22

International Handbook of Clinical Hypnosis. Edited by G. D. Burrows, R. O.

Stanley, P. B. Bloom

Pag. 310-325

Copyright © 2001 John Wiley & Sons Ltd

ISBNs; 0-471-97009-3 (Hardback); 0-470-84640-2 (Electronic)

Aplicatii ale hipnozei clinice la copii

DANIEL P. KOHEN

Universitatea din Minnesota, SUA

PERSPECTIVE ISTORICE

Hipnoza la copii a fost studiată încă din vremurile antice. Multe culturi au o

istorie bogata legata de vindecare, religie şi/sau ritualuri de iniţiere care implică

fenomene de transă sau asemănătoare transei la copii. In timpuri mai recente, aplicaţia

magnetismului animal a Dr. Franz Mesmer a fost utlizată pentru tratarea copiilor, dar şi a

adulţilor. Când Mesmer a fost investigat de comisia Franklin în anul 1784, aceştia au

ajuns la concluzia că efectele clinice descrise nu erau datorate magnetismului, declarând

că manifestările observate erau datorate “imaginaţiei”, acum considerată un element

important în hipnoza la copii.

Inaintea inventării anesteziei medicale, Braid şi Elliotson au aplicat cu succes

strategii de hipnoză multor copii, pentru a facilita confortul acestora în timpul operaţiilor

importante. La sfârşitul sec. al XIX-lea medicii francezi Libeault şi Bernheim au aplicat

hipnoza în terapia tulburărilor comportamentale la copii şi au studiat susceptibilitatea

hipnotică la copil. In manualul sau de hipnoză din anul 1903, J. Milne Bramwell, un

psihoterapeut englez, a raportat succesul folosirii terapiei prin hipnoza, in vindecarea

obiceiurilor ca rosul unghiilor sau a durerilor de cap recurente. Folosirea hipnozei la

1

copiii din America de Nord nu s-a bucurat de prea mare atenţie până la sfârşitul anilor

1950, când folosirea sa a fost promovată de medicii Milton Erickson si Erik Wright, iar în

anii 1960 contribuţiile experimentatului doctor Franz Baumann au făcut ca acesta să

devină primul medic pediatru în funcţia de preşedinte a Societăţii Americane de Hipnoză

Clinică (ASCH).

Mai multe studii asupra aplicaţiilor clinice ale hipnozei la copii (Gardner, 1976,

1978; Olness, 1975) au apărut in anii 1970. In aceeaşi perioada au început studii pentru a

evidenţia eficacitatea clinică şi modificările psihofiziologice asociate cu autohipnoza la

copii. Mai mult, beneficiile aduse de practicarea hipnozei au fost observate la copiii cu

boli cronice, cum ar fi cancerul, hemofilia sau astmul.

Numărul profesioniştilor specializaţi în hipnoza pentru copii a crescut substanţial

în ultimii 25 de ani. Au aparut tot mai multe proiecte fundamentale de cercetare căutând

să înţeleagă efectele clinice ale acestor metode autoreglatoare şi aplicarea lor cu o

precizie mai mare.

Metode hipnoterapeutice cu sau fără altă pregătire autoreglatoare (Ex:

biofeedback) (Culbert, Reaney si Kohen, 1994) oferă profesioniştilor specializaşi în

hipnoza la copii ocazia de a facilita dezvoltarea competenţei şi un sens de

autoperfecţionare la copiii cu care lucrează. Aplicaţii de succes ale autoreglării includ o

centrare pe controlul personal şi luarea deciziilor de catre copil şi o atenţie specifică

acordată preferinţelor copilului în folosirea aptitudinilor imaginative personale.

Cercetările în desfăşurare care examinează caracteristici ale imageriei la copii (Kosslyn,

Margolis, Barret, Goldknopf si Daly, 1990) vor furniza medicilor linii de urmat mai

precise în selectarea abordărilor hipnoterapeutice individuale la un anumit copil.

DEFINIREA SI INTELEGEREA TEORETICA

Funcţional, hipnoza la copii poate fi definită ca o stare alternativă a conştiinţei şi

stării de veghe (similare ca experienţă cu reveria sau imaginaţia) în care atenţia unei

persoane este selectiv centrată, absorbită şi concentrată asupra unei idei sau imagini (cu

2

sau fără relaxare) cu scopul specific de a atinge un anumit obiectiv sau realizarea unui

potenţial.

Din această perspectivă noi probabil “facem” hipnoză când implicăm tinerii noştri

pacienţi în conversaţii în care sunt absorbiţi, sunt atenţi, ascultă şi răspund cererilor.

Majoritatea copiilor intră şi ies din starea spontană asemanatoare hipnozei în timp ce

atenţia lor este concentrată, de exemplu asupra jocurilor video, filmelor preferate (Ex:

Lion king, Pocahontas), fotbalului la televizor, jocurilor “de-a mama şi de-a tata”,

ascultării unei poveşti, jocului cu păpuşile sau altă activitate imaginativă.

Kuttner (1988) a notat că, în special copiii tineri nu au limite bine definite şi trec

cu uşurinţă, natural, şi destul de des din starea de fantezie în cea de realitate.

Aceste stări hipnotice naturale, spontane sunt în general pozitive, ele fiind

caracterizate ca fiind stari hipnotice “induse”, datorită absorbirii în fantezie/imaginaţie,

atenţiei mărită şi sugestibilităţii înalte. Deşi relaxarea facilitează stările hipnotice la copii

în unele cazuri, nu este universală sau necesară pentru hipnoza la copii. Deşi

încremenirea spontană şi raspunsul prin relaxare poate fi observat la copii la fel ca la

adulţi, copiii mai tineri, sub 6-7 ani de obicei nu prezintă o relaxare vizibilă (şi de aceea

nici nu ar trebui să fie aşteptată) în timpul hipnozei. Mai mult decât lipsa relaxării

evidente, copiii mici aflaţi în stare de hipnoză, de obicei se miscă în scaunul lor sau în

încăpere ca parte a absorbţiei şi angajamentului în fantezie. In asemenea experienţe

hipnotice copiii preferă să nu închidă ochii. Conştienţi de acest lucru, clinicienii îşi

modifică modul de abordare şi limbajul pentru a facilita această “hipnoză activă alertă”.

