Democraţia: model şi realitate. Elveţia

NOŢIUNI GENERALE DESPRE DEMOCRAŢIE

Termenul „democraţie”, din punct de vedere etimologic, provine de la cuvintele

greceşti demos şi cratos1 care semnifică popor şi putere, ceea ce s-ar traduce prin

„puterea poporului”. Prima democraţie, înţeleasă ca un sistem de guvernare şi exercitare a

puterii, a apărut în perioada Antichităţii în Grecia. Filosoful Aristotel a fost cel care a

prezentat în lucrările sale regimurile politice şi a analizat pentru prima dată regimul

democratic, luând în considerare două aspecte: numărul conducătorilor şi mijloacele

conducerii. În concepţia sa, democraţia era o formă de guvernământ impură: „Ceea ce

distinge în mod esenţial democraţia de oligarhie este sărăcia şi bogăţia; oriunde puterea

este în mâna bogaţilor este oligarhie; oriunde puterea este în mâna săracilor este

demagogie”2. Indiferent de limitele caracteristice democraţiei ateniene (se aplica în cadrul

unei comunităţi restrânse, se baza pe egalitatea reală a cetăţenilor conferită de proprietate,

avea o sferă de cuprindere socială îngustă etc), aceasta a fost reprezentativă pentru acea

perioadă istorică şi a contribuit la conservarea unor principii de bază pentru conturarea

democraţiei moderne, cum ar fi: egalitatea tuturor cetăţenilor în exercitarea puterii,

alegerea reprezentanţilor puterii sau posibilitatea revocării lor din funcţii.

În perioada feudală, democraţia a cunoscut o perioadă de regres datorită dominării

curentului absolutist monarhic şi abia în secolul al XVII-lea, odată cu apariţia

reprezentanţilor şi teoriilor dreptului natural, aceasta cunoaşte o perioadă de dezvoltare pe

plan teoretic. Următorul moment în evoluţia sa istorică îl constituie teoria contractualistă,

care prin viziunea pe care o promova asupra constituirii statului (un contract între cetăţeni

şi autoritate pe baza bunei înţelegeri şi a delegării), dar şi asupra posibilităţii înlăturării

celor ce guvernează dacă nu îşi exercită obligaţiile din contractul social, face ca

democraţia să fie văzută acum şi ca o formă de guvernare practică care poate fi impusă de

popor.

Democraţia, ca formă de guvernare, a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, atât pe

plan conceptual, cât şi în plan practic, în perioada societăţii capitaliste moderne.

1 Vernon BOGDANOR (ed.), „The Blackwell Encyclopaedia of Political Science”, Editura Blackwell Publishers, Oxford, 1992, p. 1312 ARISTOTEL, “Politica”, III, Editura Antet, Bucureşti, 1996, p. 7

1

Definirea şi înţelegerea modului de funcţionare al democraţiei a suscitat un mare

interes pentru o multitudine de gânditori şi teoreticieni politişti, şi tocmai din acest motiv

există o varietate foarte largă de definiţii, principii, valori, modele de funcţionare ale

acestei forme de guvernare, dar, din toată literatura de specialitate se pot extrage câteva

principii şi valori care s-au dovedit a fi vitale pentru ca un regim să poată fi catalogat

drept democratic. În primul rând, elementul central al oricărui sistem politic, statul,

trebuie să se bazeze şi să funcţioneze conform legii, adică să fie un stat de drept.

Existenţa pluralismului şi pluripartidismului politic şi ideologic constituie şi ea un

principiu sine qua non al democraţiei. Orice regim democratic trebuie să aibă la bază o

Constituţie care să stipuleze şi să garanteze drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, principiile

deţinerii şi exercitării puterii (principiul separaţiei puterilor în stat fiind de o majoră

importanţă) etc. De asemenea, democraţia nu poate fi concepută într-un mod abstract,

tocmai de aceea ea trebuie să cuprindă toate sferele societăţii, de la nivel micro la nivel

macro social. Instituţiile locale şi centrale trebuie să respecte interesele cetăţenilor şi să

acţioneze în conformitate cu acestea, respectând în egală măsură drepturile şi libertăţile

cetăţenilor.

După cum afirma şi Robert Dahl, atunci când se discută despre democraţie, ceea

ce produce cea mai mare confuzie în rândul oamenilor, este faptul că democraţia

reprezintă atât un ideal, cât şi o realitate. În concepţia sa, democraţia este un proces în

cadrul căruia cetăţenii obişnuiţi exercită un control relativ mare asupra liderilor lor3.

Tocmai pentru a clarifica viziunea asupra acestui sistem de guvernare, autorul schiţează

câteva criterii4 care ar trebui îndeplinite de o formă de conducere, pentru ca aceasta să

poată fi numită democraţie:

1. Participare efectivă – toţi cetăţenii ar trebui să aibă posibilităţi egale şi reale

de exprimare şi statuare a părerilor pe care le au privind politica care ar trebui

urmată.

3 Erik LANE, „Democracy: a comparative approach”, Editura Routledge, Londra, 2003, p. 284 Robert A. DAHL, „Despre democraţie”, traducere de Ramona Lupaşcu, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, pp. 39-40

2

2. Egalitatea la vot – fiecare membru al societăţii trebuie să aibă dreptul la vot,

iar voturile trebuie să aibă aceeaşi pondere, indiferent de persoana care l-a

acordat, adică să fie considerate egale.

