ephemerides 2 2008 - studia.ubbcluj.ro · studia ubb ephemerides, lvii, 1, 2012 (p. 5 – 29)...

EPHEMERIDES1/2012

YEAR Volume 57 (LVII) 2012 MONTH JUNE ISSUE 1

S T U D I A UNIVERSITATIS BABEŞ–BOLYAI

EPHEMERIDES 1

EDITORIAL OFFICE: 51ST B.P. HASDEU, CLUJ-NAPOCA, ROMANIA, PHONE + 40 264-40.53.52 CUPRINS – CONTENT – SOMMAIRE – INHALT

ALINA OPREA, Paradigmes de la violence dans deux talk-shows télévisés français * Paradigms of Violence in Two French Television Talk Shows.................................................... 5 ANDREEA MOGOŞ, Jurnalismul analitic şi vizualizarea ştiinţifică * Analytic Journalism and Scientific Visualization............................................................................................................... 31 MIHAELA MUDURE, Cenzura în oglindă * Censorship in Mirror............................................... 43 BOGDAN FICEAC, Presa românească între cenzură şi incultură * Romanian Press between Censorship and Ignorance .............................................................................................................47 ANGELICA TEOCAN, Utilizarea comunicatului de presă în paginile de economie ale publicaţiilor din Cluj-Napoca * The Usage of the Press Release within the Economy Pages of the Daily Papers in Cluj-Napoca..................................................................................................59

RECENZII – BOOK REVIEWS – COMPTES RENDUS

Al X-lea Simpozion Naţional de Jurnalism, cu participare internaţională Cenzura în România – ieri şi azi, Cluj-Napoca, 28-29 octombrie 2011 (ILIE RAD).......................... 75 Brînduşa Armanca, Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011 (IOAN-CĂLIN HURGOIU).......................76 Ştefan Borbély, Homo brucans şi alte eseuri, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2011 (CONSTANTINA RAVECA BULEU)..............................................................................................................78

Ştefan Borbély, Existenţa diafană, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2011 (CONSTANTINA RAVECA BULEU) ............................................................................................... 81 Viorel Cacoveanu, Interviuri literare, Editura Porto-Franco, Galaţi, 2001 (JULIA SZAMBOLICS) .........................................................................................................................................................83 Constantin Cubleşan, În jurul începuturilor romanului românesc, Editura Gramar, Bucureşti, 2010 (IOAN-CĂLIN HURGOIU)..............................................................................................85 Constantin Cubleşan, Eminescologi clujeni, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011 (GELU TEAMPAU).............................................................................................................................................. 86 Bogdan Ficeac, Cenzura comunistă şi formarea „omului nou”, prefaţă de Daniel Barbu, postfaţă de Petru Ignat, Editura Nemira, Bucureşti, 1999 (JULIA SZAMBOLICS)............88 Bogdan Ficeac, De ce se ucid oamenii, Editura RAO, Bucureşti, 2010 (GELU TEAMPĂU).....90 Alexandru Graur, „Capcanele” limbii române, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009 (MIHAELA MUREŞAN).......................................................................................................................................92 Alexandru Graur, Mic tratat de ortografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009 (MIHAELA MUREŞAN).......................................................................................................................................95 Győrffy Gábor, Cenzúra és propaganda a kommunista Romániában – Cenzură şi propagandă în România comunistă, Editura Komp-Press, Cluj-Napoca, 2009 (SZAFTA SZENDE)................................................................................................................................................97 Liviu Maliţa, Teatrul românesc sub cenzura comunistă, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009 (ANGELICA TEOCAN)...............................................................................................99 Liviu Maliţa, Ceauşescu Critic Literar, ediţie, studiu introductiv şi note de Liviu Maliţa, Editura Vremea, Bucureşti, 2007 (RAMONA ONCIU)...................................................................100 Nicolae Melinescu, Uriaşul care se trezeşte: Africa subsahariană în ultimele trei decenii, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2009 (ANDRA CAMELIA CORDOŞ) ...........................................101 Mihaela Mudure, Lecturi canadiene. Canadian Readings, Editura Napoca Star, 2009, Cluj-Napoca (RAMONA ONCIU).................................................................................................................103 Mihaela Mudure, Richard Proctor. Proverbe româneşti / Romanian Proverbs, ediţia a II-a revăzută, Editura Pro Vita, Cluj-Napoca, 2010 (ALINA NECHITA) ...............................105 Gelu Neamţu, Religia română din Transilvania, 1848-1918, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010 (MIHAI CROITOR).................................................................................................................................107 Gelu Neamţu, Documente pentru viitorime privind genocidul antiromânesc din Transil-vania: 1848-1849, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009 (SANDA BORŞA)......................108 Ovidiu Pecican, Pâlnia şi Burduful: teorie şi practică în istoriografie: texte escortă, articole şi polemici, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011 (MIHAI CROITOR)......110 Ovidiu Pecican, Avalon: întâmpinări istoriografice, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011 (SANDA BORŞA) ....................................................................................................................................112 Marian Petcu (coordonator), Cenzura în spaţiul cultural românesc, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2007 (EMILIA ŞERCAN) .........................................................................................................113

Marian Petcu (coordonator), Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, prefaţă de Mihai Coman, Editura Polirom, Iaşi, 1999 (EMILIA ŞERCAN)...............................................................115 Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2011 (VIOREL NISTOR) ...................................................................................................116 Marta Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Editura Polirom, Bucureşti, 2011 (VIOREL NISTOR)..............................................................................................................................................118 Mircea Popa, Panoramic jurnalistic: presa de ieri şi de azi, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011 (CORNEL CRIŞAN)................................................................................................................................120 Mircea Popa, Prezenţe literare. Oameni şi cărţi, Casa cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011 (FLAVIA TOPAN)................................................................................................................................................123 Doina Rad, Viaţa ca rescriere. Cella Serghi, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2010 (FLAVIA TOPAN)....................................................................................................................................................................124 Doina Rad, Eta Boeriu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005 (ANDRA CAMELIA CORDOŞ)............127 Fănuş Neagu, Interviuri, ediţie îngrijită, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Ilie Rad şi colaboratorii săi, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011 (RALUCA-SIMONA DEAC)...129 Ilie Rad (coord.), Documentarea în jurnalism, Tritonic Publishing, Bucureşti, 2011 (RALUCA-SIMONA DEAC).............................................................................................................................131 Romulus Rusan, România în timpul războiului rece. Scurtă cronologie a evenimentelor, instituţiilor şi mentalităţilor (1945-1989), Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2008 (FLAVIA TOPAN)........................................................................................................................................................ 133 Aurel Sasu, Noapte după noapte, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010 (ALINA NECHITA) ...135 Aurel Sasu, Dragostea şi vântul. Glose la Memoriile lui Valeriu Anania, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011 (RAMONA ONCIU)...................................................................................................138 Adriana Săftoiu, Vocile puterii. De vorbă cu purtătorii de cuvânt, postfaţă de Emil Hurezeanu, Editura Trei, Bucureşti, 2007 (CRISTINA PÎRVU) ................................................140 Nicolae Scurtu, Cercetări literare: scriitori dâmboviţeni, Vol. 3, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2009 (LUCIAN CIUPEI) ...........................................................................................................141 Nicolae Scurtu, Ion Stăvăruş şi contemporanii săi: mărturii, corespondenţe iconografie, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2008 (LUCIAN CIUPEI)............................................................143 Robert Turcescu, Dans de Bragadiru. Cum se vede România în direct, Editura Polirom, Iaşi, 2004 (CRISTINA PÎRVU)......................................................................................................................145 Ion Zainea, Istoriografia română şi cenzura comunistă (1966-1977), Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2011 (MIHAELA TEODOR) .............................................................................146

STUDIA UBB EPHEMERIDES, LVII, 1, 2012 (p. 5 – 29) PARADIGMES DE LA VIOLENCE DANS DEUX

TALK-SHOWS TÉLÉVISÉS FRANÇAIS*

ALINA OPREA**

RÉSUMÉ . Le présent article se propose d’analyser la notion de violence dans le cadre de deux talk-shows télévisés français (On n’est pas couché et Tout le monde en parle). Partant de l’idée répandue selon laquelle ce genre d’émission permet le recours à une certaine dose d’impolitesse et de violence, nous allons en séparer et décrire trois paradigmes: la violence conversationnelle, la violence langagière et son summum, la violence physique. Nous nous intéresserons au fonctionnement de ces manifestations ainsi qu’à leur mise en scène et leur bon ou mauvais usage dans le contexte des talk-shows cités. Cette étude est censée fournir le cadre théorique et les outils nécessaires pour l’analyse de nos données. La notion de la violence vient ainsi s’intriquer dans le système de la politesse et de l’impolitesse qui ont constitué le point de départ de notre travail de recherche. Mots clés : discours médiatique, talk-show, impolitesse, violence langagière, violence conversationnelle, K.O. verbal, mise en scène. *** Dans le cadre de notre recherche de la politesse et surtout de l’impolitesse dans les talk-shows télévisés On n’est pas couché (désormais

ONPC) et Tout le monde en parle (TLMP), nous avons estimé nécessaire d’insérer le concept de violence. Souvent, la violence et l’impolitesse sont considérées comme des notions connexes, voire similaires, certains auteurs évaluant l’impolitesse comme une sous-catégorie de la violence verbale. En effet, les deux partagent un nombre de dénominateurs communs, tout en étant pourtant des concepts distincts et qui doivent être traités de façon différente. * Remerciements : Investeşte în oameni ! FONDUL SOCIAL EUROPEAN. Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013. Axa prioritară 1. Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere.

Domeniul major de intervenţie 1.5. Programe doctorale şi postdoctorale în sprijinul cercetării. Contract nr: POSDRU/88/1.5/S/60185: „STUDII DOCTORALE INOVATIVE ÎNTR-O SOCIETATE BAZATĂ PE CUNOAŞTERE”. ** Doctorandă în anul III (Filogie) la Facultatea de Litere Univ. Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca (coord. prof. univ. Ligia Stela Florea), si Univ. Lyon 2 (coord. prof. univ. Alain Rabatel). Université « Babeş-Bolyai », Cluj-Napoca, Roumanie Université « Lyon 2 Lumière », Lyon, France.

ALINA OPREA

6

Culpeper (1998) et Archer (2008) ont conçu l’impolitesse comme une sous-catégorie de la violence (ou l’agression) verbale ; si, pour Culpeper, le critère qui les distingue est l’intention de « blesser »1, pour Archer2 c’est leur légitimité en relation avec les normes de l’interaction en question. Bien qu’elle apporte quelques éclaircissements importants dans l’étude de la violence verbale, le critère de distinction de la légitimité d’Archer ne peut pas s’appliquer en vérité à notre corpus3, et ce d’autant moins que le cadre ainsi que les enjeux interactionnels sont complètement différents. En réalité, l’impolitesse et la violence ne sont pas véritablement des synonymes, ni ne s’excluent mutuellement. D’un côté, l’occurrence d’un acte impoli ne mène pas automatiquement à la violence ; de l’autre côté, on peut être violent sans forcément recourir aux insultes ou aux injures, des actes impolis par excellence. La violence, c’est de l’impolitesse, certes, mais pas seulement. La principale différence qui sépare les deux réside dans le fait que la violence suppose un crescendo, une « montée en tension » (voir plus loin) ; elle repose essentiellement sur l’accumulation, la répétition et l’intensification ou l’aggravation d’actes : « [c]’est donc la surabondance de propositions agressives qui transforme une simple opinion en une entreprise de démolition » (Vincent et al., 2008 : 85). Comment naît la violence ? Selon Héritier (apud Vincent et al. 2008) : « ’[t]oute forme de violence vient du désir de contrer une différence d’opinion ou de position (sociale, intellectuelle, physique, ethnique), en imposant son point de vue ou en s’imposant soi-même comme supérieur’. Ainsi, la violence émerge de la prétention d’un individu à la légitimité de son pouvoir sur autrui. » (ibid. : 83) En effet, la violence est intimement liée à ce projet d’obtention d’une victoire symbolique sur autrui, et se fait à travers une « intrusion dans le domaine de l’autre », par l’imposition (de ses propres idées et positions, etc.), 1 “[A]n intentionality scale (which can differentiate between a strong and weak intent to harm in a way that takes account of the presence of multiple goals) might prove a useful means of further enhancing our understanding of the relationship between verbal aggression, its sub-category of impoliteness, and the fuzzy area that seems to exist between them”. (Archer, 2008: 204-205) 2 Analysant le fonctionnement des deux concepts dans un cotexte où la violence verbale est ratifiée (les interactions aux tribunaux), Archer argumente que l’impolitesse (ou l’ « incivilité », comme l’appelle l’auteure) apparaît lorsque les stratégies de violence sont utilisées par des participants dont le rôle ne justifie pas l’emploi de ces stratégies. En d’autres termes, les juges, avocats, etc. recourent à l’agression verbale, tandis que les témoins, les inculpés, etc. recourent plutôt à l’impolitesse. L’opposition violence – impolitesse repose donc, selon Archer, sur le rapport entre les droits du locuteur, le système d’attentes et le seuil d’acceptabilité des attaques des faces. 3 Que se passe-t-il quand les actants qui ont le droit d’user de l’agression verbale dépassent le seuil de tolérance ? Aussi, les actants qui ne possèdent pas ce droit, ne peuvent jamais employer les attaques des faces ? Archer ne semble pas envisager ces deux situations…

PARADIGMES DE LA VIOLENCE DANS DEUX TALK-SHOWS TÉLÉVISÉS FRANÇAIS

7

« ’par la force et sans consentement’ » (Lardellier cité par ibid.). C’est une forme d’action axée donc sur la force, « – violence contient viol, après tout – [c’est] une forme de domination exercée sur autrui, de nature physique ou verbale, morale ou psychologique. Et, finalement, on peut retenir que la violence signifie le mépris d’autrui, l’utilisation de la force étant la manifestation la plus concrète de ce mépris. » (Lardellier, 2003 : 18). L’éventail des types de violence, et notamment de violence verbale est avant tout une question d’intensification. Intensification et abus, comme le suggère l’étymologie même du mot : « violence » vient du latin ″violentia″ désignant plus précisément l’« abus de la force », le « caractère de ce qui se manifeste […] avec une force intense »4. La violence vient compléter notre système de manifestations langagières et interactionnelles de la politesse (impolitesse, politesse, a-politesse). La question du seuil de la tolérance quant à la violence (verbale ou physique) est peut-être plus problématique que dans le cas de la politesse, car ce seuil ne fait pas toujours l’unanimité et nous renvoie constamment au système d’attentes attaché aux talk-shows. La violence devrait être évaluée en fonction des critères établis pour la politesse et l’impolitesse, mais aussi selon des critères spécifiques que nous énumérerons plus loin. En outre, il y a plusieurs types de violence, plus ou moins aggravés, que nous avons identifiés dans notre corpus : violence conversationnelle, langagière, et physique. L’application des théories de la violence à nos extraits nous confirme la complexité aussi bien que la difficulté d’appréhension et d’analyse de ce phénomène ainsi que de son fonctionnement. 1. La violence Conversationnelle

Nous avons identifié dans notre corpus deux formes dominantes de violence verbale : la violence conversationnelle et la violence langagière ou lexicale5 (qui peut aller au paroxysme de la violence physique). Cette première forme ─ la violence conversationnelle (cf. Luginbühl 2007) ─ se situe strictement au niveau des droits et devoirs conversationnels alloués par le contrat de communication : 4 Source : http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/violence#. 5 Nous nous sommes appuyée, pour l’étude de la « violence verbale » sur les travaux du centre de recherche dirigé par Claudine Moïse (l’Université des Pays du Vaucluse). Suite à l’observation de notre corpus, nous avons estimé nécessaire d’effectuer une classification des manifestations de la violence afin d’éviter une éventuelle confusion entre celles-ci. Dans cette optique, nous allons parler de violence verbale en tant que type, et de la violence langagière (ou lexicale), violence physique et conversationnelle en tant que sous-types.

ALINA OPREA

8

“I will speak of an act of conversational violence when a person is saying something as a result of which ─ whether it happens intentionally or not ─ another participant in the conversation is drastically restricted in his or her conversational rights as determined by the type of conversation and his or her role in this conversation. This restriction of the individual’s conversational rights may affect his or her integrity as well as the person’s possibilities to influence the direction in which the conversation is going and his or her ‘conversational efficiency’.” (Luginbühl, 2007: 1374) Desmarchelier6 (2003) qui s’intéresse, entre autres, à cette même forme de violence, l’appelle violence verbale ; pour accentuer davantage la distinction entre les deux formes, nous préférons employer le syntagme de « violence conversationnelle » pour désigner les actes transgressant les normes qui régissent la prise de parole. Selon ces règles, chaque participant a le droit de la prendre, mais aussi l’obligation de la céder, et il peut, sous certaines conditions, essayer de la garder. Le contrat de communication de chaque interaction prévoit donc des clauses concernant la prise et la distribution de la parole : “‘every participant has a number of conversational possibilities at his or her disposal, and each participant has, at the same time, the obligation to respect the territory of the others. How large this freedom of action is, and whether it is the same for everyone, depends […] on the conditions imposed by the particular type of conversation’ (Burger, 1995: 102).” (ibid.) Si nous avons, jusqu’à présent, parlé de FTA (“Face Threatening Acts”7), actes menaçants, et de FFA (“Face Flatering Acts”8), actes flatteurs, nous pouvons maintenant parler de RTA (Rights Threatening Acts) pour désigner les actes qui empiètent sur les droits de parole de quelqu’un. Les transgressions des normes régissant l’alternance de la parole peuvent prendre plusieurs formes : (a) intrusion (prise non-autorisée de la parole), qui est moins fréquente dans notre corpus, car, même si tous les actants ne participent pas de façon directe dans la polémique, nous avons déduit qu’ils ont toutefois le droit de s’exprimer lorsqu’ils le souhaitent :

(1) émission 59 6 Desmarchelier distingue, lui aussi, entre deux types de violences, dont une est justement celle que nous analysons dans cette section ; il y a donc, chez Desmarchelier (2003 : 25) : « une violence liée à la prise de parole (considérée en tant qu’acte), à l’interruption d’un orateur (violence qui me semble sortir de l’ethos et/ou du pathos), et une violence lexicale liée au contenu d’une intervention (violence directement liée au logos mais pouvant participer également du pathos). » 7 Voir Brown & Levinson 1987. 8 Voir Kerbrat-Orecchioni 1992. 9 Nous faisons quelques remarques concernant les exemples cités, dans le but de faciliter la lecture de notre thèse : a. Nous avons, tout d’abord, numéroté tous les exemples utilisés ((1), (2), (3)…), recommençant la numérotation dans chaque partie. b. Nous avons ensuite mentionné le numéro de l’émission d’où l’exemple avait été extrait (par exemple : émission 1). c. Enfin, nous avons gardé, pour chaque prise de parole, le numéro qu’elle occupe dans l’émission (1A, 2 JG).


9

200 CF- écoutez\ alors là je demande aux gens d’aller vérifier sur l’internet/ parce que vous êtes incroyable/ moi je l’ai vu et revu cette scène/ 201 CB - alors oui ça il faut vérifier/ À remarquer que les intrusions, bien qu’elles aient une nature menaçante pour la face d’autrui de par leur caractère invasif, peuvent être « coopératives », comme c’est le cas ici, car l’intervention de Charles Berling (CB) vient appuyer la position de Caroline Fourest (CF).

(b) interruption ─ prise de parole avant que le locuteur ait fini son tour. L’interruption peut surgir au début, au milieu ou à la fin de la phrase de l’interlocuteur (dans ce cas, elle déclenche, le plus souvent, un chevauchement) ; lorsque l’un des actants coupe son interlocuteur en plein milieu de son intervention, ce RTA est doté d’une fonction évidente de déstabilisation et de provocation :

(2) émission 5 271 EN - non/ je trouve- non\ je dis pas que c’est comparable/ je dis/ il n’écrivait pas dans des journaux officiels\ évidemment je ne compare pas Le Monde à La

Pravda\ mais/ cette posture un peu facile de dissidente/ alors que vous avez 272 CF - alors vous/ vous êtes un grand rebelle vous/

(c) chevauchement ─ juxtaposition de deux ou plusieurs tours de parole qui accompagne souvent l’interruption. Interrompre autrui et s’emparer du crachoir et essayer de l’occuper le plus longtemps possible revient à se placer dans une position « haute » par rapport à son interlocuteur qui est ainsi réduit au silence (exemple 3) ─ cas dans lequel l’animateur10 (A) se voit obligé d’intervenir pour rétablir l’ordre des tours de parole ─ , ou contraint de récupérer la parole11 (exemple 4). Jetons un coup d’œil aux extraits suivants qui mettent face-à-face Tariq Ramadan (TR) et Claude Askolovitch (CA) d’un côté, et Robert Ménard (RM) et Arno Klarsfeld (AK) de l’autre côté :

(3) émission 17 12 TR- vous vous rendez compte de ce que vous dites↑ j’aimerai vous dire une chose 13 CA- [non non/ ] 14 A - il doit répondre Tariq Ramadan

(4) émission 21 11 RM - c’est une loi inique/\ et je précise tout de suite/ que je ne partage en rien le point de vue des révisionnistes\ ce qu’ils disent sont des absurdités/ […] ça reste des idées MONSTRUEUSES/ choquantes/ blessantes/ vous avez raison\ mais des idées/ des idées fausses [c’est complèt- c’est 12 AK - [non/ une seconde [ce ne sont pas des idées/ 13 RM - attendez est-ce qu’on peut parler une minute↑ 10 Laurent Ruquier dans ONPC et Thierry Ardisson dans TLMP. 11 « Les techniques sont également différentes pour s’imposer en cas de chevauchement compétitif : on peut recourir à l’augmentation de l’intensité vocale, et/ou à la répétition du segment recouvert (‘recycling’) jusqu’à ce que la place soit enfin libre. » (Kerbrat-Orecchioni, 1994 : 30)

ALINA OPREA

10

Bien évidemment, le non respect des règles des tours de parole est inhérent dans une situation par définition conflictuelle qui est plus ou moins strictement gérée par l’animateur. Les « ratés » ou les « accidents » (Kerbrat-Orecchioni 1994) de parole peuvent être générés par de nombreux facteurs interactionnels et discursifs comme la vitesse d’élocution, l’« invisibilité » ou la « visibilité » réduite des « points de transition possibles », le rythme accéléré de la conversation, etc. De plus, les Français seraient « prédisposés » à la réalisation de ces accidents, car ils ont la « réputation de se couper sans cesse la parole, et de parler tous à la fois » (Kerbrat-Orecchioni, 1994 : 26). En réalité, les interruptions deviennent violentes lorsque leur emploi est abusif ; leur réitération traduit une lutte au niveau des rapports de dominance. Dans un contexte agonal, cela est permis sous condition que l’on n’aille pas trop loin, c’est-à-dire jusqu’« à l’aliénation du droit [...] à la parole » (Vincent et al., 2008 : 87). Nous avons identifié cette « aliénation » ou enlèvement du droit à la parole dans les débats Arno Klarsfeld vs. Robert Ménard, et Claude Askolovitch vs Tariq Ramadan ; dans les deux cas, les participants (Klarsfeld et Askolovitch) qui recourent (aussi) à d’autres types de violence (verbale et physique) se servent de la violence conversationnelle comme arme afin d’empêcher leurs opposants de se défendre ou de contre-attaquer. Nous sommes arrivée aux résultats suivants : Actant Nombre total

d’interventions Nombre

d’interruptions légitimes

Nombre d’interruptions

illégitimes Claude Askolovitch 19 1 12 Tariq Ramadan 27 2 4 Arno Klarsfeld 20 0 13 Robert Ménard 27 5 2

Figure 1 : illustration de la violence conversationnelle Nous remarquons que plus de 60% des interventions des actants qui recourent à cette forme de violence sont des interruptions, dans la plupart des cas, de nature illégitime ; les interruptions systématiques d’Askolovitch et de Klarsfeld sont d’ailleurs pénalisées par l’animateur qui essaie, plus ou moins agressivement, de rappeler les règles des tours de parole et de contrôler, autant que possible, le conflit :

(5) émission 21 14 A- Arno/ 18 A- on comprend bien on comprend bien\ attendez\ 39 A- c’est pas- c’est pas ça Arno/

(6) émission 17 14 A- il doit répondre Tariq Ramadan


11

28 A- j’ai compris Claude\ j’ai compris 58 A- arrêtez Claude\ La violence dépasse les normes dans les deux cas, un indice supplémentaire étant le nombre d’interruptions légitimes de leurs opposants ; nous désignons par ce syntagme les interruptions à fonction « réparatrice » à travers lesquelles le locuteur tente de garder ou de récupérer la parole qui lui a été « frauduleusement » enlevée. Dans le cas de Robert Ménard, la majorité des interruptions sont de nature « compensatrice » ou « réparatrice ». Aussi, le fait que le nombre total d’interventions de Ramadan et Ménard est supérieur à celui d’Askolovitch et de Klarsfeld peut être trompeur ; même si les deux premiers participants prennent la parole plus souvent que leurs adversaires, leurs interventions sont généralement courtes, de sorte que ce sont toujours les deux derniers qui occupent le plus longtemps, et indûment, la parole. Nous pouvons donc parler de violence conversationnelle lorsque nous avons accumulation, répétition et systématicité de ces « accidents » qui empiètent sur les droits conversationnels d’autrui, le réduisant au silence. Ce n’est pas l’occurrence occasionnelle de tels ratés qui mène à la violence, mais leur surabondance. Si le chevauchement, l’interruption et l’intrusion sont a priori tolérables et tolérés (pourvu qu’ils restent entre les bornes admises), la violence conversationnelle ne l’est pas et sera considérée comme inadéquate eu égard aux normes en vigueur.

3. La violence Langagière

3.1. Définition La notion de violence langagière repose sur deux aspects essentiels pour la compréhension de son fonctionnement. Premièrement, comme nous l’avons déjà évoqué, la violence suppose la réitération aussi bien que l’aggravation et l’intensification (via diverses stratégies d’aggravation) des actes menaçants ; l’occurrence isolée d’un FTA, quel que soit son degré d’impolitesse, ne conduira pas forcément à la violence. La véritable violence doit être constamment alimentée et suppose une montée en tension, un crescendo sur l’axe de l’agressivité. Secondairement, la violence est essentiellement orientée vers l’identité de quelqu’un, vers l’image projetée : “Consistent with the work of Chory (2000), verbal aggression was defined as an attack on the self-concept of another person instead of, or in addition to, the person’s position on a topic of communication. These forms of verbal aggression included: swearing, rejection, dislike, sarcasm, competence attacks, character attacks, physical appearance attacks, threats, maledictions, demands, and mocking.” (Tamborini et al., 2008 : 248)

ALINA OPREA

12

Comme le soulignent Tamborini et al., ce paradigme de la violence est un tentative de disqualification de l’éthos, en tant que concept englobant toutes les facettes de la personnalité d’une personne (le “self-concept”) que l’interlocuteur projette, à la différence de l’impolitesse qui peut être dirigée uniquement vers les théories, les avis d’une personne. De nombreuses techniques de dévalorisation renforcées, reprises, accumulées, peuvent alimenter la violence : « [l]e dénigrement d’autrui se fait notamment au moyen de formes insultantes, d’images fortes (métaphoriques ou métonymiques et souvent hyperboliques), […] de propositions fausses, d’insinuations et de sous-entendus » (Vincent et al., 2008 : 81). Bien que la disqualification du discours de l’adversaire équivaille, dans une certaine mesure, à la disqualification de son éthos, selon la « maxime argumentative du dire » (Plantin 1990 : 255) ─ qui implique une loi de passage de l’argument « ça s’appelle du sectarisme » vers la conclusion « vous êtes une sectaire » ─ les attaques centrées sur l’image de soi restent nettement plus agressives ; l’enjeu identitaire l’emporte surtout, et cela non seulement en interaction télévisée : « ’Tous les individus, affirme Redfield (1957), cherchent le succès reconnu’ ; il ajoute que tous fuient l’humiliation. […] C’est aussi la thèse de Tzvetan Todorov (1995), dans un livre assez inattendu. On peut la résumer ainsi : la principale motivation de l’homme est le désir d’être ‘reconnu’ par autrui. Qu’il s’agisse de gloire, de respect, de célébrité, ce besoin qui serait l’un des plus puissant ressort de notre conduite. Todorov a certaines raisons d’inclure le ‘regard d’autrui dans la définition même de l’homme’, suivant en cela Rousseau et Adam Smith. » (Moessinger, 2000 : 140-141) Il faut noter aussi qu’une telle dévalorisation de l’éthos s’accompagne généralement d’une transformation ou ré-aiguillage de celui-ci. Dans le contexte des talk-shows, l’émergence de la violence langagière est inhérente; qui dit talk-show, dit conflit, désaccord, et dit, en conséquence, violence. La violence est d’autant plus radicale qu’elle s’inscrit dans un climat de tension et d’exacerbation du désaccord propre à la polémique. Comme dans le cas de l’impolitesse, de l’ « agression tropique », etc., le même phénomène peut avoir deux manifestations complètement différentes et contradictoires en termes de légitimité interactionnelle. Même si la violence n’est pas facile à repérer et à définir, car il n’y a pas de répertoire linguistique de la violence langagière, le vrai défi vient lors de la distinction de ces deux types de violence : légitime ou ratifiée et illégitime ; nous essayerons, après l’avoir définie, de dresser une liste des critères d’identification de la violence et de décrire les formes identifiées dans notre corpus. Pour définir la violence verbale, nous allons nous appuyer sur les travaux de Moïse et al. (2008). Selon elles, la notion de violence verbale renvoie à


13

« des pratiques langagières [...] [qui] peuvent être ressenties comme violentes, c’est-à-dire comme des infractions contre la personne en tant qu’individu et en tant que membre d’une collectivité ».

(Moïse et al., 2008 : 5) Elle représente un processus, ou plutôt le résultat d’un processus désigné par le syntagme « montée en tension » contextualisée « qui se décline à travers différentes étapes (incompréhension, négociation, évitement, renchérissement, renforcement…) », et qui est « marquée par des ‘déclencheurs de conflit’ et par l’emploi d’une importante variété d’actes de langage (harcèlement, mépris, déni, insulte…) » (Auger et al., 2010 : 1). Nous retrouvons dans cette définition les notions-clés pour la compréhension du fonctionnement et des enjeux de la violence langagière : (1) C’est une montée en tension, aspect que nous avons déjà surligné ; la violence a donc, tout comme les manifestations de la politesse et de l’impolitesse, un caractère graduel ; cette gradualité est déterminée par le cumul de

stratégies menaçantes pour les faces de la cible. Autrement dit, c’est la force exercée par les facteurs de « surenchère », leur réitération et leur accumulation qui délimitent le gradient de la violence que nous représentons ainsi :

Figure 2 : les étapes et l’intensification de la violence langagière Les zones de violence langagière résultent d’une montée en tension fluctuant en fonction de la densité des facteurs d’aggravation ; plus il y a de tels facteurs (et moins il y a de procédés d’adoucissement), plus les chances d’entrer dans les zones de violence augmentent. Dans ce sens, la notion de violence se rapproche de celle de ″negativity cycles″ de García-Pastor (2008), que nous

0

1. la violence potentielle

2. la violence embryonnaire 3. la violence cristallisée

5. la violence physique

Tendance d’intensification de la violence verbale

Accumulationdes facteurs d’aggravation

Zone(s)

de violence langagière

+

4. la violence extrême : le K.O. verbal

ALINA OPREA

14

avons traduits par des « cycles de négativité » et qui sont définis comme des séries ou des enchaînements (″chains″) de menaces constituées de stratégies d’impolitesse, une impolitesse qui a tendance à s’intensifier, à « s’aggraver » : “chains of positive and negative aggravating moves compounded by a series of impoliteness strategies […]. Impoliteness in negativity cycles was found to be strategic and volcanic, and had a tendency to escalate.” (García-Pastor, 2008 : 110) (2) La violence est constituée de différentes étapes, (3) des étapes à leur tour marquées par des déclencheurs de conflit ; ces stades, repérables dans des actes de paroles, dans la fluctuation des rapports de domination entre les interactants, dans la transgression des normes préétablies par le contrat de communication, sont autant de critères d’identification de la violence langagière. (4) Enfin, la violence est contextualisée, ce qui veut dire que le seuil de tolérance varie largement d’un point de vue interactionnel, mais aussi social et personnel. 3.2. Critères d’évaluation et d’identification de la violence langagière Nous avons trouvé nécessaire la formulation de critères d’évaluation de la violence verbale afin de pouvoir estimer à partir de quel moment l’expression du désaccord ou de critiques devient excessive, à partir de quel moment l’insulte vire à la pure diffamation qui se situe en dehors des normes de nos talk-shows. La violence langagière est, en effet, liée au divertissement, tout comme l’impolitesse, et fait partie des lois du genre ; cependant, le type de

talk-show qui fait l’objet de notre recherche n’est pas exclusivement articulé autour du dénigrement et de l’injure systématiques. Cela caractérise le genre médiatique trash (genre « poubelle ») qui « se démarque d’autres formes de productions médiatiques de controverse par son ambiguïté : selon le contexte – et les intérêts du jeu –, elle prétend informer ou divertir, être sans conséquence ou influencer l’opinion publique. En semant la confusion entre les types de discours, par exemple entre la moquerie et la diffamation, elle dichotomise des catégories de public et impose une confrontation injustifiée entre les défenseurs de la liberté d’expression et ceux qui demandent un contrôle des propos haineux, confrontation injustifiée parce que, dans la réalité, il ne s’agit pas de catégories de public mutuellement exclusives. » (Vincent, 2008 : 82) Tout n’est pas permis dans ONPC et TLMP, et les critères que nous allons discuter dans les sections suivantes sont censés nous orienter afin de distinguer entre la violence conventionnalisée ou ratifiée par le contexte, et la violence non-appropriée.


15

3.2.1. Le contenu des attaques Le contenu ou la portée des FTAs peuvent jouer sur leur évaluation comme FTAs tolérés ou non tolérés. Il en va de même pour la violence langagière. D’ailleurs, nous avons souligné au début de cette partie que la violence, notamment la violence susceptible de passer au-delà de ce qui est permis, visait justement l’identité de l’interlocuteur. Mais cette identité comporte plusieurs dimensions organisées en quatre sphères (“bubbles” chez Hall 1966) : publique, sociale, personnelle et intime. Les attaques visant les dimensions ou les sphères intime et privée sont donc particulièrement offensantes : plus l’intrusion (dans la zone de ces « sphères ») est « profonde », plus elle est « endommageante » pour la cible :

Figure 3 : le rapport gravité – intrusion de la violence langagière Il n’est donc point surprenant qu’une seule attaque de ce genre puisse causer plus de « dégâts » que la répétition et l’intensification des FTAs visant l’image publique et médiatique, ou bien le discours de l’invitée. Nous citerons les exemples où les attaques visent les sphères intimes des interlocuteurs :

(7) émission 5 115 EZ - l’enfant des divorcés c’est vous/ c’est pas moi\ 118 CF - qu’est-ce que ça veut dire ça↑ ah non mais vous ramenez pas mes parents dans

cette histoire de divorce en liaison avec le féminisme/ vous plaisantez ou quoi↑ 120 CF - vous êtes en train de vous révéler Eric Zemmour/ dans ce que vous avez de plus DÉGUEULASSE/ L’agressivité et l’inadéquation de l’insinuation de Zemmour (EZ) déclenche chez Caroline Fourest (CF) des réactions extrêmement violentes mais légitimes eu égard au type d’attaque subie. Mais l’agresseur, en l’occurrence Eric Zemmour, réagit à l’instar de sa victime lorsqu’il devient lui-même la cible de cette forme d’insulte proférée par Francis Huster (FH) :

(8) émission 10 111 FH - tu penses que le rôle de l’homme ce n’est pas de faire ce travail-là↑ mais alors c’est que tu aimes pas ton enfant/

sphère intime4

sphère personnelle3

sphère sociale2

sphère publique1

+ 0

Niveau fonctionnel Niveau personnel

Degrés de gravité

de l’intrusion

ALINA OPREA

16

112 EZ - mais pas du tout/ mais je te permets pas de dire ça/ enfin qu’est-ce que ça veut dire↑ 113 FH - qu’est-ce que ça veut dire↑ 114 EZ - je te permets pas de dire ça/ La brutalité de ces intrusions est d’autant plus importante que la transgression s’opère du niveau « fonctionnel » (Lagorgette 2006) comprenant les sphères publique et sociale, au niveau « personnel », privé, incluant les deux dernières sphères. Autrement dit, insinuer devant quelqu’un qu’il est un mauvais père à « huis clos » serait moins violent que le faire devant les caméras. Dans nos extraits, la violence comporte un côté stratégique, car on est en plein duel verbal (notamment dans le duel Fourest vs. Zemmour) et la formulation d’un tel FTA est censée déstabiliser l’adversaire et offrir plus de « pouvoir » au locuteur.

3.2.2. La réception de la violence : réactions et métacommentaires Comme dans le cas des formes d’impolitesse, la réception et la perception de la violence est un outil indispensable pour l’identification et l’analyse de celle-ci. Les effets de la violence trouvent écho dans les manifestations du public (les huées des spectateurs indiquent généralement que le locuteur a dépassé le seuil de tolérance), l’attitude des autres participants et notamment de l’interlocuteur-cible qui ressent cette violence et montre qu’il se sent agressé, disqualifié, harcelé et manipulé. Ces sentiments sont provoqués par une répétition et une montée en intensité de FTAs tels que la critique, l’accusation, l’interruption, etc. On peut donc parler de violence langagière lorsque les victimes des attaques montrent qu’elles se sentent agressées, mais aussi lorsque l’animateur ou l’auditoire s’exprime dans ce sens. Nous insistons pourtant sur le fait que les jugements de violence des participants directement impliqués dans le conflit ont un fort degré de subjectivité et ne sont pas, de ce point de vue, très fiables. En outre, d’autres facteurs peuvent contribuer à l’exagération de leur réaction (une hypersensibilité, la compétitivité, la mauvaise foi, etc.). Nous voyons que les jugements des « agresseurs » contrastent fortement avec ceux de la victime ; la personne critiquée ─ dans ces exemples : Annie Lemoine ─ , la perçoit comme « particulièrement » agressive (« vous très êtes particulièrement violents », « je sers un peu de chair à canon »), tandis que l’agresseur s’en innocente soutenant que la violence, c’est la flagornerie (« la violence [...] c’est passer en face de quelqu’un qui a pas lu votre livre et vous dit que c’est super »). Il est donc évident que « l’interprétation de violence va généralement être plus faible de la part de celui qui produit les actes agressifs que de la part des cibles » (Vincent et al., 2008 : 95, note en bas de page). C’est pourquoi nous devons prêter attention aux « indices » fournis par les autres participants qui peuvent s’exprimer explicitement ou implicitement sur la violence : invités, public (huées, sifflements), journalistes ou téléspectateurs.


17

Dernière observation avant de passer aux étapes de la violence : nous avons estimé comme violent le dénigrement in absentia défini comme « construction discursive complexe qui repose sur la coalition et l’antagonisme : bien que la personne ou le groupe (cible) ne puisse pas répliquer, l’animateur génère une tension entre l’auditoire et cette cible. C’est donc une forme d’attaque en différé, si on peut dire, animateurs et auditeurs étant d’accord pour se liguer contre le ou les tiers » (Vincent et al., 2008 :98) Nous avons retrouvé ce type de FTA dans deux cas ─ après le départ inopiné de Jacques Attali, et lors de la polémique Fourest (CF) vs. Eric Zemmour (EZ) et Eric Naulleau (EN) : (9) émission 3

87 EZ - moi je voulais dire c’est ce que j’aurais voulu lui dire en fait/ c’est un livre c’est très intéressant/ parce que là il y a une grande constance\ Attali c’est c’ que je voulais lui dire/ malheureusement il s’en va\ 88 A12 - c’est un mauvais caractère↑ 90 A - oui mais nous ne sommes pas assez intelligents pour pouvoir avoir un entretien

normal avec Jaques Attali 91 EN - Laurent/ moi je propose de rebaptiser Jacques Attali Jacques Attila/ parce que

après lui/ le débat ne repousse pas\ (10) émission 5

185 CF- […] vous avez invité un prédicateur intégriste/ qui est le représentant de l’une des confréries les plus dangereuses qui existent/ c’est les frères musulmans\ pour la petite histoire/ c’est juste elle qui a fait échouer la réforme de l’islam/\ et qui est responsable d’un certain nombre de dégâts/ en Egypte et en Algérie\ c’est pas n’importe qui Tariq Ramadan/ […] Tariq Ramadan/ pendant dix minutes\ MENT\ il sous-entend que je suis islamophobe/ si vous aviez lu mon livre\ vous auriez peut-être compris que c’était faux/

234 CF- […] la réalité c’est que Tariq Ramadan a été limogé de la mairie de Rotterdam parce qu’il travaille pour une télévision iranienne financée par le gouvernement d’Ahmadinejad Attaquer quelqu’un à son insu est sans aucun doute violent, puisque, vu que la personne visée n’est pas capable de se défendre au moment de l’attaque, le locuteur a plus de chances d’imprégner l’esprit du public de l’image dévalorisante attribuée à sa victime. Cependant, malgré la bassesse de cette stratégie, nous ne pouvons pas la qualifier de non-appropriée car elle fait partie des règles de l’émission : nous rappelons que l’émission ONPC, par exemple, comporte plusieurs rubriques axées autour de la dérision et du dénigrement (plus ou moins violent) des personnes absentes du plateau : « ceux qui n’ont pas pu venir ce soir », le choix des caricatures, le « mur d’images », parfois le moment de sketch humoristique.