Există multe căi prin care clinicianul specializat ăn copii poate ghida copilul spre

aceste stări ale concentrării focusate; fie că se încearcă rezolvarea unei probleme,

controlarea disconfortului, uşurarea şi eliminarea anxietăţii, ameliorării unui

comportament, sau modularea evoluţiei unei boli, căile disponibile fiind limitate numai

de creativitate şi relatia terapeutica dintre clinician şi copil: metode de inducţie şi strategii

pentru începerea hipnozei sunt foarte numeroase, incluzând tehnici de relaxare şi

imagerie mentală virtual nelimitate (RMI), biofeedback, terapie prin artă, muzică şi

terapie prin mişcare (Olness si Kohen, 1996).

3

Scări ale susceptibilităţii sau ale sugestibilităţii hipnozei au fost descrise la

începutul secolului al XIX-lea în lucrările medicilor Liebeault şi Bernheim şi mult mai

recent, în anul 1963 în lucrarea London’s Children’s Hypnotic Susceptibility Scale si

Morgan and Hilgard’s Stanford Hypnotic Susceptibility Scalefor children in anul 1979

(Olness si Kohen, 1996) (scala de susceptibilitate hipnotică Londra şi scala de

susceptibilitate hipnotică Stanford pentru copii). Din păcate, nici una dintre aceste lucrări

nu au avut o valoare predictivă însemnată în anticiparea succesului clinic sau al eşecului

hipnozei la un anumit copil, la un grup de copii, sau ăn scop diagnostic. Totuşi, cercetări

în curs referitoare la proprietăţile şi caracteristicile imageriei la copii (Kosslyn, 1990) vor

furniza mai multe linii de ghidare în selectarea abordării clinice individuale la copil.

Studiile trebuie să definească şi să identifice scala ideală a susceptibilităţii hipnotice la

copii. Teoretic, o astfel de scală ar trebui să fie:

1. scurtă (Ex: 5-15 minute)

2. interesantă şi atractivă

3. specifică şi sensibilă din punct de vedere al dezvoltării copilului

4. specifică şi sensibilă în ce priveşte stilul de învăţare al copilului

5. multisenzorială şi probabil discriminativă senzorial

6. fără prejudecăţi culturale

7. predictivă (va ghida un clinician în determinarea tipului strategiei hipnotice

care este cea mai potrivită pentru un anumit copil cu un anumit stil de

învăţare, la un anumit nivel de dezvoltare şi cu o anumita problemă)

In timp ce asteptăm dezvoltarea creativă a acestui ideal, studiile existente şi

creşterea numărului de cunoştinţe clinice referitoare la hipnoza la copii ne permit să

avem un punct de plecare. In practica clinică cu copii, noi presupunem că toţi copiii (cu

exceptia celor cu retard mental sever sau moderat) pot avea o responsivitate hipnotică

pozitivă. Pornirea de la această predicţie pozitivă putem identifica acei factori care ar

putea afecta rezultatul final; inclusiv istoricul personal al copilului (şi a familiei sale) şi

dorinţele lor, motivaţia şi expectanţa unor schimbări şi a unor rezultate pozitive.

Deoarece ştim că hipnoza folosită de către clinicienii cu pregatire adecvată este sigură,

4

eficientă şi nu are efecte adverse secundare, (Kohen si Olness, 1993), ea poate deveni o

potenţiala unealtă importantă în managementul primar şi secundar al varietăţii de

tulburări întâlnite în pediatrie.

APLICATII IN INGRIJIREA SANATATII COPIILOR

Hipnoza oferă oportunităţi pentru experţii în sănătatea copiilor pentru a facilita

succesul şi competenţa la copiii lor pacienţi. Ca şi la orice strategie de tratament care

poate fi aplicată, succesul este subordonat înţelegerii pacientului asupra a ceea ce se

întâmplă şi de ce, şi nu numai asupra comportamentului pacientului în conformitate cu

cadrul de lucru teoretic sau aşteptările clinicianului. Metode de succes ale hipnoterapei

includ o concentrare asupra luării unei decizii şi asumării controlului de către copil şi

atenţia acordată preferinţelor copilului în folosirea aptitudinilor lor imaginative.

CONSIDERATII ASUPRA DEZVOLTĂRII

Ce, când, cum şi de ce apare transa hipnotică la copii depinde de multi factori:

copil, clinician, familie şi variabile circumstanţiale. Vârsta nu are mare importanţă şi este

mult mai puţin importantă decât nivelul de dezvoltare/ maturare al copilului, abilitatea sa

de a demonstra înţelegerea limbii, şi abilitatea lor de concentrare şi/sau atingerea unui

scop. Suntem mai interesaţi să ştim unde se află copilul din punct de vedere

developmental pentru a putea şti dacă de la el ne putem aştepta în mod rezonabil să

răspundă la strategiile care ar fi utile, de exemplu în cazul copiiilor de vârstă preşcolară.

Pentru un asemenea copil trebuie să întrebăm dacă poate fi atent la o carte cu poze,

implicarea într-o poveste de noapte bună, sau daca ascultă şi participă într-o poveste

înregistrată pe casetă.

5

Metodele hipnotice trebuie să fie concepute în aşa fel încat să fie congruente

nivelului de dezvoltare al copilului. Un copil de 9 sau 10 ani care este întârziat din ounct

de vedere al dezvoltării şi funcţionează la acelaşi nivel ca şi un copil de 5 ani, ar trebui să

fie abordat prin hipnoză la nivelul unui copil de 5 ani. Similar, un copil precoce de 10 ani

ar putea să fie tratat mai bine într-un fel potrivit unui copil de 12 sau 13 ani.

Personalitatea individuală, preferinţele, stilul de învăţare, relaţiile în familie, experienţele

anterioare şi istoricul medical au o contribuţie critică în alegerea metodelor hipnotice

specifice, strategiilor şi structurării sugestiilor pentru a ajuta pacienţii.

APLICATII CLINICE

Aplicaţiile clinice în hipnoza la copii poT fi împărţite în şase mari categorii

(Tabelul 22.1). Aceste categorii ne furnizează o modalitate practică de gândire referitor la

felul în care aceste tehnici pot fi aplicate într-o varietate de situaţii clinice la copil.

Etichetele clinice care urmează ilustrează exemple ale aplicaţiilor specifice, şi folosirea

limbajului hipnotic atât în conversaţia pre-hipnotică, cât şi în timpul hipnozei în cadrul

clinic.