3. Înţelegerea luminată – trebuie să se acorde şanse egale şi o perioadă de timp

rezonabilă cetăţenilor pentru a se informa asupra unor posibile politici

alternative şi asupra consecinţelor lor, pentru a putea decide în cunoştiinţă de

cauză.

4. Controlul asupra agendei – politicile trebuie întotdeauna să fie deschise

modificărilor, în situaţia în care se doreşte schimbarea acestora.

5. Cuprinderea adulţilor – drepturile încorporate statutului de cetăţean trebuie să

se acorde majorităţii sau tuturor adulţilor.

FORMELE DEMOCRAŢIEI

Democraţia îmbracă două forme: directă şi reprezentativă. Cea directă, presupune

ca toţi membrii unei societăţi să participe la luarea deciziilor de interes public, pe când

cea reprezentativă presupune delegarea unei persoane sau a unui grup restrâns de

persoane alese din cadrul societăţii care să se ocupe de problemele publice şi să

reprezinte în mod legal interesele cetăţenilor, adică „guvernarea se face prin reprezentare,

nu persoanl”5.

Democraţia antică putea fi considerată o democraţie directă, dar nu în sensul strict

al conceptului, deoarece existau şi atunci guvernanţi şi guvernaţi, dar, cu toate acestea,

era un sistem în care conducătorii şi cei conduşi se aflau într-o relaţie directă. Sartori

afirmă că, o democraţie directă, aşa cum o practicau grecii, ar necesita implicarea politică

totală din partea cetăţenilor, ceea ce ar duce inevitabil la producerea unor dezechilibre în

viaţa socială. Procesul decizional în cadrul sistemului indirect se desfăşoară pe mai multe

nivele, ceea ce determină un anumit control asupra deciziilor, spre deosebire de forma de

guvernare directă. În ceea ce priveşte, aplicabilitatea democraţiei directe, acelaşi autor

mai sus menţionat, susţine că ar fi posibilă aplicarea acestei forme, cu respectarea

anumitor condiţii (un număr relativ restrâns de persoane, spaţiul geografic în cadrul

căruia se aplică democraţia directă să fie şi el restrâns, participarea reală şi eficientă a

5 Giovanni SARTORI, „Teoria democraţiei reinterpretată”, traducere de Doru Pop, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 256

3

cetăţenilor la viaţa publică şi politică, cu riscul neglijării celorlalte aspecte ale vieţii

sociale6), care însă în societăţile contemporane nu se mai regăsesc, şi din acest motiv

guvernarea după acest sistem ar produce mari dezavantaje şi ar fi total ineficientă pe

măsură ce numărul participanţilor ar creşte.

Trebuie menţionat faptul că elemente ale democraţiei directe se regăsesc în

formele de guvernare contemporane, cum ar fi: referendumul, adunările locale sau

generale, scrutinele pentru alegerile prezidenţiale sau pentru demiterea preşedintelui unui

stat (de exemplu, referendumul care a avut loc în România pentru demiterea preşedintelui

Traian Băsescu).

MODELE ALE DEMOCRAŢIEI

Arend Lijphart a fost cel care a dezvoltat modelul democraţiei consensualiste

(consociaţionistă, consociaţională) în opoziţie cu cel al democraţiei majoritare. Esenţa

modelului majoritarist este aceea că guvernarea este realizată de majoritatea poporului şi

în concordanţă cu interesele şi dorinţele acestei majorităţi7. Modelul consensualist

presupune ca puterea guvernamentală să fie deţinută de un cartel al elitelor politice care

să aibă drept obiectiv construirea unei democraţii stabile în condiţiile unei culturi politice

segmentate şi ale unei societăţi plurale, adică „societăţi care sunt puternic divizate de-a

lungul unor linii religioase, ideologice, lingvistice, culturale, etnice sau rasiale în

subsocietăţi virtual separate, cu propriile lor partide politice, grupuri de interese şi canale

de comunicare”8. Când se întâlnesc astfel de societăţi, guvernarea conform modelului

majoritar este nedemocratică şi periculoasă, deoarece minorităţile care nu au acces la

putere, se vor simţi excluse şi treptat îşi vor pierde încrederea în regimul politic. În aceste

condiţii, este necesar să se construiască o formă de guvernare care să fie bazată pe

consens, negocieri, compromisuri. Elveţia este statul care încorporează cel mai bine

caracteristicile unui regim democratic consensualist, dar şi Belgia se încadrează în

această categorie.

În viziunea lui Lijphart, există nouă condiţii9 care favorizează stabilirea într-o societate a

unei democraţii consensualiste şi care ajută la funcţionarea acestui sistem: 6 Ibidem, pp. 258-2597 Arend LIJPHART, „Modele ale democraţiei”, traducere de Cătălin Constantinescu, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 258 Ibidem, p. 50

4

1. Absenţa unei majorităţi solide care nu este interesată de împărţirea puterii, ci

dimpotrivă doreşte adoptarea modelului majoritar

2. Absenţa unor diferenţe pronunţate de status socio-economic între membrii

grupurilor subculturale

3. Existenţa unui număr redus al segmentelor

4. Existenţa unui echilibru de puteri între aceste segmente

5. Populaţia redusă a ţării

6. Prezenţa unui pericol sa a unei ameninţări externe care practic forţează

grupurile să coopereze

7. Prezenţa unei loialităţi cuprinzătoare predominante în comparaţie cu

loialităţile particulariste

8. Concentrarea geografică a grupurilor ca element ce facilitează federalizarea

9. Existenţa tradiţiei concilierii dublată de disponibilitatea de a încheia

compromisuri politice

Modelul consensualist are ca obiectiv să împartă, să disperseze puterea, iar

aceasta se poate realiza cu ajutorul mai multor metode10, enunţate tot de către Arend