12 L’animateur de l’émission (Laurent Ruquier dans ONPC et Thierry Ardisson dans TLMP).

ALINA OPREA

18

3.2.3. Les étapes de la violence langagière L’identification de la violence langagière peut être parfois problématique, parce que, comme les formes de la politesse et de l’impolitesse, elle ne peut pas être limitée à un répertoire de formules linguistiques. L’occurrence d’un FTA pourrait nous conduire à le considérer comme impoli (et encore cela dépend de plusieurs paramètres…), ou, à la limite, agressif et potentiellement violent, mais jamais comme véritablement violent, car la violence s’inscrit « dans une dynamique de surenchère de coups frappés » (Vincent et al., 2008 : 85). Dans l’analyse de cette manifestation de la violence, l’identification de ses différentes étapes peut offrir des indices quant à l’adéquation des attaques, car, plus on avance vers l’apogée de cette montée, plus les attaques sont susceptibles de transgresser les lois sur lesquelles reposent les deux talk-shows. Moïse & Fracchiolla (2007), et Moïse, Auger, Fracchiolla & Schultz-Romain (2008) parlent de quatre étapes du processus de la violence, que nous allons traiter à part, en traçant à chaque fois des parallèles avec la théorie similaire de Wagener (2009).

Ière étape : « la violence potentielle » L’étape de la « violence potentielle » trouve son équivalent dans ce que Wagener appelle la « fluctuation » : c’est le stade où « les interactants constatent l’émergence d’un désaccord » (Wagener, 2009 : 146). Si la montée en agressivité s’arrête à cette première étape, elle ne générera pas de violence qui n’émerge que lorsque « les zones de fluctuation sont transformées en zones d’amplification » (ibid. : 190). Si ces « fluctuations » restent faibles et isolées, la probabilité d’apparition de la violence reste également faible ; si elles s’accumulent et s’intensifient, l’émergence de la violence devient presque inhérente. Cette étape est étroitement liée au contexte de l’échange. Dans un contexte potentiellement agressif, la probabilité qu’un état de violence s’instaure est très élevée ; le talk-show, dans le cadre duquel tous les dispositifs (mise en scène, décor, choix des invités, cadres de filmages etc.) favorisent l’hyperbolisation du désaccord et du conflit, est susceptible de générer cette violence. Les co-animateurs de Ruquier ont d’ailleurs souligné le climat potentiellement conflictuel et violent de l’émission : (11) émission 1

107 EN- […] c’est pas la première fois qu’on a des jugements euh très très tranchés/ rétorque Naulleau à Annie Lemoine lorsqu’elle l’accuse d’un excès de violence envers elle, tandis que Michel Polac répond sèchement à Muriel Robin qui n’a pas « envie d’entendre des choses désagréables : « il fallait pas venir à l’émission alors ».


19

Nous n’allons plus insister sur ce critère dont nous avons déjà discuté. Il nous semble important de rappeler pour autant que la violence potentielle peut être aussi liée : à la personne elle-même. Une personne peut avoir, de par son statut social, ou ses positions idéologiques, l’image d’un personnage médiatique controversé ou, en tout cas, qui ne laisse pas l’opinion publique indifférente. Ce sont des personnages en quelque sorte « fauteurs de trouble » dans les polémiques et les débats. Cette image peut être l’image que l’on leur attribue et donc ne pas correspondre à celle qu’ils veulent véritablement projeter. Un tel personnage controversé est, par exemple, Caroline Fourest, l’invitée de Laurent Ruquier dans l’émission diffusée le 24 avril 2010 ; journaliste française, féministe militant pour l’égalité et la laïcité, elle est souvent au cœur des débats parmi les plus vifs. La présence de tels acteurs dans les talk-shows équivaut à une promesse de production d’un duel agressif, mais néanmoins spectaculaire. au type de discours (ou style de débat) d’une personne. Nous allons voir que les deux co-animateurs de ONPC, EZ et EN, ont un style de polémique assez agressif, qui peut aller de l’ironie mordante jusqu’aux attaques virulentes, voire au K.O. verbal de leur interlocuteur. à la thématique abordée : les discussions tournent généralement autour de sujets à controverse entraînant une forte tension entre les locuteurs et déclenchant souvent des débats violents, voire passionnés – parfois, les émotions vont se mêler à l’argumentation et vont introduire un nouveau degré de violence (c’est l’exemple de l’émission 2 ayant comme invités Arno Klarsfeld et Charles Berling et comme thème de débat la régularisation des immigrés).

IIème étape : la violence « embryonnaire » ou « l’amorce » de la violence La « violence embryonnaire ou l’amorce de la violence » consiste dans la production effective de comportements agressifs, de « joutes verbales caractérisées par des changements de registres verbaux, l’impolitesse et l’incivilité » (Moïse et al., 2006 : 105) ; à ce niveau, la violence est identifiable linguistiquement. Pour Wagener, c’est le stade de « nucléation » : l’expression du désaccord s’amplifie par « l’émergence de comportements, qualifiés de FTA verbaux, non verbaux ou paraverbaux » (Wagener, 2009 : 146). Les attaques constituent des « déclencheurs potentiels » et peuvent être conciliées, ou renforcés par des procédés augmentant le degré d’agressivité ─ « stratégies d’aggravation ». Ces déclencheurs peuvent aller d’une modification de l’intonation ou d’un geste, jusqu’à la production d’une attaque frontale (qui peut être réitérée ou non). Nous soulignons les déclencheurs et nous mettons en italiques les réactions immédiates afin de montrer que la violence est partagée par les deux opposants :

ALINA OPREA

20

(12) émission 21 22 RM - […] l’insulte personnelle\ vous avez le droit de vous défendre/\ à partir de là on DOIT pouvoir débattre\ […] 23 AK - c’est pas une insulte↑ - c’est pas une insulte↑ - c’est pas une- c’est pas une insulte/

de dire à des gens qui ont perdu leur père qui ont perdu leur mère\ en fait vous avez perdu personne vous êtes un escroc↑ [et vous

24 RM - [si c’est une insulte ] 25 AK - [alors si c’est une insulte- pourquoi dans un cas oui dans un cas non↑ ] 26 RM - [non non/ [on le dit pas à vous/ 27 AK - (plus fort) [si je vous dis vous êtes une ordure et un pédophile↑ pourquoi xxx Après que la violence est provoquée, il y a d’autres changements visibles en dehors du verbal ; l’intonation d’Arno Klarsfeld (AK) est constamment montante, son débit s’accélère, les interruptions sont plus fréquentes et il refuse de céder le crachoir indûment occupé (23 AK). Un malentendu (consciemment provoqué ou non) peut aussi déclencher un cycle d’agression :

(13) émission 5 38 CF - oui voilà\ on en reparlera juste après\ et quand vous nous dites/ mettre entre toutes les religions égalité/ 39 EZ - [non non/ mettre dans le même sac/ c’est pas égalité\ 40 CF - dans le même sac\ ce que vous laissez entendre/ c’est que l’islam c’est fondamentalement/ une religion plus frénétique/ [que les autres\ 41 EZ - [ah pas du tout/ vous voyez↑ c’est votre spécialité/ c’est votre spécialité/ [vous

passez votre temps à me prêter/ des arrière-pensées alors que je 45 CF- j’ai pas besoin de vous prêter des choses/ parce que/ contrairement à d’autres\ vous

avez une GRANDE qualité/ c’est que vous dites exactement/ toutes les saloperies que vous pensez\ alors là Défini par le Larousse (1974) comme « une divergence d’interprétation d’une action, d’une parole entraînant un désaccord, une mésentente, une contestation », le malentendu suit ici le un schéma (cf .Auger & Moïse, 2005 : 300) qui combine désaccord, lutte pour le pouvoir et violence :

1. Fourest reprend l’énoncé de Zemmour avec un sens modifié (38 CF et 40 CF) 2. Zemmour signale le malentendu à plusieurs reprises (39 EZ) 3. À la place d’une résolution du malentendu et de l’accord entre les deux interlocuteurs (selon le schéma classique du malentendu), nous avons l’instauration d’un climat de tension et conflit. Les déclencheurs et les réactions entrent dans un cercle vicieux, car la réaction provoque, à son tour, une réponse violente, c’est la raison pour laquelle nous avons souligné et mis en italiques l’intervention 41 EZ. Nous voyons donc que les déclencheurs identifiés sont de véritables « hameçons » ou « amorces », c’est, en effet, l’étape de la « nucléation » qui ponctue le début des séquences violentes dans la confrontation (car une confrontation est composée de plusieurs séquences, ou épisodes de violence, et peut comporter aussi des moments de calme).


21

IIIème étape : la « cristallisation » de la violence langagière La violence initiative va trouver un écho dans les réactions des invités, c’est le moment où la violence se « cristallise », s’installe dans l’échange. Chez Wagener, c’est le stade de l’ « amplification » où « les interlocuteurs se mettent à amplifier leur désaccord par une dispute susceptible d’altérer durablement leur relation » (Wagener, 2009 : 29). Dans les exemples antérieurs nous avons vu que, tout de suite après l’amorce, la violence s’est véritablement installée. Mais, puisque toute action entraîne une réaction qui, elle aussi peut provoquer une autre (ré)action, etc., la violence se joue et se rejoue constamment dans des cycles d’agressions qui traduisent les négociations et les permutations de rapports des places. Une fois la violence cristallisée, la poursuite de l’échange peut varier : de l’évitement ou du dépassement du conflit (à travers des négociations telles le changement de sujet, l’humour, etc.), au renforcement de la violence, au compromis (qui supposerait une sorte d’entente entre les adversaires, soit sur l’objet du conflit, soit sur le rapport interpersonnel), et à la « fuite » (qui consiste à se taire ou à refuser le débat, à faire semblant de ne pas remarquer l’attaque, voire à quitter le plateau). Ainsi, dans le duel Fourest vs. Zemmour & Naulleau nous pouvons remarquer de véritables séquences interactionnelles de violences, des attaques qui rebondissent, s’intensifient et s’accumulent jusqu’à ce que l’animateur y met fin, mais continue en dehors du talk-show, dans d’autres émissions ou sur internet.

IVème étape : la violence extrême ou le K.O. verbal Dernier degré de violence langagière : la violence extrême ou le K.O. verbal symbolique. Il s’agit du « coup » final qui anéantit l’adversaire. Nous avons retrouvé dans notre corpus deux cas de K.O. verbaux que nous analyserons dans un chapitre suivant : il s’agit des émissions centrées sur Annie Lemoine et Patrice Leconte. Dans le premier cas, l’invitée subit un véritable lynchage symbolique de la part des co-animateurs de Ruquier qui, pendant toute la durée de l’échange, n’ont pas cessé de multiplier, intensifier et accumuler leurs attaques ; une seule victime face à deux agresseurs réputés pour leur violence, résultat final : mise à mort d’Annie Lemoine. Dans le second cas, le dialogue prend une tournure du moins surprenante ; si on parle de K.O., celui qui est mis K.O. est un des précédents « bourreaux », Eric Zemmour. Les rôles sont renversés : après avoir subi sans riposte la critique impitoyable de Zemmour, l’invité « détruit » son interlocuteur d’une seule intervention « foudroyante » (voir la partie suivante). L’invité, qui a visiblement un talent rhétorique et excelle dans l’art de la pointe, « tue » son agresseur sans en avoir l’air, sans recours à l’offense ou à l’impolitesse explicite.

ALINA OPREA

22

Tout le sens et tout l’effet du coup final réside dans cette mise en scène particulière où sont alliées l’agression diffuse et la dérision fine enveloppées dans un humour en apparence ludique, mais au fond doté d’une force « nihilisante ». Nous voyons donc que le K.O. verbal peut être réalisé par deux voies différentes : (a) à travers une violence « ouverte », explicite (voir l’analyse de l’extrait « Annie Lemoine »), dont l’accumulation et la répétition des actes d’agression (attaques et critiques directes, sarcasme, ironie, etc.) d’un côté, et la riposte « faible » de la victime, de l’autre côté, mènent à la mort symbolique de celle-ci ; (b) à travers une violence implicite, subtile, détournée et « diluée » dans un conte moralisateur brillamment mis en scène par Patrice Leconte incarnant la figure tridimensionnelle de l’« insulteur héros rhéteur » (Rosier 2012). Conclusion : l’ « invisibilité » (au niveau linguistique) de cette forme de violence langagière ne neutralise pas ses effets, ni ne diminue sa force illocutoire.

Vème étape : la violence physique L’étape ultime de la violence, l’apogée, est représentée par la violence physique. Si généralement, le recours à cette solution « ultime » est « annoncé pragmatiquement – par la parole ou le mimo-gestuel – dans les montées en tension (‘si tu continues, ça va mal se passer’) » (Auger & Moïse, 2005 : 300), dans notre seul cas d’agression physique, l’ « agresseur » (Arno Klarsfeld) ne donne aucun signe qui pourrait mettre en garde son adversaire (Robert Ménard). Autant le geste de Klarsfeld (il jette son verre d’eau vers Ménard) est inattendu et spectaculaire dans sa brutalité, autant il est illégitime (les attaques, d’ailleurs indirectes, de Ménard ne justifient nullement la violence de ce geste extrême) et inadéquat ; cela nous aurait peut-être pas choquée dans une émission trash, mais décidément cela contrevient aux règles qui régissent TLMP.

4. Bilan L’analyse de notre corpus a posé la question d’une notion connexe de l’impolitesse, la violence verbale. La répétition, la densité et la constante intensification des attaques faisaient monter l’impolitesse à des cotes supérieures, raison pour laquelle nous avons trouvé impératif d’introduire la violence dans notre modèle. La violence et l’impolitesse entretiennent des rapports étroits et souvent complexes. Sans forcément considérer, comme d’autres linguistes, que l’impolitesse est une sous-catégorie de la violence, nous avons constaté, suite à nos analyses, que, par exemple, on peut être impoli sans être violent, et on peut être violent sans accomplir des actes impolis implicites (insultes, outrages, etc.) ; la simple occurrence d’un acte dévalorisant pour la face de l’autre suffirait pour qu’on le qualifie d’impoli, mais non pour que l’on parle de violence verbale. Qu’est-ce que c’est alors que la violence ? Plusieurs aspects doivent être pris en compte lorsque l’on définit la violence :


23

a. Elle résulte d’un processus de « montée en tension », de crescendo ; c’est une « entreprise de démolition » comme la décrivent Vincent et al. (2008) et ne réside pas dans un seul ou quelques acte(s) démolissant(s). La violence verbale naît et escalade à travers l’accumulation, la répétition et l’intensification ou l’aggravation des FTAs. b. En vertu de ce trait, elle se décline en plusieurs étapes. c. La montée en tension est ponctuée par divers « déclencheurs de conflit » (Auger et al. 2010, etc.), tels les actes dévalorisants explicites13 (offense, insulte provocation, etc.) dont la présence est l’indice d’une violence potentielle. d. Et, bien évidemment, elle est contextualisée, ce qui veut dire que le seuil de tolérance varie largement d’un point de vue interactionnel, mais aussi social et personnel. Il y a plusieurs niveaux de violence, comme il y en a aussi plusieurs formes. Dans notre corpus, la forme prédominante est, évidemment la violence

langagière qui, eu égard au cotexte dans laquelle elle est pratiquée, est du genre « polémique » (Moïse 2011), s’articulant autour d’ « une argumentation et des figures de rhétorique à visée polémique et persuasive ». Souvent intégrée dans et appuyée par l’argumentation, la violence ne réside pas exclusivement dans l’emploi des mots ou phrases qui « tuent »14, mais elle peut être aussi détournée et la tentative de démolition n’est pas toujours (du moins au début) explicite. L’observation du corpus nous a permis justement de comprendre la complexité et la diversité des procédés menant à la violence langagière; les insinuations et les implicites, les mots et les silences, les gestes et la mimiques, peuvent tous être intégrés et accumulés dans le processus de montée en tension d’où résulte la violence langagière qui parfois va plus loin que les normes admises, plus précisément jusqu’à la violence physique. Une troisième manifestation à laquelle nous nous sommes intéressée a été la violence conversationnelle, notion que nous avons empruntée à Luginbühl (2007) et qui porte sur les abus faits au niveau des droits et devoirs conversationnels (restriction de la parole, interruptions, chevauchements répétées, etc.). Si, pour les actes menaçant ou valorisant la face de l’autre nous avons déjà les notions de FTAs, Face Threatening Acts (Brown & Levinson), respectivement de FFAs, Face Flattering Acts (Kerbrat-Orecchioni), nous avons pensé à attribuer 13 Cela ne veut pas dire que la violence repose uniquement sur des actes d’agression explicite ; parfois elle est détournée, comme dans l’ironie (et les autres formes d’humour vexatoires), ou diluée dans le texte. 14 À propos des marques lexicales de la violence, Desmarchelier (2003 : 226) note : « Il n’existe a priori aucun outil linguistique susceptible de permettre au linguiste de déceler des propos qualifiés de violents, si ce n’est qu’une compétence lexicale qui le fera classer tel mot ou tel syntagme dans ce champ sémantique. En paraphrasant la célèbre formule de Jean-Paul Sartre, on pourrait même faire l’hypothèse que ‘La violence, c’est les autres’. Les autres à travers le regard ou l’émotion qu’ils nous renvoient. »

ALINA OPREA

24

aux actes de violence conversationnelle la dénomination de RTAs, Rights Threatening Acts. Si les RTAs (interruptions, chevauchements, etc.), supposés non intentionnels, sont généralement tolérés dans tout échange oral, leur forte densité ainsi que leur emploi particulier (en milieu d’une phrase, etc.) dénotent une fonction de déstabilisation et mènent à cette forme de violence qui n’est point acceptée dans le cotexte des talk-shows. Comment évaluer, quantifier et surtout qualifier la violence ? Comme dans le cas de l’impolitesse et de la politesse, nous nous sommes confrontée au besoin d’avoir quelques repères d’analyse. Ainsi avons-nous formulé des critères adaptés à cette notion, mais que l’on pourrait toujours fusionner avec ceux utilisés pour la politesse et l’impolitesse. Hormis le cotexte, qui reste le critère majeur et primordial dans l’analyse de tout phénomène discursif, nous avons mentionné :

1. Le contenu (la portée) des attaques, avec la remarque que la gravité des actes et leur niveau(x) de violence étaient étroitement liés aux sphères de Hall (1966) : publique, sociale, personnelle et intime. Dans la figure 3, nous avons esquissé comment fonctionnent ces corrélations, montrant que, plus l’attaque entre dans la profondeur de ces sphères, plus elle sera considérée violente et endommageante pour la face de la cible. 2. La réception de la violence (réactions et métacommentaires) : la façon dont les attaques sont décodées par les victimes, par le public, et par les autres actants, nous offrent un aperçu plus vaste et plus complet de la violence langagière. Prendre en compte les réactions des autres participants, en dehors de la victime, nous semble essentiel puisque, pour celle-ci, la force illocutoire d’un acte peut apparaître comme plus importante qu’elle ne l’est en réalité ─ les négociations portant sur les registres de l’agressivité prétendus ou attribués, en témoignent. 3. L’identification des étapes de la violence peut fournir des indices précieux sur le(s) niveau(x) atteint(s) par celle-ci ainsi que sur sa (non)légitimité. Dans les travaux de Vincent, Moïse, etc., sont identifiées quatre étapes que nous avons comparées à celle de Wagener (2009), et auxquelles nous avons ajouté nous-mêmes une étape supplémentaire :

la première étape, « la violence potentielle » (Moïse et al.) ou la « fluctuation » (Wagner), a trait au contexte de l’échange ; dans un contexte potentiellement agressif, comme la polémique ou le débat, il est fort probable que la violence monte à des niveaux supérieurs ; la deuxième étape, la violence « embryonnaire » ou « l’amorce » de la violence, correspond au moment où le désaccord ou le conflit émerge. C’est l’étape de « nucléation » (Wagener) ; la troisième étape, la « cristallisation » (Moïse) ou l’« amplification » de la violence, suppose une exacerbation des attaques à travers les différents facteurs d’aggravation. C’est le point où il n’y a plus de retour ; la possibilité d’un consensus disparaît et la seule finalité de l’échange sera la mort symbolique de l’un des actants ;


25

ainsi avons-nous considéré nécessaire d’insérer, à ce stade de la montée en tension, l’étape du K.O. verbal (la violence symbolique extrême), « l’enjeu et la jouissance suprême des polémiqueurs » (Windisch, 1987 : 21). Nous avons identifié dans notre corpus deux cas de K.O. que nous analyserons séparément dans la partie suivante. Il a été intéressant d’observer qu’il y a (au moins) deux moyens d’ « anéantir » l’autre : via une violence explicite qui se dégage de la répétition et de l’aggravation des FTA, et via une violence implicite, détournée, marque du talent et de la ruse oratoire et rhétorique du locuteur. l’étape finale, la violence physique, correspond à un niveau d’agression que les acteurs de nos talk-shows atteignent très rarement (nous avons enregistré un seul cas dans notre corpus). Il en va de soi qu’il s’agit d’un comportement blâmable et inadéquat, que l’on classe dans la catégorie des « délits » commis par rapport aux normes en vigueur. Le cadre des talk-shows nous a fait nous interroger sur la relation violence – argumentation visible notamment à travers les arguments ad

hominem. Cette relation a été d’ailleurs expliquée et commenté dans l’ouvrage de Marc Angenot consacré au genre pamphlétaire : « Ce qui nous retient ici, c’est la coexistence dans le texte de l’argumentation et de l’agression, de l’enthymème et de l’injure, de la persuasion et de l’intimidation : ambigüité fondamentale. Elle nous fait souvenir que l’argument peut être lui-même une forme de violence ». (Angenot, 1995 : 250) La violence et l’argumentation ne s’excluent pas réciproquement ; les arguments ad hominem, qui sont une « forme de violence », sont acceptés dans le contexte des polémiques et des duels verbaux, d’autant plus qu’ils sont justifiés, appuyés par des preuves et intégrés pertinemment dans le discours. La violence du modèle de débat démocratique connaît, d’ailleurs, ce « bon » usage depuis l’Antiquité où la polémique recourait « volontiers à l’insulte » qui a été « dès lors bien intégrée dans un processus discursif qui se veut une arme politique » (Rosier, 2012 : 5). Si offense il y a dans notre corpus, elle n’est pas gratuite ; de plus, elle est souvent accompagnée d’une mise en scène qui lui est propre et qui s’articule autour des procédés discursifs spectacularisants qui nuisent (à l’image de la cible) et séduisent (l’auditoire). Allant plus loin, nous dirions que la violence est non seulement théâtralisée, dramatisée, mais aussi ritualisée : dans ONPC, les séquences de critique et de débats débutent avec une virulence explicite (le fait que Zemmour prend la parole au début ne nous semble point aléatoire) qui choque, blesse et fait rire (cf. Lagorgette 2006). Cette violence initiale est renforcée, relancée lorsque le deuxième chroniqueur prend la parole : l’invité, déjà déstabilisé après la première partie de l’échange, entre dans un deuxième round. Les tentatives d’atténuation entreprises par l’animateur réussissent, parfois, à adoucir cette

ALINA OPREA

26

violence, mais c’est un adoucissement ponctuel, qui n’a pas d’effets à long terme. C’est souvent une violence brillante, dans le sens où elle permet de briller aux dépens des autres. Dans TLMP, la violence de l’animateur est plus directe : son « interrogatoire » habituel est parsemé de questions qui choquent et blessent, sans forcément faite rire ; son style de questionnement est, d’ailleurs, reconnu comme agressif, impertinent, voire insolent et vulgaire… En vertu de ce rapport qu’elle entretient avec l’argumentation, la violence dans les talk-shows est doublement ratifiée : sa spectacularité et sa mise en scène font qu’elle est tolérée voire appréciée sur la scène médiatique ; placée au cœur de la polémique et de toute autre forme de duel verbal, elle démonte la conception largement répandue selon laquelle : « l’insulte, comme le coup de poing, c’est l’absence d’arguments : impuissant devant un adversaire, l’individu n’a plus que cette ressource comme réponse. Or, cette vision extrême de l’insulte ne tient compte que d’une faible part de la réalité, celle où l’insulte marque à la fois la capitulation devant l’adversaire et le coup final qu’on tente de lui porter. Dans les faits, l’insulte permet à l’énonciateur de poser un jugement négatif sur autrui ou sur ses actions. » (Vincent & Bernard Barbeau, 2012 : 2) En fin de compte, l’argumentation ne comprend-elle pas toute technique mise en place par le locuteur afin de faire les autres « adhérer », ou tout simplement afin de « susciter leur réflexion sur un problème donné » (Amossy, 2006 : 37) ? Alors, tant qu’elle est articulée autour du fil argumentatif, pourquoi ne serait-elle pas partie intégrante de l’argumentation ? Dans cette optique, la violence semble faire partie des règles du jeu... La tâche la plus délicate qui nous est revenue a été de cerner la frontière où la violence passe dans le registre de l’illicite. Bien sûr, on ne peut pas trancher avec beaucoup de netteté entre une violence permise et une violence non tolérée, car entre les deux existeront toujours des zones grises. Communément réprouvée, la violence est pourtant pratiquée et tolérée dans ces émissions, et elle est d’autant plus appréciée qu’elle se fait au moyen du rire. Dans le cas de la violence, le rire15 est un moyen doublement exploité ─ il « spectacularise » les offenses et aide à établir une relation de complicité avec le public : « Pour les raisons de ‘médiagénie’ déjà évoquées plus haut, les stratégies polémiques comme la recherche de la connivence avec le public et l’attaque personnelle de l’adversaire qui exacerbent les tensions, les sanctions réciproques et les enjeux de face sont sinon encouragés, du moins tolérées par les médias. » (Burger, Jacquin & Micheli, 2011 : 14) 15 « Certains registres se situent à la limite de l’injure mais ils s’autorisent à la méconnaître ou à la minimiser sous prétexte de faire rire ». (Larguèche, 2009 : 46)


27

S’il faut offenser ou insulter, il faut au moins le faire « convenablement », comme le suggère Watterson16. À travers ces procédés « nihilisants », le locuteur se donne le double avantage de paraître bénin et jovial, lors même qu’il s’abandonne à sa passion agressive » (Angenot, 1982 : 250). Cette violence « brillante » comme nous l’avons appelée en partant de la notion de Simonin (2010), présente encore un atout qui lui assure la rentabilité ; les répliques fines, les petites phrases qui tuent, mettent la cible dans une situation sans issue (la réduire au silence, lui « clouer » le bec) d’où elle ne peut s’en sortir qu’en égalant (ou dépassant) la maîtrise rhétorique de l’agresseur (rappelons-nous le bref duel entre Eric Zemmour et Patrice Leconte…). Être violent et séduire le participant tiers, tout en restant dans les bornes admises, semble être un art17 (art de la controverse) que peu maîtrisent. Non seulement la violence langagière peut être érigée en principe général et, comme nous le voyons, en art, mais elle peut aussi, comme l’impolitesse, avoir une fonction en quelque sorte justicière : l’agresseur se voit doté d’une mission qui n’est pas (uniquement) de détruire l’autre mais de révéler ses défauts et de « parler vrai », bien que la vérité toute crue blesse et peut tuer. Zemmour s’explique : « ‘Je ne me vois pas comme un sniper, mais comme un critique qui va voir des pièces de théâtre et des films, lit des livres et donne son avis en toute subjectivité. […] ‘Le simple fait de ne pas obéir à la logique promotionnelle donne l’impression de lancer des flèches. Mais la véritable dureté, c’est de dire du bien d’un livre sans l’avoir lu. Je peux me tromper, mais je les lis jusqu’au bout et j’argumente mes critiques.’ »18 Parfois, cette violence n’est que de l’insolence, mais une insolence telle qu’elle a été comprise et définie par Meyer (1998), sincère, « salvatrice et bienvenue, dans une société policée » (Rosier, 2012 : 5), qui vise à « dépasser les mots pour devenir un acte de création, de jubilation, de libération » (Rosier, 2006 : 9). La violence verbale fait partie de l’horizon d’attentes lié au conflit, mais elle en est aussi sa limite ; tout comme certaines formes d’agression verbale sont acceptées, d’autres sont rejetées. Nous avons constaté que les attaques portant sur les sphères intime et privée de la cible (Eric Zemmour), les actes formulés avec une intention de vengeance personnelle aussi bien que le geste de violence physique (Arno Klarsfeld) et les accusations diffamatoires, susceptibles d’impliquer l’intervention de la loi (Roger Cukierman), sortaient du cadre de légitimité. Notre hypothèse est que, tout acte portant atteinte à l’image

16 « ‘Je ne connais pas assez de gros mots pour insulter convenablement !’ » (Watterson cité dans Rosier, 2006 : 7). 17 La polémique même serait érigée en art, selon Greive (1985) : « ‘l’art de mener la dispute’ ». 18 Source : http://www.parismatch.com/Culture-Match/TV/Actu/Eric-Naulleau-livres-edition-ruquier-eric-zemmour-232864/.

ALINA OPREA

28

de l’interlocuteur qui n’est pas intégré dans une démarche argumentative, tels les exemples évoqués, devient illicite et, par conséquent, n’est pas toléré. Sans cette dimension rhétorico-argumentative, nous n’avons qu’une série d’actes dévalorisants comprise dans une tentative de dénigrement. RÉFÉRENCES BIBLIOGRAPHIQUES

AMOSSY, R., 2006, L’argumentation dans le discours, Paris, Armand Colin, 2e édition. ANGENOT, M., 1995 (1982), La Parole pamphlétaire. Typologie des discours modernes, Paris, Payot. ARCHER, E., 2008, “Verbal aggression and impoliteness: Related or synonymous?”, in BOUSFIELD D. & LOCHER M. A. (eds.), Impoliteness in Language: Studies on its Interplay

with Power in Theory and Practice¸ Mouton de Gruyter. AUGER N. & MOÏSE C., 2005, « De la violence verbale, pour une sociolinguistique des discours et des interactions », consulté le 05 juin 2012 (URL : http://bearfrac.free.fr/ ViolVerbCMLF007.pdf). AUGER N., MOÏSE C., FRACCHIOLLA B., & SCHULTZ-ROMAIN, 2010, « Interpellation et violence verbale : essai de typologisation », mis en ligne le 23 novembre 2010, consulté le 05 juin 2012 (URL : http://corela.edel.univ-poitiers.fr/index.php?id=1023). BROWN P. & LEVINSON S., 1987, Politeness, Cambridge, Cambridge University Press. BURGER m., JACQUIN j. & MICHELI R. (éds.), 2011, La parole politique en confrontation dans les médias, Bruxelles, DeBoeck. CULPEPER, J., 1998, “(Im)politeness in drama”, in Culpeper J., Short M. & Verdonk P. (eds.), Studying Drama: From Text to Context, Routledge, pages 83-95. GARCÍA-PASTOR, M. D., 2008, “Political campaign debates as zero-sum games: Impoliteness and power in candidates' exchanges”, pages 101-126. In Bousfield D. & Locher M. (éds.) Impoliteness in Language. Studies on its Interplay with Power in Theory and Practice, Mouton de Gruyter. GREIVE, A, 1985, “Comment fonctionne la polémique ?”, in G. Roellenbleck (éd.), Le discours polémique, Paris/Tübingen, Jean-Michel Place/Gunter NarrVerlag, pp. 99. 17-30. HALL, E. T., 1966, La dimension cachée, Paris, Du Seuil. KERBRAT-ORECCHIONI, C., 1992, Les interactions verbales, Paris, Armand Colin. KERBRAT-ORECCHIONI, C., 1992, Les interactions verbales, Tome1, Paris, Armand Colin. KERBRAT-ORECCHIONI, C., 1994, Les interactions verbales, Tome 3, Paris, Armand Colin. LAGORGETTE, D., 2006, « Insultes et conflits : de la provocation à la crise - et retour ? », in Pain J. & Leeman D. (éds.), Crises, conflits, médiations, Cahiers des Etudes doctorales de Paris, n° 10 (5), pp. 26-44. LARDELLIER, P. (éd.), 2003 « Des violences médiatiques », Violences médiatiques, Paris, L'Harmattan, pp. 17-25. LARGUECHE, E., 2009, Espèce de… ! Les lois de l’effet injure, Chambéry, Éditions du Laboratoire Langages, Littératures, Sociétés, Université de Savoie.


29

LUGINBÜHL, M., 2007, “Conversational violence in political TV debates: Forms and functions”, Journal of Pragmatics, number 39: 8, pages: 1371-1387. MEYER, M., 1998, De l’insolence. Essai sur la morale et le politique, Paris, Grasset & Fasquelle. MOESSINGER, P., 2000, Le jeu de l’identité, Paris, PUF. MOÏSE C., AUGER N., FRACCHIOLLA B., & SCHULTZ-ROMAIN C. (éds.), 2008, La violence verbale, Tome 1 : Espaces politiques et médiatiques, Tome 2 : Des perspectives historiques aux expériences éducatives, Paris, L’Harmattan. PLANTIN, C., 1990, Essais sur l’argumentation, Paris, Kimé. ROSIER, L., 2006, Petit traité de l'insulte, Loverval, Éditions Labor. ROSIER, L., 2012, « Introduction », Argumentation et Analyse du Discours, mis en ligne le 15 avril 2012, consulté le 03 juin 2012 (URL : http://aad.revues.org/1321). ROSIER, L., 2012, « Introduction », Argumentation et Analyse du Discours, mis en ligne le 15 avril 2012, consulté le 03 juin 2012 (URL : http://aad.revues.org/1321). SIMONIN, O., 2010, « Impolitesse, coopération et principes d’inférence », consulté le 03 juin 2012 (URL : http://lexis.univ-lyon3.fr/IMG/pdf/Lexis_special_2_-_Simonin.pdf). TAMBORINI R., CHORY-ASSAD R. M., LACHLAN K., WESTERMAN D. & SKALSKI P., 2008, “Talking smack: Verbal aggression in professional wrestling”, Communication Studies, number 59(3), pages 242-258. TURBIDE O., VINCENT D. & LAFOREST M., 2008, « Les ‘X’ de Québec : la construction discursive d'un groupe exclusif », Recherches sociographiques, Numéro spécial pour les 400 ans de la ville de Québec 49 : 1, pp. 87-112 VINCENT D. & BERNARD BARBEAU G., 2012, « Insulte, disqualification, persuasion et tropes communicationnels : à qui l’insulte profite-t-elle ? », Argumentation et Analyse du Discours, mis en ligne le 15 avril 2012, consulté le 04 juin 2012 (URL : http://aad.revues.org/1252). WAGENER, A., 2009, Le désaccord conversationnel : enjeux d’un processus interactionnel et applications interculturelles, thèse en ligne, consulté le 05 juin 2012 (URL : http://tel.archives-ouvertes.fr/docs/00/39/06/61/PDF/wagener.pdf). WINDISCH, U., 1987, Le K.O. verbal. La communication conflictuelle, Lausanne, L’âge d’homme.

Sites internet : http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/violence#. http://www.parismatch.com/Culture-Match/TV/Actu/Eric-Naulleau-livres-edition-ruquier-eric-zemmour-232864/.

STUDIA UBB EPHEMERIDES, LVII, 1, 2012 (p. 31 – 41) JURNALISMUL ANALITIC ȘI VIZUALIZAREA ȘTIINŢIFICĂ*

ANDREEA MOGOȘ** ABSTRACT. Analytic Journalism and Scientific Visualization. Analytic journalism is a response to an increasing repertoire of digital data, effect of the digital information revolution. This type of journalism is not simply trying to communicate science, but to produce knowledge by retrieving and analyzing disparate information and constructing a critical discourse towards other arguments and explanations. Digital data is identified, retrieved, analyzed and communicated via a variety of media.

Science imaging and visualization (SIV) studies how visual knowledge is produced, what is the role of the image in creating science knowledge and how images diffuse into nonacademic environments. SIV analyze the intersections of different forms of (visual) knowledge. This paper’s purpose is to examine how several data visualization tools produce knowledge and to what extent they succeed to offer the appropriate and reliable tools to present data from various fields and how they can be used by analytic journalists. Keywords: information revolution, analytic journalism, scientific visualisation and imaging Revoluţia informaţională în ştiinţă Mediul electronic stochează majoritatea covârşitoare a informaţiilor noi. Conform unui studiu realizat de Lyman & Varian (2003, Universitatea California – Berkeley), aproximativ 92% din informaţia nou produsă (text, imagine, audio-video) era stocată pe suport magnetic (în principal, hard disk-uri). Acelaşi studiu estimează că anual sunt produşi 800 de MB de informaţie pe cap de locuitor al Terrei (ar fi nevoie de aproximativ 9 metri de cărţi pentru a transpune pe hârtie informaţia cuprinsă în 800 MB). Însă profesorul Lyman atrăgea atenţia: „Nu este cunoaştere, sunt doar date [...] Pentru a conferi sens tuturor acestor informaţii, este nevoie de oameni înţelepţi, care folosesc tehnologii inteligente.” * Acest articol este rezultatul cercetărilor realizate în cadrul proiectului POSDRU/89/1.5/S/63663, „Reţea transnaţională de management integrat al cercetării postdoctorale în domeniul Comunicarea ştiinţei. Construcţie instituţională (şcoală postdoctorală) şi program de burse (CommScie)”. ** Lect. dr., Departamentul Jurnalism, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca, [email protected]

ANDREEA MOGOȘ

32

Revoluţia informaţională, care marchează începutul secolului 21, oferă oportunităţi nemaiîntâlnite în ceea ce priveşte identificarea, accesarea, analiza şi comunicarea informaţiilor. O masă critică de date electronice se află la dispoziţia utilizatorilor, puterea analitică şi de calcul este tot mai diversificată şi mai ieftină, iar aplicaţii puternice şi tot mai facil de operat sunt disponibile. Lenoir (2002:28) atrage atenţia asupra noilor coordonate ale existenţei umane: „media marchează situaţia noastră. Ajungem să fim tot mai cufundaţi într-un repertoriu crescând de medii computaţionale destinate creării, distribuţiei şi interacţiunii cu versiunile electronice ale lumii [...] În numeroase zone ale activităţii noastre zilnice suntem martorii unei fuziuni între realitatea digitală şi cea fizică...”. Au avut loc schimbări dramatice atât în mediul informaţional, cât şi în modul în care societatea modernă se raportează la date/informaţii. Acest mediu informaţional a fost numit datosferă (datasphere1). Mediul informaţional desemnat de termenul datosferă are un dublu sens (după Johnson and Ross, 2001): în primul rând, se referă la mediul conceptual unde toate datele există în toate formele şi în toate mediile (ştiri, demografie, istorie, economie, drept, divertisment etc.); în al doilea rând, datosfera se referă la mediul conceptual în care toate există speciile procesatoare de informaţii. Datosfera este un mediu dinamic, în permanentă schimbare, astfel încât pot fi identificate o serie de tendinţe majore: competenţele informaţionale generale ale publicului cresc, transparenţa guvernelor, a ONG-urilor şi a corporaţiilor se extinde la un nivel global, puterea de achiziţie a datelor migrează către individ, iar noi surse de date se conturează. Resursele web informaţionale sunt de o extraordinară varietate: baze de date, biblioteci digitale, instrumente virtuale de cercetare, chestionare web, motoare de căutare, web crawler-e2, obiecte din realitatea virtuală, instrumente de analiză a reţelelor, GIS-uri (Geographical Information Systems3), colecţii digitale on-line, baze de date specializate ale unor date brute adnotate şi standardizate, sisteme de monitorizare ale tuturor log-urilor din cyberspaţiu etc. 1 Dataspheres sau Data-Sphere (engl.) erau, în Star Wars (epopeea cinematografică SF a lui George Lucas) module care puteau fi folosite pentru stocarea şi accesarea datelor, acestea fiind folosite de Haninum Tyk Rhinann împotriva lui Jax Pavan. În acest studiu, termenul va fi folosit pentru a desemna mediul informaţional specific noilor tehnologii. 2 Web crawler-ul este un program care caută în World Wide Web într-o manieră metodică, automată sau într-un mod ordonat. 3 Geographical Information Systems - GIS – combină „straturi” de informaţii referitoare la o locaţie. Nu se referă doar la realizarea unor hărţi, ci la analiza unor seturi mari de date pentru a genera informaţii – ipoteze, concluzii, intuiţii – despre diferite fenomene socio-economice. Hărţile sunt doar un aspect al metodologiei.

JURNALISMUL ANALITIC ȘI VIZUALIZAREA ȘTIINȚIFICĂ

33

Revoluţia informaţională îşi pune amprenta asupra tuturor domeniilor de activitate, modificând comportamentul tuturor categoriilor de utilizatori, de la simplii consumatori la oamenii de ştiinţă. Astfel, demersurile oamenilor de ştiinţă şi ale cercetătorilor iau noi forme, care se adaptează la vechile metodologii şi identifică altele noi. U.K. Research Councils a lansat în 2001 programul E-science (e-ştiinţă): „Ce se înţelege prin e-ştiinţă? În viitor e-ştiinţa se va referi la ştiinţa la scară largă, care va fi realizată prin colaborări la nivel global, făcute posibile de Internet. O trăsătură a acestor «cooperative» ştiinţifice este aceea că vor facilita accesul cercetătorilor individuali la seturi mari de date, resurse computaţionale vaste, vizualizări performante.” Consecinţele indirecte ale acestor schimbări vor afecta substanţa cercetării, care se va modifica sub trei aspecte: metodologie, mod de lucru şi reprezentare, configurând domeniul cyberştiinţei (Nentwich, 2003:64). Interacţiunea dintre media şi metodologie este complexă şi nu poate fi redusă la afirmaţia „noile media cer noi metode”. O distincţie crucială în cadrul analitic clasic, aceea între obiectul epistemologic şi sistemul experimental, poate fi contestată în media digitală.(The Virtual Knowledge Studio, 2008:339) Toate aceste schimbări petrecute în mediul informaţional, care au afectat modul de a culege, selecta, prelucra şi prezenta informaţia nu şi-au pus amprenta doar asupra comunităţii ştiinţifice. Jurnalismul a intuit potenţialul informativ al noului mediu şi s-a adaptat.

