul din-tre puţinele locuri de pe Pământ în care mai există triburi ce nu au avut contacte cu lumea civilizată. Pentru unii, Woodford reprezintă artizanul unei aventuri pe cinste. Pentru al-ţii, nu este decât un şarlatan. Acest documentar porneşte alături de Woodford într-una dintre expediţiile sale, pentru a descoperi adevărul.

DIN PROGRAMUL LUNII AUGUST

VineRi, 20 aUgUst, de la ora 21, Viasat Explorer propune povestea unui tâ-

năr jamaican care ia parte la „Yukon Quest”. Newton Marshall, 25 de ani, va avea de înfruntat condiţii meteo ucigătoare şi unele dintre cele mai dure realităţi imaginabile în Yukon Quest. Startul cursei programate a avea loc pe distanţa de 1.000 de mile (1.609 km), se dă la Whitehorse, Yukon. Cu toţii îşi doresc să ajungă cu bine la Fairbanks, Alaska, după ce vor fi înfruntat unul din cele mai dificile terenuri din lume.

Newton nu este cu nimic dife-rit faţă de exploratorii porniţi în

căutarea aventurii, pentru a fugi de trecut şi pentru a-şi asigura viitorul. În spatele bunei dispoziţii contagioase şi a veşnicului zâmbet arborat, Newton este conştient că trebuie să răsplătească încrederea pe care mai mulţi oameni şi-au pus-o în el. În spe-ţă, bunica din Kingston, care l-a crescut, apoi ocrotitorul său şi un adevărat tată pentru el, Danny Melville, dar mai presus de orice, încrederea pe care o are el însuşi în propriile-i forţe.

În spatele aventurii lui Newton se află antrenorul său, Hans Gatt, triplu câştigă-tor în The Quest. Gatt este un austriac re-numit pentru duritatea metodelor sale de pregătire. Ştie foarte bine că secretul aces-tei curse constă în a face faţă lupilor, cre-vaselor şi teribilelor furtuni de zăpadă care

„Yukon Quest” este cea mai dură şi periculoasă cursă de sănii trase de câini. Timp de două săptămâni, concurenţii străbat 1.609 kilometri de teren îngheţat şi pustiu, în nordul extrem al lumii. Aproape jumătate dintre participanţi cedează presiunii şi abandonează. Slab pregătiţi, privaţi de somn, degeraţi ori speriaţi, ei sunt învinşi de epuizare sau deshidratare

au dezorientat şi au adus sfârşitul multor musheri, aşa cum sunt cunoscuţi temerarii experimentaţi. Mai presus de orice, victo-ria în această cursă este adusă de mintea limpede şi de voinţa de fier.

Cursa internaţională de sănii trase de câini Yukon Quest îşi trage numele de la cel al „Autostrăzii Nordului” - fluviul Yukon, şi de la drumurile parcurse de-a lungul timpului, în cumplitele ierni ale nordului, de căutătorii de aur şi, mai târ-

ziu, de poştă şi de negustori, între minele de aur din Klondike şi aşezările din Alaska.

Cum a început această nebunie? În 1983, patru bărbaţi, cu toţii musheri, se aflau la aceeaşi masă, în Taverna Bull’s Eye din Fairbanks, Alaska. Conversaţia a virat înspre organizarea unei curse de sănii tra-se de câini. Ce-ar fi dacă această cursă ar urma un drum istoric? Dacă ar fi vorba de o cursă de sănii trase de câini cu partici-pare internaţională? Dacă s-ar ajunge chiar până la fluviul Yukon?

Zis şi făcut. Prima ediţie a pus la încer-care atât logistica, dar mai ales talentul de conducători de atelaje cu câini al ce-lor implicaţi. 26 de echipaje au plecat din Fairbanks într-o zi de februarie 1984. După 16 zile, 20 dintre ele au ajuns la Whitehorse. Sonny Lindner a devenit primul campion din istoria Yukon Quest, după ce a încheiat cursa în ceva mai mult de 12 zile.