Table 22.1 Categorii ale aplicaţiilor clinice în hipnoza la copii

1 Tulburări şi probleme legate de obiceiuri – de exemplu sugerea degetului, rosul

unghiilor, tragerea de păr (Trichotillomania), enurezis

2 Probleme de comportament - de exemplu tulburari de adaptare, manie, rivalitate

faţă de semeni

6

3 Tulburări biocomportamentale – de exemplu astm, migrene, sindromul Tourette,

hipertensiune, colon iritabil, urticarie

4 Durere – de exemplu durere acută (în cazul loviturilor, bolilor sau intervenţiilor

medicale) sau durere cronică şi recurentă (în cazul bolilor sau disabilităţiilor cronice,

traume, proceduri recurente)

5 Anxietate – de exemplu performanţa (tracul, recitalurile, examenele şcolare,

sporturile), depresii acute şi jale (moarte, divorţ, etc.), sindromul de stres post-

traumatic (PTSD), tulburari anxioase, fobii

6 Boli cronice/Boli Multisistemice/Boala terminală – de exemplu hemofilia, SIDA,

fibroza chistică, glaucomul, bolile cronice renale (dializa), cancer, tulburări

autoimune

TULBURARI HABITUALE

Tratarea tulburărilor habituale ale copiilor prin învăţarea relaxării şi a imageriei

mentale (RMI) şi auto-hipnoza (Kohen, Olness, Kolwell şi Heimel, 1984; Gardner, 1978;

Sugarman, 1977) au avut foarte mult succes şi au dat satisfacţie clinicienilor. Când un

copil cu un obicei arată interes şi dorinţă pentru ca această obisnuinţă sa ia sfârşit, se

poate cu încredere învaţa auto-hipnoza ca o metoda de elecţie, inducând familiei

expectaţia că prin practică această problemă ne aşteptăm să dispară. Majoritatea copiilor

care doresc să elimine o tulburare habituală invaţă RMI foarte usor (una sau douî şedinţe

terapeutice). Cu o repetare regulată copiii demonstrează începerea rezolvării simptomelor

în patru sau cinci şedinţe (Kohen si altii, 1984). Dilema substituirii simpomelor, descrisă

în managementul hipnoterapeutic al obişnuintelor la adulţi, este rareori întâlnită (Gardner,

1978; Olness, Kohen, 1996) la copii.

Pentru tulburările habituale – cât şi pentru majoritatea, daca nu toate, problemele

de sănătate a copilului – este critic pentru clinician nu numai să realizeze o alianţă

terpeutică cu copilul, dar în acelaşi timp să ofere educaţie specifică asupra modului în

care funcţionează corpul în relaţia cu problema lor. Este important să se formuleze într-un

7

limbaj pe înţelesul copilului modul în care “obisnuinţa” a apărut. Analogiile metaforice

cu computerul sunt deseori utile în discuţiile cu copiii despre ce sunt obisnuinţele, cum se

dezvoltă ele şi pe de altă parte cum putem învăţa să preluăm controlul asupra eliminarii

lor.

Următorul exemplu prezintă un limbaj asemănător hipnozei şi sugestiei şi dă tonul

pentru modelele de limbaje, expectanţe şi sugestii care pot fi oferite în timpul pregătirii

hipnotice mai formale care urmează.

ENUREZISUL NOCTURN

Cu toate că la început enurezisul nocturn nu este probabil o tulburare habituală

adevarată, elemente ale problemei includ comportamente de obisnuinţă/condiţionate şi

prezentarea lui ca atare este de obicei eficientă în influenţarea copilului în favoarea

schimbării. Inainte de introducerea hipnozei, este necesară o anamneză medicală

completă, examen medical şi o analiză a urinei, pentru ca atât clinicianul cât şi familia să

fie siguri că nu există probleme fizice medicale uşor de remediat şi care ar explica udarea

patului (Olness, 1975; Kohen, 1990). Clinicienii vor trebui să se străduiască să înţeleagă

atitudinile şi convingerile pacientului şi familiei asupra originii udării patului şi

aşteptările în ce priveşte rolul lor în rezolvarea cu succes a problemei. O explicaţie uşor

de înţeles a fiziologiei şi anatomiei genitale normale permit ca înţelegerea, educarea şi

eventual stapanirea sa se produca mai rapid. In acest context enurezisul poate fi prezentat

ca similar unei obişnuinţe odată cu introducerea hipnozei ca o strategie folositoare pentru

eliminarea acestei obişnuinţe.

CLINICIANUL: Deci cum se face că ai venit să mă consulţi?

COPILUL(de exemplu un baiat de 9 ani): Am o problemă cu udatul patului.

CLINICIANUL: Spune-mi câte zile pe săptămână te trezesti într-un pat uscat.

[In absenţa hipnozei formale, o schimbare în limbaj şi focusare începe să

“planteze seminţe” pentru folosirea în viitor a sugestiilor hipnotice. In acest exemplu

concentrarea pe PATUL USCAT este mai utilă decât centrarea pe umezire].

8

COPILUL: Majoritatea zilelor...uh...oh, câte sunt uscate?...Nu m-am gândit niciodată la

asta, să vedem...cam de două, câteodată trei, cred.

CLINICIANUL: Oh, deci două zile pe săptămână te trezeşti uscat. Si cum e în timpul

zilei, îţi uzi vreodată pantalonii?

COPILUL: Niciodată!

CLINICIANUL: Vrei să spui în fiecare zi, toată ziua eşti uscat şi anumite nopţi – 2 în

fiecare săptămână – eşti de asemena uscat? O sa îmi fie mai uşor să te ajut decât am

crezut! [Această reformulare în contextul discuţiei de rutină în cursul anamnezei continuă

să “pregătească” hipnoza “oficială”, mai formala, care va urma]. Deci, cum faci asta?

COPILUL: Ce sa fac?

CLINICIANUL: Cum faci asta...cum rămâi uscat toată ziua? [în acest context intenţia

este să îl înveţi şi să întareşti faptul că, copilul îşi controlează corpul şi să conduci

discuţia asupra modului cum funcţioneaza corpul].