Lijphart. Prima metodă constă în împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie care

oferă posibilitatea tuturor sau majorităţii partidelor importante să deţină puterea executivă

(„power-sharing”). Crearea unui echilibru între puterea executivă şi cea legislativă este

cea de-a doua cale care permite unui sistem să funcţioneze pe bază de consens (de

exemplu, legislativul, pe perioada cât executivul a fost ales, să nu poată acorda vot de

neîncredere guvernului). Existenţa unui sistem multipartidist în cadrul căruia nici un

partid politic să nu se aproprie de deţinerea unei majorităţi, este o condiţie care participă

în mod pozitiv la funcţionarea acestui tip de guvernare, deoarece este esenţial să se

formeze coaliţii bazate pe compromis şi negocieri pentru a putea guverna. Principiul

reprezentării proporţionale este esenţial pentru emergenţa unui sistem multipartidist,

deoarece asigură locurile în Parlament tuturor partidelor în funcţie de interesele pe care le

reprezintă la nivelul populaţiei. Pentru o democraţie consociaţională funcţională este

necesar să existe un corporatism al grupurilor de interese, care se împarte în corporatism 9 Vernon BOGDANOR (ed.), „The Blackwell Encyclopaedia of Political Science”, Editura Blackwell Publishers, Oxford, 1992, p.13810 Arend LIJPHART, „Modele ale democraţiei”, traducere de Cătălin Constantinescu, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 51-57

5

social în care predomină sindicatele şi corporatism liberal în care asociaţiile patronale

sunt forţa cea mai puternică. De asemenea, existenţa unei guvernări federale şi

descentralizate asigură autonomia şi independenţa grupurilor din care este formată

societatea, dar garantează, în acelaşi timp, coeziunea şi coerenţa acestor grupuri în cadrul

statului federal. Organizarea puterii legislative conform unui bicameralism puternic oferă

posibilitatea unei mai bune reprezentări a minorităţilor, dar pentru ca această construcţie

parlamentară să fie şi eficientă trebuie să îndeplinească două condiţii: modalitatea de

alegere a camerelor Parlamentului să fie diferită pentru camera superioară şi cea

inferioară, iar prima să deţină puteri reale şi aproximativ egale cu cea de-a doua.

Rigiditatea constituţională este o altă cale prin care se poate asigura funcţionalitatea

guvernării consensualiste; modificarea principiilor constituţionale poate fi înfăptuită doar

cu majorităţi speciale. În completare, controlul constituţional, practicat în general de un

Tribunal Federal, asigură un plus de siguranţă şi stabilitate statului de drept. Nu în ultimul

rând, existenţa unei Bănci centrale independente la nivelul statului federal, constituie o

condiţie care oferă o garanţie în plus stabilităţii unui regim bazat pe consens şi

colaborare.

Referitor la acest model elaborat de Lijphart, Giovanni Sartori afirmă că modelul

democraţiei consensualiste este o contribuţie importantă în literatura de specialitate, fiind

de acord cu argumentul că în cadrul societăţilor divizate, eterogene şi polarizate nu se

poate guverna pe principiul majorităţii şi că trebuie să se aleagă democraţia

consociaţională11. El nu aderă, însă, şi la afirmaţia acestuia, că acest mod de guvernare ar

trebui să fie un model demn de adoptat de către toate societăţile, deoarece acest tip de

democraţie este „un sistem de contrapresiuni ţinute laolaltă de elite solidare care

intenţionat încearcă să neutralizeze elanurile centrifuge ale societăţilor lor”12.

Robert Dahl nu consideră că democraţia consensualistă poate fi ridicată la rangul

de model ideal de urmat sau de teorie general aplicabilă, ci vede această democraţie ca o

reţetă de a menţine stabilitatea în societăţile puternic divizate13 de grupuri etnice şi

11 Giovanni SARTORI, „Teoria democraţiei reinterpretată”, traducere de Doru Pop, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 22212 Giovanni SARTORI, „Ingineria constituţională comparată”, traducere de Gabriela Tănăsescu, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p. 11313 Frank CUNNINGHAM, „Theories of Democracy: a critical introduction”, Editura Routledge, Londra, 2002, pp. 82-84

6

culturale, unde liderii politici ale tuturor segmentelor existente cooperează în cadrul unei

mari coaliţii pentru a guverna statul.

STUDIU DE CAZ: ELVEŢIA

Confederaţia elveţiană a fost fondată în anul 1291 şi şi-a câştigat independenţa în

1499. Constituţia din 1848 a introdus guvernarea federală, Elveţia devenind o naţiune

compusă din mai multe grupuri etnice care au o varietate de limbi şi religii. În lume

există 23 de state federale, iar Elveţia este a doua ca vechime, după Statele Unite ale

Americii, fiind organizată pe trei nivele politice: comune, cantoane şi confederaţie (2715

de comune şi 26 de cantoane)14. Formele directe de guvernare de către popor ţin de

tradiţia istorică a acestui stat, cu rădăcini adânci în practica triburilor germanice, în care

deciziile importante erau luate de războinici sau de înţelepţi. Cantoanele practicau fie o

formă a democraţiei directe, în care poporul hotăra în numele său, fie optau pentru un

model al unei republici aristocratice.