Dacă la început musherii înhămau la sănii câini masivi, puternici şi rezistenţi, sledurile din prezent sunt trase de câini aparţinând unei combinaţii de huskie de Alaska, încrucişaţi vreme de mai multe generaţii. Atuul lor îl reprezintă un plus de rezistenţă, forţă, viteză, musculatură, obe-dienţă şi apetit, dar mai mult ca orice, se simt bine în ham şi pot alerga fără cine ştie ce efort, în echipă.

Dimensiunile, conformaţia şi culoarea blănii acestor câini folosiţi în prezent vari-ază. De la patrupede cu gabarit redus, de până în 18 kg, până la exemplare care trec de 35 kg. În general, un huskie de Alaska pentru distanţe lungi cântăreşte între 23 şi 30 kg. Musherii caută să organizeze un echipaj echilibrat, cu câini de dimensiuni asemănătoare, pentru ca efortul să fie re-partizat în mod egal.

Va fi reuşit Newton în temerara sa încer-care? Va fi ajuns cu bine un jamaican la ca-pătul celor peste 1.600 km din nordul ex-trem? Îi vom urmări aventura la Viasat Explorer vineri, 20 august, de la ora 21!

UN CoNCURENT SPECIAL


SamUel RydeR ar fi rămas un negustor bogat, dar necunoscut dacă, în 1927, nu i-ar fi venit ideea

de a dona trofeul primei ediţii a unui tur-neu mai puţin obişnuit. În Massachusetts, echipa Statelor Unite câştiga înfruntarea

cu rivalii britanici. Iar numele lui Ryder, om de afaceri îmbogăţit de pe urma co-mercializării prin poştă - la preţ de doar un penny pachetul - a seminţelor de plante de grădină, a intrat astfel în istoria jocului de golf. Ce anume stârneşte atâtea pasi-uni? De ce luptă cu atâta ardoare jucători

profesionişti multi-milionari, pentru a prinde un loc printre cei 12 componenţi ai unei echipe participante în Ryder Cup?

Prin excelenţă, jocul de golf reprezin-tă o întrecere solitară. Cupa Ryder oferă însă prilejul de a fi aproape de coechipier. „Este singura manifestare din golf de tip sporturi ultra-populare, cum sunt fot-balul, fotbalul american sau baschetul” spune Viorel Coman, de trei ori campion naţional al României la golf. „Este singura dată când şi golful intră într-o competiţie directă cu aceste sporturi de echipă”.

Cum se desfăşoară turneul? În primele două zile, căpitanii trimit în teren echi-pe compuse din câte doi jucători, care se înfruntă în două sisteme de joc: la patru mingi şi în patru. În primul caz, în luptă in-tră două echipe compuse din câte doi ju-cători, fiecare lovind propria minge. Cupa este câştigată de echipa al cărei jucător a realizat cel mai bun scor.

În cel de-al doilea caz, cei doi compo-nenţi ai echipei lovesc aceeaşi minge, pe rând, iar învingători sunt creditaţi cei ce reuşesc cele mai puţine lovituri la cupa

În primele trei zile din octombrie, clubul galez Celtic Manor Resort din Newport va fi gazda unei noi ediţii a Cupei Ryder. Este cel mai important eveniment al anului în golful mondial, un nou prilej pentru continuarea rivalităţii dintre jucătorii americani şi europeni

Ryder Cup 1-3 octombrie

respectivă. Vineri şi sâmbătă sunt progra-mate câte patru meciuri foursomes şi alte patru fourball, pentru ca duminica să fie rezervată celor 12 meciuri la simplu.

Un meci se desfăşoară pe distanţa a 18 cupe. Câştigător la fiecare dintre acestea este declarat jucătorul sau echipa care trimite mingea în cupă cu o lovitură mai puţin decât adversarii. Dacă ambii jucători încheie cupa din acelaşi număr de lovituri, cupa este înjumătăţită. Meciul se poate încheia mai repede de 18 cupe, dacă re-prezentanţii echipei conduse nu mai pot surmonta diferenţa de scor până la finele parcursului.

Acest sistem de joc diferă radical faţă de cel folosit în majoritatea turneelor din principalele circuite profesioniste, când se dispută patru runde a câte 18 cupe şi la final este reţinut rezultatul obţinut de jucător faţă de par-ul acelui traseu. În cazul Cupei Ryder, contează doar per-formanţa la fiecare cupă, comparativ cu aceea a adversarilor direcţi.