Deci, cand erai mai mic [O sugestie indirecta de intarire a eului pacientului, care este

acum mai in varsta], parintii te-au invatat. Foarte curand dupa aceea ai stiut automat, nu?

Deci daca acum trebuie sa te duci la toaleta nu trebuie sa anunti in gura mare ca trebuie

“sa fac pipi”, si apoi sa te duci la toaleta, nu este asa? Desigur ca nu...de obicei doar te

duci, nu este asa? Sa zicem ca iti vine sa faci pipi acum, cum ai stii asta?

[Majoritatea copiilor raman perplexi pentru moment dupa care vor raspunde de obicei

spunand “simt ca imi vine...” care de fapt este o invitatie pentru intrebarea “Da, dar cum

stii ca iti vine?”. In eventualitatea că, copilul nu este informat despre nervi, semnale si

creier, este usor de adaugat “De unde stii de unde vine semnalul sau mesajul si unde

merge?”. Aceasta permite o evolutie naturala spre o discutie despre corp. O explicatie

simpla include descrierea inimii ca o pompa, rinichii ca un filtru sau un curatitor al

sangelui, si locul unde este facuta urina, si vezica ca un sac cu un muschi in jurul lui, de

exemplu locul care depoziteaza urina pana cand vine timpul sa urinezi. Noi punem

accentul pe prezenta unei “usi” sau “porti” la vezica, care ramane inchisa cat urina

ramane in vezica si care se deschide ca sa lase urina in toaleta, acolo unde ii este locul.

Ideea ca aceasta “poarta” este facuta din muschi este prezentata ca o analogie cu ceilalti

muschi ai copilului , impreuna cu:

9

Cine controlează muschii tai? Ai dreptate, tu esti acela, si in special care parte a ta este

“seful” muschiilor? Intr-adevar, ai dreptate, computerul pe care il numim creier. Deci

cand trebuie sa urinezi cum iti dai seama...? Vezica ta trimite un semnal creierului pentru

ca sa-i spuna ca e plina...nu ti-l spune cu voce tare, dar daca ar face-o ar suna cam asa

“Hei, creierule, sunt plina!”; si creierul tau va primi mesajul si ii va raspunde vezicii “Iti

multumesc pentru ca ai sunat, dar acesta este un ordin sa tii te rog usa inchisa, pentru ca

nu este frumos sa faci pipi pe scaunul domnului doctor!”. Ai prefera sa o spui in gura

mare in modul asta sau ai prefera sa o gandesti in gandirea ta interioara, sau doar se

intamplă aşa in mintea ta? [In acest fel in schema de educare despre cum functioneaza

corpul aceasta este introducerea si validarea conceptului de “idei subconstiente” si

“gandire interioara”. Ca si alte schimbări în limbaj, acestea pot fi cu usurinta utilizate mai

tarziu in hipnoza formală si vor avea adaugat beneficiul de a nu fi noi pentru copil la acel

moment.]

Ai prefera sa spui in gura mare “OK, picioarelor, mergeti la baie, mainilor, deschideti usa

si deschideti slitul de la pantaloni si tintiti si apoi: vezico, deschide poarta si lasa sa curga

urina in toaleta?!”, sau vrei doar sa o faci? Desigur, pur si simplu ai face-o deoarece

creierul si vezica ta stiu cum sa vorbeasca una cu alta deoarece le-ai invatat cu mult

timp in urma si acum ele au obisnuinta automata de a o face fara sa te gandesti la ea.

Prin permiterea de timp intermitent pentru a raspunde la intrebari, clinicianul

poate sa avanseze spre sugestia “acum ca stii asta, probabil realizezi ca aceasta problema

probabil s-a intamplat (la trecut), din cauza ca vezica si creierul nu au vorbit unul cu

celalalt noaptea din cauza ca au intrat intr-o obisnuinta accidentala (se sterge vina) de a

nu vorbi unul cu altul. Utilizand gandirea interioara cum o sa te invat eu prin hipnoza poti

sa ii ajuti pe ei sa isi faca un nou obicei astfel incat tu sa te trezesti uscat dimineata”

(Referirea “poti sa ajuti” este un apel la eul care ajută şi este in crestere al copilului.

Mentiunea “ei” cu referire la creier si vezica este cu o sugestie intenţionat disociativa

pentru a-i distanta pe ei de responsabilitate).

Aceste explicatii au ca scop urmatoarele: (a) inceperea eliberarii de vina si rusine;

(b) furnizarea unui mod logic de gandire asupra problemei; (c) sadirea semintelor

motivatiei si a asteptariilor pozitive pentru rezolvarea problemei prin auto-hipnoza.

10

PROBLEME DE COMPORTAMENT

Învăţarea auto-hipnozei are valoare in mare masura ca un adjuvant in

managementul unei game largi de “probleme de comportament”, servind deseori pentru a

ajuta un copil si familia pentru a intrerupe tiparele comportamentale maladaptative

suficient pentru a permite schimbarilor sa se produca.

O abordare a acestui grup de probleme necesita stabilirea unor obiective specifice.

Acestea pot include o imbunatatire a adaptarii, ameliorarea anxietatii si facilitarea

obţinerii unei mai bune stime de sine cu ajutorul auto-hipnozei, mai degraba decat

asteptarea rezolvarii problemelor asa cum cineva ar putea rezonabil sa se astepte in

tratarea tulburarilor habituale.

Mania copiilor sau crizele de furie temperamentala se pretează cu usurinta la

interventiile hipnotice. Invatarea auto-hipnozei de multe ori oferă copilului ceva

constructiv, personal, si relaxant pe care el/ea poate sa o faca pentru a-l ajuta sa intrerupa

mania, neajutorarea si/sau pierderea controlului care insotesc de obicei comportamentul

furios. Copiii invata repede atunci cand practica auto-hipnoza in mod regulat cand nu

sunt furiosi, se auto-educa sa se auto-cotroleze repede “cand au intr-adevar nevoie”.

STUDIU DE CAZ: SARAH

Sarah, o fetita de opt ani, a fost adusa la Clinica de Programe Comportamentale

pentru Copii pentru “probleme de comportament”. Acestea includeau faptul ca ii

persecuta pe sora ei de 7 ani si pe fratele ei de 5 ani, comportamente disruptive in

programul de dupa scoala, si sfidare si izbucniri de furie aproape zilnice in interactiunea

cu parintii. Ea a intrunit criteriile pentru un diagnostic de tulburari de sfidare opozitionala

si nu a avut ADHD sau dificultati de invatare. Terapia pentru Sarah si familia ei a inclus

in principal managemantul comportamental inclusiv intalniri de familie si negocieri.