Jurnalismul analitic Jurnalismul a reacţionat la revoluţia informaţională, care a adresat o serie de provocări procesului jurnalistic tradiţional (documentare – relatare – analiză – scriere - publicare). O nouă fază apare, aceea a producerii informaţiei. Jurnalismul asistat de computer (CAR – computer assisted reporting) îi provoacă pe jurnalişti să dobândească sau chiar să creeze seturi de date şi să înveţe cum să folosească noi instrumente de cunoaştere şi/sau analiză (spreadsheets, fişiere de tip bază de date, statistici, Geographic Information Systems). Jurnalismul analitic în Era digitală accesează şi adaptează metodologii provenind din alte discipline (DataMining, contabilitate, biologie, antropologie, geografie etc.). De asemenea, jurnalismul analitic a împrumutat metodologii din epidemiologie, ştiinţa mediului, criminalistică, lingvistica computaţională, hărţile conceptuale, statistica vizuală, analiza infracţionalităţii ş.a. Prin urmare, se poate spune că jurnalismul analitic a apărut ca un răspuns firesc la acest nou mediu informaţional, dar şi la modul în care societăţile moderne se poziţionează faţă de date şi informaţii. Jurnalismul analitic se doreşte a fi o simbioză între modul academic de a vedea şi de a cunoaşte fenomene sociale şi abilităţile jurnalistului de a interpreta şi explica descoperirile ştiinţifice într-un mod accesibil publicului neavizat.

ANDREEA MOGOȘ

34

Jurnalismul analitic de succes se bazează pe patru variabile: adresarea interogaţiei adecvate, găsirea şi accesarea datelor potrivite, folosirea instrumentelor analitice adecvate şi prezentarea rezultatului folosind un mediu potrivit subiectului abordat. (Johnson & Ross, 2001) Jurnalismul analitic foloseşte tehnici cognitive, vizuale şi narative. Scopul este de a explica şi de a conferi sens în ceea ce priveşte un fenomen sau o problemă. Această formă de jurnalism nu încearcă doar să comunice date/fapte, ci să producă cunoaştere prin accesarea şi analiza unor informaţii disparate, respectiv prin construirea unui discurs critic relativ la alte argumente şi explicaţii. Materialele specifice jurnalismului analitic oferă o imagine de ansamblu asupra problemei/fenomenului abordat, apelând la elemente de context, detalii istorice şi date statistice. Se urmăreşte o explicaţie detaliată, care poate permite publicului să îşi facă o impresie generală asupra problemei abordate. Una dintre provocările la care încearcă să răspundă jurnalismul analitic este aceea de a pune cap la cap date disparate şi de a stabili legături care, de cele mai multe ori nu sunt evidente. Cu alte cuvinte, nu datele în sine sunt plus valoarea, ci evidenţierea modului în care se stabileşte conexiunea dintre acestea, explicarea acestor legături şi raportarea explicaţiilor identificate la alte argumente existente. După Johnson & Ross (2001), pentru a reuşi să ofere o explicaţie comprehensivă asupra unui fenomen sau a unei probleme, cei care practică jurnalismul analitic ar trebui să stăpânească câteva instrumente analitice: teoria generală a sistemelor, analiza statistică, teoria simulării şi prezentarea grafică. Teoria generală a sistemelor este folosită pentru a descrie variabilele unui sistem (social, economic, mecanic etc.), relaţiile dintre acele variabile, limitele şi obiectivele respectivului sistem. Analiza statistică este adesea instrumentul primar folosit pentru a descrie fenomenele în manieră sistematică şi merge de la simpla numărare a frecvenţelor până la operaţii statistice complexe, de tipul corelaţiilor, regresiilor sau analizelor multivariate. Teoria simulării este folosită pentru a descrie o paletă largă de instrumente de investigare, care pornesc de la teoria jocurilor (în sens matematic), teoria haosului şi studiile de complexitate şi merg până la jocuri de rol. Prezentarea grafică a datelor statistice şi geografice, uneori asociată cu analiza exploratorie a acestora, reprezintă un important instrument folosit în explicarea unor relaţii şi recunoaşterea unui fenomen. Jurnalismul analitic se bazează pe un proces complex, în cadrul căruia date electronice sunt identificate, accesate, analizate şi comunicate printr-o varietate de medii. Crearea imaginilor şi a vizualizărilor de date este un domeniu de preocupare comună, atât pentru jurnaliştii analitici, cât şi pentru oamenii de ştiinţă, de aceea vom insista în cele ce urmează asupra acestuia.


35

Imaginile şi vizualizările ştiinţifice Imaginile sunt indisolubil legate de reprezentarea şi diseminarea cunoaşterii. Diagrame, hărţi, grafice, ilustraţii, simulări, vizualizări de date nu mai sunt specifice doar laboratoarelor, aceste tipuri de produse vizuale fiind tot mai prezente în spaţiul public. Burri & Dumit (2008:297) consideră că actualmente trăim într-o cultură vizuală, care valorizează şi cifrele, şi ştiinţa, iar imaginile ştiinţifice se bazează pe aceste preferinţe culturale pentru a crea reprezentări vizuale persuasive. Domeniul de cercetare numit Crearea imaginilor şi vizualizărilor ştiinţifice (Scientific imaging and visualization - SIV) urmăreşte „viaţa” imaginilor dintr-o perspectivă socială, pentru a explica cum şi de ce vizualul este o formă de cunoaştere, înţelegere şi expresie şi în ce mod este diferită de altele. Astfel, se urmăreşte traiectoria imaginilor ştiinţifice din momentul producerii lor, în timpul difuzării, utilizării şi adoptării în diverse lumi sociale şi până la incorporarea lor în vieţile şi identităţile indivizilor, grupurilor şi instituţiilor. Dacă a vedea înseamnă adesea a crede, Burri & Dumit (2008:300) consideră că SIV trebuie să demonstreze cum producerea şi utilizarea imaginilor în cadrul practicilor de construire a adevărului ştiinţific şi convenţii perceptuale se pliază pe acest aforism. Studiul etapei de producţie a imaginilor/vizualizărilor presupune examinarea modului în care imaginile sunt construite prin analiza practicilor, metodelor, tehnologiei, actorilor şi reţelelor implicate în realizarea unei imagini. Vizualizările realizate cu ajutorul computerului au permis apariţia unui mare număr de specialităţi: programatori, designeri de interfeţe, graficieni etc. Analiza implicării se axează pe rolul instrumental al imaginilor în producerea cunoaşterii ştiinţifice. Pentru a genera diferite imagini, sunt folosite o varietate de tehnici de data-mining, selecţii calitative vizuale şi algoritmi cantitativi. Aceste vizualizări (numite şi modele, ipoteze, hărţi sau simulări) sunt interactive şi au o durată de viaţă scurtă, pentru că cercetătorii intervin constant asupra lor, modifică parametrii, schimbă scalele de culori, substituie diferiţi algoritmi. Lynch & Edgerton (1988) consideră că scopul acestor modificări este acela de a conferi semnificaţie datelor şi de a le transforma în cunoaştere. În acest proces de construire, imaginea este modificată în favoarea coerenţei receptării, ţinând cont de convenţii estetice şi ştiinţifice. Utilizarea vizualizărilor ştiinţifice în diferite medii sociale este un subiect de interes pentru cercetătorii domeniului Science and Technology Studies (STS): de exemplu, cum pătrund în medii nonacademice. În afara laboratoarelor, imaginile ştiinţifice se intersectează cu arta, cultura de masă, media digitală şi împreună creează sens şi generează semnificaţie pentru privitor. Martin (în Burri & Dumit, 2008:305) explică modul în care graficele şi imaginile abstracte operează

ANDREEA MOGOȘ

36

în cadrul unor coduri care spun „poveşti concrete, ancorate în forma noastră particulară de ierarhie şi control. De obicei, nu auzim povestea, ci datele, iar asta face ştiinţa atât de puternică.” La nivel individual, Arnheim (1969:153) vorbeşte despre legătura dintre percepţie şi gândire: dacă percepţia rezidă în identificarea trăsăturilor generice relevante ale unui obiect, pentru a ne gândi la ceva, avem nevoie să ne bazăm pe imaginile lumii în care trăim. Astfel, elementele de gândire în percepţie şi elementele perceptuale în gândire sunt complementare, făcând din cogniţia umană un proces unitar, care duce de la achiziţia informaţiei senzoriale până la cele mai generale idei teoretice. Mediul electronic face posibil ca imaginile şi vizualizările ştiinţifice să intre tot mai mult în repertoriul cotidian al utilizatorilor, fie că aceştia sunt specialişti sau public general. Dar pentru ca această formă de cunoaştere să fie împărtăşită sau chiar persuasivă, este nevoie că specialiştii care codifică mesajul să folosească aceleaşi repere ca şi publicul care îl decodifică. Prezentarea grafică a datelor Imaginile permit ca ideile complexe să poată fi prezentate cu claritate, precizie şi eficienţă. Edward Tufte (1997) este unul dintre cei mai mari specialişti în prezentări grafice, care şi-a dedicat cariera identificării celor mai eficiente modalităţi de a livra publicului un mesaj complex prin intermediul unui grafic sau al unei vizualizări. Acelaşi Tufte (2001), a configurat un set de reguli generale pentru prezentările grafice de calitate: să prezinte datele; să îl facă pe privitor să mediteze asupra substanţei, şi nu asupra metodologiei, a designului grafic sau a tehnologiei de producţie grafică; să nu distorsioneze mesajul datelor; să prezinte multe cifre în spaţii reduse; să încurajeze ochiul să compare diferite seturi de date; să detalieze datele la mai multe niveluri. Un demers similar este realizat de Dona Wong (2010) în The Wall

Street Journal to Information Graphics. Autoarea oferă o serie de sfaturi cât se poate de concrete privind prezentarea eficientă a datelor în grafice. De exemplu, în graficele cu bare (bar charts), acestea trebuie ordonate de la cea mai mare la cea mai mică, iar o bară specifică poate fi evidenţiată printr-o nuanţă diferită. În cazul graficelor circulare (pie charts) trebuie să se ţină cont de faptul că privirea merge de sus în jos şi în sensul acelor de ceasornic, de aceea niciodată nu se plasează segmentele de la cel mai mic la cel mai mare şi nu se recomandă folosirea a mai mult de cinci „felii” de grafic. Producerea de reprezentări grafice care permit analiza unor seturi mari de date electronice nu mai este doar apanajul calculatoarelor şi softurilor costisitoare, pe care şi le pot permite doar laboratoarele de cercetare. Devin din ce în ce mai accesibile, unele aplicaţii fiind puse gratuit la dispoziţia internauţilor.


37

Instrumente de vizualizare a datelor În continuare vom descrie şi analiza câteva aplicaţii folosite pentru vizualizarea a diferite tipuri de date, culese în timp real de pe reţeaua www. Newsmap4 este o aplicaţie care reprezintă vizual peisajul în continuă schimbare al GoogleNews Aggregator. Obiectivul este de a împărţi informaţia în blocuri uşor de recunoscut, care atunci când sunt prezentate împreună, scot în evidenţă specificităţi ale jurnalismului din diferite culturi (proeminenţa unor subiecte, raportul dintre informaţie „serioasă” şi divertisment). În egală măsură, subliniază relaţia dintre date şi preferinţe ale mass-media.

Fig. 1 – Newsmap: Prezentarea grafică a peisajului ştirilor la nivel global, la 31.05.2012

WikiMindMap5 este un instrument care poate fi folosit la navigarea uşoară şi eficientă a conţinutului wiki. Are la bază tehnica hărţilor conceptuale, iar obiectivul este de a sprijini utilizatorii să obţină o viziune de ansamblu structurată şi uşor de înţeles asupra subiectului pe care îl investighează. Akamai Real-time Web-monitor6 este un instrument de monitorizare a traficului internet în timp real. Aplicaţia identifică regiunile cu cele mai mari atacuri (attacks), cele cu conexiuni lente (latency) şi zonele cu cel mai mare trafic (traffic). Oferă o imagine de ansamblu asupra dinamicii accesului la internet în diverse zone ale globului, pemiţând raportarea acestor informaţii la diferite momente/evenimente semnificative. 4 http://newsmap.jp/ 5 http://www.wikimindmap.org/ 6 http://www.akamai.com/dv1

ANDREEA MOGOȘ

38

Fig. 2 – WikiMindMap: Prezentarea grafică a conceptului de

science communication şi a elementelor conexe.

Fig. 3 – Akamai Real-time Web-monitor: Prezentarea grafică a zonelor cu atacuri, la 9.06.2012


39

Produse vizuale analitice

How scientific paradigms relate7 (Relaţiile între paradigmele ştiin-ţifice) este un grafic uriaş, publicat iniţial de Bradford Paley în revista Nature, apoi în Discover Magazine, SEED, Geo etc. Imaginea prezintă relaţiile stabilite între diferite paradigme ştiinţifice. La baza acestei prezentări grafice stă cercetarea a aproximativ 800.000 de articole ştiinţifice publicate în 776 diferite paradigme ştiinţifice şi se bazează pe frecvenţa citării lucrărilor împreună cu autorii altor studii. Graficul a fost îmbunătăţit de autor de-a lungul timpului: eliminarea liniilor care distrag atenţia, eliminarea reprezentării grafice a fiecărei lucrări, explicaţiile au fost făcute mai discrete – cu gri – pentru a nu intra in conflict cu nodurile.

Fig. 4 – How scientific paradigms relate

7 http://wbpaley.com/brad/mapOfScience/

ANDREEA MOGOȘ

40

Remixing Rosling8 este un grafic publicat în Think Quarterly Magazine, ca suport vizual al interviului cu Hans Rosling, un celebru medic şi statistician suedez. Imaginea prezintă două tipuri de date demografice (fertilitate şi speranţă de viaţă) combinate într-o versiune statică extrem de interesantă, care porneşte de la graficele animate de tip Gapminder9. Diametrele cercurilor sunt scalate în funcţie de ani, iar interconectarea lor induce ideea de mişcare, evoluţie în timp.

Fig. 5 – Remixing Rosling

Concluzii Schimbările antrenate de revoluţia digitală au impus noi standarde în derularea cercetărilor ştiinţifice, dar şi în modul în care comunicarea rezultatelor, datelor şi informaţiilor se desfăşoară. Atât oamenii de ştiinţă, cât şi comunicatorii profesionişti sunt tot mai preocupaţi de transmiterea cunoaşterii sub o formă vizuală accesibilă şi chiar persuasivă. Jurnalismul analitic depăşeşte limitele jurnalismului tradiţional şi adoptă metodologii din alte discipline, folosind instrumente analitice adaptate pentru produse vizuale media (NewsViz, InfoViz, DataViz). 8 http://moritz.stefaner.eu/projects/remixing-rosling/ 9 http://www.gapminder.org/


41

Comunicarea ştiinţei prin instrumente vizuale este o provocare tot mai prezentă, deoarece trăim într-o cultură vizuală care valorizează şi cifrele, şi ştiinţa, iar comunicarea eficientă a ştiinţei trebuie să ţină cont de aceste preferinţe culturale. BIBLIOGRAFIE Arnheim, Rudolf (1969), Visual thinking, UC Press, Berkley. Burri, Regula Valérie and Joseph Dumit (2008), “Social Studies of Scientific Imaging and Visualization” in Edward J. Hackett, Olga Amsterdamska, Michael Lynch, Judy Wajcman (eds.), The Handbook of Science and Technology Studies, MIT Press, Cambridge, pp.297-318. Hackett, Edward J., Olga Amsterdamska, Michael Lynch, Judy Wajcman (eds.), The

Handbook of Science and Technology Studies, MIT Press, Cambridge, 2008. Johnson, J.T. & Steven S. Ross (2001), Analytic Journalism Institute – A proposal. Retrieved from www.bu.edu/iaj/pubs/iajproposal-20010327.pdf. Latour, Bruno (1986), “Visualization and Cognition: Thinking with Eyes and Hands,” Knowledge and Society: Studies in the Sociology of Culture Past and Present 6, pp. 1–40. Lenoir, T. (2002), “The Virtual Surgeon,” in P. Turtle & P. Howard (eds), Semiotic Flesh: Information and the Human Body, University of Washington Press, Seattle, pp. 28–51. Lyman, Peter and Hal R. Varian, "How Much Information", 2003. Retrieved from http://www.sims.berkeley.edu/how-much-info-2003 on [consultat pe 4.06.2012]. Lynch, Michael & Samuel Y. Edgerton Jr. (1988), “Aesthetics and Digital Image Processing: Representational Craft in Contemporary Astronomy,” in G. Fyfe & J. Law (eds), Picturing Power: Visual Depiction and Social Relations, Routledge, London, pp. 184–220. Nentwich, M. (2003), Cyberscience: Research in the Age of the Internet, Austrian Academy of Sciences Press, Vienna. The Virtual Knowledge Studio: Paul Wouters, Katie Vann, Andrea Scharnhorst, Matt Ratto, Iina Hellsten, Jenny Fry, and Anne Beaulieu (2008) ”Messy Shapes of Knowledge—STS Explores Informatization, New Media, and Academic Work” in Edward J. Hackett, Olga Amsterdamska, Michael Lynch, Judy Wajcman (eds.), The Handbook of Science and Technology Studies, MIT Press, Cambridge, pp.297-317. Tufte, Edward R. (1997), Visual Explanations: Images and Quantities, Evidence and Narrative, Graphics Press, Cheshire. Tufte, Edward R. (2001), The Visual Display of Quantitative Information, Graphics Press, Cheshire. Wong, M. Dona (2010), The Wall Street Journal Guide to information graphics, W.W. Norton & Company.

STUDIA UBB EPHEMERIDES, LVII, 1, 2012 (p. 43 – 46) CENZURA ÎN OGLINDĂ

MIHAELA MUDURE* ABSTRACT. Censorship in Mirror. The article tries to demystify the idea that America is the country of the free where there is no censorship. The reference year taken by the author is 1934, when a book by the Romanian-American author Peter Neagoe is censored. Keywords: censorship, Romania, America, Peter Neagoe Că a existat cenzură în România, faptul nu surprinde pe multă lume. Niciodată structurile politice care s-au succedat pe teritoriul care alcătuieşte astăzi România nu au excelat prin abilitatea de a fi, cu adevărat, liberale. Cel mult o faţadă … Iar dacă ne gândim că din anii ’40 ai secolului trecut şi până în 1990 România a fost condusă de structuri totalitare de diferite orientări, existenţa cenzurii ajunge să coincidă cu lungi perioade istorice. Problema este că dincolo de istoria politicului pe teritoriul românesc existenţa cenzurii la români se bazează şi pe o înclinaţie spre conservatorism şi tradiţionalism care are rădăcini foarte adânci şi nu este fără legătură cu o anume labilitate identitară a unui popor supus unor presiuni istorice foarte mari şi care a răspuns acestor încercări prin eforturi cumplite pentru a supravieţui. Cu totul altfel stau lucrurile cu Statele Unite ale Americii, ţara tuturor posibilităţilor, simbolul democraţiei, ţara libertăţii, răsfăţată de mult timp cu apelativul de “America” – cu

un aa iniţial şi final, prelung, bine articulat prin angajarea plenară a tuturor organelor vorbirii. America – da – ea stă de mult timp în central mentalului nostru ca un symbol al existenţei dezinhibate, libere, necenzurate. O cercetare atentă şi documentată ar constata, însă, că lucrurile nu stau tocmai aşa. Cenzura a existat şi există până şi în ţara libertăţii. Au fost interzise în istoria Statele Unite cărţile romancierului din secolul al XVIII-lea John Cleland, Candide de Voltaire, romanele Lolita de Nabokov, Amantul doamnei Chatterley de D.H. Lawrence, De veghe în lanul de secară de Salinger, Fructele mâniei de Steinbeck, Coliba Unchiului Tom de Beecher Stowe. Şi fără îndoială, lista e departe de a fi completă. * Mihaela Mudure is professor at the Faculty of Letters at Babes-Bolyai University in Cluj. Dr Mudure has published extensively in Romanian and international journals. Her most recent books Ethnic America (2008); Still Balnibarbi? (Post-)Coloniality, Irish History and Culture (2008); Lecturi canadiene. Canadian Readings (2009).

MIHAELA MUDURE

44

Nu-i vorbă că nici în istoria culturii româneşti exemplele nu lipsesc. În 1852, la vârsta de 13 ani, Sofia Cocea traduce din limba franceză piesa Maria sau Mustrările de cuget a unei mame de Al. Duval. Cenzorul Gheorghe Asachi o interzice. I se pare imorală. Noroc cu Secretariatul de Stat care nu ratifică propunerea, apreciind drept nefondate acuzele aduse textului. De-a lungul timpului, aşa cum arăta Adina-Ştefania Ciurea într-un documentat articol, au fost interzise “Povestea poveştilor” de Ion Creangă, Florile de mucigai ale lui Arghezi. Rusoaica de Gib Mihăescu, Întoarcerea din Rai de Mircea Eliade, Cartea nunţii de George Călinescu, Polca pe furate şi Femeia sângelui meu de Mihail Celarianu, Patul lui Procust de Camil Petrescu, Corigent la limba română de Ion Minulescu, Calea Victoriei de Cezar Petrescu, Ambigen de Octav Şuluţiu, Bagaj şi Pensiunea doamnei Pipersberg de H. Bonciu, sau Femei de Mihail Sebastian. Nu mai menţionăm şi textele impudice ale avangardiştilor interbelici! Şi fără îndoială, lista poate fi completată. Ba chiar, în perioada de glorie a societăţii româneşti, adică în interbelic, mai precis, în 26 martie 1937, Academia Română, prin glasurile indignate ale lui Nicolae Iorga, N. Crevedia, Octavian Goga, Al. Brătescu-Voineşti, analizează invazia pornografiei în cultura română şi se angajează să lupte cu consecvenţă contra nocivului fenomen manifestat prin unele dintre textele mai sus menţionate. În acelaşi timp, Ministerul Instrucţiunii Publice aplică ferm principiile etice în selectarea textelor din manuale. Criteriul estetic este subordonat celui etic. Cât despre epoca “socialismului victorios” … situaţia cenzurii este excelentă! Ba chiar, în epoca lui Ceauşescu, perversiunea cenzurii a culminat prin interiorizarea ei. Cenzura exterioară a ajuns să se transforme în auto-cenzură. Era şi mai economic şi mai eficient. Dintr-o posibilă lungă istorie paralelă a cenzurii americane şi româneşti ne propunem să decupăm doar un an: 1934. Este anul în care braţul lung al cenzurii ajunge să îmbrăţişeze, precum o caracatiţă, atât literatura română cât şi cea americană, prin cazul Peter Neagoe. Pentru literatura americană, 1934 este, pe de o parte, anul în care se cenzurează romanul lui Henry Miller Tropicul Cancerului, pe de alta este anul în care se ridică cenzura pentru romanul lui James Joyce Ulise. În 1933, Editura Random House introdusese în ţară un exemplar bine garnisit cu citate din critici entuziaşti. Vama a confiscat exemplarul cu pricina, ceea ce a permis avocaţilor Editurii Random House să intenteze proces şi să facă un caz în justiţie din mai sus-amintita cenzurare. În acelaşi an, Peter Neagoe (1881-1960), scriitor româno-american care a încercat să altoiască sensibilitatea românească, mai precis cea ardelenească, pe trunchiul modernismului american novator, intenţionează să publice în America volumul lui Storm. A Book of Short Stories. Volumul de nuvele apăruse în 1932, la Paris. Cartea este interzisă în Statele Unite în 1934. Urmarea este că, în 1935 apare o versiune franceză, iar in 1936, o versiune românească. Cenzura întârzie, însă, intrarea volumului într-o ţară, într-o cultură căreia îi aparţine prin limbă.

CENZURA ÎN OGLINDĂ

45

Ce a cauzat interzicerea nuvelelor lui Neagoe? Ce a iscat mânia dreaptă a urmaşilor puritanilor din Lumea Nouă? Scrise cu evident măiestrie narativă, nuvelele lui Neagoe evocă o lume rurală vitală în care bărbaţii şi femeile îşi trăiesc viaţa plenar, în acord cu ritmurile naturii. Sunt evocate, prin comparaţie cu elementele naturii, fertilitatea femeii şi potenţa bărbatului. Sexualitatea este o formă de manifestare a vitalităţii naturii. Femeia şi bărbatul se împreună nu din lascivitate, ci pentru că aşa e rostul lumii şi al naturii, lăsat de Dumnezeu. Scăderea vitalităţii sexuale de la o anumită vârstă încolo este considerată fi normal şi nu este deplânsă prin prisma performării actului sexual, ca atare. “… mă duceam la dânsa ca orice om la femeia lui, aşa cum a lăsat Dumnezeu de când lumea … până ce-am simţit că slăbesc din balamale” (49). Autorul are o plăcere, pe care o putem numi vitalistă, de a sugera împreunarea, senzualitatea împlinită prin procreere. Expresia nu este brutală ori vulgară. Ba chiar are o sobrietate evocatoare care sugerează o ierarhie tradiţională a sexelor. Bărbatul e elementul activ, femeia e matricea. Ea trebuie să aştepte însămânţarea şi să poarte fructul împreunării. “Mâna bărbatului o găsea peste tot. Era toată în mâna lui. I-a purtat sămânţa lunile cuvenite” (120). Fertilitatea devine şi o pricepere, o îndemânare ale cărei secrete bărbaţii şi le transmit ca un secret de gen din generaţie în generaţie. “Cunosc eu femeile. Să le iei tinere şi să le faci copii. Să le faci copii de la început. Nici că să se împlinească anul şi să aibă copii. Atunci se deschide ca un boboc în floare. Pricepi măi, Dinuţ?” (224), spune unul din personajele nuvelelor. Peter Neagoe apreciază în spirit poporanist vigoarea ţăranului român, singurul grup social care poate asigura perenitatea familiei şi a neamului. “Eşti de neam bun, din ţărani. Ţăranii îs sarea pământului. Să-i faci copii voinici. E din sângele meu. Vreau ca săngele meu să treacă în copii” (237). Adesea, animalele sunt cele care transmit, metaforic, dorinţa de împreunare. Acuplarea animală devine paravanul în dosul căruia se defulează dorinţe auctoriale sau se creează porniri sexuale în cititor. Popa Anghel, de exemplu, “[m]ângâia spinarea taurului, îşi lipea obrazul de păru-i lucios,trăgând adânc în piept mirosul. Taurul îşi rostogolea ochii, c-o uimire prostească şi-şi scutura grumazul uriaş” (256). Acuplarea animalelor, permisă de o moralitate oblică, uşor ipocrită, înlocuieşte sexualitatea umană considerată a fi mult mai periculoasă, din punct de vedere etic.

MIHAELA MUDURE

46

“Nestor [armăsarul] muşca iapa de grumaz, se ridica în două picioare, depărtându-se când iapa cerca să-i întoarcă muşcătura, nechezând. Apoi începu a scormoni pământul cu copitele, sforâind mânios. Am auzit apoi un zgomot care venea de subt pântecele lui: ai fi zis o măciucă care bate într-o ladă mare. Bum, bum, bum, s-auzea şi Nestor nu mai isprăvea de sforăit şi de scormonit” (258). Sunt descrise, cu vădită plăcere, trupurile vânjoase ale bărbaţilor şi femeilor satului, senzuale prin robusteţea lor care invită la sănătoase acuplări. Pare că fizicul este menit, în principal, reproducerii. Ceea ce e frumos şi sănătos este ceea ce duce la procreere. “[Nuţa] Sânii îi era tari, şoldurile pline şi rotunde şi-mplinea acuşi douăzeci de ani. Obrajii îi erau ca piersica şi nopţile de vară îi aduceau vise” (118). Peter Neagoe are o anume discreţie în descrierea actului intim propriu-zis. Această reţinere face pasajele respective şi mai atractive conform principiului că tot ceea ce e ascuns devine vrednic de dorinţă. Pe de altă parte, autorul sugerează şi se supune acelor standarde duble de moralitate, tipice culturilor tradiţionale. Femeia – se presupune – nu trebuie să simtă plăcerea împreunării. Ea trebuie să se refuze mereu, mai ales dacă a virtuoase. O buna mamă şi soţie nu poate căuta orgasmul. Nu-i de mirare, deci, că această împlinire refuzată, amânată mereu, devine dureroasă. “Răsuflarea-i fierbinte, sărutările, mâinile şi toată fiinţa lui care-o învăluia şi ea topindu-se într-o fericire dureroasă şi fără seamăn, zbătându-se să scape şi dorind să rămâie, vrând să ţipe şi să rămâie mută” (232). Nu există la Peter Neagoe vreun lexem din zona interzisă a dicţionarelor. Totul e construit pe sugestie şi conform marile ritmuri ale naturii. Lucrul nespus e totul. Analizând, comparând cenzura din diferite culturi în oglindă, ajungem la concluzia că intensitatea exprimării interzise este cea care contează. Interzis nu e neapărat ceea ce se spune, ci cum se spune. Cât de instigatoare la acte care contravin ipocriziei sociale general acceptate sunt vorbele autorului! Iar aici Peter Neagoe excelează. Satul românesc este pitoresc, exotic. Aţâţă. El nu are nimic din puritanismul indus al primilor colonişti. Pe româneşte, păcatul nu e sexul, ci nesupunerea la marile ritmuri ale naturii. Din acest punct de vedere, cenzorii americani au avut “dreptate” să interzică cartea lui Neagoe. Ne mărginim a comenta doar că actul cenzurării nu spune mare lucru despre textul cenzurat, ci spune o grămadă despre mentalul cenzorului, despre cultura căruia el îi aparţine.

BIBLIOGRAFIE Neagoe, Peter. Vifor. Povestiri. Trad. Profira şi Teodora Sadoveanu. Bucureşti: Adevărul, 1936. Ciurea, Adina-Ştefania. “Scriitori în boxa acuzaţilor” România literară, 33/2003, p. 7.

STUDIA UBB EPHEMERIDES, LVII, 1, 2012 (p. 47 – 57) PRESA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE CENZURĂ ŞI INCULTURĂ

BOGDAN FICEAC* ABSTRACT. Romanian Press between Censorship and Ignorance. The present research presents the influences on the Romanian press information during Nicolae Ceausescu’s Dictatorship and in the period preceding the Revolution. The transition from totalitarian regime to democratic society has not been easy and is still taking place. Under communism, the press in Romania was controlled and subsidized by the state, distorted by censorship. Now, the press freedom is suffering from difficult access to public information and pressures of all sorts. On the national level, information pluralism is inadequate in the state-owned, as well as privately owned, audiovisual sectors. Romanian press institutions practice self-censorship by avoiding any form of criticism of the "media" barons and the way in which it interacts with political parties. Therefore, press freedom does not yet occupy the position it deserves between the old habits inherited from the dictatorial period and the present insidious pressure. Keywords: press freedom, dictatorship, communism, censorship, transition

1. Un nou principiu evolutiv Comunicarea, în cazul speciei umane, reprezintă un nou şi unic principiu evolutiv. Dacă la toate celelalte specii de animale evoluţia este determinată de cei doi mari „arhitecţi”, mutaţia şi selecţia, iar informaţia caracteristică fiecărei specii în parte precum şi experienţa generaţiilor anterioare sunt înmagazinate în genom şi transmise generaţiilor viitoare pe cale preponderent genetică, în cazul omului, evoluţia biologică a fost înlocuită de evoluţia culturală. Caracteristicile comportamentale ale omului precum şi experienţa generaţiilor anterioare sunt înmagazinate preponderent în creier şi transmise generaţiilor viitoare în special pe cale culturală, prin intermediul comunicării dezvoltate la un nivel nemaiîntâlnit în lumea animală. „Inventarea limbii i-a permis omului să transmită informaţii semenului şi să-l instruiască, fără a trebui să-i arate ce trebuie să facă“, iar „apariţia scrierii a făcut posibilă acumularea de experienţă şi în cărţi, iar de curând în aparatele electronice“1 Mai mult, dacă în cazul tuturor celorlalte * Universitatea Hyperion Bucureşti, Facultatea de Jurnalism 1 Eibl-Eibesfeldt, Irenäus. [1975] (2009). Agresivitatea umană. Traducere de Vasile Dem Zamfirescu, Bucureşti: editura Trei, p. 47.

BOGDAN FICEAC

48

animale mutaţiile importante intervin foarte rar, iar procesul evolutiv al unei specii cunoaşte modificări semnificative într-o perioadă foarte lungă de timp, în cazul omului informaţiile caracteristice comportamentului speciei sunt modificate şi actualizate permanent, cu o viteză uluitoare, mai ales în această epocă a postmodernismului caracterizat de un progres extraordinar al cunoaşterii şi de globalizarea societăţii informaţionale. Deosebirea crucială dintre om şi restul animalelor este relevată de rarele dar straniile cazuri ale copiilor „sălbatici”, crescuţi de la cea mai fragedă vârstă de animale sau în izolare totală faţă de oameni. Dacă puii de animale crescuţi în asemenea condiţii păstrează caracteristicilor comportamentale ale speciei din care fac parte, „copii sălbatici” sunt fiinţe ciudate, asemănătoare doar fizic omului, dar părând a face parte dintr-o cu totul altă specie din punct de vedere comportamental2. Altfel spus, comunicarea nu este doar un nou şi unic principiu evolutiv, caracteristic numai speciei umane, ci are rolul fundamental în formarea şi dezvoltarea fiecărei fiinţe umane în parte. Pe cale de consecinţă, de conţinutul şi calitatea fluxului informaţional absorbit de fiecare individ în parte, de la cea mai fragedă vârstă, din partea nenumăratelor surse prezente în societatea în mijlocul căreia trăieşte, depinde întreaga sa dezvoltare din punct de vedere comportamental, intelectual şi emoţional. În acelaşi timp, controlul informaţional este cel mai important instrument de modelare culturală a unui om sau a unor largi grupuri sociale, chiar a unor întregi popoare. 2. Comunicarea în totalitarism şi în democraţie Liderii unui sistem totalitar, deţinători ai puterii absolute, nu îşi propun să conducă şi să se menţină la putere prin forţă, ci să-i facă pe cetăţeni să creadă sincer în idealurile pe care le propovăduiesc şi să manifeste o supunere totală, din convingere, nu ca urmare a constrângerii prin teroare. În acest scop, comunicarea cu exteriorul este retezată, societatea este impermeabilizată faţă de fluxurile informaţionale externe, iar în interior se instituie un control informaţional total, îndeosebi prin vasta instituţie a cenzurii, scopul final fiind crearea unor armate obediente, depersonalizate, de „oameni noi”, „constructori conştienţi” fie ai comunismului, fie ai Reich-ului de o mie de ani, fără nici o legătură atitudinală cu generaţiile anterioare instaurării sistemului totalitar. În democraţia liberală, bazată nu pe autoritatea absolută a unor lideri discreţionari, ci pe autoritatea legal-raţional-birocratică a instituţiilor impersonale ale statului, libertatea de conştiinţă reprezintă o valoare fundamentală, funciar dependentă de libertatea presei, adică de accesul neîngrădit la o presă liberă şi independentă. Accesul la mai multe surse de informaţie îi permite individului 2 Ficeac, Bogdan. 2011. De ce se ucid oamenii. Bucureşti: editura RAO. Pp. 161-171.

PRESA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE CENZURĂ ŞI INCULTURĂ

49

să înţeleagă realitatea prin filtrul gândirii critice şi astfel să-şi construiască propria biografie, dar să aleagă şi cele mai bune soluţii pentru viitorul comunităţii în care trăieşte. După colapsul sistemului totalitar, ţările din spaţiul central şi est european s-au orientat către sistemul democratic, iar presa, dintr-un puternic vector de diseminare a ideologiei comuniste, din principal instrument de îndoctrinare a maselor, s-a confruntat cu extrema provocare de a deveni „câinele de pază al democraţiei”. Tranziţia de la totalitarism la democraţie s-a dovedit, însă, mult mai dificilă decât părea în euforia anului 1989, mai ales în ţările ce au cunoscut un regim comunist sever. În România, ultima redută neostalinistă a Europei, singura ţară în care comunismul s-a prăbuşit într-o baie de sânge, cele peste două decenii postrevoluţionare par să consemneze eşecul tranziţiei. Dincolo de aparenţa democratică, dincolo de succesul integrării în marea familie a democraţiilor europene, România ocupă ultimul loc sau se clasează între ultimele ţări la principalii indicatori privind calitatea vieţii, iar decalajul faţă de celelalte ţări ale Uniunii Europene se adânceşte. Grava criză economică, politică şi morală în care se zbate astăzi este reflectarea consolidării unei veritabile culturi a fraudei, corupţiei şi imposturii, având drept rezultat o cronicizare a sărăciei, o erodare fără precedent a moralei, o escaladare a conflictelor ireconciliabile pe scena politică şi o stare de demoralizare a populaţiei fără egal în ultimele două decenii. Presa nu a putut, nu a reuşit să facă notă discordantă în acest context sumbru, de care este, inevitabil, funciar dependentă. Condiţia ei actuală, este marcată şi de perpetuarea unor practici totalitare în forme tot mai perverse, practici exersate şi perfecţionate de-a lungul celor patru decenii de regim comunist. 3. Presa sub zodia cenzurii În 1949, Direcţia Presei şi Tipăriturilor din fostul Minister al Artelor şi Informaţiilor devenea Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (DGPT), organism ce funcţiona pe lângă Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române. Este momentul de instituţionalizare a cenzurii comuniste, DGPT fiind în fapt un organism supraministerial menit să exercite controlul absolut asupra oricăror surse de informaţii existente pe teritoriul României şi să anihileze orice sursă de informaţii externe ce contravenea ideologiei partidului comunist. DGPT controla întregul flux informaţional, începând de la elaborarea informaţiilor, a comunicatelor oficiale şi pînă la diseminarea lor în rândurile populaţiei. DGPT redacta Buletinului Oficial al Republicii Populare Romane; autoriza apariţia oricăror tipărituri, ziare, reviste, programe, afişe, tipărirea cărţilor de tot felul în capitală şi în provincie; autoriza difuzarea cărţilor, filmelor, precum şi importul şi exportul de ziare, cărţi sau obiecte de artă; reglementa condiţiile de funcţionare a librăriilor, anticariatelor de cărţi, bibliotecilor publice, depozitelor de ziare;

BOGDAN FICEAC

50

redacta pentru presă comunicatele oficiale ale Consiliului de Miniştri; coordona activitatea serviciilor de presă ale ministerelor, departamentelor şi instituţiilor publice3. Controlul informaţional total se baza pe principiul orwellian „cine controlează prezentul, controlează trecutul; cine controlează trecutul, controlează viitorul”. Conform acestui principiu, întreaga istorie a României a fost rescrisă în cheia ideologiei comuniste, pentru a reteza orice legătură cu trecutul în cazul tinerelor generaţii ce urmau să formeze marea masă a „oamenilor noi”. În ceea ce priveşte generaţiile ce cunoscuseră vechiul regim, acestea au fost epurate prin exterminarea masivă a celor ce reprezentau un pericol pentru noua putere, iar restul a fost supus unui puternic şi continuu proces de îndoctrinare, eventualii disidenţi fiind eliminaţi cu aceeaşi brutalitate. Presa a devenit astfel principalul instrument de spălare a creierelor, de restructurare şi modelare a conştiinţelor, de educare a tinerelor generaţii în spiritul ideologiei comuniste şi, spre sfârşitul anilor ’70, de construire a unui halucinant cult al personalităţii după model nord-coreean. În anii premergători Revoluţiei, televiziunea română, singurul program televizat ce putea fi recepţionat legal pe teritoriul ţării, ajunsese la două ore de emisie zilnică, în întregime dedicate acestui aberant cult al personalităţii, iar ziarele urmau cu stricteţe linia directoare trasată de „Scânteia”, organul de presă al CC al PCR. Situaţia dramatică în care ajunsese populaţia României ca urmare a ineficienţei tot mai accentuate a sistemului economic colectivist, agravate catastrofal de hotărârea dictatorului de a plăti datoriile externe cu preţul unor privaţiuni greu de imaginat suportate de populaţie (raţionalizarea alimentelor de bază, raţionalizarea consumului de energie termică şi electrică etc.), pe fondul unei exacerbări a cultului personalităţii, şi, pe de altă parte, imposibilitatea de a impermeabiliza total ţara la sursele de informaţii externe au creat o stare de frustrare crescândă în rândurile populaţiei, ce a explodat în decembrie 1989 printr-o revoluţie sângeroasă, soldată cu prăbuşirea sistemului totalitar. Efectele celor patru decenii de propagandă comunistă, însă, n-au putut fi anulate peste noapte. Presa comunistă a fost determinată, iniţial prin cenzură, apoi prin autocenzură, să evite orice analiză critică la adresa sistemului economic colectivist sau la adresa deciziilor partidului şi, mai ales, ale dictatorului, impresia generală indusă fiind aceea de stabilitate, de respectare a legilor şi a „moralei” comuniste, de construcţie a „celei mai bune dintre lumi”, munca fiind o valoare supremă din moment ce „munca însăşi l-a creat pe om”, după cum concluziona Friedrich Engels în Dialectica naturii. Cenzura, însă, elimina orice referiri la starea criminalităţii (cu excepţia unor scurte consemnări ale succeselor miliţiei), la starea de sănătate a populaţiei (abia după Revoluţie s-a aflat că în România 3 Ficeac, Bogdan.1999. Cenzura comunistă şi formarea “omului nou”. Bucureşti: Nemira.