MODELUL ELVEŢIAN DE DEMOCRAŢIE DIRECTĂ

Modelul elveţian de democraţie directă este un caz special, dar care poate

reprezenta o sursă de inspiraţie şi de învăţătură. În contextul internaţional, democraţia

directă este, cu siguranţă, cea mai evidentă particularitate a sistemului politic elveţian,

chiar dacă şi în alte state există instituţii bazate pe democraţie directă, în nici un alt stat

cetăţenii nu sunt chemaţi la vot atât de des.

Din punct de vedere practic, Elveţia este o democraţie semi-directă, deoarece

vocea poporului nu se face auzită în mod direct cu privire la toate problemele publice, dar

consultarea are loc pentru cele care prezintă o importanţă deosebită. Concret, această

democraţia semi-directă presupune votul care se organizează periodic în comunităţi,

cantoane şi la nivel naţional. În principal, democraţia directă are cinci funcţii centrale15,

care se pot suprapune pe alocuri:

Integrare – Democraţia elveţiană nu este o invenţie întâmplătoare, nu a apărut din

neant, ci s-a construit în urma unui proces social şi multiplu de învăţare care a

14 Ioan ALEXANDRU, Ivan V. IVANOFF, Claudia GILIA, „Sisteme politico-administrative europene”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007, pp. 160-16115 Wolf LINDER, „Democraţia directă în Elveţia”, Editura Swiss Embassy, Bucureşti, 2008, pp. 7-9

7

durat decenii şi chiar secole. După ce a fost înfiinţat, principala provocare a

statului federal a fost aceea de a crea o coeziune în societatea elveţiană, care era

divizată politic şi social. Drepturile populare caracteristice democraţiei directe au

permis integrarea grupurilor minoritare în sistemul politic şi social, oferindu-le

posibilitatea de a-şi exprima interesele.

Legitimare – Referitor la democraţia semi-directă, legitimarea se manifestă prin

existenţa unui dialog permanent între guvern şi populaţie cu scopul de a exprima

cât mai bine interesele acesteia.

Inovare – Unii critici consideră că democraţia directă împiedică inovarea, acest

lucru fiind, într-o oarecare măsură valabil în cazul referendumului, despre care s-a

afirmat că acţionează ca o „frână” în cadrul sistemului politic elveţian. Este însă,

greşit să se afirme că Guvernul şi Parlamentul ar fi întotdeauna mai deschişi spre

reformă decât populaţia. Pe de altă parte, iniţiativa poate fi considerată o pedală

de accelaraţie, deoarece prin intermediul acesteia se introduc, des, idei noi în

dezbaterile politice, acesta fiind un lucru pozitiv, deoarece democraţia se bazează

pe dialog şi diversitate a opiniilor.

Politizare – Democraţia directă are o contribuţie esenţială la animarea societăţii

civile şi a vieţii politice. Poporul elveţian nu este chemat la vot doar o dată la

patru ani, ci de mai multe ori pe an şi de aceea dezbaterea publică pe teme politice

este de cele mai multe ori mult mai cuprinzătoare şi mai amplă decât în alte

societăţi democratice.

Control – O altă funcţie importantă este delimitarea puterii politicienilor.

Democraţia directă este un mecanism de control, un instrument de veto la adresa

elitei politice, iar în lipsa acestui control, politicienii se pot abate, adesea, de la

voinţa poporului pentru a crea beneficii şi avantaje pentru ei înşişi.

Constituţia elveţiană, intrată în vigoare pe data de 1 ianuarie 2000, prevede trei

instrumente principale prin intermediul cărora populaţia poate participa direct la viaţa

publică şi politică a statului federal.

Referendumul obligatoriu16 se organizează în cazul în care se doreşte revizuirea

Constituţiei Federale, în situaţia în care trebuie să se decidă intrarea statului în organizaţii

16 Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene, Titlul al IV-lea, Capitolul al II-lea, p. 43, http://www.admin.ch/ch/f/rs/c101.html

8

sau comunităţi internaţionale. Acestea trebuie supuse votului populaţiei şi este necesar să

se obţină majoritatea voturilor cetăţenilor şi cantoanelor pentru a fi validate. De exemplu,

în anul 1999 cantoanele şi populaţia au aprobat o nouă constituţie federală, dar în 1992 au

respins propunerea Guvernului ca Elveţia să devină membră a Pieţei Unice.

Referendumul opţional17 se poate aplica în cazul tuturor legilor obişnuite, dacă în

termen de trei luni 50 000 de cetăţeni solicită organizarea unui referendum pentru votarea

unei legi. Astfel, populaţia a aprobat, spre exemplu, încheierea de tratate bilaterale cu UE,

dar a respins propunerea de privatizare şi liberalizare a industriei producătoare de energie

electrică.

Un alt instrument de participare directă îl constituie iniţiativa populară18. Un

număr de 100.000 de cetăţeni pot semna o propunere de revizuire totală a Constituţiei

federale. Consiliul Federal (guvernul) şi Parlamentul pot propune aprobarea sau

respingerea acestui tip de iniţiativă. În cazul în care resping propunerea, pot iniţia un

contraproiect, dar nu li se permite să modifice formularea iniţiativei populare. Iniţiativa

trebuie să obţină majoritatea voturilor populaţiei şi cantoanelor pentru a fi validată. De

exemplu, în 2002, printr-o iniţiativă populară s-a solicitat aderarea Elveţiei la ONU, care

a fost susţinută şi de către Guvern şi Parlament, precum şi de votul popular.