Pentru izbucnirile ei de furie, Sarah a fost invatata auto-hipnoza care inludea:

11

“cu ochi inchisi sa ai o reverie cu un scop, despre tine, facand ceva ce iti place foarte

mult,...sa te bucuri intr-adevar de el in mintea ta ca si cand s-ar intampla chiar acum.

Poate ca vei fi mergand pe bicicleta cu prietenii tai...cand te simti foare bine imaginandu-

ti asta da drumul unui video si televizor imaginar intr-un colt al mintii tale. Spune-mi ce

program este (ea clatina din cap). ACUM...pentru a invata ceva cu adevarat interesant si

foarte important, urmareste un film din ziua trecuta cand te-ai simtit intr-adevar indispusa

si nervoasa acasa, in legatura cu ceva ce a facut fratele tau (ea va clatina din cap fara sa-i

fie cerut). Acum apasa STOP pe telecomanda si pune un film cu o Sarah fericita care

creste mare...vezi cum zambeste si uita-te ce mandrii sunt tatal si mama ei...si ce mandra

e ea...grozav!”.

Sarah a fost invatata o a doua metoda sa stapaneasca furia: “cand incepi sa simti

ca simtamantul de nebunie apare, vezi ce culoare are si ce forma...si imagineaza-ti un

robinet in marginea acelui triunghi rosu al furiei. Acum, da drumul la robinetul din

mintea ta...lasa sentimentele de furie sa iese afara din gandirea ta in fata ta, din fata ta in

gatul tau, in jos, pe umar, in bratul tau si jos in mana ta. Cand furia a ajuns cu totul in

mana ta strange mana intr-un pumn puternic, respira adanc si tine-l...tine pumnul strans in

timp ce numeri...incet...inapoi de la 5...4...3...2...1...0 si cand ajungi la 0 da drumul incet

la respiratie, asa...si te vei simti relaxata cu totul, si imagineaza-ti ca ai aruncat

sentimentele de manie foarte departe...in gunoi, sau in spatiul intergalactic...deoarece nu

avem nevoie de ele acum ca stii eşti relaxată... grozav! priveste inapoi in mintea ta si uita-

te in ce culoare si in ce forma s-au transformat sentimentele de furie...bine...vezi ce

culoare si ce forma are sentimentul de relaxare si de comfort...si mai controlat...si atunci

cand esti asa calma poti sa vorbesti chiar mai usor cu mama si cu tata...”.

In mod analog pregatirea prin auto-hipnoza centrată pe control si relaxare este un

adjuvant eficient in managemantul tulburarilor de adaptare, in crearea respectului de sine

prin intarirea eului, si un element cheie in managementul global al stresului.

O implicare cooperantă si informata a familiei poate fi realizata prin invatarea

parintiilor despre auto-hipnoza (de exemplu printr-o experienta demonstrativa de hipnoza

cu ei insisi sau prin vizionarea unor scurte exemple inregistrate video) astfel incat ei sa

inteleaga ceea ce invata copilul lor. Avand aceasta conştiinţă şi informatie, parintii sunt

mult mai doritori si se simt mult mai bine cu cererea care va urma de a oferi copilului

12

libertate si autonomie pentru a dezvolta aceasta aptitudine, acasa fara a-i fi amintit de

catre ei, fara interferente, sau un grad ne-necesar de implicare. Aceasta poate sa includa

cererea specifica catre parinti sa nu-i aduca aminte copilului sa isi “practice” auto-

hipnoza. Pentru a facilita aceasta copiii sunt incurajati sa il sune pe clinician cand apar

intrebari, centrându-se pe ideea ca nu parintii, ci clinicianul este “antrenorul” sau

profesorul pentru practicarea hipnozei. O astfel de abordare promoveaza autonomia si

face loc pentru continuarea dezvoltarii relatiei clinician-copil. Aceasta abordare este atat

potrivita cat si acceptabila pentru majoritatea familiilor cu exceptia copiilor sub 4 sau 5

ani care pot sa nu fie capabili sa isi aduca aminte, sau pot sa nu fie suficient de autonomi

sa duca la bun sfarsit exercitiile de auto-hipnoza de unii singuri. In aceste situatii este

important ca parintii sa fie instruiti sa fie “antrenorul” acasa cu indicatii de la clinician.

Parintii difera in ce priveşte acceptarea şi complianţa la aceste indicatii si managementul

trebuie sa fie individualizat.

TULBURARI BIOCOMPORTAMENTALE

Aceste grup de tulburari cu origini si efecte psihopatologice clar identificate a fost

traditional inteles ca avand componente psihoemotionale semnificative. Exemplele includ

astmul, migrenele, encopresisul, sindromul Tourette si colonul iritabil, toate acestea fiind

cunoscute ca incluzand stresul psihologic datorita faptului ca doar un stimul poate

declansa exacerbarea sau poate promova dificultati in legatura cu boala. Invatarea auto-

hipnozei ca o componenta integrala a unei abordari manageriale atotcuprinzatoare are

scopul dublu de a promova un sentiment global de auto-control si de a furniza o strategie

pentru reducerea simptomelor.

In cazul unui copil cu encoprezis, de exemplu auto-hipnoza poate fi o strategie a

unui plan terapeutic multimodal care implica educarea asupra anatomiei si fiziologiei

gastrointestinale, indrumare nutritionala (spre o dieta anticonstipanta), modificari de

comportament si auto-monitorizare pentru valoarea ei in auto-reglare (de exemplu mersul

regulat la toaleta dupa mese cu un sistem de recompense cu buline pe un tablou).

13

Eficienta hipnozei in reglarea functiilor care in trecut se credeau a fi involuntare a

fost acum bine stabilita prin cercetari. Acestea includ demonstratii de auto-reglare a

temperaturii periferice (Dikel si Olness, 1980), raspunsul audio-evocat pornit din creier

(Hogan, Olness si MacDonald, 1985), fluxul de oxigen transcutanat (Olness si Conroy,

1985), imunoglobulina salivara (Olness, Culbert su Uden, 1989), migrenele (Olness,

MacDonald si Uden, 1987), functiile pulmonare (Kotses, Harver, Segreto si altii, 1991;

Kohen, 1995 b), si ticurile si sindromul Tourette (Kohen si Botts, 1987; Kohen, 1995 a).