51

erau mii de copii bolnavi de SIDA sau că aici funcţiona ultimul stabiliment de îngrijire a leproşilor din Europa), dar îndeosebi la marile drame ale ţăranilor forţaţi să-şi părăsească gospodăriile ca urmare a dorinţei dictatorului de modificare a geografiei rurale a României prin „sistematizarea” satelor, ale orăşenilor expropriaţi forţat în vederea unor megalomanice proiecte edilitare, ale femeilor duse programat, ca vitele, la controlul ginecologic, mii fiind lăsate să moară premeditat, pentru că avorturile fuseseră interzise din dorinţa dictatorului de a spori accelerat rata naşterilor deşi condiţiile de trai se prăbuşiseră catastrofal, sau ale foştilor deţinuţi politici, supravieţuitori ai lagărelor de muncă forţată sau ai închisorilor comuniste (despre existenţa celor mai marcanţi dintre aceştia tinerele generaţii au aflat abia după Revoluţie). Pe de altă parte, statuarea principiului „doctrinei sacre”, conform căreia nimeni nu trebuia să se îndoiască de deciziile partidului şi ale conducătorului suprem, pentru că acestea, oricât de aberante ar fi părut unora, erau luate din „înalte raţiuni de partid şi de stat”, a făcut ca însuşi uzul gândirii critice să se atrofieze pînă la dispariţie în rândurile unor largi categorii ale populaţiei, fiind înlocuit de dependenţa totală faţă de „tătucul” atotştiutor şi atotputernic, care gândea în locul lor şi le purta de grijă în schimbul obedienţei lor necondiţionate, intrate deja în reflex. Un reflex persistent şi la două decenii după revoluţie, reflectat în lipsa de iniţiativă civică, în imposibilitatea cristalizării unei conştiinţe civice autentice, care să reprezinte o contrapondere serioasă la iresponsabilitatea clasei politice. 4. Revoluţia televizuală Prăbuşirea sistemului comunist din România, soldată cu peste o mie de morţi, continuă să ridice numeroase semne de întrebare. Varianta oficială iniţială, cea a unei revoluţii anticeauşiste, este contrazisă de susţinătorii teoriei unei lovituri de stat, derulate pe fondul unei uriaşe „diversiuni calificate”, cum era definită ea de procurorul militar Dan Voinea, însărcinat cu soluţionarea dosarelor privind evenimentele din decembrie 1989. Până la aflarea adevărului în mod oficial, cert este faptul că televiziunea română a jucat un rol fundamental, alături de radiodifuziunea română, în evoluţia evenimentelor. Ocuparea lor de către forţele revoluţionare a constituit cheia reuşitei. Prin intermediul televiziunii şi radioului publice - singurele surse de informaţii în timp real la acea vreme pe teritoriul României - a fost lansată o avalanşă de diversiuni menite a înspăimânta şi a mobiliza populaţia în lupta împotriva aşa-zişilor „terorişti care trag din toate poziţiile”, fideli dictatorului, terorişti care niciodată n-au putut fi identificaţi, concluziile procurorilor militari fiind că aceştia nici nu au existat. Confuzia provocată prin intermediul celor două principale surse mediatice a provocat marea majoritate a evenimentelor sângeroase, înregistrate mai ales după ce cuplul dictatorial a fost capturat, între explicaţiile logice, neconfirmate

BOGDAN FICEAC

52

oficial, fiind acelea că astfel s-a dorit legitimarea noii puteri cu aparenţă democratică, născute din „focul revoluţiei”, dar în acelaşi timp s-a urmărit şi eliminarea unor lucrători ai fostei Securităţi, implicaţi în urmărirea agenţilor GRU şi KGB ce acţionau pe teritoriul României. Importanţa controlului şi monopolului asupra celei mai puternice surse de informaţii, televiziunea română, şi-a dovedit eficienţa şi în timpul mineriadelor din 1990, îndeosebi în timpul celei din iunie, când evenimentele au fost prezentate unilateral, din punctul de vedere al puterii, lansându-se o altă serie de diversiuni menite a justifica venirea minerilor în Bucureşti cu intenţia de a dispersa manifestanţii din Piaţa Universităţii şi de a destructura partidele istorice, abia reînfiinţate. Deşi pe plan intern obiectivele diversiunii au fost în mare parte atinse, pe plan extern imaginea României a suferit o prăbuşire catastrofală, cu urmări dure: întreruperea finanţărilor din partea organismelor internaţionale, răcirea relaţiilor externe etc. 5. Un deceniu de romantism mediatic În primii ani postrevoluţionari, marcaţi de nenumărate convulsii politice şi sociale, s-a constat totuşi o veritabilă explozie a presei independente. Au apărut sute de ziare, posturi de radio, apoi televiziuni private, care, în funcţie de simpatii şi de convingerile celor care le conduceau ori le patronau, s-au orientat fie spre susţinerea noii puteri de inspiraţie gorbaciovistă, ce dorea o „democraţie originală” şi o economie bazată pe cristalizarea „capitalismului autohton”, fie spre susţinerea unor reforme radicale, menite a grăbi tranziţia spre o democraţie reală, sau chiar a reinstaura monarhia. Din 1992, pe drumul deschis de „Evenimentul zilei”, s-a dezvoltat şi presa tabloidă, inexistentă în timpul regimului comunist. Anii ’90 au fost caracterizaţi de un veritabil romantism mediatic. Pasiunile şi polemicile explodau pe fondul nou cuceritei libertăţi a presei, titlurile şi tirajele creşteau exponenţial, populaţia, privată timp de patru decenii de accesul la o presă independentă, consuma cu aviditate orice nouă apariţie, greşelile, exagerările sau vehicularea de informaţii neverificate se înmulţeau, dar majoritatea fără premeditare, ci doar ca urmare a aceleiaşi euforii a plonjării uluitoare în această libertate mediatică fără limite. Mulţi tineri ziarişti au beneficiat de avalanşa de burse şi vizite de documentare în statele occidentale, state ce înţelegeau foarte bine, din proprie experienţă, necesitatea şi importanţa cristalizării unei prese independente într-o ţară care se străduia din răsputeri să-şi găsească drumul spre democraţie. Cu toate sincopele şi rătăcirile ei, în acest deceniu de romantism mediatic, presa românească a reuşit, în mare măsură, să se desprindă de practicile şi tarele inoculate de fostul regim totalitar şi să-şi ia în serios menirea de „câine de pază al democraţiei”. A fost poate segmentul cel mai radical şi rapid restructurat din întregul peisaj societal românesc. În acelaşi timp, însă, nu putea funcţiona independent de realităţile vremii...


53

6. Revenirea dură la pragmatismul „democraţiei originale” În cele peste două decenii postrevoluţionare, România nu a reuşit, din nefericire, să finalizeze cu succes tranziţia de la totalitarism la democraţie. În locul unui sistem democratic, bazat pe funcţionarea legal-raţional-birocratică a instituţiilor statului, având ca temelie statul de drept şi economia de piaţă liberală, în România s-a cristalizat o veritabilă cultură bazată pe fraudă, corupţie şi impostură, cu efecte devastatoare asupra calităţii vieţii în cazul majorităţii românilor. Pentru vastele structuri de tipul crimei organizate, ce dirijau acest proces şi beneficiau de pe urma lui prin devalizarea ţării, presa independentă a devenit principalul inamic şi, pe cale de consecinţă, principala ţintă. Un proces complex de contracarare şi de anihilare a vocilor mediatice independente a început să se contureze. O serie de proaspăt şi rapid îmbogăţiţi ai revoluţiei, „miliardari de carton” sau „ţepari strategici” cum erau denumiţi în presa vremii, şi-au creat propriile companii de presă, cu trei principale obiective: 1. pentru a le utiliza ca veritabile „scuturi” mediatice împotriva autorităţilor statului abilitate să le controleze activitatea din punct de vedere legal şi fiscal; 2. pentru a crea o puternică presiune mediatică în vederea obţinerii de contracte economice avantajoase pe seama banilor sau averii publice, contracte ce le aduceau câştiguri incomparabil mai mari decât banii investiţi în operarea respectivelor companii de presă; 3. pentru a lansa puternice campanii mediatice de susţinere a politicienilor şi a înalţilor oficiali ce îi protejau şi de a-i contracara pe adversarii acestora. În acelaşi timp, a început o puternică ofensivă de achiziţionare a oricăror instituţii de presă ce reuşiseră să-şi păstreze independenţa, dar care rezistau tot mai greu, din punct de vedere economic, într-un mediu concurenţial profund viciat de fondurile uriaşe pompate de oligarhi în propriile trusturi de presă. O mare parte din companiile independente de presă au fost cumpărate sau au dat faliment, iar altele s-au reorientat spre zona bulevardieră şi a divertismentului. Acelaşi mediu concurenţial viciat a determinat şi mari trusturi de presă străine să se retragă din România, motivul invocat fiind distorsionarea informaţiilor pe considerente politice, deoarece „oligarhii îşi cumpără ziare şi reviste, nu atât pentru a face bani, ci pentru a obţine pe această cale influenţă politică”4, după cum spunea Bodo Hombach, preşedintele grupului german de presă WAZ. Autorităţile au contribuit şi ele în mare măsură la ofensiva împotriva presei independente, fie prin încercări de restricţionare a accesului la informaţiile de interes public, fie prin direcţionarea părtinitoare a publicităţii din fonduri publice, fie chiar prin ameninţări, presiuni şi jigniri la adresa jurnaliştilor, ajungându-se la aberaţia halucinantă de a introduce presa ca vulnerabilitate la 4 „WAZ se retrage din România. Adamescu ar putea fi unic proprietar la <<România Liberă>>”,

Realitatea.net, 3 august 2010.

BOGDAN FICEAC

54

siguranţa naţională, în Strategia Naţională de Apărare a Ţării. Drept urmare, în ultimii patru ani, spre exemplu, România a scăzut constant în clasamentul mondial al libertăţii presei alcătuit de organizaţia Reporteres sans Frontieres. La aceasta contribuie şi faptul că televiziunea publică este supusă unui puternic control politic şi forţată să prezinte ştiri favorabile puterii sau chiar să se preteze la execuţii mediatice ale adversarilor politici ai puterii, precum s-a întâmplat în cazul fostului ministru Decebal Traian Remeş, unde au fost încălcate cele mai elementare reguli de deontologie profesională. Deşi a fost amendată în repetate rânduri de Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru publicitate politică sau pentru lipsa de echilibru în prezentarea punctelor de vedere ale puterii şi ale opoziţiei, TVR rămâne subordonată politic puterii cu riscul unei acute pierderi de credibilitate, demonstrate prin scăderea catastrofală în topul audienţelor, unde a fost depăşită chiar şi de unele televiziuni de nişă. Peisajul mediatic românesc, la peste două decenii de la revoluţie, este tot mai trist. Zeci de ziare locale au fost închise, mii de jurnalişti au fost disponibilizaţi, cotidianele centrale quality şi-au diminuat drastic tirajele, multe optând pentru versiunea on-line în detrimentul celei tipărite, posturile de radio s-au orientat masiv către muzică, divertisment sau dialoguri cu ascultătorii pe teme importante dar fără concluzii, iar televiziunile alcătuiesc un peisaj de extremă eterogenitate, marcat de convulsii şi dominat de lupta acerbă pentru audienţă. O luptă în care profesionalismul şi rigoarea gazetărească pierd tot mai mult teren. 7. Infotainment, diversiuni şi deprofesionalizare Raportul FreeEx pe 2011 arată o imagine dezolantă a presei româneşti5: „Marii patroni de presă au fost în centrul dezbaterilor publice: Sorin Ovidiu Vîntu a fost reţinut pentru favorizarea unui infractor, Dan Diaconescu pentru şantaj, Dan Voiculescu a fost dovedit colaborator al Securităţii etc. Presa aflată în proprietatea acestora relatat dezechilibrat, partizan şi, pe alocuri, isteric despre aceste evenimente.(...) Conţinutul editorial relevant şi verificabil este pe cale de dispariţie, sufocat de jurnalismul de haită, isteric, manipulator, opinia partizană şi infotaiment. (...) Televiziunile au transformat moartea unor persoane cunoscute în spectacole macabre, rezultat al degradării profesionale a presei. (...) A fost inventat un nou gen jurnalistic: telenovela politică în direct, non-stop. În fiecare zi, în platourile televiziunilor sunt invitaţi reprezentanţi ai partidelor şi „analişti” dintre cei mai neobişnuiţi. De mai multe ori pe zi, în emisiuni maraton, aceştia dezbat „subiectele zilei” şi ajung să se certe pe orice temă, acuzându-se unul pe altul de politizare şi manipulare, ca într-o telenovelă fără sfârşit. Protagoniştii trăiesc într-o continuă conspiraţie nedovedită, iar jurnaliştii nu depun eforturi să clarifice lucrurile.” 5 Raportul FreeEx, Libertatea presei în România 2010, ActiveWatch-Agenţia de monitorizare a presei, Bucureşti 2011, p.7


55

Faptul că instituţiile de presă au ajuns în proprietatea unor oameni de afaceri şi/sau politicieni, care o utilizează deseori sau pentru a-şi spori influenţa pe scena politică şi economică, a avut efecte puternice asupra libertăţii de conştiinţă şi exprimare a jurnaliştilor. Mulţi s-au blazat, trecând la practicarea gazetăriei de minimă rezistenţă, atenţi să nu deranjeze interesele patronatului, cei cu anumite convingeri şi simpatii politice s-au orientat către trusturile de presă adecvate, unde practică un jurnalism militant, agresiv, adesea dincolo de limitele decenţei şi ale deontologiei profesionale, iar o altă parte s-a dedicat mercenariatului, punându-şi întreaga energie şi agresivitate în slujba celui care plăteşte mai mult sau promite mai mult. Cei care şi-au păstrat profesionalismul şi independenţa, fie au fost marginalizaţi sau chiar determinaţi să-şi abandoneze profesia, fie, în cazurile fericite, au avut şansa de a-şi continua activitatea în tot mai puţinele oaze de jurnalism autentic. În ceea ce priveşte peisajul mediatic şi îndeosebi cel cu impactul cel mai mare – al televiziunilor –, goana după audienţă a dus la o tabloidizare cvasigenerală, ce nu face decât să amplifice confuzia în care se zbate populaţia României. „Infotainmentul” speculează la maximum moartea şi sexul, ajungându-se ca un episod violent să fie tocat fără întrerupere, zile în şir, chiar dacă nu se oferă nici un plus de informaţie telespectatorului, amestecă problemele importante, însă tratate superficial, cu subiecte absolut derizorii, dar prezentate in extenso doar pentru că răscolesc mizeria umană, ridică la rangul de vedete tot soiul de paraziţi sociali în timp ce valorilor autentice li se acordă atenţie doar dacă mor violent, inventează subiecte de presă din orice fleac, din orice zvon, din orice vorbă a unor escroci, impostori sau mahalagii care doresc să apară şi ei, cumva, „pe sticlă” iar cel mai facil mod este declanşarea unui scandal. În ceea ce priveşte prezentarea ştirilor, nu se mai respectă nici măcar cerinţele elementare ale profesiei. Zilnic şi la orice oră sunt prezentate „breaking news”, eventual precedate de generice funebre sau lacrimogene – multe fiind de fapt ştiri absolut banale -, unde relatarea reporterului este adesea total abulică. Din şirul de vorbe debitate pe „repede înainte” şi cu un ton isteric greu înţelegi – dacă înţelegi – ce s-a întâmplat de fapt, cine pe cine a omorât, sau unde s-a petrecut evenimentul. Culmea, ştirea brută este urmată aproape invariabil de „amănuntele” oferite de „corespondentul nostru la faţa locului”, care corespondent nu oferă absolut nici un amănunt în plus, ci doar repetă ştirea iniţială. Se ajunge frecvent la situaţia grotescă în care singura întrebare adresată de reporterul frenetic victimei însângerate şi pe jumătate în comă să fie: „cum vă simţiţi?” (sic!). Cât priveşte grija pentru respectarea regulior gramaticale sau pentru redarea exactă a titulaturii unei instituţii ori a unei funcţii publice, acestea nu mai reprezintă de mult o prioritate a gazetarului actual.

BOGDAN FICEAC

56

Dincolo de accentuata deprofesionalizare a breslei gazetăreşti, mult mai grav este faptul că media românească, în goana sa după audienţă cu orice preţ şi fără discernământ, devine – cu voie sau fără voie - instrumentul diseminării unor halucinante diversiuni şi manipulări. Deşi sistemul totalitar s-a prăbuşit, practicile sale au continuat sub forme tot mai perverse. Funcţionarea sistemului totalitar se baza pe derularea unui război continuu împotriva unor inamici reali sau inventaţi, consideraţi responsabili pentru toate neajunsurile cu care se confrunta respectivul regim. Respectivii inamici erau dezumanizaţi, iar atacurile împotriva lor erau de natură visceral-emoţională, pentru că logica şi raţiunea n-ar fi avut cîştig de cauză. Inventarea de vinovaţi pentru proasta guvernare a devenit regulă în perioada postrevoluţionară. „Greaua moştenire” a vechii guvernări, „olgarhii”, „mogulii”, „baronii companiilor de stat” sunt noii inamici ai statului, vinovaţi pentru că economia se prăbuşeşte iar statul de drept nu funcţionează, nu guvernanţii sau aleşii poporului ce şi-au asumat guvernarea. Mai mult, pentru toate măsurile cu efect devastator asupra nivelului de trai al marii majorităţi a populaţiei sunt responsabile instituţiile europene, FMI, criza mondială, nu corupţia, evaziunea fiscală sau clientelismul politic. Din păcate, presa preia şi vehiculează copios aceste diversiuni, care, deşi sunt demontate de unii analişti, prind în rândurile unor largi categorii de populaţie, neobişnuite să facă apel la gândirea critică. În acelaşi timp, mediatizarea excesivă a unor arestări spectaculoase lasă impresia că Justiţia funcţionează şi, chiar dacă urmează eliberări pe bandă rulantă, se găsesc imediat alţi vinovaţi pentru şubrezenia statului de drept: avocaţii, procurorii sau judecătorii corupţi etc. Important este să fie inventate mereu ale subiecte de discordie, să fie identificaţi noi inamici publici astfel încât ţara şi populaţia să se afle într-o permanentă stare de război, menită să escamoteze marile probleme, corupţia, hoţia, lipsa de viziune politică. O altă practică preluată de la vechiul regim totalitar este perpetuarea şantajului. Şantajul cu „dosarele de cadre” s-a transformat în şantajul cu dosarele de „colaborator al Securităţii”, apoi, când controversele pe tema colaborării cu fosta poliţie politică s-au demonetizat, a apărut şantajul cu „dosarele DNA”. Presa este alimentată cu un flux interminabil de stenograme înregistrate mai mult sau mai puţin legal şi participă cu frenezie la diseminarea a tot felul de diversiuni în rândurile populaţiei, facilitând jocurile oculte ale păpuşarilor din umbră. Tragic este că, în spiritul vechii practici totalitare a execuţiilor publice, s-a trecut acum la executarea mediatică a unor persoane sau personalităţi incomode pentru puternicii zilei, cu participarea pe cât de entuziastă pe atât de inconştientă a presei. Perspectivele sunt sumbre. Degradarea presei româneşti, presiunile suportate de ziarişti din partea unor patronate ce utilizează trusturile de media pentru a-şi spori influenţa pe scena politică şi publică, atacurile la adresa libertăţii


57

presei din partea autorităţilor, jignirile sau chiar agresiunile la care sunt supuşi ziariştii din partea unor reprezentanţi ai autorităţilor se vor amplifica pe măsură ce România alunecă spre consolidarea acelei veritabile culturi bazate pe fraudă, corupţie şi impostură, în detrimentul consolidării sistemului democratic, pe măsură ce se accentuează caracterul conflictual a societăţii în detrimentul unei minime stabilităţi. Presa nu poate funcţiona în afara sistemului societal, putreziciunea acestuia afectând-o şi infectând-o în mod inevitabil. Cu atât mai mult sunt demne de admirat eforturile unor ziarişti de a-şi păstra verticalitatea, de a încerca să-şi facă meseria cu profesionalism într-o societate în care profesionalismul are tot mai puţină căutare, iar morala a fost pervertită. Efectele gravei crize morale, politice, economice şi sociale în care se afundă România, accentuate şi de diseminarea mediatică a confuziei, diversiunilor, falselor valori, inculturii sporesc starea de anomie socială, de lipsă de speranţă şi demoralizare a populaţiei, ajunse astăzi la un nivel nemaiatins în ultimele două decenii. Ieşirea din această profundă şi complexă criză va fi posibilă doar prin responsabilizarea clasei politice, singura în măsură să decidă viitorul României. Dacă acest lucru se va întâmpla şi societatea românească îşi va găsi drumul spre o minimă normalitate, atunci şi presa va avea şansa să-şi recapete statutul de „câine de pază al democraţiei”. BIBLIOGRAFIE Eibl-Eibesfeldt, Irenäus. Agresivitatea umană. Traducere de Vasile Dem Zamfirescu, Bucureşti, editura Trei, 2009 Ficeac, Bogdan, De ce se ucid oamenii. Bucureşti, editura RAO, 2011 Ficeac, Bogdan, Cenzura comunistă şi formarea “omului nou”. Bucureşti, Nemira, 1999 Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare. Bucureşti, Nemira, 1997

Raportul FreeEx, Libertatea presei în România 2011. ActiveWatch-Agenţia de monitorizare a presei, Bucureşti 2011

STUDIA UBB EPHEMERIDES, LVII, 1, 2012 (p. 59 – 73) UTILIZAREA COMUNICATULUI DE PRESĂ ÎN PAGINILE DE

ECONOMIE ALE PUBLICAŢIILOR DIN CLUJ-NAPOCA ANGELICA TEOCAN

ABSTRACT. The Use of the Press Release within the Business Section of the Daily Papers in Cluj-Napoca. This research encompasses a qualitative and quantitative analytical result carried out with the purpose of determining the peculiarities of use of the press release in the business section of the daily papers in Cluj-Napoca. The analysis sample specimen consists of Făclia, Monitorul de Cluj, Servus Cluj and Ziua de Cluj articles probed within the period of February the 3rd, 2012 and the 30th of April 2012. Among the criteria underlying the decision to publish the data contained in press releases we identified: the category of organization of which the issuer is part, the information proximity, but also the advertising contracts between newspapers and organizations. The amount of information taken ad litteram from the press release is another aspect on which this research has focused. Key words: press release, economical and financial journalism, proximity, information source, local journalism Introducere Articolele cu specific economico-financiar înregistrează un „deficit de cercetare” în România, fie că discutăm despre cele publicate în presa generalistă sau despre cele din periodicele specializate, cu toate că, publicul cărora li se adresează este foarte extins tocmai datorită suprapunerii dintre activităţile desfăşurate zilnic şi aria de acoperire a domeniului. Astfel, fie că dorim să aplicăm pentru un loc de muncă, trebuie să decidem cum să plasăm mai eficient o sumă de bani sau ne planificăm modul de petrecere a timpului liber, deciziile ne sunt influenţate şi direcţionate de factori de natură economică. În contextul în care majoritatea acţiunilor noastre sunt ghidate de schimbările de la nivel micro şi macroeconomic, presa care tratează aceste subiecte devine o sursă foarte importantă de informare, atât pentru cititorul neavizat, cât şi pentru specialişti, făcând ca materialele jurnalistice cu tematică financiară sau economică să fie regăsite nu doar în presa de informare generală naţională sau locală, ci şi în cea de proximitate.

Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice Administrative şi ale Comunicării, Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca.

ANGELICA TEOCAN

60

Lacunele studiului particularităţilor înregistrate de materialele de business aparţinând presei autohtone se adâncesc când vine vorba de publicaţiile locale, motiv pentru care nu a fost dificil să identificăm o temă care să nu fi fost supusă, până în prezent, analizei. Deşi, lista cu elemente care să nu fi trecut prin filtrul vreunei cercetări este extrem de vastă, atenţia noastră s-a oprit asupra utilizării comunicatului de presă în paginile de economie ale ziarelor din Cluj-Napoca. Dacă în cazul altor domenii precum administraţie publică sau politică, evenimentele şi inclusiv comunicatele de presă bazate pe evenimente locale au o periodicitate de difuzare mult mai mare, în ceea ce priveşte economico-financiarul jurnaliştii pot apela mai rar la această categorie de surse, rezultatul fiind un număr mai mic de articole conţinând categoria menţionată de informaţii. Specifică domeniului economico-financiar este şi interacţiunea constantă cu firmele, şi inclusiv cu informări venite de la acestea, graniţa dintre publicitate şi date care să întrunească cerinţele unei ştiri fiind adesea foarte subţire. Vom avea în vedere delimitarea unor categorii de „comunicate economico-financiare” în funcţie de emitent, dar şi de decizia de utilizare a informaţiilor conţinute de acestea de către jurnalist. Pentru a urmări cu cea mai mare acurateţe punctele enunţate anterior, dar şi alte aspect relevante am utilizat atât studiul de caz, cât şi analiza de conţinut a documentelor. Rezultatele cercetării Pe lângă evidenţa oferită de studiul efectiv al paginilor economice din cadrul fiecărei publicaţii, pentru a avea o bază de date cât mai completă, care să conţină nu doar comunicatele utilizate la redactarea articolelor, ci şi comunicatele expediate redacţiilor din Cluj-Napoca, am obţinut acordul accesării mail-ului redacţiei Monitorul de Cluj − [email protected] − facand o inventariere a informărilor trimise ziarului în perioada de analiză. Datorită celor 14 ani de vechime a publicaţiei pe piaţa locală, adresa menţionată anterior se află în baza de date a majorităţii instituţiilor emitente, fapt certificat de studiul ediţiilor print, prin care nu s-a identificat, în perioada analizată, niciun comunicat de presă care să fi fost utilizat şi citat ca sursă de jurnaliştii clujeni ale celor 4 ziare care au constituit obiectul cercetării şi să nu fi fost recepţionat şi pe mail-ul

Monitorul de Cluj. Trebuie încă de la început făcută diferenţa între comunicatele de presă care prezintă informaţie locală şi cele care conţin date naţionale, deoarece proximitatea este un aspect determinant în alegerea spaţiului care va fi alocat informaţiilor respective în ziar, după cum arată şi rezultatele analizei noastre.

UTILIZAREA COMUNICATULUI DE PRESĂ ÎN PAGINILE DE ECONOMIE ALE PUBLICAŢIILOR DIN CLUJ-NAPOCA

61

Astfel, dintre cele 114 comunicate de interes economic primite pe [email protected], între 1 februarie 2012 – 30 aprilie 2012, datele a 63 dintre ele au fost regăsite în articolele analizate. Toate cele 51 de documente „ignorate” de redactorii clujeni conţineau informaţii despre statistici realizate pe plan naţional sau evenimente, care fie au avut altă locaţie de desfăşurare, fie nu sunt „legate” de oraşul din Ardeal prin exercitarea unei influenţe locale majore sau prin conexiunea dintre personajele implicate şi zonă, fie erau concepute, în lipsa unei ştiri reale, cu scopul de a face publicitate gratuită unei firme. Un exemplu de comunicat care să însumeze cauzele enumerate mei sus, care pot sta la baza respingerii unui subiect, este cel prin care s-a anunţat conferinţa OpenAgile, eveniment desfăşurat la Bucureşti cu scopul promovării soluţiilor pentru îmbunătăţirea productivităţii şi calităţii produselor software oferite de organizatorul conferinţei Mosaic Works. Potrivit comunicatului, „conferinţa se adresează în principal industriei software din România, inclusiv integratorilor şi proiectelor de mentenanţă software: factori de decizie, manageri de proiect, lideri de echipe, testeri, programatori, web designeri, ingineri de sistem, precum şi tuturor celor interesaţi de IT&C. Sunt bineveniţi şi clienţi ai companiilor de software care doresc să înţeleagă domeniul pentru o colaborare mai bună cu furnizorii lor, precum şi profesori, personal academic sau membri ai mass-media”. În acest caz, pe lângă factorul proximitate, intervine şi caracterul publicitar al evenimentului. De altfel, scopul primordial al conferinţei, de promovare a serviciilor companiei organizatoare, este făcut clar în paragraful prezentat anterior, prin postarea pe primul loc în enumerarea target-ului evenimentului a membrilor industriei software şi menţionarea mass-media abia pe „lista cu bineveniţi”. Categoria comunicatelor care conţin date locale poate fi divizată în subgrupe. Astfel, se pot distinge comunicate emise de o entitate cu acoperire naţională, care „intră sub lupa” redactorilor datorită datelor regionale sau judeţene conţinute. Din această categorie fac parte comunicatele emise de portalul imobiliare.ro, Registrul Comerţului (RC), Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă (ANOFM) sau Institutul Naţional de Statistică (INS). În timp ce în cazul portalului imobiliare.ro datele vizează fiecare dintre marile oraşe ale ţării, comunicatele fiind elaborate sub formă de material jurnalistic, în cazul celorlalte trei instituţii enumerate mai sus, cel mai adesea informaţiile furnizate sunt judeţene, fiind incluse în tabele sau enumerări seci. Pentru exemplificare oferim integral, în cele ce urmează, textul comunicatului emis de ANOFM la data de 19 aprilie 2012.

ANGELICA TEOCAN

62

9541 locuri de muncă vacante în perioada 19.04-26.04.2012 Potrivit datelor rezultate din declaraţiile agenţilor economici privind locurile de muncă vacante, în evidenţele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) sunt înregistrate 9541 locuri de muncă, în perioada 19.04-26.04.2012. Situaţia locurilor de muncă vacante, în fiecare judeţ: Cluj − 1265, Iaşi − 1106, Timiş − 405, Municipiul Bucureşti − 397, Dolj − 352, Giurgiu − 342, Mureş − 334, Bihor − 299, Constanţa − 299, Braşov − 283, Valcea − 282, Hunedoara − 259, Covasna − 239, Satu Mare − 235, Bistriţa-Năsăud − 238, Ilfov − 232, Neamţ − 215, Harghita − 213, Tulcea − 192, Sibiu − 191, Arad − 188, Argeş − 184, Prahova − 158, Braila − 138, Calăraşi − 134, Maramureş − 129, Gorj − 126, Alba − 122, Vaslui − 108, Damboviţa − 101, Vrancea − 101, Salaj − 92 , Ialomiţa − 83, Teleorman − 81, Suceava − 79, Bacau − 78, Buzau − 66, Botoşani − 58, Olt − 54, Galaţi − 41, Caraş-Severin − 24, Mehedinţi − 18. La nivel naţional, pentru persoanele cu studii superioare sunt oferite 815 locuri de muncă, cele mai căutate meserii fiind: inginer mecanic − 42, inginer de sistem software − 32, asistent medical generalist − 26, consilier organizaţie politica − 20, inspector asigurări − 20, consilier juridic − 16. Pentru studii medii, profesionale şi lucrători necalificaţi sunt disponibile 8.726 locuri de muncă, dintre care: -confecţioner asamblor articole textile − 532 -muncitor necalificat în industria confecţiilor − 506 -operator confecţioner industrial îmbracăminte − 365 -muncitor necalificat la demolarea clădirilor − 250 -şofer autocamion − 247 -lacatuş mecanic − 238 -ospătar − 181 Pe baza acestui comunicat au fost publicate două materiale, în ediţiile din 23 aprilie ale cotidienelor Ziua de Cluj şi Făclia, pe care le redăm mai jos integral. 1.200 de posturi vacante la Cluj (Ziua de Cluj, 23 aprilie 2012, p. 4.) În evidenţele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) sunt înregistrate 9.541 de locuri de muncă pentru această săptămână, potrivit datelor rezultate din declaraţiile agenţilor economici privind locurile de muncă vacante. Cele mai multe le aveau judeţele Cluj − 1.265, Iaşi − 1.106, Timiş − 405, municipiul Bucureşti − 397, Dolj − 352, Giurgiu − 342, Mureş − 334. La nivel naţional, pentru persoanele cu studii superioare sunt oferite 815 locuri de muncă, cele mai căutate meserii fiind inginer mecanic, inginer de sistem software, asistent medical generalist. Pentru studii medii, profesionale şi lucrători necalificaţi erau vacante 8.726 de posturi, pe primele locuri fiind confecţioner asamblor articole textile, muncitor necalificat în industria confecţiilor şi operator confecţioner industrial îmbrăcăminte − 365.


63

Peste 1.200 de slujbe libere în Cluj (Făclia, 23 aprilie 2012, p. 7. ) Clujul este campion şi în această săptămînă la capitolul locurilor de muncă vacante, în judeţ fiind oferite nu mai puţin de 1.265 de slujbe libere, cele mai multe pentru muncitori necalificaţi, în special în industria confecţiilor şi construcţii. Persoanele fără calificare găsesc cel mai uşor o slujbă în judeţ, la ora actuală fiind oferite posturi pentru 2 cărăuşi, un brancardier, 3 curăţătorese lenjerie, 4 femei de serviciu, 81 îngrijitori clădiri, 11 îngrijitori spaţii verzi, 26 manipulanţi mărfuri, 2 muncitori necalificaţi în metalurgie, 6 muncitori necalificaţi la ambalarea produselor solide şi semisolide, 47 muncitori necalificaţi la demolarea clădirilor, 11 muncitori necalificaţi la întreţinerea de drumuri, 3 muncitori necalificaţi la spargerea şi tăierea materialelor de construcţii, 8 operatori deratizare, 18 paznici, un portar, 18 spălători vehicule şi nu mai puţin de 106 muncitori necalificaţi în industria confecţiilor. De altfel, domeniul confecţiilor mai oferă numeroase locuri de muncă, pentru un tehnician, 8 confecţioneri tricotaje după comandă, un confecţioner prelucrător, 10 operatori – confecţioneri industriali îmbrăcăminte din ţesături, tricotaje şi materiale sintetice şi 3 retuşieri confecţii. Abundenţă de locuri de muncă în domeniul hotelier şi de alimentaţie, unde sunt solicitaţi 53 ospătari (chelneri), 49 barmani, 3 brutari, 7 bucătari, un bucătar-şef, 2 patiseri, 2 cofetari, 9 ajutori de ospătari, un şef de cantină, 3 şefi de sală de restaurant şi 3 recepţioneri de hotel. Şi sectorul construcţiilor oferă multe locuri de muncă, pentru un inginer de căi ferate, drumuri şi poduri, un ingineri în construcţii civile, industriale şi agricole, un tehnician, 5 dulgheri, 7 dulgheri restauratori, 4 electricieni, 8 fierari betonişti, 8 instalatori apă-canal, 2 instalatori încălzire centrală şi gaze, 2 instalatori instalaţii tehnico-sanitare şi gaze, 2 montatori tîmplărie din aluminiu şi mase plastice, un macaragiu, 2 şefi de şantier, 5 zidari-pietrari, 15 zidari rosari tencuitori şi un zugrav. De asemenea, există numeroase slujbe pentru şoferi – 67 pentru şoferi de autocamion/maşină de mare tonaj, 24 pentru şoferi de autoturisme şi camionete, 8 pentru şoferi de autobuz şi un post pentru conducător autospecială. De remarcat şi locurile de muncă pentru calificări ceva mai deosebite: instructor arte marţiale (1 post), instructor de aerobic-fitness (2), maseur de întreţinere şi relaxare (4) şi costumier (1). Informații suplimentare despre locurile de muncã vacante se pot obține de la Agenția Județeanã pentru Ocuparea Forței de Muncă (Cluj-Napoca, str. G. Coșbuc, nr. 2). Dacă Ziua de Cluj a optat pentru realizarea unei ştiri scurte, de 900 de semne, formată integral din datele din comunicat, autorul recurgând doar la reformulări, nu şi la completarea informaţiei din alte surse, Făclia a apelat la o altă variantă, pentru realizarea căreia, pe lângă numărul total de locuri disponibile pe judeţ, autorul consultă şi lista publicată pe site-ul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă (AJOFM) Cluj, care conţine situaţia detaliată a job-urilor libere, pe categorii, enumerându-le pe acestea în cadrul articolului. Făclia obţine prin combinarea datelor de la cele două instituţii un material de presă de peste 2.600 de semne, care, spre deosebire de exemplul Ziua de Cluj, ocupă în pagină locul alocat principalului articol al secţiunii, adică centrul jumătăţii superioare a paginii şi nu coloana de ştiri.

ANGELICA TEOCAN

64

Din cea de-a doua subgrupă fac parte comunicatele emise de organizaţii locale, care transmit informaţii din zona de acoperire. Printre ele se numără cele eliberate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice (DGFP) Cluj, Direcţia Regională de Statistică (DRS) sau de cele două mall-uri clujene, Iulius Mall şi Polus Center. În acest caz jurnalistul nu este nevoit să elimine date pe criteriul proximitate, ci se concentrează pe relevanţa datelor pentru cititor. Spre exemplu, informările lunare DGFP, cu privire la activitatea direcţiei conţin mai multe secţiuni: situaţia încasărilor la bugetul general consolidat, măsuri de executare silită derulate, activitatea biroului de valorificare a bunurilor, activitatea biroului autorizari şi gestionarea cazierului fiscal, activitatea biroului gestiune registru contribuabili, monitorizare declaraţii fiscale si bilanţuri, declaraţii fiscale înregistrate on-line la unităţile fiscale aferente perioadei, activitatea de inspecţie fiscală, de trezorerie şi a serviciilor independente. De regulă, din lista de elemente enumerată mai sus, jurnaliştii fac o selecţie a informaţiilor pe care le dau spre publicare. Vom lua ca exemplu informarea asupra principalelor acţiuni şi activităţi derulate în martie 2012 de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, informarea trimisă ziarelor locale pe 10 aprilie. Datele au fost preluate de către două publicaţii dintre cele patru analizate, respectiv Ziua de Cluj şi Făclia. Situaţia încasărilor la bugetul de stat, cu care debutează, de altfel, informarea a captat interesul redactorilor ambelor cotidiene. În timp ce Ziua a ales să transmită doar această categorie de informaţii, redactorul Făclia, deşi a cosiderat tot încasările ca având cea mai mare relevanţă pentru cititori, fapt demonstrat prin includerea datelor atât în titlu, cât şi în lead, a inclus în articol şi informaţii referitoare la încasarea obligaţiilor restante şi amenzi. Deşi în comunicat celor trei categorii de date li s-au alocat trei secţiuni distincte, autorul reuşeşte să îmbine încasările cu obligaţiile restante, amenzile şi numărul controalelor efectuate fiind introduse prin subtitlul − Amenzi de 73.000 de lei − care anunţă trecerea la alt gen de informaţii. Lider la materiale apărute în presă şi realizate pe baza datelor furnizate în comuncate este portalul imobiliare.ro. Site-ul a emis în cele trei luni de analiză şapte comunicate de presă. Dintre ele trei au conţinut valoarea indicilor imobiliare.ro, fiind informări trimise cu regularitate, la fiecare început de lună, care prezintă preţul mediu pe metru pătrat la nivel naţional, dar şi în cele mai mari oraşe ale ţării printre care şi Cluj-Napoca, precum şi comparaţii ale valorilor cu alte perioade ale anului. Celelalte patru nu se înscriu în categoria comunicatelor trimise ciclic de portal, reprezentând subiecte identificate de reprezentanţii imobiliare.ro şi „puse pe tavă” jurnaliştilor: Topul celor mai scumpe apartamente la închiriat, Parterul şi ultimul etaj coboară preţul cu peste 10%, Oferta de vânzare pe segmentul hoteluri şi pensiuni a crescut cu 30% în decurs de câteva luni, dar şi Extremele imobiliare pe oraşe.


65

Pe baza celor şapte comunicate au apărut 15 materiale în publicaţiile analizate. Am inclus în tabelul următor atât data, numele publicaţiei şi titlul articolului apărut în presă, cât şi tipul de articol în care au fost incluse datele şi atribuirea articolului, deoarece, precum veţi vedea în cele ce urmează, în funcţie de amploarea materialului şi de contribuţia efectivă a autorului articolele se semnează sau nu de către jurnaliştii clujeni. Data Publicaţia Titlul articolului Tipul de

articol Atribuirea articolului 03.02.2012 Monitorul de Cluj Preţul locuinţelor a coborât sub

pragul psihologic ştire nesemnat 03.02.2012 Ziua de Cluj Scad preţurile locuinţelor ştire nesemnat 08.02.2012 Ziua de Cluj Mănăşturul se bate cu Bună Ziua

pe piaţa apartamentelor main semnat 10.02.2012 Servus Cluj Cele mai ieftine şi cele mai scumpe

locuinţe scoase la vânzare main semnat 10.02.2012 Ziua de Cluj Extremele imobiliare ale Clujului main semnat 02.03.2012 Monitorul de Cluj Piaţa imobiliară clujeană,

“îngheţată de frig” main semnat 14.03.2012 Monitorul de Cluj Turismul românesc a ajuns pe

marginea prăpastiei main semnat 14.03.2012 Ziua de Cluj Melody, scos la mezat main semnat 28.03.2012 Monitorul de Cluj Cât sunt dispuşi să plătească

„chiriaşii de lux”? main semnat 02.04.2012 Ziua de Cluj Vilele de lux ale Clujului main semnat 03.04.2012 Monitorul de Cluj Primăvară optimistă pe piaţa

imobiliară clujeană main semnat 03.04.2012 Făclia Preţul apartamentelor din Cluj-

Napoca a crescut uşor în martie main semnat 03.04.2012 Ziua de Cluj Locuinţe mai scumpe ştire nesemnat 04.04. 2012 Servus Cluj Cluj-Napoca, locul II în topul

preţurilor la apartamente ştire nesemnat 24.04.2012 Monitorul de Cluj Cu cât plătim mai mult pentru un

apartament la etaj intermediar? ştire nesemnat Gradul ridicat de utilizare a datelor din comunicatele imobiliare.ro poate fi explicat prin combinarea datelor cifrice cu declaraţii ale reprezentanţilor portalului şi redactarea informării în manieră jurnalistică, astfel încât intervenţia jurnaliştilor pentru realizarea unui astfel de material este minimă. Datele incluse în tabel relevă faptul că ştirile, materiale secundare, care au de regulă sub 1.000 de semne şi sunt dispuse pe coloane sau în baza paginii, nu sunt semnate de către autori. „Fenomenul” poate fi uşor explicat. Dacă în cazul articolelor catalogate ca main-uri autorii apelează şi la opinia altor specialişti imobiliari, în cazul ştirilor, informaţia este preluată fără a aduce completări importante. Astfel, pornind de la acelaşi comunicat de presă, considerat că include date relevante pentru cititori, jurnaliştii pot opta în primă instanţă pentru două variante.