Conform tabelului19 din anexa 1, referendumul obligatoriu este cel mai folosit.

Articolul al treilea din Constituţie stipulează faptul că toate noile îndatoriri şi obligaţii ale

Guvernului şi Parlamentului trebuie aprobate de către cantoane şi de populaţie. Astfel,

cursul evoluţiei constituţionale în Elveţia a fost şi este în continuare supus controlului

democraţiei directe. Mai mult de un sfert dintre proiectele parlamentare de modificare a

Constituţiei au fost respinse, ceea ce demonstrează că politicele constituţionale sunt

adesea foarte disputate. Se poate afirma că referendumul acţionează ca un sistem de

frânare: cetăţenii resping proiectele care, din punctul lor de vedere, sunt prea inovatoare.

Analizând tabelul, se mai poate constata, că referendumul opţional împotriva legilor e

mai puţin frecvent, motivul fiind acela că atunci când se elaborează proiecte de legi,

Parlamentul nu poate avea niciodată certitudinea că un anumit grup nu va solicita

referendumul. De aceea, Parlamentul şi Guvernul încearcă să reducă la minim riscul

17 Ibidem18 Ibidem, p. 4219 Wolf LINDER, „Democraţia directă în Elveţia”, Editura Swiss Embassy, Bucureşti, 2008, p. 16

9

declanşării unui referendum, ajungând la un compromis între toate grupările politice

importante. După cum se poate observa, această abordare are succes, deoarece numai

pentru 7% din toate proiectele de lege propuse din 1874 până în 2007 s-au organizat

referendumuri. Deci, se poate afirma că în majoritatea cazurilor, toate grupurile de la

nivelul societăţii elveţiene sunt satisfăcute de compromisurile făcute de putere. Iniţiativa

populară este folosită de acele grupuri care nu reuşesc să îşi impună punctul de vedere în

arena parlamentară. Aşa cum reiese din anexa 1, doar una din zece iniţiative populare

obţine aprobarea populaţiei.

Cantoanele20 sunt de fapt statele care până în 1848 erau independente, dar care s-

au unit pentru a forma Confederaţia elveţiană. Conform Constituţiei Federale, toate

cantoanele au drepturi egale, şi în comparaţie cu alte state federale, ele au un înalt grad de

independenţă. Sănătate, educaţie, cultură, finanţe, justiţie, servicii sociale, securitate,

construcţii sunt domenii în care cantoanele se bucură de o mare putere de decizie. Fiecare

canton are Constituţia sa, Parlament propriu, guvern şi curţi de justiţie. Democraţia

directă în forma sa originală funcţionează doar în Appenzell Innerhoden şi în Glarus. În

restul cantoanelor, populaţia votează la cutia cu voturi. Guvernele sunt alese în mod

direct, pe o perioadă de patru ani, de către populaţie şi de aceea au o importanţă majoră în

politica cantonală.

Comunele21 sunt cele mai mici unităţi politice din Elveţia, existând în prezent

2715 de comune, dar numărul lor este în scădere, deoarece există tendinţa ca acestea să

fuzioneze cu scopul de a-şi îndeplini sarcinile mai eficient. O cincime dintre comune au

propriul Parlament, mai ales comunele care sunt oraşe, iar patru cincimi dintre acestea,

încă practică luarea deciziilor prin democraţie directă prin intermediul adunărilor

comunale, la care pot participa toţi cetăţenii cu drept de vot. Deci, cetăţenii nu sunt

reprezentaţi, ci iau decizii singuri şi aleg Parlamentul comunal. Autonomia comunelor

este determinată de cantoanele din care fac parte, şi de aceea aceasta poate varia. Ele au

personalitate juridică proprie şi deţin puteri în diferite domenii, precum: administrarea

bugetului, decizii în cadrul politicilor publice, structurarea organizării lor interne potrivit

20 Site-ul oficial al guvernării elveţiene la nivel federal, cantonal şi comunal: http://www.ch.ch/behoerden/00215/00330/index.html?lang=en21 Site-ul oficial al guvernării elveţiene la nivel federal, cantonal şi comunal: http://www.ch.ch/ebuku/demokratie/00001/index.html?lang=en

10

propriilor criterii, responsabilităţi în domeniul şcolilor, serviciilor sociale, planificării

locale, taxelor, utilităţilor publice.

Majoritatea gânditorilor politici (de exemplu Sartori) priveşte democraţia directă

ca pe un obiectiv imposibil de realizat, dar şi nepractic. În viziunea lor, cetăţeanul mediu

are cel mult capacitatea de a aprecia calităţile politicienilor nu şi de a lua decizii politice,

dar elveţienii au realizat un tip de democraţie care în orice altă parte a lumii este

considerată utopică. Conform unor studii22 efectuate, populaţia elveţiană are mai multă

încredere în Parlament, Guvern şi în puterea judecătorească decât cetăţenii din

majoritatea celorlalte state europene. De asemenea, sunt mai înclinaţi să creadă că votul

lor poate contribui la schimbarea politicilor, dar nu sunt mai dispuşi să participe la vot

decât alţi europeni, fapt dovedit de o rată relativ redusă de participare la scrutin

(aproximativ 45%)23.