Copiii cu astm invata cu usurinta sa foloseasca auto-hipnoza si biofeedback-ul

pentru a modula episoadele acute de sufocare/ wheezing. (Kohen, 1986; Kotses si

altii,1981; Kohen si Wynne, 1997; Kohen, 1995 b). Copiii cu astm care invata auto-

hipnoza au mai putine vizite la camera de urgenta, mai putine zile lipsa de la scoala si un

mai bun simt al controlului (Kohen, 1995 b). Tinerii cu migrene juvenile care invata RMI

sunt mai eficienti in a reduce intensitatea, frecventa si durata durerilor de cap, decat

grupul de pacienti din grupul de control sau pacientii care iau propranolol (Olness,

MacDonald si Uden, 1987).

La toate hipnoterapiile cu copiii, sugestiile hipnotice precise depind de imaginatia

personala a copilului (de exemplu activitati favorite), de intelegerea intelegerea

individuala a problemelor lor, si de sentimentele si imaginile la care ei se raporteaza in

asociere cu modulatia problemelor lor. O fata de 11 ani cu migrene, a fost rugata sa

realizeze un desen cu migrena si un desen cu comfortul (de exemplu fara durere de cap).

Ea a desenat o amestecatura haotica de linii mazgalite rosii, negre si albastre pe care le-a

intitulat “Migrena”; dupa care a desenat o scena cu o plaja completata cu cearceaf de plaj,

o umbrela, o carte, un casetofon si o bautura cu un pai. Cand a venit timpul sa selecteze

imaginea hipnotica “unde nimic nu te deranjeaza si unde nu ai avut niciodata o durere de

cap”, alegerea a fost clara (Kohen si Olnes, 1993).

STUDIU DE CAZ: BARRY

14

Barry este un baiat de peste 12 ani la care i-a fost prescrisa hipnoza de catre

neurologul pediatru pentru migrene. Un baiat destept, Barry a spus “am dat peste

recomandarea doctorului _____ care a spus ca as putea sa invat sa ma hipnotizez singur

pentru migrenele mele...daca as putea sa scap de migrene ar fi nemaipomenit...”. Barry si-

a detaliat cei 7 ani de istorie a durerilor de cap care au inceput la gradinita.

Acetaminofenul a fost de ajutor dupa care a incetat “sa mai functioneze”. Ibuprofenul a

fost descris ca ajutand in aproximativ jumatate din durerile de cap, dar ei preferau sa nu

utilizeze medicamente. Tipic pentru migrene, durerile de cap ale lui Barry apăreau in

zona frontală şi de multe ori, incepand unilateral si “cateodata ocular”. El era sonofobic si

fotofobic in timpul durerilor de cap, şi a sesizat declansatori care includeau lumini

stralucitoare ca televizorul sau computerul, stres, de exemplu asteptarea unui test scolar si

de a fi “foarte mic si un pic imbrancit”. Barry descrie oboseala si lipsa poftei de mancare

ca fiind asociate cu dureriile lui de cap. Majoritatea dureriilor de cap durau 1-2 ore cu

toate ca unele au durat toata ziua. El a prezentat dureri de cap zilnice, in special in ultima

luna, cu jumatate din ele fiind “normale” si jumatate fiind migrene.

Ideea unei rigle gradate a durerilor de cap de la 0 la 12 a fost introdusa. Barry a

prins repede ideea si a spus “de obicei e un 3 sau 4...fara ibuprofen cea mai mare va fi 9,

cea mai mare din toate cate au fost a fost 10 sau 11 si de obicei trebuie sa fie 6, inainte ca

sa cer medicamente. Asta face durerea de cap sa “coboare la 2 sau 1 sau 0”. El spune ca

poate sa redevină el însuşi cand este 1 sau 2. Scopul lui Barry a fost sa reduca durerea de

cap “sub 2, poate chiar 1,75”.

Barry avea deasemenea alergii respiratorii de la varsta de 6 ani, era mic de statura

(cel mai mic din clasa sa- clasa a şaptea), iar odata a fost descoperit incercand sa

paraseasca casa in mijlocul noptii, in somn.

La a doua sedinta de tratament, calendarul lui Barry arata dureri de cap aproape

zilnice in ultimele 2 saptamani, iar aprecierile facute de el erau de “7”. El si familia lui au

urmarit o caseta video cu alti copii care invatau auto-hipnoza. El a fost invatat un

exercitiu de hipnoza prin care trebuia sa se concentreze asupra unei loc preferat, relaxare

progresiva, si imaginandu-si durerea de cap “rigla” in mintea sa, ajustand-o in orice fel

dorea. Au fost spuse povesti despre alti copii care isi ajustau riglele lor, de exemplu “am

cunoscut o fetita de 7 ani care avea dureri de burta si de fiecare adata cand o durea burta

15

isi inchipuia un lift in mintea ei si in functie de cat de dureros era, ea se afla la acel

nivel...deci daca era un 4 ea isi inchipuia ca se afla la etajul 4 si se intindea si apasa

butonul liftului sa coboare la 3... lumina se va stinge la 4 si se aprinde la 3...dupa aceea se

stinge la 3 si se aprinde la 2...asta-i. Dupa aceea 1 si apoi 0 si cand se dadea jos din lift

durerea de burta disparea. Şi a mai fost un baietel de 11 ani care avea dureri de cap şi îsi

inchipuia ca el calatoreste in interiorul propriului sau corp, ca urca la computerul central

numit creier, gaseste intrerupatoarele pentru durere de cap si le opreste... Nu stiu ce căi

vei descoperi tu, dar le vei gasi...”. El a fost invăţat auto-hipnoza in timpul acestei prime

experiente si a fost de acord sa faca exercitii zilnice.

La a treia şedinţă, cu doua saptamani mai tarziu, Barry a raportat cu mandrie

practicarea auto-hipnozei zilnic la ora de culcare si numai trei dureri de cap in ultimele 2

saptamani. La a patra şedinţă, cu inca 2 saptamani mai tarziu, a raportat 2 dureri de cap,

de care “am scapat in 5 minute cu auto-hipnoza”. Mama lui Barry a fost entuziasmata sa

noteze diferentele uimitoare ale lui, notand nu numai absenta durerilor de cap, dar si

faptul ca nu mai venea de la scoala extenuat, si cu totul parea mult mai fericit.