Un motiv în plus pentru ca presiunea care apasă asupra participantului să nu fie la fel de intensă. „La jocul în echipă, chiar şi cel mai modest jucător poate realiza cea mai strălucită performanţă, deoarece nu mai există presiunea exclusivă asupra lui, ca atunci când evoluează individual. Un bun exemplu ar fi victoria lui Contantino Rocca în faţa lui Tiger Woods. În cazul jocului în echipă, susţinerea este directă. Se pun în comun experienţele mai multor jucători. Modalităţile de joc în echi-pă sunt diverse. Apoi, ai şansa ca, după ce ai greşit o lovitură, partenerul de joc să

repare acea eroare”, completează Coman.Cum în total sunt programate 28 de me-

ciuri, echipa care acumulează 14 puncte şi jumătate este declarată învingătoare. În caz de egalitate, trofeul va rămâne în posesia câştigătorilor de la ediţia anteri-oară, în speță echipa Statelor Unite, victo-rioasă în 2009 pe traseul clubului Valhalla din Louisville, Kentucky.

Selecţia jucătorilor diferă, în cazul celor două echipe. Europenii ţin cont de clasa-mentele Circuitului European pe bani (care califică cinci jucători) şi de cel mondial pe puncte (alţi cinci participanţi). Căpitanul nejucător Colin Montgomerie îi va numi pe ceilalţi doi componenţi ai echipei.

Americanii iau în calcul perfor-manţele realizate în cele patru tur-nee de mare şlem din anul anterior şi

premiile în bani din actualul sezon, până la jumătatea lunii august, cu un accent sporit pe rezultatele din turneele majore. Primii opt din această ierarhie complexă obţin drept de joc automat la Celtic Manor Resort. Restul de patru componenţi ai echipei sunt numiţi de căpitanul nejucător al americanilor, Corey Pavin.

Statele Unite conduc întrecerea cu euro-penii. Americanii au câştigat 25 de con-fruntări dintre cele 37 desfăşurate până în prezent, două încheindu-se la egalitate. În urmă cu doi ani, Tiger Woods şi compa-nia întrerupeau seria de trei succese consecutive ale europenilor. Ce se va întâm- pla în această toamnă, pe noul traseu „Twenty-Ten”? Disputa se anunţă palpitan-tă, între cele două mari reprezentate ale golfului mondial.

Statele Unite conduc întrecerea cu europenii.

Americanii au câştigat 25 de confruntări din cele 37 desfăşurate până în

prezent, două încheindu-se la egalitate. În urmă cu doi

ani, Tiger Woods şi compania întrerupeau seria de trei succese consecutive ale

rivalilor europeni.


trecând prin Tokyo, Milano, Jakarta, Cape Town sau Roma, unde a avut o expoziţie integral dedicată. Din acel moment, ide-ea de a trăi din artă a părut o perspectivă mai mult decât interesantă.

Din primăvara lui 2008, s-a refugiat în atelierul său de creaţie, Studio 45, din apropiere de Oxford şi a creat diverse minunăţii. Printre ele, un crap asiatic cumpărat de un alt pasionat de pescuit, actualul boss Mercedes Ross Brawn, dar şi zece piranha, în ediţie limitată, din bucă-ţile fostului monopost pilotat de Rubens Barrichello la BAR Honda. Nu-i de mira-re că brazilianul i-a achiziţionat deja un exemplar din opera de artă.

„Îmi place să utilizez cam tot ce pot din-tr-un monopost de Formula 1. Folosesc doar componentele deja uzate, iar aici intră cam tot: de la bucăţi de caroserie, la componente de motor şi transmisie”, explică Gibson. „Alteori am nevoie de elemente distincte pentru a-mi echipa corespunzător peştii, de exemplu, cu ari-pioare specifice. Iar atunci fac apel la mu-laje, în care plasez straturile de fibră de carbon şi apoi le introduc în autoclavă. E un proces lung şi de multe ori riscant. Pot exista scurgeri şi atunci nu mai obţin ceea ce mi-am propus”.