Democraţia elveţiană semi-directă prezintă o serie de avantaje pentru viaţa

politică, dar şi anumite riscuri24 demne de menţionat. Experienţa a demonstrat, prin

exemplul Elveţiei, că democraţia directă şi stabilitatea politică pot fi realizate

concomitent, dar aceasta depinde de existenţa unor partide şi elite politice rezonabile,

care să dorească construirea acestei durabilităţi. De asemenea, s-a dovedit că populaţia

este aptă de a face alegeri politice directe întemeiate şi raţionale, dar pot exista decalaje

profunde între opiniile exprimate de cetăţeni. Această formă de guvernare conferă o mai

mare legitimitate sistemului politic, dar, în acelaşi timp alegerile reprezentaţilor

populaţiei devin mai puţin decisive sau importante. Trebuie menţionat că acest sistem

reface legătura dintre elitele politice şi preferinţele, interesele oamenilor, dar cu toate că

şi-a dovedit eficienţa în cadrul afacerilor interne ale statului, poate fi destul de riscantă în

politica externă a unei ţări.

Experienţa îndelungată a Elveţiei oferă multe date despre mecanismele

democraţiei directe şi despre comportamentul alegătorilor, dar acest tip de guvernare nu

se poate exporta, ea trebuie dezvoltată pe baza moştenirii specifice a culturii politice din

fiecare stat. Sistemul elveţian demonstrează că participarea politică intensă este posibilă

şi poate juca un rol important, iar pe de altă parte, că o proporţie substanţială a populaţiei

22Wolf LINDER, „Democraţia directă în Elveţia”, Editura Swiss Embassy, Bucureşti, 2008, p. 2423 Ibidem, p. 3624 Ibidem, pp. 27-28

11

este dispusă să discute şi să-şi exprime preferinţele, chiar privind probleme politice

complexe. Elveţia este singura ţară care le permite cetăţenilor să participe la luarea

deciziilor la toate nivelurile administraţiei, de la cea locală la cea naţională. Chiar dacă

există dezavantaje ale democraţiei directe, Elveţia nu a experimentat anarhia sau revoluţia

politică, ceea ce dovedeşte că democraţia directă şi complexitatea societăţii moderne nu

se exclud25.

MODELUL ELVEŢIAN DE DEMOCRAŢIE CONSENSUALISTĂ

Cel mai important factor din spatele succesului Elveţiei poate fi faptul că nu a

avut niciodată posibilitatea de a construi un stat bazat numai pe o religie, o cultură sau o

limbă. Neavând nici o altă posibilitate, decât aceea de convieţuire a tuturor minorităţilor,

aceasta a adoptat modelul democraţiei consensualiste bazate pe compromis şi negociere.

Federalismul este un mecanism instituţional important în democraţia elveţiană deoarece

protejează minorităţile şi face faţă cu succes diviziunii culturale. Referendumurile sunt

principalul motiv pentru care Elveţia, cu coabitarea sa, a abordat modelul de democraţie a

consensului26. În locul unui model concurenţial, cu alternanţa sa de guverne majoritare,

Elveţia are un guvern format din toate partidele politice, a cărui componenţă nu se

schimb. Acest tip de guvernare facilitează ajungerea constantă la un compromis cu

minorităţile lingvistice şi culturale din cadrul societăţii.

Democraţia consensualistă semi-directă plasează controlul final al subiectelor de

mare importanţă de pe agenda politică în mâna cetăţenilor. Legitimarea instituţiilor

provine de la deciziile luate de populaţie. Modelul consensualist elveţian are următoarele

caracteristici27:

Împărţirea puterii executive prin intermediul constituirii unor coaliţii mari

Separarea puterii formale şi informale

Existenţa unui bicameralism echilibrat şi a unei reprezentări a minorităţilor

Un sistem multipartidist

Un federalism teritorial şi non-teritorial, dar existenţa şi a unei descentralizări

25 Wolf LINDER, „Swiss Democracy: Possible Solutions to Conflict in Multicultural Societies”, Editura MacMillan Press LTD, Londra, 1994, p. 13026 Wolf LINDER, „Democraţia directă în Elveţia”, Editura Swiss Embassy, Bucureşti, 2008, p. 2027 Wolf LINDER, „Swiss Democracy: Possible Solutions to Conflict in Multicultural Societies”, Editura MacMillan Press LTD, Londra, 1994, p. 167

12

O Constituţie scrisă şi un drept de veto al minorităţilor

Consiliul Federal elveţian funcţionează pe baza împărţirii puterii executive (principiul

power-sharing), formând o coaliţie pentru a guverna statul. Este alcătuit din şapte membri

(Eveline Widmer-Schlumpf, Moritz Leuenberger, Micheline Calmy-Rey, Pascal

Couchepin, Samuel Schmid, Doris Leuthard, Hans-Rudolf Merz28) care reprezintă cele

trei mari partide (Partidul Creştin Democrat, Partidul Socialist Democrat, Partidul

Radical Democrat) şi Partidul Popular Elveţian, care împart poziţiile executive conform

„formulei 2-2-2-1, stabilită în 1959”29.