DUREREA

Copiii cu dureri acute sunt de obicei cei mai usor de tratat pacienti cu ajutorul

tehnicilor hipnotice deoarece ei sunt foarte motivati in a se simti mai bine, sa

restabileasca un sentiment de control in viata lor, si sa se scape cu totul – sau cel putin sa

scada – discomfortul. Intr-un cabinet, camera de urgenta, centru medical de urgenta, sau

chiar la locul unui accident, este foarte important sa vorbesti cu un copil ranit sau bolnav

intr-o maniera convingatoare si totodata linistitoare si credibila. Copiii intr-o situatie de

urgenta de durere acuta sunt deja intr-o stare hipnotica spontana si negativ focalizata,

negativa in concentrarea acuta focusata pe rana, pe sangerare si pe frica, ca lucrurile vor

merge mai prost (Kohen, 1986; Olness si Kohen, 1996; Kuttner, 1997). Din acest motiv

trebuie sa ne alegem limbajul de comunicare foarte cu grija si sa modulam ceea ce

spunem si cum spunem pentru a canaliza atentia inspre sentimentele pozitive, asteptari si

cooperare. Cand un clinician spune empatic unui pacient copil in camera de urgenta “Uh,

asta chiar doare” aceasta identifica imediat clinicianul ca un bun observator, canalizeaza

16

dorinta si abilitatea copilului de a fi atent la clinician si deschide oportunitatea de alte

sugestii hipnotice spre usurare: de exemplu, “ma bucur ca ai venit la doctor, probabil ca

in curand nu o sa mai doara asa de tare” sau “probabil ca o sa continue sa doara pana

cand nu o sa mai trebuiasca sa doara...acum esti aici si stii ca o sa primesti ajutor...”.

Asemenea reformulări pozitive pot fi usor intărite prin metode hipnotice creeate pentru a

permite copiilor sa-si schimbe parerea in legatura cu discomfortul; de exemplu am putea

spune “Ar fi ok sa te ducem cu gandul in alta parte?” sau “Ce vei face cand o sa ajungi

acasa, dupa ce ne ocupam de asta?”. Mai presus de distragere, aceste afirmatii ofera

copilului o convingere ca ea/el va ajunge acasa. Similar, copiii cu dureri acute, de obicei

accepta “permisiunea” directa sau sugestiile, pentru a-si disocia durerea; de exemplu

“Inchide-ti ochii, gaseste butoanele din mintea ta care controleaza discomfortul...gaseste-l

pe acela pentru picior...ce culoare are el in mintea ta?...ce forma? Este un intrerupator,

sau o rotita, sau este o maneta? Acum opreste-o...apoi 1–2–3, s-a oprit, observa cat de

diferit te simti…foarte bine!”. Adaugand relaxarea, disocierea spre un loc preferat,

hipnofantezia, sau analgesia prin curatarea partii lovite a corpului cu “un lichid special

care este recomfortant”, sunt strategii aditionale care ar putea functiona, in special in

cazul cand sunt adaptate nevoilor copilului (Kohen si Olness, 1993; Olness si Koben,

1996).

Pentru injectii, vaccinuri, luare de sange, perfuzii, o fractura, sau deplasare de

coloana, este de obicei posibila planificarea tratamentului si asistentei hipnotice. Aceasta

permite si ar trebui sa includa o explorare creativa a tehnicilor care pot fi aplicate cel mai

bine la un anumit copil, şi repetiţia o anumita procedura. Nenumăratele metode de control

a durerii (si anxietate) prin hipnoza (Olness si Kohen, 1996) includ:

1. Recreerea sentimentului de amorţeală din rememorarea anesteziilor (locale)

precedente

2. practicarea discomfortului modulator in timpul opririi “butonului durerii”

3. alungarea discomfortului prin eliminarea sa in bule de aer (la propriu si

imaginar)(Kuttner, 1986, 1988, 1997, 1999; Sugarman, 1997)

4. imaginarea unei calatorii aventuroase in interiorul corpului pentru a instala o

bariera de protectie impotriva semnalului care vine de la o potentiala sursa de

17

durere, spre creier. Cand procedurile sunt recurente si ce este anticipat este

incarcat emotional din durerea rechemata dintr-o procedura precedenta,

adaugarea amneziei hipnotice poate fi benefică.

Amintirile dintr-o durere anterioara pot afecta dramatic perceptia copilului si

comportamentul sau in timpul unui următor episod dureros în cadrul unui sindrom

recurent (de exemplu dureri abdominale recurente, migrene, colon iritabil, etc.) sau in

asociere cu boala cronica. In ceea ce priveste problemele biocomportamentale, aplicarea

hipnozei in managementul durerii cronice sau recurente, la copii sau adolescenti, este cel

mai bine vazuta si inteleasa ca o strategie in cadrul programului comprehensiv de

management al durerii bazat pe nevoile personale ale copilului (Kuttner, 1990).

ANXIETATEA

O evaluare si un istoric complet impreuna cu o evoluţie adecvată în timp a alianţei

terapeutice in devenire, vor da nastere in mod regulat ideilor despre adevaratul rol al

hipnoteraiei pentru un anumit copil. Pentru comuna anxietate de performanta sau tracul

de scenă, sau palpitatii, sau “fluturi in stomac” inaintea unui meci important sau a unui

recital, este mai usor de obicei de demonstrat copiilor ca aceste raspunsuri, ca o

obisnuinta, eu devenit o reactie conditionata, asociata cu expectatii negative si ca poate fi

similar invatat sa fie schimbat sau stapanit.