În doi şi jumătate de muncă, sud-afri-canul a ajuns să expună la Monaco ori la Chelsea Art Fair din Londra şi să-şi diver-sifice munca sculptând de la diverse spe-cii acvatice (rechin, macrou, păstrăv sau peşte-ciocan) până la trunchiuri şi cranii umane. Realizate însă din fibră de carbon şi aliaje care mai de care mai interesan-te: bismut cu punct de topire jos, titan şi aluminiu. Semn că, dincolo de aparenta prăpastie, arta lui Gibson şi motorsportul împart aceeaşi căutare a perfecţiunii. Iar aici, rechinul reprezintă, în viziunea sculp-torului, exemplul suprem.

„Rechinul este rezultatul a 400 de mili-oane de ani de evoluţie acvatică; este ani-malul al cărui unic scop este supravieţui-rea, iar din acest punct de vedere, latura estetică îi lipseşte”, explică fostul meca-nic-şef. „Nu uitaţi că unii peşti au culori vii pentru a-şi atrage partenerii de împere-chere, ei bine, rechinul – nu. Tot astfel, nici monopostul de Formula 1 n-are aer condiţionat ori alte elemente de confort. Singurul lui obiectiv este viteza pură. În asta constă frumuseţea ambelor specii”.

în URmă cU 4 ani, atunci când de-signerul David Ambrose a imaginat colecţia de mobilă şi obiecte de artă

derivată din componente ale monopos-tului de Formula 1 Renault R25, mulţi n-au văzut în întreprinderea acestui promotor imobiliar decât o manieră de a-şi împlini un vis trăznit. Cu ajutorul lui Rod Vickery, fost angajat al departamentului marketing Benetton Renault la jumătatea anilor '90, Ambrose i-a contactat pe oficialii Renault pentru a le propune o gamă de produse

care să reflecte „talentul ingineresc şi fru-museţea modelelor de Formula 1”. Aşa s-a născut Renault F1 Collection, prezentată în primăvara lui 2006, la Monaco. Diverse componente ale monoposturilor Renault R25, cu care marca franceză izbutise primul său titlu mondial la constructori, şi-au găsit o a doua viaţă. Cu ţevi de eşapament pe post de lampadar, cu pinioane transforma-te în suporturi de lumânări, discuri de frână în chip de suporturi şi braţe de suspensie metamorfozate în vaze de flori din argint şi titan, colecţia lui Ambrose se delimita

clar de piaţa produselor derivate ori a giu-vaerurilor încrustate, rod al parteneriatelor legate la începutul acestui deceniu între di-verse echipe de Formula 1 (Jaguar, ulterior McLaren) şi marii producători de bijuterii.

„Am dorit să creăm produse pe care oa-menii să le poată utiliza, dar cu reale cali-tăţi estetice”, explica, la vremea respectivă, Jonathan Davies, directorul de creaţie al companiei producătoare.

De aici şi până la artă de dragul pasiunii nu mai era decât un singur pas. Unul fă-cut, în martie 2008, de fostul mecanic-şef al echipei Honda, sud-africanul Alastair Gibson. După 14 ani de carieră în Marele Circ, tehnicianul s-a dedicat unei pasiuni de copil: sculptura de peşti în fibră de car-bon. „Familia mea avea o casă de vacanţă în Africa de Sud şi întotdeauna mergeam acolo cu tata. Pescuiam, apoi luam o bu-cată de lemn şi încercam să copiez forma peştelui. Ceva mai târziu, când am intrat în Formula 1, mi-a venit ideea să-mi reiau în-deletnicirea, însă de data aceasta în fibră de carbon”, povesteşte Gibson, astăzi în vârstă de 48 de ani. În 2002, o expoziţie de artă tribală organizată de sponsorul echipei BAR i-a readus talentul în prim plan. Atunci, Alastair şi-a văzut operele expuse la Londra în cadrul expoziţiei Lucky Strike Tribe Art, apoi lucrările sale au făcut turul lumii

Clişeele cu iz metaforic abundă în sporturile cu motor, acolo unde pilotajul e ridicat la rang de artă, iar un monopost reuşit – la statutul de bijuterie pe patru roţi. Arta veritabilă se naşte atunci când fiare şi bucăţi din fibră de carbon sunt reconfigurate de minţi geniale

Artă si

Pentru Alastair Gibson, rechinul în varianta artistică este prototipul eficacității

Câteva piese de rezistență ale colecției Renault

DE URMĂRIT

Ultima verificareSezonul de golf intră în partea finală la

mijlocul lunii august, între 12 şi 15, când se dispută ultimul dintre cele patru turnee majore din circuit, US PGA Open, pe traseul Whistling Straits, din Kohler, Wisconsin.