Elveţia are un sistem multipartidist, fără ca vreun partid să se apropie de statutul

de partid majoritar. Peisajul politic este atât de neschimbat ca formaţiunile ei geografice,

atât de divers ca şi culturile şi oamenii din acest stat. O multitudine de clivaje între clase,

religii, limbi a determinat un sistem multipartidist luxuriant care reprezintă legătura dintre

societate şi autoritatea politică. Acest sistem de partide nu dispune de o opoziţie

puternică, ci mai degrabă de una difuză care nu se manifestă neapărat în Parlament, şi

este caracterizat de o fragmentare foarte mare ceea ce determină existenţa unor „forţe

centripetale puternice care dau naştere la consens şi negociere; aceste forţe condamnă

adversarii politici să convieţuiască împreună”30. Remarcabila stabilitate a cabinetelor

elveţiene se datorează respectării regulilor, formale şi informale, cu privire la

funcţionarea coaliţiilor. Partidele politice joacă un rol foarte important: ele formulează

alternative la politici publice, informează şi educă publicul, luptă ca politicile propuse de

accestea să fie adoptate în Parlament. Sistemul multipartidist elveţian are câteva trăsături

definitorii31:

Durata mandatului legislativ este fixă, conform prevederilor Constituţiei,

Parlamentul neputând fi suspendat prin nici un mijloc constituţional pe perioada

cât a fost ales, adică pe 4 ani.

Colegialitatea guvernului de coaliţie se manifestă prin faptul că, în eventualitatea

respingerii unui act guvernamental de camerele Parlamentului Federal, întregul

28 Site-ul oficial al Administraţiei Federale elveţiene: http://www.admin.ch/br/dokumentation/mitglieder/departementsvorsteher/index.html?lang=en29 Arend LIJPHART, „Modele ale democraţiei”, traducere de Cătălin Constantinescu, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 5230 Hans DAALDER, (ed.), „Party Systems in Denmark, Austria, Switzerland, The Netherlands and Belgium”, Editura Frances Pinter, Londra, 1987, p. 11431 Ibidem, pp. 125-126

13

cabinet trebuie să îşi asume (colegial) responsabilitatea pentru înfrângerea

suferită. De aceea, din cauza faptului că nici un ministru nu îşi pune în joc

responsabilitatea sau reputaţia sa în propunerile legislative, nu au existat niciodată

căderi ale guvernelor în timpul mandatului parlamentar. Pe de altă parte,

colegialitatea ministerială, mai implică, ideea că toţi cei şapte miniştri federali

sunt egali, deci funcţia de prim-ministru nu există, iar preşedenţia Confederaţiei

este deţinută prin rotaţie, în fiecare an, de unul dintre membri.

Regula proporţionalităţii în alegeri şi ajustarea mutuală în procesul legislativ de

luare al deciziilor favorizează ideea „no single winner takes all, everybody wins

something” (datorită acestui principiu, guvernul elveţian, căruia nu îi este teamă

că nu va mai fi reales, nu îşi ocupă timpul prea mult cu construirea, în prealabil, a

unor programe de politici).

Până în prezent, acest sistem multipartidist a îndeplinit nevoile şi interesele

cetăţenilor, iar astfel satisfacţia publică faţă de performanţele guvernului este foarte

ridicată32, ceea ce dovedeşte pliabilitatea sistemului în condiţiile unei societăţi plurale, aşa

cum este Elveţia. Atât timp cât populaţia va rămâne mulţumită de rezultatele acestui mod

de funcţionare, nu vor exista motive pentru ca acesta să trebuiască să fie regândit,

reînnoit.

O altă caracteristică a democraţiei consensualiste elveţiene este bicameralismul

puternic. La nivel federal, Parlamentul este format din Consiliul Naţional şi Consiliul

Statelor33, ambele camere având o importanţă egală şi aceleaşi drepturi procedurale. Orice

act parlamentar necesită acordul celor două camere. Consiliul Naţional este alcătuit din

200 de membri care reprezintă poporul elveţian. Cantoanele sunt reprezentate

proporţional cu numărul locuitorilor acestora, fiecare având cel puţin un membru.

Consiliul statelor este compus din 46 de reprezentanţi ai cantoanelor. Fiecare unitate

cantonală are 2 reprezentanţi, cu excepţia cantoanelor mai mici, precum: Obwalden,

Nidwalden, etc. care au doar câte un reprezentant.

De asemenea, după cum am menţionat anterior, Elveţia este structurată pe trei

nivele politice: comune, cantoane, confederaţie, element definitoriu pentru un sistem 32 Kurt Richard LUTHER, Kris DESCHOUWER, (ed.), „Party Elites in Divided Societies: Political Parties in Consociational Democracy”, Editura Routledge, Londra, 1999, p. 15833 Site-ul oficial al Parlamentului Federal elveţian: http://www.parlament.ch/e/ra-raete/nratsrat/pages/index.aspx

14

federal de guvernare, care are drept particularităţi o puternică descentralizare, care se

manifestă atât la nivelul cantoanelor, cât şi la nivelul comunelor. Aceste unităţi politico-

administrative se caracterizează printr-o puternică autonomie şi independenţă faţă de

statul federal, având putere de acţiune şi de decizie în nenumărate domenii, ceea ce le

oferă posibilitatea de auto-guvernare, conform criteriilor proprii.