Acest obiectiv poate fi atins cu usurinta prin discutarea fenomenelor yilnice ale

raspunsurilor psihologice la evenimentele stresante. Un exemplu usor de inteles este acela

dintre inrosirea obrajilor si rusine. Un clinician poate explica faptul ca prima data cand

incercam ceva nou, va urma o reactie a sentimentului de rusine, urmata aproape

“instantaneu” de un raspuns psihic al inrosirii, care la randul sau poate conduce la

sentimente de rusine. Cand clinicianul ii intreaba pe copii daca ei raman inrositi, acestia

raspund de obicei ca ei pot actiona si chiar o fac, pentru a ameliora sentimentul de jenă, şi

astfel inlăturând roşeaţa obrajilor.. Aceasta scurta conversatie poate furniza un exemplu

18

zilnic despre cum o schimbare in modul unui copil de a simti furnizeaza o schimbare in

raspunsul psihic (de inrosire) fara a ne gandi la ea. Reprezentari grafice ale schimbarilor

in răspunsul autonom ca reacţie la modificări de simtire sau “gandire” pot fi demonstrate

mai dramatic la copii, prin reflectarea biofeedback-ului computerizat în EMG-ului

(elecromiografie), EDA (activitate electrodermică), sau schimbarea temperaturii

periferice in timpul hipnozei/relaxarii si imageriei (Culbert, Reaney si Kohen, 1994).

Cogniţia va permite apoi abordării hipnotice să întărească orice abordare pentru

eliminarea anxietatii. Aceasta poate include “abordara cu ajutorul ecranului divizat” in

care copilul se imagineaza acasa exersand un discurs pe care-l realizează cu succes şi

fără greşeală, un sut la fotbal, dans, un solo la vioara; apoi se imagineaza hipnotic

transferandu-se pe o scena a unui auditoriu, sau la locul unui meci mare. Alte optiuni pot

include ideea de “manete” pentru a invata copilul “trage maneta acelui semnal nervos de

la 4 la 3...asa...de la 3 la 2...perfect...acum fie de la 2 la 0, sau de la 2 la 1 si dupa aceea 0,

in functie de ce preferi.”. Sugestiile motivante de întărire a eului pot include asa numita

idee a “proiecţiei în viitor”, prin care copiii isi imagineaza “spectatorii care aplauda, cat

de mandrii se simt si ce cuvinte frumoase spun mama si tata, care sint si ei foarte mandri

de ei”.

Alte reactii de anxietate, cum ar fi fobiile, sau tulburarile de stres post-traumatice

ar putea necesita un tratament hipnoterapeutic mai intens si va încorpora elemente de

desensibilizare. Descrieri detaliate ale integrarii hipnozei in psihoterapie pot fi gasite in

alte surse (Hammond, 1990; Rhue, Lynn si Kirsch, 1993; Olness si Kohen, 1996).

Folosirea hipnoterapiei ca un adjunct pentru consilierea suportivă este de obicei

foarte eficienta in ajutarea copiilor si familiilor cu o problema comuna de anxietate de

separatie. Aceasta include simptome ca tristetea si altele, care au legatura cu mutarea de

langa prieteni vechi, revenirea la scoala dupa o vacanta lunga, sau ajutarea copiilor cu

naturalul, dar dificilul proces de doliu, in urma decesului unuia dintre bunici, unui

prieten, sau a unui animal de casa. Utilizarea imageriei pozitive cu amintiri vesele retrăite

prin regresia de varsta, pot oferi un moment de respiro de la sentimentele de singuratate,

cat si o punte pentru a invata despre moarte si a o accepta (Kohen si Olness, 1996).

19

BOLI CRONICE, BOLI MULTISISTEMICE, BOALA TERMINALĂ

Se cunosc mult mai putine lucruri despre influenta hipnozei si auto-hipnozei in

desfasurarea bolilor maligne, decat despre anxietate. Copiii cu cancer invata repede

strategiile RMI si le aplica intr-o varietate de moduri pentru a-i ajuta in a face fata bolii.

In filmele informative si optimiste “Fara frica, fara lacrimi” si in urmatoarea ”Fara frica,

fara lacrimi – 13 ani mai tarziu” (Kuttner, 1986, 1999), copiii care aveau cancer au

demonstrat gama larga de utilizare a tehnicilor hipnotice in ajutarea lor pentru a modifica

discomfortul, pentru a trece mai uşor prin proceduri medicale dificile si repetate, si

pentru a stăpâni efectele acestor tratamente.

Studiile arata si faptul ca copiii sunt capabili sa utilizeze hipnoza pentru a reduce

greata si voma asociate cu chemioterapia (Zeltzer si LeBaron, 1982; LeBaron si Hilgard,

1984; Jack Now, Tschann, Lynk si Boyce, 1994). S-a demonstrat de asemenea (Olness si

Singher, 1989) faptul ca copiii utilizeaza RMI-ul cel mai eficient atunci cand ei invata

tehnica curand dupa diagnosticul initial (LaClave si Blix, 1989). La copiii in stare

terminala hipnoza a fost in special o modalitate eficienta in a-i ajuta pe ei si familiile lor

sa se adapteze si sa trăiască ultimele nomente din viata (Gardner, 1976; Olness si Kohen,

1996).

CONCLUZIE

Hipnoza si hionoterapia sunt ambele strategii efective si eficiente cand sunt

folosite cu grija de clinicieni experimentati si bine pregătiţi. Ca in oricare modalitate

terapeutica, clinicienii trebuie sa urmeze o pregatire corespunzatoare in hipnoza clinica

pediatrica, sa o aplice si sa o integreze in ingrijirea pediatrica generala sau speciala.

Clinicienii descopera in majoritatea cazurilor ca pacientii lor invata hipnoza prin

aplicarea aptitudinilor imaginative innascute dupa cum a fost descris si aici, si in cadrul

acestui proces isi dezvolta un simt incredibil de stapanire in contextul maturizarii in

desfasurare. In timp ce multe interventii terapeutice pot avea efecte secundare nedorite,

20

majoritatea efectelor secundare ale hipnoterapiei la copii sunt cele pe care speram si ne

straduim sa le promovam, adica simtul competentei crescute.

NB: pregatirea in hipnoza clinica pediatrica este disponibila prin Societatea Pediatrica

pentru Dezvoltare siComportament (c/o Ms Noreen Spota, 19 Station Lane, Philadelphia,

PA 19119-2939), Societatea Americana de Hipnoza Clinica (130 E. Elm Court, Suit 201,

Roselle, IL, 60172-2000, USA, FAX 630 351 8490) si Societatea pentru Hipnoza Clinica

si Experimentala (SCEH, PO Box 642114, Pullman, WA 99164-2114. Telefon 509 332

7555 FAX 335-2097. email sceh@pullman.com).

21