Yang Yong-eun (foto jos) îşi va apăra titlul cucerit anul trecut, atunci când sud-coreea-nul a devenit primul asiatic ce se impune în concursul american. Concurs pe care ameri-canii l-au câştigat ultima oară în 2007, când Tiger Woods a terminat primul la Tulsa, în Oklahoma. Întrecerea a ajuns la cea de-a 92-a ediţie şi va constitui şi ultima verificare majoră înainte de Ryder Cup, întrecerea bie-

nală care opune echipele Europei şi Statelor Unite. Anul acesta, Ryder Cup se va desfă-şura între 1 şi 3 octombrie pe traseul de la Celtic Manor, din Ţara Galilor.

Preliminarii EuroCupa Mondială a provocat câteva cu-

tremure la nivelul echipelor naţionale de pe bătrânul continent. Preliminariile Euro 2012, care încep pe 3 septembrie, vor avea la start noi selecţioneri: Franţa, ad-versară a României în grupa D, îl va avea pe bancă pe Laurent Blanc, debutul official al acestuia urmând să se consume împotri-va Belarusului. Cesare Prandelli a preluat Italia de la Marcello Lippi, iar portughezul

Fernando Santos este noul antrenor al Greciei, națională condusă în ultimii nouă ani de germanul Otto Rehhagel. România va debuta în preliminarii pe 3 septembrie, la Piatra Neamţ, cu Albania, într-o gru-pă din care mai fac parte Franţa, Belarus, Luxemburg şi Bosnia. Se joacă şi etapa a doua a preliminariilor după doar patru zile de la prima, pe 7 septembrie România ur-mând să se deplaseze în Belarus. Tot pe 7 septembrie, în grupa tricolorilor se dispută primul meci cu adevărat important: Bosnia - Franţa. În aceeaşi zi, meciul cel mai impor-tant pare să fie Rusia - Slovacia.

Supercupa inedităPe 27 august, la Monte Carlo, Inter şi

Atletico Madrid îşi dispută Supercupa Europei, o ediţie inedită în acest an. Nu

doar pentru că ambele formaţii, cea italia-nă câştigătoare a Ligii Campionilor, cea din capitala Spaniei a Ligii Europa, joacă prima oară în această partidă, ci şi pentru că va fi primul meci oficial dintre cele două. Noul antrenor al campioanei Italiei, Rafa Benitez, ar putea deveni primul spaniol care cuce-reşte de două ori trofeul, având în palmares un succes cu Liverpool, în 2005. El ar fi pu-tut să cucerească Supercupa şi în 2004, dar după ce a câştigat Cupa UEFA cu Valencia, a plecat la Liverpool şi a ratat meciul cu Porto.

Alina Dumitru, după aurul de la Tokyo

În Japonia, la Tokyo, între 9 şi 13 septem-brie, cei mai buni judoka din lume se întrec la Campionatele Mondiale. Alina Dumitru, campioană olimpică a categoriei 48 de ki-lograme la Beijing, va încerca să cucerească şi primul titlu mondial din palmares, fiind marea favorită a întrecerii. Alina, care pe 30 august va împlini 28 de ani, are în palmares, pe lângă laurii olimpici, şase titluri conti-nentale, dar numai două medalii de bronz la Mondiale. După retragerea lui Ryoko Tani (dublă campioană olimpică şi de şapte ori mondială), principala adversară a Alinei va fi tot o judoka din Ţara Soarelui Răsare, Tomoko Fukumi, campioana mondială de anul trecut şi singura care a învins-o pe Tani de două ori în carieră.


THE LEADING SPORTS TV CHANNEL IN EUROPE

IN HIGH DEFINITIONtv.eurosport.ro

august septembrie-2010

Documents