ANGELICA TEOCAN

66

Spre exemplu oferim, articolele publicate în data de 03.04. 2012 în Monitorul de Cluj, respectiv Ziua de Cluj, care au avut la bază acelaşi comunicat, tratat în moduri diferite.

Monitorul de Cluj a utilizat datele pentru realizarea unui „material mare”, apelând la opinia directorului unei agenţii locale, care a fost inserată între informaţiile furnizate de portal. „Preţurile apartamentelor din Cluj-Napoca au crescut în martie cu 0,6%, după o scădere de 0,8%, respectiv 0,6% înregistrată în primele două luni ale anului, potrivit datelor furnizate de portalul imobiliare.ro. Creşterea, deşi puţin semnificativă procentual indică trezirea pieţei, potrivit directorului general Welt Imobiliare. «În general în martie piaţa e puţin mai dinamică decât în lunile de iarnă, dar putem vorbi de o redresare lentă a pieţei, marcată prin o creştere a preţuilor, care va fi continuată şi în luniile următoare», spune Valentin Teodorescu. Preţul mediu este acum de 940 euro/mp util, cu 5% mai mic decât cel înregistrat în urmă cu 12 luni, diferenţa fiind cea mai mare la nivel de oraş înregistrată în ţară. «În ultimele treizeci de zile, cea mai mare scădere de preţ s-a înregistrat în Ploieşti, iar cea mai mare creştere la Cluj-Napoca. Preţurile apartamentelor vor mai cunoaşte oscilaţii în acest an, fiind foarte sensibile la semnalele economice, dar şi politice. Astfel, modificări legislative cu impact asupra economiei sau adoptarea unor măsuri ce vizează creşterea veniturilor populaţiei, ca reducerea CAS de pildă, vor avea un impact şi asupra preţurilor locuinţelor», subliniază Adrian Erimescu, directorul general imobiliare.ro”, se arată în materilul publicat în pagina de economie a ziarului local. Spre deosebire de Monitorul de Cluj, Ziua de Cluj publică o ştire scurtă alcătuită în totalitate din datele furnizate de portal. Textul articolului este redat integral mai jos. Locuinţe mai scumpe (Ziua de Cluj, 2 aprilie 2012, p. 5. ) Apartamentele scoase la vânzare în Cluj au cea mai mare creştere din ţară în ultima lună, relevă o analiză a Imobiliare.ro. „Cea mai mare scădere de preţ s-a înregistrat în Ploieşti, iar cea mai mare creştere, la Cluj-Napoca”, a afirmat directorul portalului, Adrian Erimescu. După scăderi de 0,8 şi 0,6% în primele două luni, în martie preţul la Cluj a crescut cu 0,6%. Indicele Imobiliare.ro pentru Cluj-Napoca în martie are o valoare medie de 940 euro/mp util. La apartamentele noi preţul mediu cerut a crescut cu 2,1%, ajungând la 895 euro/mp util. În ştirea dată ca exemplu mai sus, cu excepţia primei fraze, care a fost reformulată de autor şi în care s-a citat şi sursa informaţiei, restul textului nu a suferit nicio modificare, fiind practic un „copy-paste” din comunicat. Pentru a avea o imagine a cantităţii datelor preluate din comunicate am analizat toate materialele expuse în tabelul de mai sus. Astfel, am contabilizat numărul de caractere ale articolului utilizând opţiunea „Word Count” din


67

programul Microsoft Office Word 2007, utilizând mai apoi aceeaşi metodă pentru a număra caracterele frazelor cu informaţii preluate din comunicat şi inserate în materialul de presă. Pentru această operaţiune am folosit şi arhivele on-line ale publicaţiilor. Prezentăm în tabelul următor rezultatele: Titlul

articolului Tipul de articol

Atribuirea articolului

Număr de semne articol

(caractere+spaţii)

Numar de semne

preluate din comu nicat

Pondere în total semne

Preţul locuinţelor a coborât sub pragul psihologic

ştire nesemnat 2.368 2.125 89% Scad preţurile locuinţelor

ştire nesemnat 851 851 100% Mănăşturul se bate cu Bună Ziua pe piaţa apartamentelor

main semnat 3.650 642 18% Cele mai ieftine şi cele mai scumpe locuinţe scoase la vânzare

main semnat 5.435 2.561 47% Extremele imobiliare ale Clujului

main semnat 3.953 2.433 62% Piaţa imobiliară clujeană, “înghe-ţată de frig”

main semnat 2.567 1.627 63% Turismul româ-nesc a ajuns pe marginea prăpastiei

main semnat 4.322 2.369 55% Melody, scos la mezat

main semnat 5.316 1.952 37% Cât sunt dispuşi să plătească „chiriaşii de lux”?

main semnat 4.232 1.852 44% Vilele de lux ale Clujului

main semnat 4.064 0 ideea e copiată Primăvară opti-mistă pe piaţa imobiliară clujeană

main semnat 2.593 2.017 78% Preţul aparta-mentelor din Cluj-Napoca a crescut uşor în martie

main semnat 1.516 1.320 87%

ANGELICA TEOCAN

68

Titlul articolului

Tipul de articol

Atribuirea articolului

Număr de semne articol

(caractere+spaţii)

Numar de semne

preluate din comu nicat

Pondere în total semne

Locuinţe mai scumpe

ştire nesemnat 553 553 100% Cluj-Napoca, locul II în topul preţurilor la apartamente

ştire nesemnat 879 879 100% Cu cât plătim mai mult pentru un apartament la etaj intermediar?

ştire nesemnat 2.272 2.272 100% Putem observa că, cu excepţia a patru cazuri, cele ale articolelor intitulate: Mănăşturul se bate cu Bună Ziua pe piaţa apartamentelor, Melody,

scos la mezat, Cât sunt dispuşi să plătească «chiriaşii de lux»? şi Vilele de lux ale Clujului, care îşi iau mai puţin de jumătate din informaţii din comunicatele de presă emise de portalul specializat imobiliare.ro, toate celelalte materiale de presă incluse în tabelul anterior au ca principal sursă de date analizele site-ului de anunţuri imobiliare, ajungând în cazul ştirilor chiar la procente de 100%. În ceea ce priveşte restul articolelor, acestea sunt completate cu informaţii obţinute fie de la reprezentanţi ale agenţiilor, contactaţi de către jurnalişti pentru exprimarea unor opinii sau pentru furnizarea de date din activitatea lor, fie din rapoartele altor organizaţii.

Mănăşturul se bate cu Bună Ziua pe piaţa apartamentelor, articolul cu cel mai scăzut grad de utilizare al informaţiilor din comunicat, reprezintă un caz elocvent pentru a ilustra apelarea la surse multiple de informare.Vom reda în cele ce urmează un pasaj din material în care autorul „jonglează” cu sursele, folosindu-se atât de raportări ale instituţiilor, cât şi de afirmaţiile reprezentanţilor. „Clasamentul cartierelor în funcţie de numărul de apartamente scoase pe piaţă rămâne similar şi în funcţie de ofertele din varianta online a publicaţiei Piaţa de la A la Z: cele mai multe locuinţe se vând în Mănăştur, Mărăşti, Gheorgheni, Zorilor şi Bună Ziua. În ultimii 10 ani numărul de locuinţe din Cluj-Napoca a crescut de la 115.232 (în 2002) la 128.815, potrivit datelor rezultate în urma recensământului din 2011. Aproximativ 1.500 de unităţi se aflau anul trecut în diverse stadii de dezvoltare în Cluj-Napoca, potrivit unui raport al Coldwell Banker Transilvania. Cele mai multe dintre proiectele rezidenţiale noi sunt amplasate în zona Bună Ziua - Calea Turzii. «Aceasta este zona în care s-a dezvoltat mai mult segmentul rezidenţial de calitate, pentru clasa medie. Aici preţurile sunt undeva în jur de 900 euro/mp. Există şi alte zone unde s-a construit mult în anii recenţi, dar unde oferta se adresează unei alte categorii de cumpărători, cum ar fi Floreştiul, unde preţurile coboară la 600 euro/mp»,


69

a menţionat Anamaria Burca, managing partner la compania de consultanţă imobiliară Coldwell Banker Transilvania. Blocuri sau ansambluri de dimensiuni mai mari se află în construcţie în Bună Ziua (Mao Imobiliare, Elite Grup), pe Calea Turzii (Coratim), pe Calea Dorobanţilor (Transilvania Construcţii), în Gheorgheni (ansamblul spaniolilor de la Herce sau Studium Green, în vecinătatea Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor). «Se mai construiesc blocuri în oraş, în diverse cartiere, dar mai degrabă imobile mici, de 8-12 apartamente», a completat Burca. Piaţa clujeană nu duce lipsă de oferte pe segmentul rezidenţial, însă cererea scăzută va dicta evoluţia preţurilor, explică specialiştii din domeniu. «Scăderea intensităţii în sectorul creditării influenţează negativ cererea, ceea ce va duce în continuare la scăderea preţurilor în segmentul rezidenţial», a menţionat Adrian Crivii, preşedintele companiei de evaluare Darian”, se arată în articolul Ziua de Cluj. Un caz particular este cel al materialului de presă intitulat Vilele de lux ale Clujului. Dacă până acum ne-am referit la informaţii preluate din comunicat, în această situaţie datele incluse într-una dintre raportările portalului au facilitat apariţia unui subiect de articol. Astfel, comunicatul având titlul Topul celor mai scumpe apartamente la închiriat a fost sursă de inspiraţie pentru autorul articolului din Ziua de Cluj. La doar câteva zile de la emiterea informării, jurnalistul urmează tiparul comunicatului, realizând un clasament descrescător în funcţie de cuantumul chiriei lunare însă nu pentru apartamente, ci pentru case. Astfel se justifică includerea articolului în tabelul de mai sus, deşi nu am contabilizat ideile, ci strict informaţiile preluate din raportările imobiliare.ro. Clasamentul nu diferă ca şi calitate de cel furnizat de portal, însă cantitatea de muncă depusă în acest caz de redactor este superioră celei efectuate pentru realizarea materialului de presă pe baza comunicatului. Jurnalistul a consultat oferta a 10 agenţii imobiliare din oraş, comparând mai apoi maximele pe fiecare instituţie, spre deosebire de emitentul comunciatului care a avut obţiunea de sortare în funcţie de preţ a ofertei disponibile pe site, ofertă care include informaţii de la mai multe agenţii clujene. Munca suplimentară este subliniată de autor încă din leadul articolului − „Ziua de Cluj a întocmit topul celor mai ridicate chirii existente în oferta principalelor agenţii imobiliare locale”. După cum s-a putut observa în tabelul care conţine materialele apărute în presă pe baza comunicatelor imobiliare.ro, singurul periodic care a utilizat doar în cazul unui articol datele despre piaţa locuinţelor este Făclia. Spre deosebire de Ziua de Cluj şi Monitorul de Cluj, în categoria comunicatelor utilizate cel mai des de Făclia se numără, cu cea mai mare frecvenţă, cele emise de instituţii publice, de la nivel local sau naţional, cum ar fi Direcţia Regională de Statistică, Institutul Naţional de Statistică, Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj.

ANGELICA TEOCAN

70

Mai jos, tot printr-un tabel prezentăm o listă a articolelor publicate în perioada de analiză, având ca sursă cele trei instituţii. Data publicării Titlul articolului Instituţia care a emis comunicatul sursă a articolului Tipul articolului 02.02.2012 Fiscul se întâlneşte cu contribuabilii DGFP Cluj ştire 02.02.2012 Depunerea declaraţiei de impozit pe profit DGFP Cluj ştire 07.02.2012 Depunerea situaţiilor financiare DGFP Cluj ştire 09.02.2012 Creştere semnificativă a cifrei de afaceri în industrie

INS main 14.02.2012 Scumpiri şi la început de an INS main 15.02.2012 Depunerea situaţiilor financiare şi a raportărilor anuale

DGFP Cluj ştire 15.02.2012 Completarea fişei fiscale privind impozitul pe veniturile din salarii

DGFP Cluj ştire 17.02.2012 Şi acest an a debutat cu scumpiri la aproape toate produsele

DRS main 01.03.2012 În Transilvania se construieşte tot mai puţin INS ştire 07.03.2012 Salariul mediu a scăzut, în ianuarie, la 1.467 lei

INS ştire 09.03.2012 Afacerile din industrie − în scădere faţă de finalul anului trecut

INS main 10.03.2012 Peste 470.000 de şomeri în România ANOFM main 12.03.2012 S-a deschis sezonul angajărilor în construcţii

ANOFM main 13.03.2012 Ouăle în topul scumpirilor din februarie INS ştire 14.03.2012 În februarie, clujenii au dat la bugetul de stat peste 284 de milioane de lei

DGFP Cluj ştire 15.03.2012 Depunerea declaraţiilor privind impozitul pe salarii şi contribuţii

DGFP Cluj ştire 19.03.2012 Peste 100 de posturi libere pentru barmani şi chelneri

AJOFM main 20.03.2012 Salariul mediu net este de 1.513 lei în Cluj DRS ştire 21.03.2012 Viaţa clujenilor s-a scumpit şi în februarie

DRS main 22.03.2012 România ţara pensionarilor nefericiţi INS ştire 02.03.2012 Peste 1400 de slujbe libere la Cluj ANOFM ştire 03.04.2012 În februarie, România a fost vizitată doar de 376.700 de turişti străini

INS ştire 04.04.2012 Costul producţiei industriale creşte în fiecare zi

INS main 05.04.2012 Afacerile din coemrţ merg mai bine ca în 2011

INS ştire 09.04.2012 Românii îşi cheltuie banii pe mâncare şi impozite

INS main 10.04.2012 În martie, România avea peste 450.000 de şomeri

ANOFM ştire 11.04.2012 Clujul are peste 13.000 de şomeri AJOFM ştire


71

Data publicării Titlul articolului Instituţia care a emis comunicatul sursă a articolului Tipul articolului 11.04.2012 Clujenii au dat peste 326 milioane de lei la bugetul de stat

DGFP main 14.04.2012 Peste 80 de slujbe libere pentru şoferi AJOFM main 21.04.2012 În Cluj, rata şomajului se menţine sub media naţională

ANOFM main 23.04.2012 Peste 1.200 de slujbe libere în Cluj AJOFM main 25.04.2012 ANAF vrea să modifice formularul 221 DGFP ştire Pe baza informărilor primite de la cele patru organizaţii, Făclia a publicat în perioada de analiză 33 de articole dintre care 14 main-uri. Practic, cotidianul şi-a asigurat materialele principale şi secundare necesare realizării paginii financiare pentru mai bine de două săptămâni. Stilul sec de relatare specific celor patru instituţii este preluat şi de redactorul specializat pe economie al Făclia. În articolul publicat în data de 21.03.2012 şi intitulat Viaţa clujenilor s-a scumpit şi în februarie, jurnalistul redă informaţiile sub forma unei serii de cifre. „Din păcate, oricât de la minim istoric s-ar afla inflaţia, creşterile de preţuri continuă de la lună la lună, la toate tipurile de mărfuri. Astfel, comparativ cu ianuarie, în februarie creşterea de ansamblu a preţurilor a fost de 0,64%: cu 1,21% la mărfurile alimentare, cu 0,40% la mărfurile nealimentare şi cu 0,13% la servicii. Conform Direcţiei Regionale de Statistică Cluj, în februarie, rata inflaţiei, determinată pe baza indicelui preţurilor de consum, pe ansamblu, a crescut cu 1% comparativ cu decembrie 2011, fiind înregistrate creşteri de preturi la mărfurile alimentare de 1,53%, la mărfurile nealimentare de 0,80% şi la servicii de 0,50%). În februarie, cele mai importante modificări de preţuri ale produselor alimentare au fost înregistrate la ouă (cu 12,70%), legume şi conserve de legume (cu 5,77%), cartofi (cu 5,72%), fructe proaspete (cu 4,76%), citrice (cu 4,47%), lapte de vacă (cu 1,66%), brînzeturi (cu 0,55%), carne de bovine (cu 0,21%), unt (cu 0,15), cacao şi cafea (cu 0,16%), băuturi alcoolice (cu 0,12%), făină şi ulei comestibil (cu 0,04%), doar preţul zahărului rămînînd stabil”, se arată în materialul de presă. Conţinutul comunicatului, calitatea acestuia sau relevanţa datelor pentru cititor nu sunt singurele aspecte determinante în fundamentarea deciziei de publicare a datelor remise de companii. La fel ca orice altă afacere şi instituţiile de presă trebuie să-şi asigure o sursă de venituri care să se concretizeze la încheierea bilanţului cu profit pentru deţinătorii business-ului, astfel că, în multe dintre cazuri, contractele de publicitate sau lipsa acestora stau în calea obligaţiei de a informa cititorul, preluând date difuzate prin intermediul comunicatului de presă sau realizând articole în urma participării la evenimente. Am luat ca exemplu deschiderea celui de al doilea magazin BauMax din Cluj-Napoca. Deşi inaugurarea a fost un eveniment local important, retailerul de bricolaj a creat prin deschiderea noii unităţi încă 100 de locuri de muncă după o investiţie de 20 de milioane de euro, iar la inaugurare au fost prezente

ANGELICA TEOCAN

72

şi oficialităţi locale, cotidienele care nu au avut contracte de publicitate cu grupul austriac nu au dat nici măcar o ştire pentru a informa cititorii. Ziua de Cluj a publicat în ediţia de marţi, 27 martie 2012, la secţiunea economie articolul intitulat Vânzările de maşini s-au prăbuşit la Cluj, iar Servus Cluj articolul cu titlul Auditul energetic, dacă-i musai, cu plăcere, niciunul dintre cotidiene nefăcând vreo menţiune despe inaugurare în celelalte pagini. Dintre cele patru publicaţii analizate doar Monitorul de Cluj şi Făclia, care au inclus în paginile lor în perioada 12-27 martie aproape zilnic machete de publicitate de-ale retailerului, au difuzat articole despre inaugurare. Recunoştinţa pentru contractele de publicitate acordate instituţiilor media menţionate mai sus, se simte încă din titlu. Deşi, de obicei se evită menţionarea numelui companiei în debutul materialului de presă, cele două cotidiene au încălcat cutuma. Monitorul de Cluj a titrat BauMax a deschis cel de-al doilea magazin din Cluj-Napoca, iar Făclia − Peste 100 de angajaţi la noul magazin bauMax din Cluj-Napoca. Ambele materiale de presă conţin pasaje întregi din comunicatul emis de BauMax, având un pronunţat caracter publicitar. Astfel, jurnaliştilor „le scapă” formulări de genul „de remarcat că peste 50% dintre furnizori sunt din România, compania oferind astfel locuri de muncă nu doar în comerţ, ci şi în industrie” sau „cumpărătorii vor fi ajutaţi de profesionişti în domeniu să-şi proiecteze baia, putând astfel să-şi planifice mai eficient cumpărăturile” . Pe lângă noutăţile pe care le aduce magazinul, Făclia include un pasaj şi despre implicarea grupului în proiecte sociale. „Compania are angajate peste 250 persoane cu dizabilităţi şi oferă, anual, Premiul Social Essl, de 1 milion de euro, persoanelor care conduc cu succes o iniţiativă socială privată. Primul câştigător al premiului a fost pastorul Georg Sporschill, care a înfiinţat, în 1991, proiectul social «Concordia» pentru copiii străzii din România. Premiul a fost utilizat pentru construirea «Casei Abraham» şi a unui centru de formare pentru tineri. În prezent, la BauMax sunt angajaţi 7 tineri din «Concordia», unul dintre ei fiind special instruit pentru a ocupa o funcţie de conducere în cadrul companiei”, se precizează în text. Din pasajele citate mai sus se poate observa că jurnaliştii uită de obiectivitate atunci când intră banii de pe publicitate în joc, încercând să pună firmele într-o lumină cât mai favorabilă, comportament care nu este deloc mai puţin de blamat decât omiterea difuzării unor informaţii de interes public din cauza lipsei unei legăturii financiare cu societăţile comerciale.

Concluzii Proximitatea informaţiei, modalitatea de redactare a comunicatului şi emitentul acestuia, dar şi publicitatea pe care organizaţiile o plătesc la instituţiile media sunt factori care stau la baza deciziei de publicare a informaţiilor conţinute de comunicatele de presă.


73

Odată stabilită relevanţa datelor, jurnaliştii sunt puşi din nou în faţa a mai multe variante. Astfel au posibilitatea de a realiza o ştire pe baza comunicatului sau de a redacta un main. Rezultatele cercetării au relevat că pentru realizarea materialelor de presă sub 1000 de semne jurnaliştii preiau toată informaţia din informările venite de la companii, instituţii guvernamentale sau organizaţii non-profit, nepunându-şi numele la sfârşitul articolului, în timp ce, dacă se doreşte redactarea unui material mai amplu se apelează şi la alte surse. Reprezentanţii societăţilor locale sunt preferaţi atunci când sunt necesare completări, însă jurnaliştii clujeni apelează şi la studii de piaţă pentru o mai bună fundamentare a datelor. Apar şi excepţii în ceea ce priveşte regula semnării unui articol, fiind întâlnite cazuri în care redactorii preiau comunicatul fără să aducă modificări semnificative şi totuşi îşi atribuie articolul. Presa locală clujeană evită să difuzeze informaţii care nu prezintă interes pentru publicul-ţintă al periodicului, însă relevanţa datelor pentru cititor nu este hotărâtoare când se ia decizia publicării, evenimentul de deschiderea a celui de-al doilea magazin BauMax din Cluj-Napoca, fiind un exemplu de dominare a publicităţii asupra informării cititorului. BIBLIOGRAFIE

Achim, Sorin, Contabilitatea pentru manageri, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009. Amariţei, Constantin, Firma şi mass-media. Managerul şi ziariştii, Editura Irecson, Bucureşti, 2005. Briciu, Sorin, Contabilitatea managerială. Editura Economică, Bucureşti, 2006. Cotleţ, Dumitru; Megan, Ovidiu; Pistol, Ion, Editura Mirton, Timişoara, 2007. Georgescu, Iuliana; Mironiuc, Marilena, Validarea informaţiei financiar-contabile în contextual dezvoltării durabile, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2009. Lungu, Camelia, Teorie si practici contabile privind intocmirea si prezentarea situatiilor financiare, Edictura CECAR, Bucureşti, 2007. Pahone, Carmen, Informaţia contabilă în procesul decizional, Editura Junimea, Iaşi, 2005. Roush, Chris, Show me the money. Writing business and economics stories for mass communication, Lawrence Erlbaum associates, Londra, 2004. Taşnadi, Alexandru; Tarţa, Monica, Jurnalism economic şi publicitate, Editura ASE, Bucureşti, 2006.

STUDIA UBB EPHEMERIDES, LVII, 1, 2012 (p. 75–148) RECENZII – BOOK REVIEWS

Al X-lea Simpozion Naţional de Jurnalism, cu participare internaţională Cenzura în România – ieri şi azi,

Cluj-Napoca, 28-29 octombrie 2011

Departamentul de Jurnalism al Univer-sităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca a or-ganizat, în perioada 28-29 octombrie 2011, cel de-al X-lea Simpozion naţional de jur-nalism, cu participare internaţională, cu tema „Cenzura în România – ieri şi azi”. Simpozionul, având şi un caracter ju-biliar, a fost deschis de conferinţa Doamnei Ana Blandiana, De la cenzura ca formă de libertate, la libertatea ca formă de cen-zură. Cu această ocazie, s-au lansat, în plen, cărţile: Ana Blandiana, Cele patru ano-timpuri / Proiecte de trecut. Prefaţă de Vitalie Ciobanu. Postfaţă de Ana Blandiana,

Editura Art, Bucureşti, 2011 (a prezentat: prof. univ. dr. Ion Pop; Ana Blandiana, Patria mea A4, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010 (a prezentat: dr. Irina Petraş). Reamintim că simpozioanele anterioare de jurnalism de la Cluj-Napoca (toate fina-lizate prin publicarea lucrărilor în volume cu acelaşi titlu, tipărite la edituri de prestigiu, precum: Polirom, Tribuna, Tritonic, Limes) au fost următoarele: Curente şi tendinţe în jurnalismul contemporan (2002), Schimbări în Europa, schimbări în mass-media (2003), Jurnalismul cultural în actualitate (2004), Presa scrisă românească (2005), Stil şi lim-baj în mass-media din România (2006), For-me ale manipulării opiniei publice (2007), Limba de lemn în presă – ieri şi azi (2008), Jurnalismul românesc din exil şi diasporă (2009), Documentarea în jurnalism (2010). La ediţia din 2011 au participat, direct sau cu lucrări, cadre didactice, jurnalişti şi scriitori cunoscuţi din străinătate: Brînduşa Armanca (Ungaria), Dan Culcer (Franţa), Maria Danilov şi Mihail Guzun (Republica Moldova), Gheorghe Săsărman (Germania), precum şi din ţară: Lavinia Betea, Ştefan Borbély, Constantina Raveca Buleu, Cseke Peter, Constantin Cubleşan, Bogdan Ficeac, Dumitru Graur, Györffy Gabor, Aurelia Lăpuşan, Liviu Maliţa, Nicolae Melinescu, Mihaela Mudure, Gelu Neamţu, Viorel Nistor, Ovidiu Pecican, Irina Petraş, Ion Pop, Sorin Preda, Gabriela Rusu-Păsărin, Marian Petcu, Marta Petreu, Mircea Popa, Doina Rad, Ilie Rad, Romulus Rusan, Aurel

BOOK REVIEWS

76

Sasu, Adriana Săftoiu, Nicolae Scurtu, Emilia Şercan, Gelu Teampău, Mihaela Teodor, Robert Turcescu, Cristian Vasile, Radu Vida, Ion Zainea. Cele mai multe lucrări prezentate au fost deja publicate în volumul Ilie Rad (coordonator), Cenzura în România, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2012. În cea de-a doua zi a simpozionului au fost fi lansate circa 50 de volume, cu profil divers, aparţinând exclusiv participanţilor la simpozion. Ca o noutate faţă de simpozioa-nele anterioare, menţionăm faptul că toate

cărţile au fost prezentate şi apoi recenzate de către doctoranzi ai Şcolii Doctorale de Ştiinţe Politice şi ale Comunicării, din cadrul facultăţii. Publicăm, în cele ce urmează, o parte din aceste recenzii. Ţin să mulţumesc cola-boratoarelor şi doctorandelor mele, Raluca Deac şi Flavia Topan, care m-au ajutat în activitatea, nu tocmai uşoară, de colectare şi corectare a recenziilor trimise de autori.

ILIE RAD Brînduşa Armanca, Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011

Ceea ce surprinde cititorul, care odată ce trece de frontierele copertelor cărţii Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media, este titlul introducerii: „Tranziţii: de la fron-

tierişti la căpşunari”. Dacă românul anului 2011 ştie ce înseamnă căpşunarul şi care este miza acestuia, frontieristul, prin compa-raţie, trebuie reconstituit cu atenţie, pentru că promite sau ameninţă să ne ducă într-o istorie gravă a României de dinainte de 1989. Introducerea în atmosfera cărţii, semnată de Brînduşa Armanca, ne propune câteva surse credibile şi consistente pentru relata-rea adevărului istoric: cărţi, biografii, filme etc., care mărturisesc despre acest interval de timp aflat sub semnul comunismului. Tot ca surse veritabile de cunoaştere a trecutu-lui pot fi considerate: Memorialul Sighet, o parte din arhiva fostei Securităţi deţinută de CNSAS, Institutul de Investigare a Crime-lor Comunismului din România, însă şi dove-zile importante pe care le găsim prin inter-mediul materialelor din mass-media. De exemplu, Memorialul durerii, un documen-tar realizat de Lucia Hossu-Longin la TVR. Reconstituirile făcute în privinţa frontie-riştilor au fost animate şi de dorinţa de a nu dispărea întru totul dovezile existente, fapt pentru care mai mulţi jurnalişti au luat în

BOOK REVIEWS

77

considerare argumentul Luciei Hossu-Longin cu privire la realizarea Memorialului durerii: „A fost o luptă contra cronometru, pentru că bătrânii luptători dispăreau, închisorile se renovau suspect de repede, unele au şi fost demolate, celulele condamnaţilor la moarte deveneau încăperi cochete, vopsite în culori pastel” şi au pornit un demers de redare cât mai corectă a unei istorii destul de crude pentru poporul român. Fiecare din cele 7 capitole ale cărţii are un titlu sugestiv: „Li se spunea frontieriştii”, „Vedere de dincolo”, „Clandestin pe frontieră: Nadia Comăneci, Phoenix, Ion Monoran”, „Povestea frontieriştilor”, „Campanii de pre-să împotriva uitării”, „Pierduţi în neant” şi „Dialoguri despre destin şi comunism”. Prin intermediul lor, autoarea Brînduşa Armanca ne oferă filmul unei lumi pe care unii dintre noi ni-l amintim pentru că l-am trăit personal, iar alţii îl consideră ca fiind pură ficţiune. Frontieriştii sunt protagoniştii acestui material inedit adunat de autoare în cartea sa, şi care ne prezintă ceea ce se poate numi exodul românilor înainte de 1989. Ei repre-zintă acea categorie de oameni care în-cercau trecerea frauduloasă a frontierei. Însă nimeni nu cunoaşte numărul precis al acestora sau numărul celor arestaţi şi condamnaţi, maltrataţi sau împuşcaţi de militarii în termen, cu îngăduinţa tacită a ofiţerilor. Experienţele celor care au supravieţuit şi au reuşit să treacă grani-ţele pentru a ajunge la o viaţă mai bună, filmul „Li se spunea frontieriştii” – reali-zat de autoare la TVR Timişoara, cimiti-rele unde sunt îngropaţi cei care au fost împuşcaţi pe frontieră, procesele verbale de la Parchetul Militar din Timişoara, inter-viurile realizate după Revoluţie de jurna-liştii dornici să afle adevărul despre fenome-

nul frontieriştilor, statisticile ONU pentru refugiaţi, lista victimelor în dosarele exis-tente în 1998 în arhiva Procuraturii Mili-tare Timiş, poveştile despre fuga peste graniţă a unor celebrităţi din ţara noastră sunt elemente semnificative care invită cititorul la un recurs la memorie. Dar mai ales, să nu uităm că pentru unii oameni, viaţa li s-a terminat la frontieră şi pentru foarte mulţi dintre ei, finalul lor tragic, este necunoscut încă şi astăzi de familiile lor. Astfel de istorii tragice sunt consem-nate pe parcursul cărţii, care devine un document autentic de istorie a poporului român pentru perioada comunistă. Cineva se întreba în legătură cu fron-tieriştii următorul lucru: „Dacă avem un Memorial al revoluţiei la Timişoara, un Me-morial al luptei anticomuniste la Sighet, un Memorial al durerii la TVR, de ce să nu avem şi un Memorial al frontieriştilor?” Şi până când acest memorial să apară, putem să ne oprim asupra cărţii semnate de doamna Brînduşa Armanca ca să ob-servăm metodele şi tacticile de evadare din ţara noastră înainte de 1989, modali-tăţile de pedepsire pentru cei care erau prinşi, să lecturăm poveştile frontieriştilor supravieţuitori sau a rudelor celor care au fost împuşcaţi sau care nu au mai fost găsiţi niciodată, dar mai ales să învăţăm fiecare dintre noi din toate aceste expe-rienţe dure şi să nu mai lăsăm ca astfel de nedreptăţi, dureri şi orori să se mai întâmple. IOAN-CĂLIN HURGOIU

BOOK REVIEWS

78

Ştefan Borbély, Homo brucans şi alte eseuri, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2011

Editura Contemporanul din Bucureşti ne oferă în 2011 Homo brucans şi alte eseuri, volum în care Ştefan Borbély îşi decantează exigent preocupările sale interdisciplinare într-o suită de studii de înalt nivel intelec-tual, indicii incitante ale unor cărţi de anver-gură, „trădate” ludic şi autocritic, în ciuda unei interdicţii autoimpuse de a nu vorbi despre proiectele sale. Tot ceea ce face din Homo brucans şi alte eseuri „expresia indi-rectă a unui ascetism personal avortat: indi-ciul unei descumpăniri şi mai puţin cheia definitivă a unor soluţii” – în termenii severi ai definiţiei autorului – se oglindeşte con-centrat în ecuaţia superstiţiei dezvoltată cu voluptate jucăuşă în În loc de prefaţă: 13, unde Ştefan Borbély teoretizează opoziţia dintre propensiunea fiinţei umane către certitudine sistemică şi accidentele simbo-

lice generatoare de insecuritate. „Supersti-ţia presupune, cred, o temporalitate secven-ţială aparte, bazată pe logica discontinuită-ţii calitative” – scrie autorul –, funcţionând ca un agent al hazardului, capabil să sub-mineze ordinea prin inducerea unei nesi-guranţe condiţionate cultural sau expe-rienţial. Strict negativă pentru cei mai mulţi, superstiţia se încarcă pozitiv la palierul artisticităţii, firile cu înclinaţii artistice convertind-o în fior existenţial. Altfel spus, „superstiţia ţine de metafizica minoră, de esenţă artistică a existenţei, motiv pentru care a trăi mici sau mari superstiţii echiva-lează cu voluptatea de a te abandona vieţii, lăsând-o să aleagă ea momentele de inten-sitate estetică majoră, să te selecteze”, iar o structură atât de fascinată de dionisiacul nietzschean şi de reflexele sale literare nu poate decât să se abandoneze plăcerii her-meneutice a superstiţiilor care i-au marcat benefic existenţa, scrupulos listate, cu misti-ca lui 13 în rol de mare ordonator. Cea dintâi manifestare a superstiţiei discursive în ordinea volumului şi în an-samblul proiectelor culturale ale lui Ştefan Borbély este consacrată unui an esenţial pentru Contracultură, 1968, „anul soarelui agitat” (potrivit avertizărilor astronomilor, confirmate însă în sens astrologic de revol-tele studenţeşti şi neliniştile politice), şi reflectărilor sale mediatice în România. Du-pă o introducere vie în atmosfera eferves-centă a lui 1968, cu accent pe spaţiul ame-rican şi pe cel francez, eseul investighează edulcorarea manipulatoare, tulburată une-ori de informaţii şi reportaje ceva mai neor-todoxe, din Scânteia tineretului, şi analizea-ză cu umor subtil regimul intersectărilor dintre cele două Occidenturi paralele: cel real şi cel mediatic românesc. Fascinat de personalităţi accentuate, autorul observă

BOOK REVIEWS

79

caustic tendinţa „intelectualilor publici” ai anilor ‘60 de a se disciplina singuri, „din interiorul diafan al «breslei», fără să mai fie nevoie de intervenţia punitivă a auto-rităţilor”. Occidentul contracultural real face obiectul unui studiu interdisciplinar exem-plar, Intelectualitate şi marginalitate în Con-tracultura anilor ’60. Studiu de caz: Norman Mailer, The White Negro, în care literatura, filosofia, filmul, psihanaliza, economia, isto-ria ş.a. furnizează baza complexă pentru teoretizarea relaţiilor dintre marginalita-te şi putere şi a mitizării intelectualului contracultural în trena acestor relaţii. Din această perspectivă, hipsterul lui Mailer exprimă o situaţie de „victimologie reacti-vă paradoxală”: deşi reacţionează amoral (în sens nietzschean), el are nevoie de un context oprimant, deoarece are nevoie de provocări. Pasiunea dihotomizantă a regimurilor comuniste capătă noi dimensiuni hermeneu-tice în Cu Boris Polevoi prin oraşele Americii, eseu în care stereotipia reprezentaţională a Însemnărilor din America (1956) intră în armonie nu numai cu literatura propagandis-tică a prolificului scriitor rus, ci şi cu precau-ţiile americane. Însă ochiul critic-amuzat al lui Ştefan Borbély găseşte şi teoretizează ruptura, grotescul, momentele discursive trădătoare, care contrazic opoziţia clară. Evoluând de la grotesc şi ideologic în era postrevoluţionară sovietică la entuziasm sincer şi artisticitate în preambulul revoluţiei ruse, Futuriştii ruşi şi revoluţia (câteva consi-deraţii preliminare de atmosferă) pune în lumină, pe de o parte, nietzscheana trans-formare a negativului în pozitiv proprie convingerii lui Maiakovski şi a futuriştilor ruşi că „revoluţia a reprezentat un scenariu istoric oportun, prin intermediul căruia vio-lenţa difuză, declanşată în oameni, a putut fi captată în interes general”, iar, pe de altă parte, disjuncţia timpurie dintre futurismul

rus şi cel occidental, mai ales cel promo-vat de către Marinetti. Actor eroizat al acelei revoluţii ruse în care au crezut, cel puţin până la un punct, futuriştii, Lenin devine subiectul unei analize psihoistorice pro-vocatoare, în Violentul Lenin. Investigând atent encomiastica edulcorată a lui Lenin, autorul descoperă indicii involuntare ale unei personalităţi violente, asanate „prin disciplina obiectivă şi obiectivizantă pe care o presupune strategia”. Câteva decenii după Revoluţia Rusă, visul leninist filtrat de viziunea altor câteva regimuri a reprezentat scena ascensiunii simbolice şi a instrumentalizării lui Alexandr Soljeniţîn. În atenţia Kremlinului ilustrează paradoxul vieţii scriitorului rus: opozant încrâncenat al sistemului comunist, el este de multe ori transformat într-un pion al Războiului Rece şi obligat să performeze fără voie roluri prescrise de fiecare şef de la Kremlin, începând cu Hruşciov şi termi-nând cu Putin. Urmărind firul regresiv al comunismului sovietic şi fiind intrigat de protoistoria revoluţiei ruse, de curentele şi ideile care bântuiau Rusia secolului al XIX-lea, Ştefan Borbély se întoarce la origi-nea romanescă a nihilismului – romanul Părinţi şi copii al lui Turgheniev – şi face profilul propovăduitorului său ficţional – Bazarov (în „Să vedem din ce specie de mamifere face parte această doamnă...”). Cultura şi mentalitatea în România postrevoluţionară constituie subiectul mai multor eseuri, începând cu Homo brucans, analiză percutantă şi lucidă a impactului lui Silviu Brucan asupra mentalităţii noastre postdecembriste. Ştefan Borbély sancţio-nează fixismul dialectic al gândirii social-economice şi caracterul negativ al unor afir-maţii brucaniene, pune în dezbatere profe-ţia celor două decenii până la democraţie, devenită mit naţional, şi, în siajul uriaşei influenţe televizate a lui Brucan, identifică doi homini brucansi, simbiotic legaţi prin

BOOK REVIEWS

80

relaţia dintre îndoctrinator şi îndoctrinat. Un pas mai departe pe scara mediatică şi utilizând arsenalul psihoistoric, în Identita-tea noastră difuză pe Internet autorul cerce-tează discursul identitar românesc de pe Internet în perioada 2004-2008 şi izolează mutaţiile acestuia, tabloul final trezindu-i anxietăţi profunde legate de spectrul naţio-nalist al ideologiei identitare viitoare. Bac-kgroundul instrumentarului psihoistoric se conturează în Lloyd şi Spaţiul intrauterin în psihoistorie, eseuri care-l au în prim-plan pe întemeietorul disciplinei, Lloyd deMause.

Literatura română în postceauşism (as-pecte structurale) se concentrează în for-mula „conservatorismului dinamic”, cores-pondent al nietzscheanului exces de trecut ca simptom al unei nelinişti a prezentului. O nuanţarea a subiectului aduce Dinamica generaţională a literaturii române recente, eseu dedicat polemicii dintre Ion Bogdan-Lefter şi Echinoxul anului 1995, opoziţiei dintre optzecişti şi generaţia ’90. În aceeaşi arie tematică, alte trei eseuri sunt consacra-te unor mari personalităţi ale perimetrului literar românesc: Marin Mincu (în eseul omonim), Nicolae Balotă (Imagini ale mor-ţii în Caietul albastru al lui Nicolae Balotă) şi Adrian Marino (Cazul Marino 2010. Viaţa postumă tristă a unui om foarte singur). Avanpremieră la Calendarele mito-logiei, Cenuşa – eseu de mitopoetică con-stituie un rafinat exerciţiu speculativ pe marginea izomorfismelor cenuşii, în care desfăşurarea impresionantă de straturi culturale demonstrează, dacă mai era ne-voie, erudiţia şi supleţea cu care Ştefan Borbély se mişcă în vastul areal cultural, investigând blocurile mitologice şi muta-ţiile hermeneutice în trecerile de la men-talitatea arhaică la creştinism. De altfel, creştinismul, raporturile sale complexe cu straturi mitologice şi religioase ante-rioare şi aspectele sale controversate ocu-pă un loc privilegiat în economia preo-

cupărilor autorului pentru hermeneutici biblice specifice, Decalogul, Ce ştia Pavel sau Diavolul şi Vechiul Testament alcătu-ind un triptic incitant în care exigenţele academice şi plăcerea speculaţiei gene-rează un discurs cuceritor. Fascinat perpetuu de excepţie, de ludic, de ruptură şi de negativitate crea-toare, autorul face un profil al Personaju-lui apocaliptic şi, provocat de Deimografia lui Cătălin Ghiţă, consacră un studiu (Omul care aduce spaima) culturilor spaimei, cu extensii mitologice specifice, dar şi cu sublinieri teoretice cu referinţă cultural-temporală precisă. Ancorate biografic, Nu pe urmele lui Eliade... şi Literatura între mitologie şi poli-tică sunt două demonstraţii de sublimare a „accidentelor” vieţii în reflecţii cultura-le profunde. Tocmai dezvoltarea momen-telor de ruptură, indiferent că sunt de natu-ră biografică sau strict culturală, în dis-cursuri speculative de profunzime, serios documentate şi cu o construcţie argu-mentativă subtilă conferă unitate acestui volum eclectic din punct de vedere tema-tic. Ca în mai toate volumele sale, în Homo brucans şi alte eseuri Ştefan Borbély cedea-ză impulsurilor unui ludic încorporat în regimul său existenţial şi cultural, fără să permită alterarea rigorii cercetării acade-mice.