Un alt element ce defineşte democraţia consociaţională este rigiditatea

constituţională, care se regăseşte şi în statul elveţian. Constituţia Federală poate fi

moficată numai cu îndeplinirea unor majorităţi speciale. În vederea amendării

Constituţiei trebuie să se organizeze un referendum care să obţină votul pozitiv nu numai

a majorităţii populaţiei elveţiene, dar şi a cantoanelor34. Această ultimă condiţie,

aprobarea şi de către majoritatea cantoanelor, oferă drept de veto populaţiilor cantoanelor

mici din Elveţia, care constituie mai puţin de 20% din numărul total al cetăţenilor, în ceea

ce priveşte o eventuală modificare constituţională. Aceasta demonstreaza, încă o dată, că

funcţionarea sistemului de guvernământ elveţian, se bazează pe consensul tuturor

grupurilor care alcătuiesc statul federal.

În concluzie, democraţia consensualistă elveţiană este o soluţie viabilă în

condiţiile în care statul este fragmentat de o diversitate de clivaje care determină existenţa

unei societăţi profund divizate, în care convieţuiesc diferite etnii, culturi, religii. Acest

model de guvernare evită adoptarea deciziilor cu majoritate prin intermediul negocierilor

şi a compromisului, elemente esenţiale, mai ales, în probleme ce ţin de minorităţile

culturale. Experienţa Elveţiei a demonstrat că, pe termen lung, rezolvarea paşnică a

conflictelor culturale necesită un respect mutual între grupurile culturale şi dezvoltarea

unor valori comune interculturale. De asemenea, este o formă de guvernământ lentă, care

necesită timp pentru a se definitiva şi pentru a funcţiona, dar tocmai aceste caracteristici

evită declanşarea unor conflicte în cadrul societăţii plurale elveţiene. Într-adevăr,

compromisul politic nu este întotdeauna inovativ, dar aceasta nu reprezintă neapărat un

dezavantaj, mai ales în cadrul unor state fragmentate etnic şi cultural. Regula

reprezentării proporţionale, pe lângă faptul că asigură funcţionalitatea sistemului

multipartidist, are şi o valoare simbolică care determină respectul reciprooc al grupurilor

din interiorul societăţii. Deşi unele elemente ale acestui model de democraţie, pot fi

34 Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene, Titlul al IV-lea, Capitolul al II-lea, p. 44 : http://www.admin.ch/ch/f/rs/c101.html

15

considerate de unii critici, ca fiind mult prea rigide sau stabile, acestea pot face faţă

presiunii de a schimba regulile de funcţionare şi organizare a statului în situaţii de

conflict. Pe de altă parte, federalismul ca mecanism în cadrul democraţiei consensualiste,

oferă autonomie pentru diferitele segmente ale societăţii. Analizând trecutul Elveţiei,

modul special al acesteia de guvernare, se poate afirma, cu siguranţă, că democraţia

consensualistă este singura posibilitate pentru un stat divizat şi multicultural să existe în

condiţii de stabilitate şi să se asigure condiţiile necesare pentru dezvoltarea acestuia.

ANEXA 1

UTILIZAREA INSTRUMENTELOR DEMOCRAŢIEI DIRECTE ÎN ELVEŢIA1874-2007

Instrumentele

democraţiei directe

Total VOTĂRI APROBATE

DA

RESPINSE

NU

Referendumuri

obligatorii

206 154 52

Referendumuri

opţionale

161 88 73

Iniţiative populare 162 15 147

Sursă: Biroul Federal de Statistică, Cancelaria Federală

16

BIBLIOGRAFIE

1. ALEXANDRU, Ioan, IVANOFF, Ivan V., GILIA, Claudia, Sisteme politico-

administrative europene, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2007

2. ARISTOTEL, Politica, III, Editura Antet, Bucureşti, 1996

3. BOGDANOR, Vernon (ed.), The Blackwell Encyclopaedia of Political Science,

Editura Blackwell Publishers, Oxford, 1992

4. CUNNINGHAM, Frank, Theories of Democracy: a critical introduction, Editura

Routledge, Londra, 2002

5. DAALDER, Hans (ed.), Party Systems in Denmark, Austria, Switzerland, The

Netherlands and Belgium, Editura Frances Pinter, Londra, 1987

6. DAHL, Robert A., Despre democraţie, traducere de Ramona Lupaşcu, Editura

Institutul European, Iaşi, 2003

7. LANE, Erik, Democracy: a comparative approach, Editura Routledge, Londra,

2003

8. LIJPHART, Arend, Modele ale democraţiei, traducere de Cătălin Constantinescu,

Editura Polirom, Iaşi, 2006

9. LINDER, Wolf, Democraţia directă în Elveţia, Editura Swiss Embassy,

Bucureşti, 2008

10. LINDER, Wolf, Swiss Democracy: Possible Solutions to Conflict in Multicultural

Societies, Editura MacMillan Press LTD, Londra, 1994

11. LUTHER, Kurt Richard, DESCHOUWER, Kris (ed.), Party Elites in Divided

Societies: Political Parties in Consociational Democracy, Editura Routledge,

Londra, 1999

12. SARTORI, Giovanni, Ingineria constituţională comparată, traducere de Gabriela

Tănăsescu, Editura Institutul European, Iaşi, 2008

13. SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop,

Editura Polirom, Iaşi, 1999

17

14. Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene de pe site-ul oficial al

Administraţiei Federale elveţiene: www.admin.ch

15. Site-ul oficial al guvernării elveţiene la nivel federal, cantonal şi comunal:

www.ch.ch

Site-ul oficial al Parlamentului Federal elveţian: www.parlament.ch

18