CONSTANTINA RAVECA BULEU

BOOK REVIEWS

81

Ştefan Borbély, Existenţa diafană, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2011 Existenţa diafană, cartea lui Ştefan Borbély apărută în 2011 la edi-tura Ideea Europeană din Bucureşti, continuă Cer-

cul de graţie, apărut la edi-tura Paralela 45 în 2003, respectiv O carte pe săp-tămână, de la Ideea Eu-ropeană, din 2007, toate trei alcătuind o radiogra-fie selectivă a fenomenu-lui editorial românesc din ultimele decenii. Cu puţi-ne excepţii, volumul con-ţine cronici de întâmpi-nare la cărţi apărute între 2007 şi 2010, publicate iniţial în paginile reviste-lor Apostrof şi Contemporanul/Ideea Euro-peană, spaţii de expresie ideale pentru un critic literar care îşi asumă cu voluptate marginalitatea eliberatoare de presiuni con-juncturale şi obligaţii. Retractilitatea orga-nică sublimată în direcţia unei artististicităţi ludice condiţionează şi alegerea titlului, au-torul mărturisind în Către cititori că „Existen-ţa diafană reprezintă, deopotrivă, un pro-gram personal şi o finalitate, ca de altfel şi un exorcism: de a ajunge, prin intermediul scrisului foiletonistic, continuu, deasupra mizeriei pe care o trăim, dincolo de prezen-tul promiscuu pe care trebuie să-l înfrângă majoritatea cărţilor pe care le citim”. Martor lucid şi detaşat al fenomenu-lui literar românesc actual, criticul decrip-tează în universul editorial recent două tendinţe: pe de o parte, ideologizarea ex-plicită sau voalată a multor volume, „de-cantată din imperativul confruntării cu o realitate – cea a României postrevoluţiona-re – care ne macină chiar şi atunci când vrem să-i întoarcem, profilactic, spatele”, iar,

pe de altă parte, mani-festarea tot mai accen-tuată „a unui sentiment al «târziului» existenţial, al sfârşitului, ca şi cum oboseala celor 20 de ani de după Decembrie 1989 s-ar strânge mănunchi într-un fior suicidar co-lectiv, înrudit tematic cu apocalipsa dominantă din alte spaţii de cultură”. Conştient de încărcătura thanatică, destinală sau crepusculară a textelor cuprinse în volumul său, Ştefan Borbély catalo-ghează actuala fază a lite-raturii române drept una „de oboseală resemnată, antivitalistă, conso-nantă cu letargia socială şi politică din jur” şi, graţie unei contagiuni irepresibile, vede în Existenţa diafană „o formă indirectă de melancolie participativă”. Mai mult participativ decât melanco-lic, exerciţiul critic al autorului porneşte de la analiza volumelor recenzate şi se dezvoltă graţie unei coregrafii afluente interdisciplinare şi decomplexate în teore-tizări rafinate, strategic armate concep-tual şi provocatoare prin universul idea-tic etalat. Indiferent că se opreşte asupra unei cărţi scrise de un autor consacrat sau asupra uneia aparţinând unui tânăr, Ştefan Borbély scanează exigent plusurile şi minusurile ei, sugerează trasee herme-neutice alternative, reface contextul sintac-tic al mentalităţilor funcţionale în procesul creării şi receptării ei şi, deseori, specu-lează pe marginea destinului livresc şi a coincidenţelor fericite cu destinul biografic. Recitind o carte clasică a lui Paul Cornea, Originile romantismului românesc, reedi-

BOOK REVIEWS

82

tată în 2008, criticul constată validitatea ei metodologică şi utilitatea ei ştiinţifică „în miezul unei generaţii zgomotoase care s-a dezobişnuit să mai ia în mână cărţi mai groase de 200 de pagini”. De la ati-tudinea reverenţioasă faţă de seriozita-tea unui om de litere de calibrul lui Paul Cornea, Ştefan Borbély trece la admiraţia pentru personalitatea accentuată, histri-onică, a lui Mircea Horia Simionescu, sur-prins în dialog cu Mihai Stan, fără să permi-tă pasiunii ludice împărtăşite cu subiec-tul său să ignore golurile autobiografiei politice ale celui dintâi. O analiză a operei unui coleg de ge-neraţie – romanul Orbitor (Aripa Dreap-tă) al lui Mircea Cărtărescu – reliefează în concluzie propensiunile evazioniste ale optzeciştilor, decantate însă diferit la ro-mancier şi la hermeneutul fenomenului cultural. Amândoi aparţin „unei istorii per-sonale molcome, neevenimenţiale”, însă, dacă cel dintâi surmontează prin imagi-naţie „larvarul” în care l-a aruncat desti-nul, „recurgând la scris ca la un meca-nism de redimensionare ontologică”, cel de-al doilea optează pentru un aristocra-tism critic relaxat, graţie fascinaţiei ludi-ce pe care şi-o asumă. De altfel, compo-nenta ludică a personalităţii lui Ştefan Borbély explică parţial afinitatea cu per-sonalităţile accentuate, la fel cum exigen-ţa sa culturală şi tendinţa de a oferi lucrări de sinteză intră în consonanţă cu respec-tul pentru cărţile fundamentale oferite culturii române de intelectuali de mare calibru. Primului reflex critic îi răspunde analiza ketman-ul prins în angrenajul Pu-terii din Supleantul lui Petru Popescu, ro-man riscant din cauza umanizării familiei Ceauşescu, în vreme ce atitudinea reveren-ţioasă pentru marile acte de cultură trans-pare în receptarea muncii de pionierat a lui Mircea Muthu privind sintaxa cultura-lă a balcanismului, sintetizată în volumul Balcanismul literar românesc, apărut în

2008, sau a „regalului de erudiţie” etalat de Cornel Ungureanu în Istoria secretă a literaturii române. O admiraţie nedisimu-lată indică şi paginile dedicate Literaturii române în postceauşism, cartea lui Dan C. Mihăilescu. În seria spiritelor înrudite, criti-cul îl descoperă şi pe Caius Dobrescu, „nietzschean adaptativ”, cu un gust aparte pentru ironic şi livresc, autor al Tezei de doctorat, roman declarat postmodern, ana-lizat în Principiul bulionului. Preocupat de morfologia identitară colectivă, criticul găseşte în discursul lui Horia-Roman Patapievici, Despre idei & blocaje, o platformă pentru „O provocare necesară” la dezbatere pe marginea com-portamentului adaptativ în cultura româ-nă, iar în deconstrucţia lui Eugen Negrici din Iluziile literaturii române, o perspec-tivă incitantă şi virtual explozivă, demiti-zarea canonului literar românesc riscând să trezească multe animozităţi. Din cate-goria cărţilor „inconfortabile” face parte şi Trădarea criticii a lui Nicolae Breban, al cărui profil cultural se conturează com-parativ (şi în cheie nietzscheană) cu traseul intelectual al lui Marin Mincu. De altfel, operei acestuia din urmă îi sunt dedicate mai multe texte din Existenţa diafană, toate alcătuind un omagiu adus omului de cultu-ră dispărut în nefiinţă în 2009. Un omagiu adus unui alt mare dispărut este şi Laudatio pentru Matei Călinescu, secondat de Ipoteze mateine, reflecţie critică asupra cărţii lui Ion Vianu (Investigaţii mateine), în aceeaşi tonalitate fiind scrise şi cele două artico-le consacrate moştenirii intelectuale a lui Adrian Marino.

Existenţa diafană oferă o imagine des-tul de extinsă a spaţiului cultural clujean, reprezentat de operele unor scriitori pre-cum Ion Pop, Aurel Sasu, Mircea Petean, Radu Mareş, Mihai Dragolea, Cornel Robu, Ion Vartic sau Irina Petraş. La fel de gene-ros tratează Ştefan Borbély scriitorii tineri, multe dintre cronicile adunate în acest

BOOK REVIEWS

83

volum vizând creaţia unor autori precum Adrian Dohotaru, Ioana Macrea-Toma, Cătă-lin şi Roxana Ghiţă, Adriana Teodorescu, Florina Codreanu sau… chiar autoarea rândurilor de faţă. Substanţialele studii despre contra-cultură ale lui Ştefan Borbély contaminea-ză ipoteza hermeneutică provocatoare din Se poate vorbi de contracultură în literatura română? Sau doar de mici subversiuni adap-tative? Anul literar 1968 (Marin Sorescu: Tinereţea lui Don Quijote), opera aceluiaşi Marin Sorescu furnizând premisele unei întrebări – „A fost Marin Sorescu un pre-cursor intuitiv al postmodernismului în critica literară?” – la care răspunsul se dez-voltă într-o demonstraţie erudită şi exu-berantă. O altă obsesie culturală a auto-rului, materializată în studii şi conferinţe, vizează literatura apocaliptică, iar opera sa critică beneficiază din plin de acest lucru. O mostră în acest sens este cronica

la romanul Derapaj al lui Ion Manolescu, iar o alta este cea la romanul Calvarium al lui Andrei Simuţ. Marginalitatea şi excepţia fac parte din economia culturală privilegiată în Exis-tenţa diafană, articolele consacrate lui Ga-briel Andreescu, Silviu Lupaşcu sau Liviu Ioan Stoiciu căpătând relief în această direcţie, aspect deloc întâmplător dacă ne gândim la voluptatea cu care criticul îşi interiorizează şi îşi sublimează acest regim dual. Vorbind despre Dan C. Mihăilescu, Ştefan Borbély apreciază că pentru aces-ta critica literară reprezintă „o formă spec-taculară de libertate proprie, exuberantă”, interpretare la fel de plauzibilă şi în eco-nomia propriei sale personalităţi, amalgam de sobrietate erudită, gust polemic, iro-nie fină şi histrionism.

CONSTANTINA RAVECA BULEU Viorel Cacoveanu, Interviuri literare, Editura Porto-Franco, Galaţi, 2001 Viorel Cacoveanu (5 august 1937, Cluj) este un prozator, dramaturg şi gaze-tar român. El debutează în presă în anul 1955 prin corespondenţe trimise către ziarul Sportul popular. Urmează cursurile facultăţii de Filologie, iar în 1961 apare în revista Steaua prima lui schiţă. Din 1988 face parte din redacţia revistei Steaua unde publică aproape zilnic reportaje şi anchete sociale. Exprimă în mod tranşant aspec-tele negative ale societăţii socialiste, fie în volume de proză scurtă, care se remarcă printr-o satiră acidă, fie prin romanele poliţiste Blondele întotdeauna trişează (1971), Un coniac pentru o fată (1973),

Morţii nu mint niciodată (1975). Producţia sa literară nu este primită cu braţele des-

BOOK REVIEWS

84

chise, aceasta fiind supusă unei grile seve-re de cenzură. După 1989 revine cu schiţe şi povestiri, surprinzând din nou realita-tea din viaţa de zi cu zi, dominată de ne-dreptate, discriminare, putere şi corupţie. Cartea intitulată Interviuri literare cu-prinde interviuri realizate în perioada februarie 1988 - noiembrie 1989. Cartea cuprinde 11 interviuri cu nume mari ale literaturii contemporane româneşti: Ioan Alexandru (poet), Ion Baieşu (scriitor), Augustin Buzura (prozator), Ion Lăncrăjan (prozator), Adrian Marino (eseist, critic), Octavian Paler (scriitor), Alexandru Paleologu (scriitor), Tudor Popescu (dramaturg), Valentin Silvestru (scriitor), Eugen Simion (critic, eseist) şi nu în ultimul rând Mircea Zaciu (critic, istoric literar). Cum însuşi autorul precizează în nota de la începutul cărţii „Sunt interviuri despre persoana celor în cauză, despre opera lor şi despre crezul lor literar.” Scopul autorului a fost acela de a ex-pune sub forma unor dialoguri nişte măr-turii şi mărturisiri ale unor importante voci literare ale secolului al XX-lea. Putem citi în această carte interviuri bogate în stări şi informaţii. Viorel Cacoveanu este un intervievator insistent în căuta-rea unor răspunsuri, fără să accepte vreun refuz din partea interlocutorului, tocmai în încercarea de a-i oferi cititorului o ima-gine cât mai amplă, dar în acelaşi timp şi precisă: „V.Cacoveanu: Aş vrea acum să-mi spui cum lucrezi, Augustin Buzura. Să intrăm puţin în intimitatea creaţiei propriu-zise. Știu că lucrezi noaptea… A.Buzura: Nu eşti de acord să sărim peste această întrebare? V. Cacoveanu: Nu renunţ. Destăinuirile tale interesează cititorul, critica, poate chiar pe colegii tăi. A. Buzura: Ma faci să zâmbesc…

V. Cacoveanu: Nu e rău… Deci, o noapte şi nu o zi de muncă, aşa cum obişnuit spu-nem. Cum arată truda ta de noapte?” Relaţia cu intervievaţii este una de apropiere. Atât limbajul cât şi familiarita-tea cu care li se adresează unora dintre ei, precum şi respectul pe care îl poartă aces-tora, îi înlesneşte calea spre a pătrunde în - şi a-i scoate - din zona lor de confort. Viorel Cacoveanu se dovedeşte a fi un intervievator foarte bine pregătit, cunos-când viaţa şi munca persoanelor cu care poartă aceste discuţii profunde. „Fostul «reporter» din dvs. are într-adevăr talentul întrebărilor dificile.” (Adrian Marino în Interviuri literare, p. 61) Viorel Cacoveanu nu se rezumă doar la dezvă-luirea unor ritualuri de scriere ale inter-locutorilor săi, ci caută să afle şi viziunea lor asupra viitorului literaturii, urmaşilor şi al lumii la sfârşitul secolului al XX-lea. Temele principale care se regăsesc în fiecare interviu sunt: Statutul scriitorului Climatul literaturii caracteristic pentru acea perioadă Misiunea scriitorului Programul unei zile de lucru Regrete Crez literar Sunt totodată şi trimiteri la multe din operele intervievaţilor. Cartea este precum o pictură deosebi-tă, plină de simboluri şi trăiri profunde. Din răspunsurile intervievaţilor, cititorul reu-şeşte să cunoască omul din spatele colilor pictate cu versuri sau cu poveşti şi poves-tiri, ce întregesc universul literaturii româ-neşti. În acest volum, Viorel Cacoveanu îmbină experienţa lui jurnalistică cu cea literară şi dramaturgică, oferind cititorului, prin prisma acestui volum, un amalgam de stări, în care umorul se combină cu dragos-tea pentru patrie, mondenitatea cu cultura, copilăria cu regretele unui scriitor matur.

BOOK REVIEWS

85

Autorul se dovedeşte a fi un drama-turg în ceea ce priveşte alegerea persoa-nelor; se dovedeşte a fi un prozator prin atmosfera pe care o creează la începutul unor interviuri; jurnalist, prin felul în care formulează întrebarile cu scopul de a dez-vălui cât mai multe informaţii.

JULIA SZAMBOLICS Constantin Cubleşan, În jurul începuturilor romanului românesc, Editura Gramar, Bucureşti, 2010 Miza pe care am descoperit-o în cartea domnului profesor Constantin Cubleşan este o întrebare a cărei gravitate îl determină pe autor să pornească într-o căutare asiduă, minuţioasă, atentă şi elaborată a răspunsului. Întrebarea este: „Va fi sau nu va fi romanul românesc?”. Invitaţia la aventura descoperirii răspunsului ne-o face autorul prin propune-rea de a ne întoarce în trecut, ca să înţelegem mai întâi de unde vine, şi mai apoi cum s-a format romanul românesc. Piesă cu piesă, puzzle-ul timpului scoate la iveală secvenţele esenţiale ale istoriei romanului românesc. Filmul facerii romanului românesc ne pro-pune fundalul unor orizonturi descrise de voci critice autorizate româneşti. Apoi ur-mează prim-planurile unor repere propuse de autorul însuşi. Cartea În jurul începuturilor

romanului românesc semnată de Constantin Cubleşan se împarte în două episoade intitu-late: „Orizonturi” şi „Repere”. Factorii sociali, politici şi economici din vremurile de început, şi chiar de dinaintea apariţiei romanului românesc, au avut un cuvânt greu de spus în formarea sa. Lipsa accesului la educaţie a majorităţii, analfabe-tismul, sărăcia au împiedicat multă vreme apariţia şi răspândirea cărţii în spaţiul ro-mânesc. Odată cu dezvoltarea societăţii burgheze lucrurile au început să se schimbe, şcolile care la un moment dat s-au retras din sfera bisericii, au deschis orizonturile celor care au intrat pe porţile lor. Cititorul român a început să fie curios de ceea ce se întâmplă în lumea largă, să fie interesat să consume

romanul, care se dezvoltase deja mult, ca specie literară în afara spaţiului autohton. În urma acestei evoluţii, lectura devine o modalitate de a afla mai multe despre lumea înconjurătoare şi totodată devine o posibilitate de a evada din realitatea banală. În acest tablou, autorul identifică în linii mari, trei etape de evoluţie a romanului românesc. Preocuparea sa se axează însă pe punctele de vedere ale vocilor critice, care, unele stau mărturie, altele reconstruiesc evoluţia romanului românesc. Prima parte a cărţii, intitulată „Orizon-turi”, ne expune cu dărnicie puncte de vedere diverse de la Teodor Vârgolici la Nicolae

BOOK REVIEWS

86

Manolescu sau de la Nicoale Iorga la Paul Cernea. Autorul acordă cu generozitate spa-ţiu fiecărei voci, fără a lăsa să se întrevadă o urmă de părtinire. Tabloul în ansamblul lui este întregit de argumentele pe care fiecare critic alege să le sublinieze: Teodor Vârgolici încearcă să ne convingă că specia modernă este o formă literară nouă, care vrea să alun-ge din scenă romanele medievale, Ştefan Cazimir ne face cunoştinţă cu pionierii ro-manului românesc, aşa cum a decis domnia sa să îi nominalizeze, Mircea Zaciu pune lupa pe specificul romanului românesc, iar Nico-lae Manolescu ne propune ca început al ro-manului românesc, romanul paşoptist, în timp ce Paul Cernea ne trimite sugestiv la începutul începuturilor în tainele romanului românesc. Cu ajutorul acestora şi a multor altora, cărora Constantin Cubleşan le oferă în cartea sa spaţiu pentru argumentaţie, evolu-ţia romanului românesc ni se prezintă într-o sumedenie de detalii şi argumente convingă-toare.

Începem să citim perspectiva autorului în a doua parte a cărţii care primeşte din partea lui Constantin Cubleşan titlul de: „Repere”, şi unde ne aduce propunerile sale de titluri de romane, pe care le des-chide în capitole generoase: de la „Tainele inimii” de Mihail Kogălniceanu la „Duduca mămuca” şi „Ursita” de Bogdan Petriceicu Haşdeu, de la „Serile de toamnă la ţară” de Alecu Cantacuzino până la „Catastihul amorului” şi „La gura sobei”. În ciuda fap-tului că străbatem distanţă mare în timp, bogată în informaţii despre romanul ro-mânesc, alături de Constantin Cubleşan, acesta nu ne răspunde la întrebarea cu care ne-a provocat în începutul cărţii. Preferă să-şi lase cititorul, ca în urma acestor măr-turii să decidă singur dacă după un tra-seu literar sinuos şi lung, romanul româ-nesc va mai fi sau nu. Încurajarea oferită cititorului este aşa cum spune autorul în prefaţă: „lectura aceasta poate oferi re-velaţii nebănuite.” IOAN-CĂLIN HURGOIU

Constantin Cubleşan, Eminescologi clujeni, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011 În această nouă carte, in-titulată Eminescologi clujeni, profesorul Constantin Cubleşan îşi propune, după cum se ex-primă în preambulul volumu-lui, să urmărească activitatea cercetătorilor care s-au anga-jat în analiza vieţii şi a operei lui Eminescu, activi în spaţiul universitar clujean. Cu autoritatea pe care i-o conferă desăvârşita compe-tenţă în domeniu, autorul opi-nează însă că în cazul Clujului nu putem vorbi de o „şcoală”

literară dedicată emines-cologiei, în sensul tare al termenului („o personali-tate puternică, un critic sau istoric literar, un scrii-tor care a creat în jurul său, prin propriul demers creator/creativ, un curent de idei, o mişcare de idei, un corp de idei capabil a coagula şi structura în ju-rul său discipoli, elevi, to-tul exercitând o influenţă majoră asupra fenome-nului literar”, cu principii

BOOK REVIEWS

87

literare, metode de lucru şi de creaţie îm-părtăşite – p. 6), constatând că cercetătorii clujeni care s-au oprit asupra creaţiei emi-nesciene au fost spirite independente, fieca-re propunând unghiuri diferite de abordare filologică-estetică ori filozofică (Lucian Blaga, Liviu Rusu, D. Popovici, Ioana Em. Petrescu, Mircea Popa, Vasile Muscă, Rodica Marian, Ioana Bot etc.). Ulterior, însă, profesorul Cubleşan acceptă că în Cluj s-a dezvoltat, datorită acestor contribuţii valoroase la stu-diul operei eminesciene, o „bună şcoală de eminescologie” (p. 234), axată în principal pe două direcţii de cercetare, cea pozitivistă, iniţiată de către ilustrul profesor G. Bogdan-Duică (linie rămasă fără adepţi de marcă, oarecum vetustă chiar în momentul apariţi-ei ei), şi cea exegetică „prin excelenţă, dez-voltată din comentariile pe criterii pur valo-rice, estetice” (p. 234), al cărei cap de serie a fost profesorul D. Popovici, şi pe care se înscriu contribuţiile esenţiale ale Ioanei Em. Petrescu şi ale Ioanei Bot, cea care ar avea posibilitatea să formeze o reală şcoală de studii eminescologice, adunând în jurul său, „prin exemplul propriilor studii, temeinice, tineri cercetători” (p. 7). Constituindu-se într-o „critică a criticii” (de grade diferite, analizând uneori texte critice dedicate altor texte critice care vizează creaţia eminesciană), volumul profesorului Cubleşan subliniază încă o dată, peremp-toriu, că prezenţa marelui poet din Ipoteşti este una definitorie şi de neeludat în cultu-ra română, fiecare generaţie aducând noi contribuţii, mai mult sau mai puţin inspi-rate, la orizontul de receptare a creaţiei poetice, filozofice şi gazetăreşti a lui Emi-nescu, în funcţie şi de arsenalul metodo-logic şi conceptual al variatelor discipline de pe poziţiile cărora se realizează anali-zele. Această idee este exemplar ilustrată în prezentul volum prin expunerea diver-sităţii perspectivelor şi a instrumentelor de investigaţie, impresionantă fiind bogă-

ţia textelor eminesciene, care se pretează la investigaţii estetice, filozofice, semiotice, sociologice, psihologice, istorice, compa-ratiste, politice, ori chiar antropologice. Devenit un referent permanent al culturii române, fie adulat, fie contestat (din varii şi adesea absconse raţiuni), Eminescu este un jalon faţă de care aceasta continuă să se (re)definească. Dacă din studiile exegetice dedicate creaţiei eminesciene putem afla mai multe despre biografia acestuia, despre influenţele, contextul ori scopurile scrieri-lor sale, aflăm, în acelaşi timp, nu mai puţi-ne despre cultura română la momentul ela-borării exegezei, despre ideile vehiculate ori respinse în anumite perioade, despre sensibilităţi, abilităţi şi curiozităţi (nu ara-reori asistăm la schimbări substanţiale de ton, perspectivă şi deschidere în opera ace-luiaşi critic sau istoric literar ori filozof care şi-a asumat public interpretarea operei emi-nesciene, cele mai vizibile puncte de infle-xiune fiind localizate în preajma schimbării dramatice de regim de la mijlocul secolului trecut). Cert rămâne faptul că Eminescu este cel care a impus forma modernă a limbii române, cel care şi-a dedicat existenţa şlefui-rii expresiei şi a frazei acestei limbi, cel care a dovedit, fără putinţă de tăgadă, că şi în limba română se pot formula atât idei profunde cât şi expresii unice, care contri-buie la tezaurul ideatic şi estetic universal. Catalogat ca autor romantic, conservator, sau chiar reacţionar în spirit schopen-hauerian, Eminescu a fost totuşi cel care a „ars” multe decalaje existente între tânăra cultură română (din punct de vedere al creaţiei literare şi ideatice) şi cea occiden-tală, luată ca model, inspirând intelectuali-tatea autohtonă de la cumpăna secolelor, care pe anumite paliere, mai ales ulterior în perioada interbelică, a izbutit să se sin-cronizeze aproape perfect cu suflul intelec-tual european.

BOOK REVIEWS

88

Cutez chiar a spune, în urma lecturii volumului Eminescologi clujeni, că pentru cultura română Eminescu reprezintă „holo-grama” ideală (ţinând cont de faptul că o trăsătură esenţială a hologramei este că odată casat suportul fizic al ei, fiecare frag-ment rezultat este capabil să proiecteze integral imaginea conţinută). Cu alte cuvin-te, oricât de mare ar fi distanţa în timp ori cea dintre opţiunile ideologice şi estetice, filonul eminescian se regăseşte, la urma urmei, în creaţia şi în imaginarul fiecărui autor de limbă română, indiferent de cana-

lul disciplinar prin care a pătruns în con-ştiinţa acestuia. A imagina limba română fără Eminescu este o imposibilitate, la fel cum este şi imaginarea celei engleze fără Shakespeare ori a celei spaniole fără Cervantes. Aşadar, nu se poate niciodată emite pretenţia că „s-a spus totul” în pri-vinţa creaţiei eminesciene, deoarece aceas-ta continuă să se dezvolte şi să-şi îmbo-găţească sensurile odată cu fiecare eva-luare competentă, pulsând în ritmul şi pe traseul culturii române în ansamblu. GELU TEAMPAU

Bogdan Ficeac, Cenzura comunistă şi formarea „omului nou”, prefaţă de Daniel Barbu, postfaţă de Petru Ignat, Editura Nemira, Bucureşti, 1999 Un titlu relativ scurt şi la obiect. Con-cret, aşa cum se adevereşte a fi şi autorul în paginile cărţii mai sus amintite. Regimul totalitar şi-a pus amprenta pe mai mult de cinci decenii din istoria României. În 2006, Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dic-taturii Comuniste din România a elaborat un raport intitulat „Raportul final”. Acesta cuprinde principalele 21 de crime comise de regimul comunist din România, printre care: distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor şi militanţilor, şi a continuităţii constituţionale a statului român, prin lovitura de stat din 30 decem-brie 1947, care a dus la abdicarea forţată a Regelui Mihai; sovietizarea totală, prin forţă, a Ro-mâniei, mai ales în perioada 1948-1956 şi impunerea, sub numele de „dictatura pro-letariatului”, a unui sistem politic despotic, condus de o castă profitoare (nomenclatu-ra), strâns unită în jurul liderului suprem; persecuţia minorităţilor etnice, re-ligioase, culturale ori de orientare sexuală;

represiunea împotriva culturii, era-dicarea valorilor naţionale, respingerea artei şi culturii occidentale, cenzura extremă, arestarea şi umilirea intelectualilor neîn-regimentaţi ori protestatari;

BOOK REVIEWS

89

ş.a.m.d. (Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Bucureşti, 2006, p. 363). Aşadar, una dintre principalele cri-me comise de regimul comunist a fost şi cenzura extremă. „Bogdan Ficeac îi consa-cră prima analiză riguros documentată pentru spaţiul românesc” (Ficeac, Bogdan, p. 10), scrie Daniel Barbu în „Prefaţa” cărţii „Cenzura comunistă şi formarea omului nou”. Bogdan Ficeac dispune de o vastă activitate jurnalistică, ştiinţifică, didactică, cineastă şi literară. Printre operele sale se numără „Tehnici de manipulare”, care a apărut în cinci ediţii la Editura Nemira, în 1996, 1997, 1998, 2001, 2004, iar în 2006 la editura All Beck în a şasea ediţie, India, o poartă spre eternitate (Romcartexim, 1997), California, mirajul Vestului (Nemira, 1996), Oameni de rezervă (Știinţa şi teh-nica, 1992), Noaptea fantasmelor (Dacia, 1999). Bogdan Ficeac este şi coautorul manualului şcolar Competenţă în mass media (editat de Humanitas International şi finan-ţat de Comisia Europeană, 2004). Cartea Cenzura comunistă şi formarea omului nou este un eseu amplu, ce cuprinde decrete ale Marii Adunări Naţionale, hotărâri ale Consiliului de Miniştri, comunicate, acte normative şi alte documente care oferă textului veridicitate, originalitate şi un adevăr ascuns de ochii publicului larg. Autorul expune în pagina 37 al acestui volum obiectivele analizei, şi anume: „Lucrarea de faţă îşi propune a fi un început de drum, o fereastră deschisă către înţelegerea acelui mecanism diabolic de pervertire a conştiinţelor vizând transfor-marea indivizilor într-o masă de manevră amorfă, uşor de manipulat de către condu-cătorii sistemului totalitar”. Consider că autorul a reuşit să atingă acest obiectiv înserând în cele 126 pagini

ale cărţii, 75 de pagini ce cuprind decrete şi documente ce datează din timpul regimului comunist, oferindu-i astfel acces cititorului la activitatea unuia dintre cele mai puter-nice servicii ale regimului comunist, Direc-ţia Generală a Presei şi Tipăriturilor. Cartea cuprinde o prefaţă intitulată „Cenzura şi producerea spaţiului public”, scrisă de Daniel Barbu, un capitol cu titlul „Instrumentele consolidării unui sistem totalitar”, în care autorul face referire la remodelarea gândirii umane, apelând şi la cartea lui George Orwell „1984”, în care autorul acestuia îşi imagina un sistem totalitar ce tindea spre perfecţiune. O altă opera intitulată „Structura minciunii” de Piotr Wierzbicki la care face referire auto-rul, vorbeşte despre metodele de remo-delare a gândirii care au fost experimen-tate şi în România. Totodată sunt prezen-tate şi modalităţile de remodelare a gân-dirii în sistemul totalitarist prin opt căi: controlul comunicaţiilor umane, manipu-larea „mistică”, cerinţa de puritate, cultul confesiunii, ştiinţa sacră, remodelarea lim-bajului, doctrina mai presus de oameni şi delimitarea socială, acestea fiind ancora-te şi în cealaltă carte a lui Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare. Cel mai vast capitol din această carte, „Instituţionalizarea cenzurii în România”, prezintă modul în care îşi exercita Direcţia Presei şi Tipăriturilor activitatea. În data de 30 mai 1975 a fost înfiinţat Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, care „controla modul de aplicare a normelor legale pri-vind imprimarea mijloacelor de informa-re publică în tipografii, dădea acordul la exportul publicaţiilor, tipăriturilor, impri-mărilor grafice pe peliculă şi film etc.” (Bog-dan Ficeac, Cenzura comunistă şi formarea „omului nou”, p. 35) În acest capitol, auto-rul redă documente din acea perioadă. „În loc de încheiere” autorul precizea-ză limitele analizei pe care a făcut-o, men-

BOOK REVIEWS

90

ţionând că documentele prezentate repre-zintă doar o infimă parte a conţinutului mii-lor de dosare ce conţin activitatea instituţi-ei care se ocupa de cenzură. În postfaţa intitulată „Schiţă istorică privind autocenzura fricii în presa”, autorul face referire la „Testamentul roşu kremlinez”, care cuprinde 45 de puncte şi conţine me-todologia manipulării şi cenzurării. Cartea lui Bogdan Ficeac este o lectu-ră facilă, chiar dacă dispune de un conţinut bogat în informaţii. Autorul foloseşte un limbaj pe înţelesul tuturor, susţinându-şi argumentele cu exemple concrete. El este în acelaşi timp şi coerent în agresivitatea

critică, oferindu-i cititorului posibilitatea de a trage concluzii, analiza fiind construită într-un mod logic. Cenzura comunistă şi formarea „omului

nou” este o sinteză bazată pe o documenta-re minuţioasă, dar şi cu un aport semnifica-tiv provenit din bogata cultură generală a autorului. În acelaşi timp poate fi simţită şi o fină ironie strecurată printre rânduri, care oferă o notă critică regimului comunist, care şi-a pus amprenta asupra poporului român timp de cinci decenii.

JULIA SZAMBOLICS Bogdan Ficeac, De ce se ucid oamenii, Editura RAO, Bucureşti, 2010

Mărturisesc că există titluri de cărţi care mă descumpănesc în acelaşi timp în care mă intrigă. De ce se ucid oamenii, titlul ales de către Bogdan Ficeac pentru varian-

ta publicată a tezei de doctorat a domniei sale, este un astfel de specimen, şi nu atât datorită faptului că ar dezvălui orori inex-plicabile (deşi o face), cât datorită imposi-bilităţii de a formula, cel puţin deocamdată, un răspuns unic şi pertinent la această dilemă (Adevărul despre găurile negre ori Esenţa lui Dumnezeu etc., ar putea constitui alte exemple greu de digerat, dacă nu chiar descurajante, pe aceeaşi linie). Demarând însă lectura lucrării, această neîncredere epistemologică justificată înaintea oricărui proiect aparent prea ambiţios se disipează, autorul dovedindu-se un cercetător onest, conştient de dificultăţile inerente acestui demers, refuzând orice compromis în pri-vinţa acribiei şi a rigorii metodologice. Pornind de la constatarea că în regnul animal omul se distanţează de toate cele-lalte vietăţi în primul rând datorită raţiunii, „atribut fundamental al fiinţei umane” (p.12), dar şi datorită uciderii semenilor, o „constan-tă a civilizaţiei umane” (p.12), în moduri de neregăsit în cazul altor animale, autorul îşi

BOOK REVIEWS

91

enunţă de la început scopul întregului efort: „să ofere o viziune unitară, sintetică asupra naturii intime a agresivităţii umane şi asupra funcţiilor sociale ale acesteia, să evidenţie-ze premisele şi cauzele comportamentului violent, caracteristice exclusiv speciei uma-ne” (p. 17). În cele din urmă, această discu-ţie reprezintă un aspect al eternei şi pro-babil insolvabilei dileme: cât este natură şi cât este cultură în existenţa umană, dacă nici chiar poziţia bipedă nu este un dat defini-toriu pentru om, ci o deprindere culturală (după cum reiese din cazurile copiilor cres-cuţi de către animale ori izolaţi drastic pe durata primilor 12 ani din viaţă, anii în care se învaţă dimensiunile esenţiale ale umani-tăţii, precum limbajul, conştiinţa de sine şi cea socială etc. – pp. 148-181). Evident, această intenţie nu putea fi realizată cu instrumentar monodisciplinar, arsenalul teoretic şi metodologic fiind îm-prumutat din discipline variate însă inter-conectate, precum psihologia, antropologia, sociologia, istoria, politologia, filosofia şi chiar fiziologia. A ceda tentaţiei facile de raportare la această carte ca la un compen-diu jurnalistic ori statistic al situaţiilor, eve-nimentelor şi personalităţilor care au îm-bogăţit impresionantul şi stânjenitorul bagaj de oroare al umanităţii înseamnă a rata, fatalmente, ţinta întregului discurs, deoa-rece miza cărţii nu este expozitivă, ci com-prehensivă. Lucrarea este structurată în patru părţi, fiecare cuprinzând mai multe capitole, or-ganizate pe un traseu argumentativ cursiv, convingător şi, nu în ultimul rând, elegant (valenţele estetice ale scrisului lui Bogdan Ficeac transpar din fiecare pagină, lectura devenind, dincolo de funcţia informativă şi reflexivă, o delectare). Astfel, prima parte, intitulată Teorii des-pre agresivitate, reprezintă cadrul teoretic al întregii construcţii, în care sunt prezentate direcţiile disciplinare de atac asupra temei,

pe cinci paliere principale, înţelegând teoriile psihanaliste, ale învăţării sociale, cele cultu-ral-antropologice, ale frustrării şi privării relative şi mai cu seamă cele etologice, dez-văluind incredibila complexitate a feno-menului agresivităţii umane, fără de care istoria, politica, societatea sau cultura nu pot fi înţelese. De altfel, contribuţia lui Irenäus Eibl-Eibesfeldt, venind din câmpul disciplinar etologic, constituie principala sursă teoretică şi argumentativă pentru această demonstraţie. În partea a doua, Psihicul uman, un uni-vers misterios, autorul sondează psihismul uman din perspectivă fiziologică, atrăgând atenţia că deşi omul este o fiinţă eminamen-te culturală şi că această dimensiune învă-ţată îl diferenţiază de toate celelalte vietăţi, fundaţia acestui edificiu psihic este construi-tă biologic, sistemul nervos, personalitatea, sentimentele ori instinctul fiind concepte de neeludat într-o încercare de înţelegere a omului ca fiinţă integrală. Cea de-a treia parte, Funcţiile sociale ale agresivităţii, introduce concepte-cheie pentru întreaga întreprindere, precum teri-torialitatea, ierarhia, obedienţa ori norma, înscriind discuţia în spaţiul concret al rela-ţiilor interumane, unde agresivitatea se dovedeşte a fi o forţă formatoare. În fine, în ultima parte, Violenţă şi socie-tate, atenţia autorului se fixează asupra as-pectului concret al agresivităţii, violenţa. Pe lângă prezentarea diverselor clasificări ale violenţei, în care se regăsesc violenţa auto-direcţionată, cea interpersonală ori cea colec-tivă, este introdus în final şi un capitol dedi-cat violenţei virtuale, în care sunt inventa-riate efectele psihice ale sistemelor actuale de comunicare şi ale canalelor de divertis-ment, capitol în care unele nuanţe profeti-ce sunt de neevitat. În concluzie, „agresivitatea are un rol pozitiv fundamental în supravieţuirea indi-vidului şi în menţinerea speciei” (p. 374), iar

BOOK REVIEWS

92

ritualizarea ei „evită confruntările distructi-ve, formează legături puternice între mem-brii grupului, inclusiv sau mai ales relaţii de prietenie, favorizează cooperarea şi cristali-zarea unor structuri ierarhice vitale pentru coeziunea şi buna funcţionare a grupului. Ritualizarea agresivităţii, prin consolidarea legăturilor între indivizi, a dus la formarea unei funcţii cu totul noi: comunicarea.” (p. 375). Cutez a mai afirma că în această carte ne putem regăsi, într-un fel sau altul, fieca-re dintre noi, deoarece atâta timp cât avem canini suntem capabili, cel puţin simbolic, să ne devorăm semenii. Dar conştientizarea

acestui fapt, la care lucrarea lui Bogdan Ficeac aduce o contribuţie semnificativă, este primul pas spre punerea la adăpost de propriii noştri canini. Blindată teoretic, abundentă în exem-ple edificatoare, clarificând concepte esen-ţiale precum disonanţă cognitivă, obiceiuri-supapă, stare ferală ori pseudo-speciaţie culturală, cartea lui Bogdan Ficeac este o apariţie salutară, matură, absolut necesară în spaţiul academic românesc. Îmi exprim speranţa că în cel mai scurt timp ea va fi inclusă în bibliografia obligatorie a tutu-ror disciplinelor sociale.

GELU TEAMPĂU Alexandru Graur, „Capcanele” limbii române, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009 Unul dintre cei mai cunoscuţi lin-gvişti români, autor a numeroase studii de specialitate, abordează, în cartea dom-niei sale („Capcanele” limbii române, Editu-ra Humanitas, Bucureşti, 2009), o temă de interes public: capcanele limbii române sau normele de scriere si vorbire corecte. Este vorba de o lucrare de referinţă, ce dezvăluie cititorilor probleme controver-sate de limbă şi subtilităţi gramaticale care explică generarea erorilor lingvisti-ce frecvente în rândul vorbitorilor. Volumul inventariază şi analizează erorile frecvente din limba română, ofe-rind explicaţii pe baza unor exemplificări ale expresiilor intrate în uzul limbii noas-tre, însă folosite greşit în multiple dome-nii. „Pentru un lingvist, greşeală este orice abatere de la normele limbii, de la sistemul ei de funcţionare. Prin urmare, atunci când cineva transformă adjectivul complet în

complect (luându-se după adjective neînru-dite, dar în parte asemănătoare, ca direct, perfect etc.) comite o greşeală. Dar dacă

BOOK REVIEWS

93

pe încetul forma nouă se generalizează, dacă marea masă a vorbitorilor o adoptă, atunci devine «corectă», căci bine e aşa cum vorbeşte lumea, iar lingvistul nu mai are altceva de făcut decât să explice pe ce cale s-a produs schimbarea”, afirmă academi-cianul Alexandru Graur în „Capcanele lim-bii române” (Graur, 2009, p.12). Domnia sa abordează şi tratează, în cartea menţionată, greşelile limbii româ-ne care sunt, în mare măsură, generate de invazia de termeni străini şi propaga-te de vorbitorii de rând, cauza principală a existenţei acestor erori fiind dată atât de ignoranţa vorbitorilor, cât şi de utili-zarea greşită a cuvintelor-neologisme care au fost deja asimilate de fondul lexical românesc şi care şi-au câştigat un statut normativ bine delimitat. Influenţa engleză asupra limbii ro-mâne are o vechime de peste un secol şi jumătate, timp în care s-a exercitat, la început, mai puţin direct şi mai mult prin intermediul altor limbi, în special franceza. Pentru secolul trecut, chiar dacă nu cer-cetăm presa şi alte documente de epocă, avem mărturia operelor literare ale lui C. Negruzzi, Ion Ghica şi, ceva mai târziu, I.L. Caragiale, cu renumitele sale High life şi Five o’clock. Influenţa engleză s-a dez-voltat mult după al doilea război mondial, oricâte frâne i s-au pus în regimul totali-tar (Avram, 1997, p. 7-8). „Ospitalitatea românilor faţă de no-utăţile lexicale de import este o realitate frecvent subliniată de specialişti care con-tinuă să se manifeste şi astăzi, prin con-tribuţia multor categorii de vorbitori. Este adevărat că în unele cercuri s-a înregistrat, la un moment dat, o reacţie de panică, mai ales în faţa „invaziei anglicismelor”. Lingviştii au încercat să calmeze spirite-le, îndemnând la încredere în capacitatea de selecţie şi asimilare a limbii române, verificată în atâtea alte „invazii” anterioare.

Rezistenţa cea mai înverşunată a „conser-vatorilor” s-a manifestat şi este încă activă în zona „cuvintelor altoite”. Pare ciudat la prima vedere, dar cele mai multe aseme-nea îmbogăţiri semantice apar tocmai la neologisme, mai ales la acelea pe care, din anumite motive, le-am împrumutat „în rate”. Exemplul cel mai la îndemână este angli-cismul interviu (Gruiţă, 2006, p. 15). Lucrarea de faţă exemplifică utiliza-rea unor expresii ce conţin împrumuturi din engleza britanică şi americană, aflate în curs de adaptare la sistemul limbii ro-mâne. Această particularitate le deosebeş-te atât de împrumuturile complet asimi-late, cât şi de cele care şi-au păstrat inte-gral caracterul străin – aşa-numitele xenisme sau străinisme (Stoichiţoiu-Ichim, 2006, p. 29). Pe baza studiului expus în cadrul aces-tei cărţi, cititorul poate deduce care ar pu-tea fi definiţia anglicismelor, percepute ca „expresie proprie limbii engleze, cu-vânt de origine engleză, împrumutat de o altă limbă, încă neintegrat în aceasta” (Marcu, Maneca, 1978, p.68). De aseme-nea, lucrarea propune, indirect, prin carac-terul său analitic, câteva definiţii cores-punzătoare termenilor înrudiţi cu „angli-cism”: franţuzism – s. n., neologism de ori-gine franceză, neintegrat în limba din care a fost împrumutat; germanism – 1. s. n., cuvânt, expresie proprie limbii germane, cuvânt de origine germană pătruns într-o altă limbă şi neintegrat de aceasta. 2. ger-manitate; hispanism – s. n., cuvânt, ex-presie proprie limbii spaniole, pătrunsă într-o altă limbă şi neintegrat în aceasta; italienism – 1. s. n., cuvânt, expresie, ele-ment de jargon de origine italiană. 2. cu-rent lingvistic iniţiat de I. Heliade Rădulescu, care urmărea apropierea, prin mijloace artificiale, a limbii române de limba itali-ană. 3. habitudine, caracter italian (Manea, 2004, p. 47).

BOOK REVIEWS

94

Academicianul Alexandru Graur ma-nifestă aceeaşi poziţie distinctă în lingvis-tica românească precum cea ilustrată de lingvista Tatiana Slama-Cazacu, pentru care „invazia brutală de termeni străini” (echivalentă cu o „pulbere de false dia-mante”) reprezintă una dintre tehnicile de manipulare la care apelează puterea în scopul distorsionării şi obscurizării co-municării reale şi/sau pentru „mascarea” unor realităţi nefavorabile ei (Stoichiţoiu-Ichim, 2006, pp. 11-12). Frecvenţa ridicată a termenilor stră-ini existenţi în structura fondului lexical românesc este demonstrată de autorul „Capcanelor limbii române” prin expune-rea unui număr mare de exprimări pleo-nastice care sunt generate de lipsa de cu-noaştere, de către vorbitor, a semanticii unor termeni străini: a aduce un aport, prefer mai bine etc. Pe de altă parte, do-rinţa vorbitorilor de a accentua un oare-care mesaj transmis duce la o supraîncăr-care semantică a exprimării, prin utiliza-rea unor cuvinte cu sens identic: exact la fel, exclusiv numai, babă bătrână etc. Convins fiind de faptul că „prepoziţi-ile noastre sunt actualmente într-o fază de totală prefacere şi exemple de inovaţii se întâlnesc la tot pasul” (Graur, 2009, p.111), autorul cărţii realizează un vast inventar al prepoziţiilor limbii române care au numeroase sensuri şi valori şi, implicit, pot genera confuzii în mintea vorbitorului de rând. Din paginile lucrării, cititorii pot afla care sunt formele acceptate de normă ale unor expresii precum: cerere de conce-diu / cerere pentru concediu. Vorbind despre puterea semantică a cuvintelor, era firesc ca autorul studiului să arate cititorilor percepţia domniei sale în ceea ce priveşte ordinea cuvintelor în alcătuirea unor mesaje enunţiative: este

vorba, şi în acest caz, de influenţele lim-bilor engleză şi franceză, care tratează diferit locul adjectivului faţă de substan-tivul pe care îl determină. Cuvintele înţelese greşit din contex-tul utilizării lor, termenii confundaţi cu alte cuvinte care au sens diferit, termenii aşa-zişi „pretenţioşi” (care produc, în rân-dul vorbitorilor, confuzii evidente în ceea ce priveşte aria lor semantică), cuvintele compuse prin derivare cu prefixe şi sufixe reprezintă particularităţi tematice în amplul studiu de caz al academicianului Alexan-dru Graur. Asemeni unui veritabil ghid de su-pravieţuire (lingvistică), lucrarea de faţă vine în întâmpinarea cititorilor, oferind soluţii clare în ceea ce priveşte corecta utilizare a limbii române. De asemenea, cartea reprezintă, prin vasta exemplificare a greşelilor de limbă, un îndemn pentru orice vorbitor al limbii române: studierea gramaticii şi a ortografiei, atenţia acor-dată vocabularului folosit şi, nu în ulti-mul rând, deprinderea de a vorbi şi de a scrie nepretenţios sunt repere clare pe care trebuie să le urmăm, pentru a stăpâni în mod corect limba română. MIHAELA MUREŞAN

BOOK REVIEWS

95

Alexandru Graur, Mic tratat de ortografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009

Volum reeditat graţie sprijinului dom-nului Dumitru Graur – fiul regretatului academician Alexandru Graur , Micul tra-tat de ortografie (Editura Humanitas, Bucu-reşti, 2009) reprezintă un veritabil manual de scriere corectă, care poate fi perceput şi ca un ghid de analiză gramaticală. Lucrarea este amplă şi cuprinde capi-tole vaste care tratează problemele con-troversate ale ortografierii limbii române. Pentru început, autorul tratatului rea-lizează o introducere în ceea ce priveşte sistemul semantic numit limbă, delimi-tând limba scrisă de cea vorbită şi pre-zentând un scurt istoric al actului scrisu-lui, tocmai pentru a atrage atenţia citito-rului asupra necesităţii revizuirii scrierii, de-a lungul timpului.

Această abordare a întregului studiu îi conferă acestuia, în percepţia cititoru-lui, un statut aparte: prin lecturarea tra-tatului de ortografie, se stabileşte o rela-ţie de încredere între cititor şi autor, bazată pe respectul pe care academicia-nul Alexandru Graur îl câştigă din felul în care reuşeşte să analizeze toate situaţiile lingvistice prezentate în volum. În acest fel, cititorul parcurge Micul tratat de orto-grafie cu cea mai mare încredere şi ape-lează la această carte pentru a se informa în ceea ce priveşte ştiinţa limbii. Aşa cum afirma lingvistul Eugen Coşeriu, limba este o „ştiinţă”, ea învăţându-se de la cei care „vorbesc mai bine”, de la cei care ştiu (sau se presupune că ar şti), şi nu de la cei care nu o stăpânesc (Coşeriu, 1997, p. 76). Cititorul compară totdeau-na „ştiinţa” sa cu aceea a lingvistului şi e doritor să afle şi să înveţe cât mai multe lucruri despre corectitudine şi greşeală. Cartea amintită nu este, de fapt, nici pe departe un tratat mic – adică, de mă-rimi reduse, aşa cum autorul specifică, cu deosebită modestie, în titlu. Din contră, este vorba de o analiză extrem de minu-ţioasă a semnelor ortografice şi a greşeli-lor de ortografie româneşti, care face dova-da unui aspect calitativ ridicat – prin faptul că explicaţiile sunt date din punct de vedere normativ, însă într-un stil accesi-bil cititorului -, dar şi a unei laturi canti-tative deloc de neglijat – evidenţiată de numărul ridicat de tematici abordate şi discutate în acest volum. Aşadar, parcurgând lucrarea, citito-rul află, într-un mod firesc, faptul că limba română are un caracter fonetic şi reuşeşte să asimileze această informaţie cu bucu-

BOOK REVIEWS

96

ria de a şti că stăpâneşte, iată, o scriere fonetică ce este chiar mai democratică în comparaţie cu alte tipuri de ortografii, deoarece „pune ştiinţa de carte mai la în-demâna celor care nu pot acorda prea mulţi ani învăţăturii” (Graur, 2009, p.22). În continuare, lectorul percepe la nivel gramatical toate caracteristicile unui mesaj sau ale unui simplu enunţ care, în funcţie de trăsăturile normative ale ana-lizei gramaticale, este denumit propoziţie sau frază. Importanţa semnelor de punc-tuaţie într-o astfel de formulare este vitală, după cum demonstrează autorul, care oferă exemple grăitoare, preluate atât din media românească, cât şi din viaţa de zi cu zi: punctul, punctul şi virgula, virgula, cele două puncte, punctele de suspensie sunt semne ortografice care marchează nu doar corecti-tudinea lingvistică, dar sugerează stările afective şi imprimă o anumită încărcătu-ră semantică mesajului transmis. Relaţia de coordonare a propoziţiilor, analiza gramaticală la nivelul frazei, utili-zarea semnelor de punctuaţie în propoziţie şi în frază devin teme de reflecţie pentru cititori, mai ales pentru că sunt însoţite de exemple ce conţin formulări interesante şi provocatoare pentru actul de gândire: Cine nu munceşte toamna nu va culege nimic (Graur, 2009, p.49) reprezintă un enunţ care, în mod cert, va ridica cititorului sem-ne de întrebare privind identitatea subiec-tului care săvârşeşte acţiunea. O altă abordare a studiului, realizată la nivel teoretic dar şi explicativ este cea a transcrierilor de texte care utilizează semnele citării, diferite tipuri de paran-teze (marcate după sistemul anglofon sau după cel francofon), ghilimelele care au multiple întrebuinţări, apostroful şi alinea-tul – ca semn distinct pentru marcarea ideilor.

Academicianul Alexandru Graur con-tinuă să uimească cititorul prin etalarea logică a tuturor trăsăturilor cuvântului, care este prezentat ca necesitate de exprimare a realităţilor extralingvistice noi; în acest fel, micului tratat ortografic i se imprimă caracteristici pragmatice, deoarece aborda-rea autorului este una semiotică, însă ex-trem de accesibilă. Gramatica normativă intră în joc şi vorbitorul de rând îşi va putea perfecţiona cunoştinţele în ceea ce priveşte corecta utilizare a unor exprimări/ formulări precum: numai şi nu mai, altfel şi alt fel etc. Derivarea cu sufixe şi cu prefixe, explicaţia ortogramelor, prescur-tarea în nume, cuvinte şi în alte formule, semne şi litere speciale, dinamica flexiu-nii verbale şi nominale, problemele con-troversate ale pluralului unor substantive devin teme extrem de interesante, trata-te, exemplificate şi detaliat explicate în studiul care devine din ce în ce mai cap-tivant. Pe lângă caracterul ştiinţific al lucrării – imprimat, desigur, de valoarea academici-anului Alexandru Graur, cartea dezvăluie cititorilor o latură aparte, aceea a existen-ţei unui nucleu familial: este vorba de pa-ginile de început, semnate de fiul Dumitru Graur şi care realizează un portret înduio-şător al tatălui care îşi veghează fiul cu o dragoste părintească pe care copilul a re-simţit-o mereu, de-a lungul timpului. Putem conchide, fără să stăm pe gânduri, că aca-demicianul Alexandru Graur a fost şi rămâ-ne un părinte absolut, nu doar pentru fiul său, ci şi pentru gramatica limbii române. MIHAELA MUREŞAN

BOOK REVIEWS

97

Győrffy Gábor, Cenzúra és propaganda a kommunista Romániában – Cenzură şi propagandă în România comunistă, Editura Komp-Press, Cluj-Napoca, 2009

Cartea lui Győrffy Gábor, Cenzúra és propaganda a kommunista Romániában (Cenzură şi propagandă în România co-munistă) apărută la editura Komp-Press din Cluj-Napoca în 2009 constituie o cer-cetare amplă a funcţionării instituţiilor de cenzură şi de propagandă din România comunistă, analizând preponderent efec-tele acestora asupra minorităţii maghia-re din ţară. Cartea purtând subtitlul de ”Limitarea opiniei publice maghiare din România în perioada dictaturii comunis-te” îşi propune să evidenţieze bazele ideologice a controlului opiniei publice şi efectuarea în practică a acestora în func-ţie de schimbările doctrinelor de exerci-tare a puterii.

În prefaţa cărţii, autorul delimitează teoria abordării culturale a comunicării, din perspectiva căreia mass-media nu este doar un instrument a transmiterii infor-maţilor, ci este un mediu pentru prezen-tarea şi întărirea unor ideologii. În acest sens mass-media nu doar transmite, ci par-ticipă creativ în formarea normelor sociale, pe baza unor reguli creând o realitate vir-tuală. Astfel ea joacă un rol foarte impor-tant în procesul de creare a unei rânduiri sociale bazate pe coeziune prin validarea şi deţinerea valorilor comune, fapt care se consideră a fi la fel de crucial pentru socie-tăţile democratice, cât şi pentru cele dicta-toriale, iar apariţia cenzurii şi a propagan-dei se suprapune cu dezvoltarea sisteme-lor mass-media, rolul lor constând în con-servarea structurilor puterii. Autorul pre-zintă succint că cerinţa de bază a prezer-vării puterii în sistemele totalitariste con-sta în controlul instrumentelor mass-media: „Cenzura comunistă a alungat din opinia publică elementele diferite faţă de imagi-nea lumii definită de ideologia dominantă, iar propaganda a umplut aceasta cu ele-mentele prestabilite” (p.10). După o scurtă prezentare a istoricu-lui cenzurii şi a propagandei, cartea lui Győrffy Gábor se desparte în trei mari capitole cu titlul de Cenzură şi propagan-dă în epoca stalinistă (1944-1953), Cenzură şi propagandă în perioada crizei ideologie (1953-1965) şi Cenzură şi propagandă în epoca Ceauşescu (1965-1989). În prima parte a fiecărui capitol autorul prezintă ideologia dominantă a perioadei cerceta-te, precum şi evenimentele istorice rele-vante în formarea acesteia pe plan global şi naţional.

BOOK REVIEWS

98

În cele ce urmează analizează în de-taliu efectele acestor ideologii asupra insti-tuţiilor de controlarea presei, instrumen-tele de cenzură şi propagandă folosite în România. Pornind de la ideologia stalinistă şi dezvoltarea instituţiilor de control asu-pra opiniei publice, ne prezintă prin exem-ple concrete transformarea ideologiei până la cultul personal al lui Ceauşescu, şi efec-tele acestei transformări asupra funcţio-nării mecanismului de control, a instru-mentelor de cenzură şi propagandă. În cartea sa, autorul dă dovadă de o cercetare de lungă durată a documente-lor perioadei studiate, fapt demonstrat şi de multitudinea datelor şi citatelor utili-zate, care prezintă în amănunte demer-surile din România comunistă în privinţa cenzurii şi a propagandei. Pe lângă parcurgerea cronologică exac-tă a funcţionării şi a transformării insti-tuţiilor de control a presei pe plan naţio-nal, regional şi local, citatele din hotărâ-rile de stat, directivele date şi discursuri-le, memoriile persoanelor implicate rele-vă şi convingerile, limbajul de lemn al unei epoci totalitariste. În cele trei capitole autorul studiază obiectivele cenzurii şi ale propagandei specifice ideologiei epocii, transformarea acestora uneori într-un mod aproape con-tradictoriu, precum şi eforturile depuse în privinţa executării acestora, diversita-tea instrumentelor folosite în atingerea scopurilor şi efectele concrete asupra co-municării publice, analizând strânsa core-laţie între instituţiile de control şi reţea-ua partidului comunist. Vizând cenzura şi propaganda în mass-media, în acelaşi timp Győrffy Gábor anali-zează şi prevederile acestora asupra litera-turii beletristice şi de specialitate, pre-zentând controlul efectuat asupra activi-tăţii artistice şi delimitarea ideologică a rolului artistului, scriitorului.

În cartea sa autorul se bazează pre-ponderent pe exemple preluate din comu-nicarea scrisă, amintind doar câteva cazuri din domeniul audio-vizualului, fapt care se explică şi prin comunicarea dominan-tă specifică perioadei cercetate. Analiza detaliată în marea majoritate se concen-trează asupra efectelor cenzurii şi a pro-pagandei comuniste asupra publicaţilor maghiare din România, exemplificând cu date concrete (blocarea textelor, apariţia/ dispariţia publicaţilor, schimbarea redac-torilor, instruirea lor) controlul exercitat asupra opiniei publice a minorităţii ma-ghiare şi rolul acestuia în relaţiile sociale din ţară. Cartea lui Győrffy poate fi considerată un studiu detaliat a opiniei publice contro-late din România comunistă, care contri-buie la interpretarea relaţiei dintre pute-rea comunistă şi metodele de afirmare publică. Studiul prezintă structura presei pe care a moştenit-o ţara după ’89, şi care, după afirmaţiile autorului, din cauza stereo-tipiilor existente „pentru o perioadă înde-lungată a fost incapabil de a crea o comu-nicare publică liberă, realmente funcţiona-lă, deoarece în fond se baza pe tradiţiile structurii presei autoritare şi controlate de sus” (p.11). SZAFTA SZENDE

BOOK REVIEWS

99

Liviu Maliţa, Teatrul românesc sub cenzura comunistă, Editura Casa Cărţii de Știinţă, Cluj-Napoca, 2009

Teatrul românesc sub cenzura comunistă, lucrare semnată de Liviu Maliţa şi publicată în 2009 de Casa Cărţii de Ştiinţă, este o prezenta-re completă şi complexă a „instituţiei” cenzurii, a influenţei şi transfor-mărilor pe care aceasta le-a operat asupra artei dramatice româneşti. Autorul a selectat şi interpretat secvenţe din procesele verbale de şedinţă şi din scrisorile-răspuns pe care Comi-tetul de Lectură le ex-pedia către cei intere-saţi, astfel încât cititorul îşi poate forma o imagine clară asupra tematicii care tre-buia respectată de către scriitori, chiar dacă aceasta era fluctuantă, în fapt, a termeni-lor şi asocierilor de termeni care trebu-iau evitate, a sentimentelor pe care acto-rii trebuiau să le redea dacă interpretau un burghez sau un „om al muncii”, prac-tic a unei liste întregi de îngrădiri care re-dau amploarea limitărilor la care era su-pus textul de teatru şi punerea în scenă. „Sumara analiză a acestor procese verba-le lasă să se întrevadă, în primul rând, o mare dinamică a criteriilor cenzurii – im-precise, fluctuante [...]. Temele alunecă rapid între licit şi ilicit, între recomandat şi prohibit, adesea schimbându-se între ele”, remarcă autorul în volum. Liviu Maliţa alege ipostazele relevante din materialul cenzurii de teatru analizat, dar nu se limitează la a prezenta doar acest gen de cenzură, ci oferă informaţii valoroa-

se şi despre „îndruma-rea” celorlalte domenii culturale. Cenzura pie-selor de teatru era, în comparaţie cu acestea, mai complexă, deoarece viza atât palierul tex-tual cât şi pe cel parti-cular, al reprezentării. Prin urmare, feno-menul îngrădirii teatru-lui de către comunişti a fost unul dificil de sur-prins, din cauza dualită-ţii supravegherii, text şi interpretare, prin seria de aspecte pe care scrii-torii trebuiau să le aibă în vedere în procesul de creaţie, regizorii în deciziile de punere în scenă, iar cenzorii în momentul lectu-rării unui text sau a vizionării unui spec-tacol, dar şi prin prisma etapelor şi a transformărilor care au intervenit în pro-cesul de cenzurare, „reformarea extensiilor din teritoriu presupunea rezolvarea a două probleme stringente: încadrarea cu per-sonal stabil şi calificarea sa profesională”, atât la nivel instituţional, cât şi ideatic. Maliţa reuşeşte, având în vedere toate aspectele enumerate mai sus, aspecte care îngreunează munca de cercetare, să pre-zinte „ritualul cenzurii” spectacolelor de teatru derulat sub forma mutilării textului şi a aplatizării reprezentaţiei într-o formă care să releve multitudinea de tentacule ale cenzurii şi, totodată, transformarea dramaturgiei în „artă de partid”. Coerenţa lucrării şi accesibilitatea pen-tru cititor este dată şi de faptul că Liviu Maliţa a îmbinat prezentarea metamorfozei

BOOK REVIEWS

100

teatrului cu cea survenită în instituţia de cenzură, astfel încât ele să apară şi în cerce-tare, precum au fost şi în realitate, depen-dente într-un singur sens, respectiv cel dictat de partid. Dispunerea cronologică a evenimen-telor, începând cu 1948, an în care Partidul Comunist Român se instalează oficial la câr-ma ţării, până în 1977 când se anunţă înce-tarea activităţii Comitetului pentru Presă şi Tipărituri, urmaşul Direcţiei Generale a Pre-sei şi Tipăriturilor, permite radiografierea pas cu pas a modificărilor teatrului româ-nesc. Textul are, în plus, calitatea de a sur-prinde „starea naţiunii” din acea perioa-dă, a mentalităţii comuniste pe de-o parte şi a poporului suprimat, pe de altă parte,

nu doar situaţia artei dramatice care stă sub spectrul cenzurii, „unii dintre tinerii critici care au debutat sub influenţa mar-xismului, intimidaţi fac concesii (ex. I. Vitner, Geo Dumitrescu). Imposibilitatea afirmă-rii unor opinii contrare celor eronate, obligă critica literară să se limiteze la articolele expozitive.” Cartea este un instrument eficient de zugrăvire a amplorii fenomenului cenzu-rii, a obligativităţii impuse autorilor de a adecva tematic piesele pentru a corespun-de exigenţelor de partid şi, nu în ultimul rând a transformării a ceea ce trebuia să fie exponentul libertăţii de creaţie, arta dramatică, „în teatru de partid”. ANGELICA TEOCAN

Liviu Maliţa, Ceauşescu Critic Literar, ediţie, studiu introductiv şi note de Liviu Maliţa, Editura Vremea, Bucureşti, 2007 Volumul cuprinde stenogramele a pa-tru documente din arhivele secrete ale C.C. şi al P.C.R., având ca şi conţinut mai multe întâlniri ale lui Nicolae Ceauşescu cu scrii-torii, în anii 70. Deschiderea arhivelor secrete şi pu-blicarea unor documente confidenţiale a reprezentat un pas important pentru înţe-legerea literaturii din perioada comunistă. Analiza stenogramelor şi a documentelor scoate în evidenţă abordarea pe care Nico-lae Ceauşescu o avea referitor la scriitori şi literatură. Întâlnirile, atestate de existenţa steno-gramelor, evidenţiază modul în care Nico-lae Ceauşescu încearcă să influenţeze lite-ratura română prin propunerea unor teme care să fie în folosul contextului politic din acea perioadă.

BOOK REVIEWS

101

Cartea este o culegere care cuprinde patru stenograme din: Stenograma vizitei lui Nicolae Ceauşescu la Casa Scriitorului de la Mangalia de Nord, 4 august 1971; Stenogra-ma întâlnirii tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu activul Uniunii Scriitorilor, 21 septembrie 1971; Stenograma şedinţei cu membrii şi membrii supleanţi ai CC şi PCR , 04 februa-rie 1972; Stenograma întâlnirii lui Nicolae Ceauşescu cu conducerea Uniunii Scriitori-lor, 02 aprilie 1975. Documentele provin din Arhivele Na-ţionale ale României, Direcţia Arhiva Isto-rică Centrală, Fondul 2898: Comitetul Cen-tral al Partidului Comunist Român. Secţia Propagandă şi Agitaţie. 1926-1976. În fiecare stenogramă se pot regăsi anumite elemente individuale, deşi se con-stată că predomină aceeaşi metodologie de intimidare şi manipulare din partea lui Nicolae Ceauşescu pe de o parte şi încercarea de a rezista şi a obţine rezultatele dorite ale scriitorilor, pe de altă parte.

Autorul surprinde în cele patru steno-grame atât motivaţia emoţională a scriito-rilor care îşi păstrează speranţa de a avea un rol activ în luarea anumitor decizii, cât şi presiunea la care aceştia erau supuşi prin participarea la aceste întâlniri. Liviu Maliţa surprinde în stenogramele alese încercarea scriitorilor de a rezista manipulării politice şi păstrarea dreptului de autor, chiar dacă acest lucru implica anu-mite riscuri. Culegerea de stenograme este impor-tantă pentru a înţelege atât contextul poli-tic în care şi-au desfăşurat activitatea scrii-tori de renume ai literaturii române, cât şi evoluţia lor literară. O analiză atentă a stenogramelor pune în evidenţă diferitele reacţii şi opinii pe care le-au avut scriitori ca: Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Virgil Teodorescu etc.

RAMONA ONCIU Nicolae Melinescu, Uriaşul care se trezeşte: Africa subsahariană

în ultimele trei decenii, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2009 Cele două volume intitulate Uriaşul care se trezeşte: Africa subsahariană în ulti-mele trei decenii, al căror autor este Nico-lae Melinescu, se constituie într-o cerce-tare a rolului comunicaţional al Africii sub-sahariene în relaţiile internaţionale. Aşa cum însuşi autorul o descrie, lucrarea este, în fond, o prezentare nonfictivă a uneia dintre cele mai fremătătoare zone ale lumii de azi, angajată în ultimele trei decenii pe calea unor transformări fundamentale. În studiul său, Melinescu şi-a propus să prezinte Africa subsahariană cât mai apropiat de modul în care africanii înşişi o privesc, şi cum este ea reflectată de către media şi comunicatorii africani, cu stereo-tipurile lor, dar şi din perspectiva lumii exterioare regiunii, a celor care percep

BOOK REVIEWS

102

mesajele africane. Africa, aşa cum a fost percepută şi de autor, „nu este doar un tărâm al animalelor sălbatice, ci este un exemplu al coabitării”1. Un teritoriu cam de o sută de ori mai cuprinzător decât al României şi cu o populaţie cam de patru-zeci de ori mai numeroasă, Africa îşi păs-trează frumuseţea naturală, dar şi efectele dramelor sale umane: sclavia, colonialis-mul, războaiele civile. După cum însuşi autorul2 ne preci-zează în introducerea volumului I, „cartea de faţă nu este un studiu al tragismului ultimilor treizeci de ani, ce îşi propune să descrie Africa în termeni africani, ca parte a unui nou limbaj prin care ţările regiunii doresc să comunice cu lumea extraconti-nentală”. Cercetarea se opreşte asupra a două procese definitorii: Transformarea, tratată ca o deveni-re şi nu ca o înlocuire a unei realităţi cu o alta; Comunicarea. Volumul I se deschide cu un citat3 asupra căruia, Melinescu revine, pe parcursul dezvoltării mesajelor cheie ale cărţii. În acest citat de început, Melinescu crede că se află cheia stereotipurilor şi a 1 Nicolae, Melinescu, Uriaşul care se trezeşte: Africa

subsahariană în ultimele trei decenii, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2009, vol.1, p.12. 2 Ibidem, p.12. 3 „Cu mulţi ani în urmă, kafirii primeau mesaje de la mii de mile depărtare. Oamenii tam-tamurilor din fiecare aşezare înţelegeau mesajele transmi-se de bătaia tobelor din satele învecinate. Şi ei, la rândul lor, răspândeau acelaşi mesaj mai depar-te şi aşa veştile cele mai importante erau cunos-cute în toată Africa în doar câteva zile. În mod straniu, până şi mesajele pornite de la un trib cu o limbă complet necunoscută puteau fi interpre-tate corect de oamenii tam-tamurilor... Nici un alb nu a fost, vreodată, în stare să înveţe limbajul tobelor africane”. Herman Charles Bosman, A Bosman Treasury, Human & Rousseau, Cape Town Johannesburg 1991, p.93, apud Nicolae Melinescu, Uriaşul care se trezeşte: Africa sub-sahariană în ultimele trei decenii, Cluj-Napoca, CA Publishing, 2009, vol.1, p.9.

preconcepţiilor cu care extracontinentalii au privit Africa. Melinescu punctează foarte bine ideea că, africanii sunt nişte comunicatori abili, însă perceperea mesajelor africane este condiţionată de gradul de deschidere al celorlalte culturi de a accepta că există şi un alt limbaj decât al lor, iar monopolul asupra comunicării nu ar trebui să fie al niciunei culturi. Prin „uriaşul” din titlu, Melinescu defi-neşte doar Africa subsahariană, adică cele patruzeci şi opt de ţări plasate geografic la sudul fâşiei mediteraneene ce cuprinde Ma-rocul, Algeria, Tunisia, Libia şi Egiptul. Africa subsahariană este acceptată, în lucrare, ca termen unitar, fără a elimina diferenţele pe care le cuprinde realitatea continentului, fiind privită de autor ca o regiune cu o tradi-ţie şi o istorie comună în care s-a dezvoltat şi conştiinţa naţională. Cu toate că am putea discuta despre Africa subsahariană în aceiaşi termeni unitari cum am putea vorbi despre Europa, totuşi, nu trebuie să ignorăm faptul că gradul de coeziune al ţărilor componente este diferit. Pornind de la aceste diferenţe recu-noscute, Melinescu identifică punctual câteva discrepanţe între continente. Una dintre ele face referire la izvoarele istorice. Astfel, în timp ce europenii au fost adepţii unei culturi scrise, dublate de surse istorice precum monu-mentele sau arhitectura, Africa şi-a întemeiat tezaurul spiritual pe tradiţia orală (dansurile iniţiatice, ritmul tam-tamurilor, mituri), foar-te bine încetăţenit în mentalul colectiv. O altă deosebire la care autorul face re-ferire este filosofia vieţii: în timp europenii au adoptat o viziune individualistă asupra vieţii, africanii recunosc forţa comunităţii şi nu se pot rupe de aceasta. Dacă principiile africani-lor despre supravieţuire şi siguranţă sunt generate de asocierea organică de tip familie, clan, trib, în cazul europenilor s-a trecut la asocierea de tip organizaţional (grup, comu-nitate, populaţie, popor, naţiune).

BOOK REVIEWS

103

Unitatea asocierilor de tip African sufe-ră însă o puternică lovitură în momentul în care puterile coloniale (Marea Britanie, Por-tugalia, Franţa, Belgia, Germania, Italia şi Spania) îşi împart, în 1885, „cu liniarul” teri-toriul Africii, ignorând realitatea din teren şi divizând acelaşi trib în noi formaţiuni care acum aparţineau de teritorii administrative diferite sau înglobând comunităţi străine în spaţiul aceleiaşi colonii. Demersul colonizării a impus pe de o parte limba oficială a colonii-lor şi religia creştină. Deşi perioada imediat următoare deco-lonizării a fost urmată de stagnare, în ultimii treizeci de ani Africa a devenit unul dintre actorii mondiali cei mai dinamici. Autorul analizează evenimentele care au marcat destinul istoric al ţărilor africane, urmărind totodată evoluţia acestora, atât la nivel socio-cultural, cât şi economic şi politic. De aseme-nea, în noul discurs politic, economic şi social al Africii subsahariene cu lumea au apărut actorii non-statali: organizaţiile umanitare,

corporaţiile transnaţionale, fundaţiile de asis-tenţă sau asociaţiile pentru respectarea drep-turilor omului, care au perceput, fiecare în funcţie de specificul activităţii sale, realităţile continentului, pe care le-au comunicat la nivel internaţional. Avantajul oferit de acestea a fost creşterea fluxului informaţional şi ieşirea (în unele cazuri) de sub cenzura oficială. Nu în ultimul rând, autorul urmăreşte, pe parcursul celor două volume, înţelege-rea statutului şi rolului media în societăţile subsahariene. În repoziţionarea Africii sub-sahariene în contextul internaţional, un vec-tor dinamic îl constituie comunicarea noilor mesaje ale Africii, inclusiv prin noile tehno-logii media – internetul şi telefonul mobil, într-o plină revoluţie digitală, diversifica-rea surselor media (African Press Agency, InterPress Service – Africa, All Africa Global Media, Afrol News, Association of Christian Broadcasters, African Union of Broadcasters), cât şi lupta pentru autonomia şi indepen-denţa media.

ANDRA CAMELIA CORDOŞ

Mihaela Mudure, Lecturi canadiene. Canadian Readings, Editura Napoca Star, 2009, Cluj-Napoca Cartea este o culege-re de eseuri dedicate lite-raturii canadiene în limba română şi limba engleză realizată de către conf. Mihaela Mudure. Autoarea s-a făcut re-marcată prin mai multe publicaţii care au ca şi teme literatura etnică, studiile de gen şi multiculturalismul. În acest volum, au-toarea face accesibile citi-torului, prin prezentarea unui număr de 15 eseuri, anumite elemente cu in-

fluenţe etnice prezente în cultura canadiană. Eseurile sunt aranja-te cronologic, raportat la secvenţa de istorie litera-ră pe care o încorporează, scriitoarea prezentând în deschidere eseuri din lite-ratura primelor naţiuni ca-nadiene. Autoarea conti-nuă cu eseuri din litera-tura inspirată de imigran-ţii scoţieni, caraibieni, in-dieni, români şi srilankezi. Primul eseu prezentat de autoare, La început a fost

BOOK REVIEWS

104

coiotul, pune în evidenţă importanţa sim-bolică pe care o are coiotul în literatura amerindiană prin analiza unei istorisiri scrise de Thomas King: The one about the Coyote going West. Al doilea eseu, Poveste despre identitate, cu un coiot şi o vulpe, prezintă câteva aspecte din structura societăţii amerindiene pornind de la povestirea Coyote Learns a New Trick, a cărei autoare este Beth E. Brant. Mihaela Mudure explică modul în care a luat naştere literatura şi literatura franceză cajun prin intermediul evenimentelor istori-ce din Folclor cajun, prezentând succint core-laţia care există între evenimentele istorice, evoluţia lingvistică şi influenţa pe care aceas-ta o are asupra literaturii. Povestirea Câinele, moarte prezintă viaţa unei familii de pescari de origine sco-ţiană care au emigrat în Canada şi a căror existenţă este influenţată de câinele famili-ei în povestirea As Birds Bring Forth the Sun and other Stories. Mihaela Mudure prezintă legătura din-tre insulele Caraibe şi Canada analizând unele repere istorice şi literare în Caraibele canadiene. Nuvela intitulată The Unreturnig (Ne-reîntoarcerea), scrisă de Arnold Itwaru, piesă centrală a acestui capitol prezintă ex-perienţa pe care o are un imigrant în încerca-rea lui de a se reintegrare în mediul natal după întoarcerea sa din Canada.

The boy who loved Ice Cream, scrisă de Olive Marjorie Senior, prezentată de autoare în capitolul Nostalgii, surprinde viaţa unui băiat dintr-o familie rurală ja-maicană, care este supus de la o vârstă fragedă constrângerilor financiare. În povestirea După 11 septembrie, Mihaela Mudure abordează implicaţiile terorismului în diferite culturi prin nuvela The Management of Grief, scrisă de Bharati Mukherjee. Nuvela prezintă impactul tero-rismului asupra comunităţilor de imigranţi

şi influenţa pe care o are în diferite zone având în vedere globalizarea. Autoarea abordează şi influenţele autorilor români în Comparaţii, prin analiza ultimului volum a lui Florin Oncescu, Ilus-trate din America, care în 1995 a părăsit România, publicând în Canada şi Statele Unite. Autorul prezintă comparativ, în pro-ze scurte, intelectualul român imigrant care trebuie să facă faţă mai multor culturi.

Maternitatea ca moarte analizează po-ezia A mother is dying scrisă de Monika Lee, abordând tema pierderii mamei, temă care se regăseşte în mai multe culturi. Fiind o poezie a maternităţii, aceasta abordează relaţia mamă-fiică din perspectiva confrun-tării identitare prezentă în poezia Coming out of my mother, scrisă de Susan L.Helwig.

Povestind disperarea prezintă drama unei femei, Prue, care are o relaţie extra-maritală cu un bărbat căsătorit. Alice Munro, autoarea povestirii, prezintă cu multă atenţie cele două personaje şi relaţia dintre acestea. Scriitoare canadiene ne introduce în literatura feminină canadiană prin pre-zentarea mai multor scriitoare: Nicole Brossard, Mavis Gallant, Joyce Marshall, Louky Bersianik, Madeline Gagnon şi Frances Brooke. În ultima parte a cărţii, editată în limba engleză, autoarea prezintă: Frances

Brook and the Taste of Canada, în care ne introduce în lucrările şi viaţa autoarei canadiene, punând accent pe nuvela The History of Emily Montague, continuată de eseurile: The Poetics of Margaret Atwood`s Dystopia, The Handmaid’s Tale şi de The Canadian Connection, scrisă de Katherine Mansfield.

RAMONA ONCIU

BOOK REVIEWS

105

Mihaela Mudure, Richard Proctor. Proverbe româneşti / Romanian Proverbs, ediţia a II-a revăzută, Editura Pro Vita, Cluj-Napoca, 2010 După un secol de la încheierea ediţiei princeps, lucrarea lui Iuliu A. Zanne, Prover-bele românilor din România, Basarabia, Buco-vina, Ungaria, Istria şi Macedonia, I-X (1895-1903), începe să fie reeditată, într-o ediţie semnată de Mugur Vasiliu, cu o prefaţă de Nicolae Constantinescu, la Editura Scara, unde apăruseră în 2003 volumele I-II şi vo-lumul III în 2004. Toţi cei care au scris despre această lu-crare au numit-o monumentală nu doar datorită proporţiilor ei impunătoare, ci şi a muncii celui ce a realizat-o. În 1974 Ovidiu Bârlea făcea precizarea: „...e monumentală nu atât prin dimensiunile celor zece volume masive, cât prin efortul uriaş cheltuit în extragerea, colecţionarea şi clasificarea pro-verbelor şi zicătorilor”. (Iordan Datcu, Ro-mânia Literară nr. 39/2004). A. Zanne a fost caracterizat de o modestie reală aşa cum precizează Iordan Datcu în România Lite-rară: „fiind sfătuit de către un academician să-şi depună candidatura la Academie ca membru corespondent, nu face gestul, fiind-că era convins că lucrarea sa nu-i va putea «atrage» această onoare”. Lucrarea lui A. Zanne „a impus ideea de tezaur şi de corpus” (P. Ursache, Con-vorbiri literare nr 12/2006). Ea a fost pre-miată încă de la primul volum de Academia Română. La Editura Pro Vita au apărut mai multe ediţii bilingve Proverbe Româneşti al căror conţinut este selectat din lucrarea Proverbele românilor semnată Iuliu A. Zanne şi tradus de Mihaela Mudure şi Richard Proctor. În 2001 în articolul Un artizan al tradu-cerii, Mihaela Mudure afirma: „Traducerea este una dintre cele mai complexe activităţi de mânuire a cuvântului. Pe de o parte, ea presupune dinamism, mişcare, existenţa legăturii, a conexiunii, pe de altă parte, ea îşi

asumă deschis ruptura dintre două sisteme de comunicare.” (M. Mudure, România Lite-rară nr. 47/2001). Mihaela Mudure, autoare a şapte cărţi publicate, a opt traduceri şi coordonatoare a două volume mărturiseşte în cuvântul traducătorilor ediţiei Proverbelor româneşti din 2003 că: „Orice traducere este perfecţi-unea ratată”. Tot ea pune sub semnul între-bării riscul la care se supune traducătorul care a acceptat să dea un înţeles internaţio-nal înţelepciunii poporului român: „…poate duce traducătorul la sinucidere (de nu l-a şi dus cumva).” În limba română, cele mai multe pro-verbe (zicale, zicători, vorbe de duh sau cu-vinte din bătrâni), sunt anonime, provenind din înţelepciunea multimilenară a poporu-lui român. De multe ori, proverbele româ-neşti au rimă şi ritm, fiind astfel uşor de memorat, reprodus şi transmis. Se poate observa că intuitiv, dar şi cognitiv, creatorii proverbelor româneşti au încorporat în forma

BOOK REVIEWS

106

sintetică, sau chiar super-sintetică, a acesto-ra elemente evidente de poezie. Câteva exemple foarte cunoscute de înţelepciune populară românească (aranjate strict alfabetic după prima literă a primului lor cuvânt) ar putea fi următoarele proverbe: Bine faci, bine găseşti; Ce ţie nu-ţi place,

altuia nu-i face!; Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge; Dar din dar se face rai; Fie-care pasăre pre limba ei piere; În ţara orbilor chiorul este împărat. Pentru unii mumă, pen-tru alţii ciumă! sau Spune-mi cu cine te înso-ţeşti, ca să-ţi spun cine eşti. În totalitatea creaţiilor spirituale ale poporului, folclorul se evidenţiază ca mate-rial de o valoare deosebită pentru definirea viziunii, a concepţiei româneşti despre lume şi viaţă, a modului românesc propriu de a gândi. În centrul tematicii, folclorului româ-nesc a stat dintotdeauna problematica vieţii, cu legătura ei infinită de sensuri, cu adevă-rurile şi realităţile ei. Dincolo de aparenţe, exigenţa morală a poporului a intuit şi apreciat întotdeauna calităţile şi virtuţile omului simplu, caracterul lui superior moral: cinstea sinceritatea, dem-nitatea, bunătatea, simţul dreptăţii, dragos-tea, vrednicia, destoinicia, cumpătarea, înţe-lepciunea sau tăria de caracter. Omul din popor are o morală simplă, pozitivă, virtuţile sunt practicate din convingere, iar păcatele sunt excepţii condamnabile: Omenia omenie cere şi cinstea cinste sau Cine pe altul cinsteşte pe sine se omeneşte. Alături de cinste şi tot în sfera ome-niei, poporul nostru preţuieşte înţelepci-unea: Decât un car de frumuseţe, mai bine un car de minte sau Omului cu-nvăţătură îi curge miere din gură. Dobândirea de înţe-lepciune este considerată de către popor, ca un proces continuu, în decursul căruia omul reuşeşte să progreseze în înţelegerea lucrurilor, fără a putea ajunge în răstim-pul vieţii să înţeleagă totul. Înţelepciunea populară recunoaşte că omul cât trăieşte

învaţă şi tot neînvăţat moare. Cumpătarea, este apreciată direct sau indirect prin osân-direa lăcomiei, beţiei, mâniei, păcate ce iau naştere din lipsa de dreaptă măsură: Cum-pătarea nepoate, e bună la toate. Proverbele exprimă realist şi categoric preţuirea omului adevărat, a calităţilor ome-neşti: Aurul şi-n glod străluceşte sau arată diversitatea caracterelor: Nu e om fără cusur nici grâu fără neghină. Concepţia populară asupra posibilităţii educaţiei este optimistă şi exprimată de pro-verbul „Dintr-un lemn iese şi cruce şi mă-ciucă”. În contrast cu preţuirea omului care munceşte, faţă de leneşi este exprimată re-pulsia şi animozitatea colectivităţii: Parcă mi-e ruşine mie / Că nu ţi-e ruşine ţie, Cine-n lene se târăşte. Dumnezeu îl părăseşte. Omul este apreciat pe măsura efortului construc-tiv şi a calităţii acestuia, iar pentru omul din popor munca e sfântă şi constituie un semn de nobleţe. Treaba de azi n-o lăsa pe mâine, De unde munceşti de acolo trebuie să şi mănânci. Reliefând valoarea morală a dreptăţii şi legătura strânsă între drept şi morală: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face şi Dreptatea niciodată nu piere. Căsătoria este considerată un act ce presupune obligaţii şi responsabilităţi lega-te de înfăptuirile unei vieţi întregi, de aceea perspectiva unui trai în lipsuri, fără sigu-ranţa şi liniştea zilei de mâine, înăbuşă dra-gostea: Sărăcia intră pe uşă şi dragostea iese pe fereastră. Atitudinea soţilor unul faţă de altul este determinată de rolul şi contribu-ţia pe care o aduce fiecare pentru bunăsta-rea familiei: Unde nu-i bărbat în casă, nici mămăligă pe masă, Bărbatul e stâlpul casei, Femeia vede acolo unde bărbatul abia zăreşte sau Femeia cinstită este coroana bărbatului. În concluzie, putem spune că gândirea populară se ridică la generalizări ce tind să cuprindă lumea într-o viziune unitară şi organică.

BOOK REVIEWS

107

Rolul traducătorului unor astfel de frânturi de înţelepciune este asemănător cu cel al creatorului aşa cum susţine Mihaela Mudure în România Literară, numărul 47/ 2001: „Traducerea este şi creaţie căci croi-rea drumului de la o limbă la altă limbă necesită inovaţie, soluţii neaşteptate, înţele-

gere nuanţată şi capacitate de a exprima această comprehensiune în variante unde ideal este ca traducătorul să se întâlnească cu autorul undeva pe la jumătatea hăului dintre original şi traducere.” ALINA NECHITA

Gelu Neamţu, Religia română din Transilvania, 1848-1918, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010

Lucrarea supusă reflecţiei noastre (in-titulată „Religia română” din Transilvania, 1848-1918, scrisă de istoricul Gelu Neamţu) reprezintă o culegere de 16 studii şi artico-le – edite şi inedite – acoperind un interval cronologic bine delimitat: 1847-1923. Studiile selecţionate de către autor pen-tru a fi publicate în cadrul acestei lucrări, glisează atenţia publicului cititor de istorie, dinspre destinele individuale ale unor per-sonalităţi de anvergură, spre destinele unor

comunităţi locale. Astfel, asistăm la analiza rolului jucat, în anumite momente-cheie, de personalităţi majore (precum Andrei Şaguna, Alexandru Sterca Şuluţiu, Simion Bărnuţiu, Alexandru Papiu-Ilarian, August Treboniu Laurean, George Bariţiu sau Onisifor Ghibu), dar şi acţiunilor unor personaje, mai puţin investigate până la această dată de istorio-grafia românească. Scopul acestei culegeri de studii rezi-dă, după cum însuşi autorul mărturiseşte, în sublinierea „momentelor semnificative de colaborare ale Bisericii Ortodoxe cu Biseri-ca Greco-Catolică” (p.9), în intervalul crono-logic mai sus menţionat. Succesiunea arti-colelor cunoaşte o ordine cronologică, pon-derea articolelor vizând evenimentele petre-cute între 1848-1849 fiind prevalentă, expli-cabilă în condiţiile importanţei momentu-lui în cauză. „Piesa Centrală” a întregii cărţi se dove-deşte a fi studiul, sugestiv intitulat, „Unitatea religioasă numită în epocă «religia română» – aspiraţie majoră a românilor din Transilva-nia în timpul revoluţiei de la 1848”, pe par-cursul căreia istoricul Gelu Neamţu analizea-ză „aspiraţia românilor ortodocşi şi greco-catolici la unitate religioasă” (p.96). În aceas-tă ordine de idei, de la bun început, autorul îşi fixează două concepte fundamentale de re-flecţie: „aspiraţia” [percepută ca parte inte-

BOOK REVIEWS

108

grantă „în tendinţa generală a românilor spre unitate naţională” (p.96)] şi „unitatea” [ce „a însemnat întotdeauna forţă” (p.96)]. Bunăoa-ră, în opinia autorului, „aspiraţia spre unitate religioasă” fusese exprimată „cel mai clar şi tranşant” de către August Treboniu Laurean, care în scrisoarea sa adresată, la 8 aprilie 1848, lui George Bariţiu, afirma: „Românii să-şi aibă religia lor română, fără deosebire de uniţi şi neuniţi” (p.9). Pe lângă cele mai sus menţionate, lu-crarea conţine şi articole referitoare la difi-cultăţile cu care s-a confruntat Biserica Greco-Catolică şi cea Ortodoxă pe parcursul desfă-şurării evenimentelor de la 1848, precum şi un studiu referitor la situaţia precară a şcoli-lor din Blaj, între 1849-1952. Comemorării din 1885 a execuţiei principalilor exponenţi ai răscoalei de la 1784-1785 îi este dedicat un articol, evenimentul în cauză fiind cata-logat de către autor drept „impresionantul moment de colaborare a celor două biserici” (p.10). În economia lucrării, debutului seco-lului XX îi sunt dedicate două articole. Pri-mul [intitulat „Începuturile Bisericii Greco-Catolice în Statele Unite ale Americii susţi-nute de emigranţii români ortodocşi. Rolul lui Epaminonda Lucaciu (1905-1909)”] realizează o incursiune amplă în culisele

numirii fiului lui Vasile Lucaciu „ca misio-nar pentru românii greco-catolici din Ame-rica” (p.206). În fine, ultimul articol [„Efor-turile lui Onisifor Ghibu pentru Unirea confesională (1918-1923)”] aduce în circu-itul istoriografic patru documente referi-toare la strădaniile lui Onisifor Ghibu, Victor Moldovan şi Vasile Goldiş, în direcţia „unirii confesionale” (p.212). Astfel, autorul redă în paginile lucrării două dintre articolele semnate în anul 1923 de către Onisifor Ghibu („Ultima etapă a unirii românilor: Unitatea religioasă” şi „Un pas înainte în chestia unirei religioase a tuturor româ-nilor”), un articol elaborat, în cursul acelu-iaşi an de către Victor Moldovan („Unirea religioasă prin plebiscit”) şi un interviu cu Vasile Goldiş. În chip de concluzie, putem afirma fap-tul că scopurile declarate ale autorului, încă din argumentul lucrării, au fost atin-se, cele 16 articole fiind ordonate într-o manieră judicioasă şi logică. De altfel, con-siderăm că lucrarea în cauză se adresea-ză nu doar specialiştilor ce studiază feno-menul supus reflecţiei autorului, ci şi publi-cului larg, consumator de istorie.

MIHAI CROITOR Gelu Neamţu, Documente pentru viitorime privind genocidul antiromânesc

din Transilvania: 1848-1849, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009 Cartea Documente pentru viitorime pri-vind genocidul antiromânesc din Transilvania: 1848-1849, al cărei autor este istoricul Gelu Neamţu, exprimă din multitudinea de faţete ale revoluţiei de la 1848-1849 dimensiunea violenţelor dintre români şi maghiari. Lucrarea, apărută la Editura Argonaut din Cluj-Napoca, în anul 2009, are nu mai puţin de 300 de pagini. Trebuie remarcat

că, deloc întâmplător, ţinând cont de menirea pe care autorul doreşte să o confere cărţii, aceasta a văzut lumina tiparului în cadrul Seriei „Istorie. Documente. Mărturii”, fiind structurată pe trei capitole sugestive din această perspectivă: capitolul I „Expediţia de represiune a maiorului Gál împotriva revoluţionarilor români din comitatul Arad şi Zarand”; capitolul II „Eroii şi martirii ro-

BOOK REVIEWS

109

mâni din părţile Aradului şi Bihorului la 1848” şi ultimul capitol „Cores-pondenţa lui Artemiu Publiu Alexi cu George Bariţiu şi «Din pomel-nicul martirilor români de la 1848-1849»”. Cele trei capitole fiind pre-cedate de o parte con-struită ca „Argument” şi de un consistent şi bine-venit studiu introductiv. Într-o manieră ele-gantă, autorul îşi prezin-tă lucrarea cititorilor ca fiind „o carte de ştiinţă şi nu una de literatură” (p. 9). Avem de-a face, într-adevăr, cu o lucra-re realizată prin apelul la documente, fie că vorbim de cele edite sau de cele inedite pe care istoricul Gelu Neamţu le utilizează pentru a-şi susţine punctul de vedere. Din această perspectivă, volumul Documente pentru viitorime privind genocidul antiromâ-nesc din Transilvania: 1848-1849, ne apare ca fiind rezultatul unei documentări ce a presupus o analiză şi selecţie anevoioasă şi de durată a materialului arhivistic existent. Într-o lume tot mai puţin atentă la de-taliile trecutului, preocupată mai degrabă de prezent şi poate de viitor, se remarcă com-paraţia metaforică şi în acelaşi timp mărtu-risirea autorului referitoare la carte: „eu o văd totuşi ca pe o fiinţă vie care pulsează de informaţii şi care poartă în sine un mesaj, vrea să explice, să lămurească, să convingă” (p. 9). Prin urmare, motivaţia celui care a alcătuit acest volum a fost de a-i îndemna atât pe oamenii prezentului cât şi pe cei ai viitorului să citească şi să analizeze acele aspecte, mai puţin cunoscute, ale revoluţiei de la 1848-1849. În acest sens, capitolul I cuprinde o serie de documente referitoare la „expediţia de represiune” (p. 63) - după

cum o numeşte autorul - a maiorului Gál László în comitatele Arad şi Za-rand. Se pare o campanie dură şi „una dintre grele-le înfrângeri ale români-lor” (p. 63). În capitolul al II-lea, cel mai vast de altfel, se doreşte o contu-rare cât mai realistă şi completă asupra situaţiei „eroilor şi martirilor ro-mâni din părţile Aradului şi Bihorului” (p. 135) la nivelul anului 1848 şi în fine, ultimul capitol cu-prinde republicarea „Po-melnicului” lui Artemiu Publiu Alexi cu actualizarea, însă, a numelor de localităţi „ceea ce îi ridică substanţial valoarea”, după cum precizează autorul (p. 225), dar şi corespondenţa acestuia cu George Bariţiu, din intervalul cronologic 1870-1881. După cum însuşi autorul afirma la pagi-na 59: „Revoluţia de la 1848-1849 din Trans-ilvania a fost pentru români şi unguri o lecţie severă cu multe învăţăminte”, iar „toţi cei care uită lecţiile istoriei sunt condamnaţi să le retrăiască”, lucrarea îndeamnă, fără îndoia-lă, la o lectură atentă din partea cititorului a textelor documentelor prezente pe parcursul celor trei capitole, lectură facilitată însă, de explicaţiile consistente oferite de istoricul Gelu Neamţu în deschiderea fiecărui capitol. Volumul Documente pentru viitorime privind genocidul antiromânesc din Transil-vania: 1848-1849 vine astfel să completeze segmentul istoriografic dedicat revoluţiei de la 1848-1849, oferind publicului cititor o altă grilă de analiză asupra acţiunilor represive, mai puţin cunoscute, pe care această revolu-ţie le-a declanşat.

SANDA BORȘA

BOOK REVIEWS

110

Ovidiu Pecican, Pâlnia şi Burduful: teorie şi practică în istoriografie: texte escortă, articole şi polemici, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011 Într-o istoriografie românească spoliată, pe nedrept, de contribuţii fundamentale referitoare la teoria şi practica isto-ricului, lucrarea profe-sorului Ovidiu Pecican se constituie într-un de-mers ştiinţific, menit a umple un vid istoriografic. Răspunzând unei nevoi puternic resimţite în rân-dul istoricilor (dar nu numai!) Pâlnia şi Burdu-

ful: teorie şi practică în istoriografie: texte escortă, articole şi polemici repre-zintă o primă întreprin-dere istoriografică româ-nească, ce realizează, atât pentru specia-lişti, cât şi pentru publicul larg, o amplă incursiune în tainele meseriei de istoric. Uzând de vasta sa experienţă profesională, autorul ne propune un fascinant periplu printre metodele şi modelele de aborda-re a tenebrelor trecutului (adesea absconse şi greu de descifrat), încercând permanent realizarea unei familiarizări a cititorului cu meseria (sau poate vocaţia) de istoric. În această ordine de idei, nu considerăm drept hazardată recurgerea la un compa-ratism cu lucrările semnate de Marc Bloch (The Historian’s Craft, Manchester Univer-sity Press, Manchester, 1992) sau John Lewis Gaddis (The Landscape of History: how historians map the past, Oxford Uni-versity Press, New York, 2002), ei înşişi uzând de vasta lor expertiză pentru a ela-bora lucrări menite a elucida avantajele, dar şi condiţionările istoricilor aflaţi „în exerciţiul funcţiunii”.

Structurată judicios în două părţi („Context, programe, receptare” şi „Autoritatea istoricilor – foileton de critică istorio-grafică”), lucrarea este al-cătuită dintr-o serie de articole publicate de au-tor pe parcursul ultimi-lor douăzeci de ani. Re-marcăm acribia cu care profesorul Ovidiu Pecican a creat din multiplele sale luări de poziţie din pe-rioada post-decembristă, un tot unitar, în care di-feritele reflecţii pe margi-nea teoriei şi practicii is-toricului (incluse într-o serie de articole, eseuri şi prefeţe) se îmbi-nă armonios cu spiritul critic – prezent în articolele polemice – realizându-se, astfel, un sincretism, demn de invidiat, între teo-ria istoriei şi practica istoriografică. Peregrinările istoriografice îl poartă pe cititor de la elementele caracteristice producţiei istoriografice paşoptiste, la cele ulterioare anului 1918, acestea finalizân-du-se brusc la sfârşitul anului 1947, ce mar-chează debutul asaltului ideologic asupra istoriei. Astfel, dacă Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu au scris „cu măiestrie pagini remarcabile”, odată cu Bogdan P. Hasdeu şi Nicolae Iorga „prestigiul scrisului istoric a fost ridicat la înălţimi considerabile” (p.13), pentru ca după 1919, pe fondul contestării sistemului de tratate de la Versailles – în ciuda diversităţii promovate de către Ghe-orghe Brătianu, Petre P. Panaitescu sau Constantin C. Giurescu – istoriografia româ-nească să rămână tributară unor teme recu-

BOOK REVIEWS

111

rente precum „lupta faţă de dominaţia stră-ină, idealul unităţii naţionale, romanitatea românilor ş.a.” (p.14). Anul 1948, însă, mar-chează sfârşitul inexorabil al vechii tradiţii istoriografice, istoria fiind indisolubil legată de politic, răspunzând unor comandamen-te ideologice emise de centru. Achiesăm la opinia exprimată de autor vis-a-vis de recu-perarea de către istoriografia comunistă – în cursul deceniului şase al secolului trecut – a vechiului „model interpretativ, cel interbe-lic: naţionalist şi paseist-conservator” (p.15), pe fondul divergenţelor româno-sovietice, ce se conturează în această perioadă. Autorul scrutează şi istoriografia post-decembristă, caracterizată uneori de remi-niscenţe, obsesii, manifestate prin predi-lecţia pentru anumite teme sau modele de interpretare. Descrierea modului în care manualul de istorie (publicat în anul 1999 la editura Sigma) a fost receptat, îi prileju-ieşte profesorului Ovidiu Pecican posibi-litatea de a recurge la o amplă şi atentă analiză a „publicului istoriografic” (p.24). Însă lucrarea ce face obiectul recenziei noastre, conţine şi valoroase contribuţii cu privire la spinoasa problemă a obiectivi-tăţii în istorie. Autorul nu acceptă „Adevă-rul”, ci „Adevărurile”, nu se lasă intimidat de pluralitatea de opinii, atât timp cât aces-tea sunt consecinţa firească a respectării deontologiei profesionale, a „onestităţii intelectuale şi a moralităţii nemanipulative” (p.17). Astfel, este enunţată ideea aban-donării maniheismului istoriografic, ce punea accentul pe distingerea între alb şi negru, fără a lua în calcul faptul că între cele două extreme interpretative există mii şi mii de nuanţe de gri. Încercarea de descifrare a menirii istoricului, constituie un alt aspect inovativ al lucrării, fiind adu-se în discuţie condiţionările la care este supus acesta, de la infima sa existenţă „pe scara cronologiei universale” (p.16), la

propria sa educaţie şi capacitate de cu-noaştere. Or tocmai aceste condiţionări umane au condus la constante redimen-sionări ale discursului istoriografic, ex-ponenţială din această perspectivă fiind analiza unor curente de gândire, ce şi-au pus, invariabil, amprenta asupra scrisului istoric (bunăoară, romantismul sau pozi-tivismul). Secţiunea dedicată articolelor polemice ne oferă o mostră sugestivă a dezbaterilor istoriografice, ce jalonează dialogul istoricilor. Pe parcursul acestora asistăm la o construcţie argumentativă (autorul ilustrând luările de poziţie ale preopinenţilor săi), dar şi la de-construcţie argumentativă (menită a demonta argu-mentele invocate de către preopinenţi). În manieră conclusivă, putem afir-ma, cu încredere, faptul că lucrarea Pâl-nia şi Burduful: teorie şi practică în istori-ografie: texte escortă, articole şi polemici se dovedeşte a fi o fascinantă incursiune într-o lume, nu mai puţin fascinantă, a istoricului şi a istoriei.

MIHAI CROITOR

BOOK REVIEWS

112

Ovidiu Pecican, Avalon: întâmpinări istoriografice, Editura CA Publishing, Cluj-Napoca, 2011.

Cartea Avalon: întâmpinări istorio-grafice, scrisă de cunoscutul profesor şi istoric clujean Ovidiu Pecican, apare în peisajul istoriografic românesc ca o nou-tate, ca fiind „altceva”, este un alt mod de a scrie şi în special de a scrie istorie, care atrage şi impresionează numaidecât citito-rul. Acest lucru poate fi observat încă din partea de început a lucrării, când autorul evită folosirea omniprezentelor formule „Introducere”, „Studiu introductiv”, „Argu-ment”, astfel că lucrarea debutează cu aşa-numita „Intrare”. Scriitorul Ovidiu Pecican explică în-că din debutul cărţii motivaţia alegerii titlu-lui: „Avalon”, fiind „o insulă din legenda arthuriană, faimoasă pentru merele ei frumoase”, menţionată încă din 1136 în relatarea lui Geoffrey of Monmouth, Histo-ria Regum Britanniae, ca locul unde regele Arthur „a fost luat” pentru a se reface de

pe urma bătăliei de la Camlann (p. 12). Prin urmare, lucrarea Avalon: întâmpinări istoriografice, poate fi pentru publicul cititor locul în care are posibilitatea să se retragă în vederea lecturării unor intere-sante şi inovative judecăţi de valoare, în care îşi poate reface starea spirituală şi intelectuală. Lucrarea, apărută în condiţii grafice extraordinare în anul 2011 la Editura CA Publishing, are 277 pagini şi este struc-turată în două părţi: „Abordări” şi „Acasă, altfel”. Faptul că Ovidiu Pecican face parte din tagma selectă şi restrânsă a autorilor erudiţi o dovedesc atât conţinutul cât şi titlurile prezente în cuprinsul lucrării. Pentru tipologia lor, redăm câteva exemple în acest sens: „Evaluarea civilizaţiilor”, „Gnosticism şi politică”, „Apologia istoriei recente”, „Ego-istoria ca aventură etică”, „Imaginar şi actualitate”, „Zborul în timp al conceptelor”, „Liberalism şi militantism”, „Amnezii sau atitudini istoriografice”, „De-ceniile amnezice”, „Xiloglosia româneas-că”, „Convertirea prestigiului personal în portretistică?” etc. Pentru a desluşi pe deplin tainele aces-tei cărţi, e necesară o analiză de profun-zime a mărturisirii autorului: „Nu este posibil să fii un bun istoric dacă nu îţi exersezi capacitatea de înţelegere a tre-cutului pornind de la lecturi asidue, în-treprinse cu spirit critic, în permanenţă” (p. 11). Bunăoară, considerăm că această frază ar trebui avută în vedere de orice individ care doreşte să pătrundă pe teri-toriul scrisului istoric. Structura lucrării îi prilejuieşte au-torului, parafrazându-i pe Timothy Garton Ash (Istoria prezentului: eseuri, schiţe şi relatări din Europa anilor '90, Iaşi, Polirom,

BOOK REVIEWS

113

2002) şi Jean-François Soulet (Istoria ime-diată, Bucureşti, Corint, 2000), reflecţii pe marginea istoriei prezentului/imediate şi nu numai. Astfel, profesorul Ovidiu Pecican realizează excelente analize pe seama unor lucrări scrise de autori ro-mâni sau străini, asupra unor problema-tici complexe şi foarte diverse ale istoriei şi culturii locale (vezi în acest sens reflecţiile autorului asupra lucrărilor: Felician Pop, Robert Lászlo, Istoria secretă a Sătmarului, Satu Mare, Ed. Citadela, 2010; Cartea co-moară: Cluj, Cluj, Ed. Projectograf, 2010 - lucrare apărută după un concept aparţi-nând lui Balázs Zágoni, redactorul versiunii româneşti fiind Vlad Ţoca), dar şi naţionale [a se vedea atenta analiză realizată asupra cărţilor: Lavinia Betea (coord.), 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Iaşi, Polirom, 2009; Vladimir Tismăneanu, Marc Morjé

Howard şi Rudra Sil, Ordinea mondială după leninism, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2009] sau a altor popoare [vezi în acest sens apre-cierile autorului asupra lucrărilor: Marius Jucan (coord.), America, azi. Studii de ameri-canistică, Cluj-Napoca, Ed. Tribuna, 2010; Lucian Boia, Tragedia Germaniei. 1914-1945, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2010]. Scrisă cu măiestrie şi rafinament, car-tea Avalon: întâmpinări istoriografice, al cărei autor este Ovidiu Pecican aduce, fără îndo-ială, cititorului contemporan şi celui din viitor, informaţii extrem de utile în vederea alegerii lecturilor sale, iar în acelaşi timp elaborează reperele unei analize pertinen-te şi bine structurate asupra produselor istoriografice existente.

SANDA BORȘA Marian Petcu (coordonator), Cenzura în spaţiul cultural românesc, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2007

Cenzura în spaţiul cultural românesc urmează linia preocupărilor ştiinţifice ante-rioare ale coordonatorului volumului, Marian Petcu. Acesta a reuşit să adune în lucrarea de faţă analizele realizate de pais-prezece cercetători consacraţi, care cuprind aspecte ale cenzurii în provincii româneşti, în perioade istorice distincte. Cartea reuneşte studiile care definesc aria diversă a preocupărilor autorilor: cen-zura presei sau a fotografiei de presă, a cărţilor şi editurilor, a cinematografiei sau a corespondenţei poştale. Unele texte îşi restrâng aria de analiză pe anumite teri-torii istorice: cenzura pe întreg teritoriul României (Marian Petcu), în Basarabia (Maria Danilov şi Ana-Maria Plămădeală), în Transilvania (Mircea Popa şi Ion Zainea), în Dobrogea (Aurelia Lăpuşan). Altele, abor-

BOOK REVIEWS

114

dează perioade de timp dintre cele mai diversificate, care coboară până în zorii istoriei moderne şi urcă pe firul timpului până în zilele noastre. Dincolo de aceste aspecte care ţin de prezentarea sferelor de interes ale celor paisprezece co-autori, cartea cuprinde o veritabilă expunere sinte-tică a interdicţiilor impuse actului de crea-ţie de către autorităţi politice, religioase, civile sau militare, reuşind creionarea unui veritabil portret al cenzurii în spaţiul cul-tural românesc. Volumul de faţă a fost lansat în 2005 la Editura Comunicare.ro din Bucureşti şi cu-prinde un număr de 429 de pagini de texte şi documente. Cartea este deschisă de două studii ale coordonatorului volumului, Marian Petcu, care propun sub formula „meta-morfozelor indezirabilului” o extindere a problematicii cenzurii în România. Fără să abordeze subiecte identice, unele teme se completează cu altele de o manieră fericită. Este cazul textelor „Cen-zura în Basarabia. Contextul imperial şi specificul local (1812 – 1918)”, semnat de Maria Danilov, şi „Arta şi cenzura în Mol-dova sovietică”, al Anei-Maria Plămădea-lă. Prima analiză este structurată în două mari componente, cenzura sinodală şi cen-zura civilă, şi surprinde influenţa Impe-riului Rus şi a Sinodului Bisericii Ortodo-xe Ruse asupra producţiei de carte, bise-ricească sau laică. Cea de-a doua tratează cenzura de factură comunistă în Republica Socialistă Sovietică Moldova începând cu 1945 şi până după jumătatea deceniului opt al secolului al XX-lea. Într-un alt registru se înscrie textul lui Ilie Rad, „Aspecte ale cenzurii litera-re”, dedicat exclusiv controlului de factură comunistă. Ceea ce trebuie să reţină aten-ţia cititorilor este culegerea de definiţii ale cenzurii, de la unele de natură lexico-logică, până la altele care ţin de spectrul tehnic, care explică „fenomenul de inter-zicere sau de falsificare a liberei expresii

a gândului şi a simţămintelor”, aşa cum o face Ştefan Augustin Doinaş, citat de Ilie Rad. Cenzura poeziei este un alt aspect care merită consemnat, mai ales pentru calitatea analizei propuse de autor. Astfel, cititorul poate să descopere că limbajul poeziei aflat sub lupa cenzorilor s-a rafinat, metafora, simbolul şi limbajul ambivalent căpătând forţă de expresie. Autorul evocă prin mărtu-riile făcute după 1990 de Ştefan Augustin Doinaş sau Ana Blandiana, felul în care poeţii şi scriitorii reuşeau să păcălească cenzorii, dar şi complicitatea născută între ei. Studiul Gabrielei Sandu, „Cenzura fo-tografiei de presă”, aduce în atenţie o temă asupra căreia prea puţini cercetători şi-au îndreptat atenţia: controlul imaginilor în presă. După un scurt istoric al cenzurii de fotografie în lume, autoarea se referă pe larg la falsificarea adevărului din ima-gini în România comunistă. Aflăm că în presă, controlul a funcţionat în două direc-ţii: al fotografiilor tematice, care surprin-deau aspecte pozitive ale vieţii politice sau sociale, şi al fotografiilor oficiale care sur-prindeau activitatea lui Nicolae Ceauşescu şi a liderilor Partidului Comunist. Textul Gabrielei Sandu se bazează exclusiv pe experienţa personală, rezultată dintr-o expe-rienţă de 18 ani ca jurnalist la agenţia de presă Agerpres în perioada comunistă. Cenzura în spaţiul cultural românesc se dovedeşte a fi un volum de studii care pune mare preţ pe substratul factual al cenzurii, corelat abil cu mărturiile documentaristice, adunate din arhive civile sau militare din Bucureşti, Viena, Moscova, Budapesta, Chi-şinău, Odessa, potrivit lui Marian Petcu. Sub aspect teoretic, cartea oferă un ex-celent material documentar, util atât cerce-tătorilor, dar şi jurnaliştilor sau pasionaţilor de istorie, literatură sau artă, propunând o perspectivă completă şi complexă asupra unui fenomen care a preocupat şi continuă să capteze atenţia publicului.

EMILIA ȘERCAN

BOOK REVIEWS

115

Marian Petcu (coordonator), Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, prefaţă de Mihai Coman, Editura Polirom, Iaşi, 1999 Puterea şi cultura. O

istorie a cenzurii, scrisă de Marian Petcu, este o carte care analizează cenzura ca atribut al Puterii, indi-ferent de forma de mani-festare a entităţii de con-trol: religioasă, politică, militară sau administrati-vă. Abordată din perspec-tivă istorică şi culturală, lucrarea de faţă prezintă reglementările care au vizat sistemele de comunicare în masă în şapte ţări din Eu-ropa (Anglia, Franţa, Ger-mania, Austria, Italia, Spania şi Rusia), în Statele Unite ale Americii şi în România. Organizată în trei mari capitole, în care sunt prezentate aspecte generale ale cenzurii, modalităţile de manifestare ale controlului în opt ţări şi regimul cenzurii în România, cartea a apărut în 1999, la Editura Polirom din Iaşi, cu număr de 213 pagini. În capitolul de deschidere, intitulat „Cenzori, cenzuri, cenzuraţi”, autorul schi-ţează un cadru general al tipurilor de con-trol care au acţionat asupra sistemelor de comunicare, indiferent de forma luată de acestea în timp, de la cărţi, la ziare, radio, cinematografie sau televiziune. Marian Petcu propune şi o definiţie a cenzurii, una dintre cele mai complete oferite publicului de un scriitor român: „Cenzura este actul oricărei entităţi poli-tice, religioase, militare ori administrati-ve de a condiţiona exprimarea/difuzarea de informaţii, opinii, idei, în sens mai larg, creaţii intelectuale, pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcţie de valorile pe care aceasta înţelege să le pro-tejeze la un moment dat”. În mod firesc,

procedeul conceptual este urmat de o clasificare şi o detaliere a formelor de cenzură: cenzura impusă de protejarea unor infor-maţii secrete, cenzura pre-ventivă, cenzura a poste-riori, cenzura externă, cen-zura internă, cenzura eco-nomică, controlul accesu-lui la profesie şi cenzura „populară”. Cel de-al doilea capi-tol, „Ipostaze ale cenzu-rii”, radiografiază cenzu-ra din punct de vedere istoric în diferite ţări ale Europei şi în Statele Unite ale Americii. Studiul pre-zentat de Marian Petcu arată că în Euro-pa primele forme de verificare au fost de factură religioasă. Capii Bisericii au impus un control strict asupra scrierilor şi învă-ţământului, care, spre exemplu, pe teri-toriul actualului regat britanic, al Franţei sau al actualei Germanii, erau privilegiul exclusiv al teologilor. Evoluţia formelor de organizare socială şi diminuarea rolului Bisericii în controlul statelor, a prefigurat ascensiunea cenzurii politice şi militare în Europa. Ultimul capitol, „Regimul cenzurii în România”, reprezintă cea mai importantă dintre preocupările autorului în sfera ştiin-ţifică, şi anume controlul sistemelor de co-municare în masă, în România. Diviziunea, căreia îi dedică mai bine de o jumătate din întreaga carte, se remarcă prin abunden-ţa de informaţii despre cenzură începând cu anul 1646 şi până în zilele noastre. Ca şi în alte ţări din Europa, şi în România sis-temul de control a fost creat de Biserică şi girat de Putere, cele două planuri conto-pindu-se sau distanţându-se în timp.

BOOK REVIEWS

116

Valoarea lucrării este cu atât mai în-semnată cu cât prezintă mai multe pasaje legislative care reglementau actul de cen-zură în 1833, 1858 sau 1917, dar şi alte dovezi arhivistice insolite. Având la bază o bogată bibliografie dedicată tematicii controlului exercitat de Putere asupra pre-sei şi literaturii şi o documentare riguros structurată, capitolul reprezintă o adevă-rată incursiune în viaţa culturală a Româ-niei. Dramele trăite de intelectualii români care şi-au văzut creaţiile interzise, străpung paginile cărţii într-o prezentare cronolo-gică, care analizează nu mai puţin de patru secole. Cele mai captivante episoade sunt ce-le care surprind exercitarea cenzurii co-muniste, modelele şi tehnicile aplicate de aceasta. Mecanismele instituţionale, siste-mele procedurale şi schemele metodolo-gice prin care puterea comunistă şi-a asi-gurat controlul conţinutului informaţii-lor, atât cele de natură ideologică, cât şi

cele din zona artistică, a faptului divers şi chiar a divertismentului, sunt prezentate cu detaşarea cercetătorului preocupat de analiza faptului istoric şi mai puţin de ju-decarea lor. Un aspect care merită să reţină atenţia cititorului se referă la instituirea controlului nu doar asupra presei, ci şi a activităţii editoriale, ajuns la apogeu în anul 1948, când toate editurile, tipografi-ile şi fabricile de hârtie au fost naţionali-zate. Informaţiile prezintă maniera în care mii de titluri de carte au fost interzise, iar sute de autori au fost epuraţi. Cartea lui Marian Petcu are marele merit de a reuni în interiorul aceloraşi co-perţi un excelent material documentar, atent structurat, care ne ajută să înţele-gem originile controlului, evoluţia aces-tuia şi relaţia dintre putere şi presă nu numai în România, ci şi în diferite părţi ale lumii. EMILIA ȘERCAN

Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2011 Cu volumul Martei Petreu Cioran sau un trecut deocheat ne aflăm în faţa unei re-re-editări şi faptul trebuie subliniat ca atare. Dând curs unor preocupări strin-gente în epocă, cartea a apărut întâia dată în 1999 sub titlul Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României, benefici-ind de o primă re-editare în 2004 şi de o variantă în limba engleza, publicată în SUA, în 2005. Ediţia de faţă, purtând un titlu uşor schimbat, are un statut privile-giat, deschizând, alături de alte două vo-lume (antologia de poezie Apocalipsa după Marta şi debutul în proză al autoarei, Acasă, pe câmpia Armaghedonului), seria de autor a Editurii Polirom dedicată Martei Petreu.

BOOK REVIEWS

117

Fără putinţă de tăgadă, generaţia cul-turală interbelică s-a aflat în prim-planul atenţiei din primii ani ‘90 în presa şi eseis-tica românească, producând emulaţie de idei şi, nu de puţine ori, fertile controverse. Un subiect precum trecutul „deocheat” al unui dintre „corifeii” culturali interbelici precum Emil Cioran nu putea trece neob-servat şi fără a lăsa urme. Apărută relativ târziu, spre sfârşitul deceniului, după un susţinut şi mărturisit efort de documenta-re, cartea Martei Petreu a intrat pieptiş şi curajos în miezul unui subiect cu mare potenţial exploziv. A rezultat un volum de ţinută şi acurateţe documentară care, fără a face „linişte” în agora, a devenit studiu de referinţă şi a deschis principalele căi anali-tice asupra subiectului. Faptul de-a fi rămas în atenţia editorială (şi deci a publicului) chiar şi după atâţia ani dovedeşte atât inspi-raţia în alegerea temei şi justeţea tratării ei, cât şi reverberaţia unor atitudini intelectua-le cu răsfrângeri până în zilele noastre. Oda-tă cu asta, intră în discuţie inevitabil actuali-tatea operei cioraniene, care a rămas inepu-izabilă, în întregul ei, poate prin originalita-tea meditaţiei, prin cultivarea paradoxului sau prin contaminare stilistică. Cartea Mar-tei Petreu despre implicarea politică vinova-tă a lui Cioran rămâne ea însăşi actuală prin atingerea, în registru grav, a unei teme ră-mase nedezlegate în societatea românească şi anume aceea a angajării intelectualilor. Aici, cu siguranţă, nu s-a spus ultimul cu-vânt. Studiul eseistei clujene nu poate fi co-mentat ca şi cum ar fi apărut ieri, acesta având deja un traseu şi o istorie a receptă-rii. Însă nici nu poate fi ocolită, pornind de la întrebarea cum a fost posibil, sublinierea principalei forţe de atracţie a cărţii ce sur-prinde pe tânărul Cioran ataşat activ extre-mei drepte, gravitând febril în jurul unor oameni şi a unor idei infirmaţi de istorie. Este trecutul lui deocheat, cum îl numeşte autoarea, cu o durată relativ scurtă (opt

ani), aşa cum este el reflectat în uimitorul volum Schimbarea la faţă a României (1936) şi cum rezultă dintr-o serie de articole poli-tice din presa vremii, din jurnale sau scri-sori, o bucată de viaţă ca o experienţă unică şi irepetabilă, renegată dramatic de Cioran însuşi. De asemenea, nu pot fi ignorate linii-lor de forţă ale exegezei bine sesizate încă de la apariţie, devenite adevărate mărci în analizarea fascistoidului Cioran. Acestea pri-vesc raportarea specială a filosofului român la Legiune şi la ideologia legionară, analiza bine documentată a Schimbării la faţă a Ro-mâniei (carte despre care autoarea spune că reprezintă filosofia istoriei, filosofia culturii şi filosofia politică ale lui Cioran), influenţele spengleriene şi lovinesciene din această pe-rioadă, amestecul de fascism şi comunism din reflecţiile sale despre România, xenofo-bia particulară a gânditorului român, în sfâr-şit, consideraţiile despre Cioran „profet” al totalitarismului românesc şi despre Cioran „sofistul” de mai târziu, efect al „deochiului” blestemat din perioada analizată. În pofida acestor merite incontestabile, de pionierat, ale autoarei, chiar recunoscân-du-se soliditatea documentării, cartea n-a fost scutită de întâmpinări potrivnice, unele bătându-se cap în cap. În principiu, unii, adepţi exaltaţi ai generaţiei intelectualiste interbelice, şi-ar fi dorit un Cioran intangibil, cruţat pentru erorile tinereţii, şi obnubilarea, eventuală, a operei compromiţătoare. Alţii, dimpotrivă, au descoperit în abordarea abruptă, deschisă, lipsită de prejudecăţi a acestei teme fierbinţi un demers justificativ, de edulcorare, de îmblânzire a unui trecut blamabil, ruşinos pentru autor. Învingător în această dispută pro sau contra cioraniană e numai autoarea care, aproape imperturbabil, cu un ochi în documente şi cu unul vizionar, îşi continuă incursiunile exegetice dorite. De fapt, aşa cum a subliniat şi Marta Petreu, dar şi unii comentatori, Cioran sau un trecut deocheat nu este o demonstraţie de tip pro sau contra, cât mai degrabă un demers de

BOOK REVIEWS

118

separare „chirurgicală” a unei părţi a operei cioraniene, considerate malignă, de restul corpului creaţiei pentru a asigura „puritatea filosofică” a acesteia şi a evita suspiciunea contaminării cu „idei legionar-bolşevice, revoluţionar-totalitare, colectivist-antidemo-cratice” a întregii opere. Întemeiat sau nu, autoarea reproşează a nu fi fost înţeleasă tocmai în intenţia fundamentală a acestui demers, ceea ce ei i se părea limpede de la bun început. Mai mult de atât, ca un bruiaj continuu al receptării cărţii, apar diverse note ale unui „subton de scuză” care ar circula prin carte. Și pentru că socotesc că, indiferent de neutralitatea autorului şi înălţimea ştiin-ţifică a unui studiu, e greu sau imposibil a nu găsi diverse „subtonuri” ale subiec-tivităţii auctoriale, voi încheia recenzia în aceşti termeni. Mi se pare mai mult decât evident că Marta Petreu n-a vrut să scuze nici legionarismul trecându-l prin filtrul Cioran, şi nici pe Cioran trecut vremelnic prin filtrul extremismului. Dimpotrivă, acolo unde e cazul, delimitările sunt severe, neîndoielnice. Apoi, autoarea n-a încercat nici să salveze în vreun fel „opera politi-că” a lui Cioran, dar nici s-o îngroape defi-nitiv, la întuneric, sub o pecete a blamu-lui veşnic. Dimpotrivă, aceasta a fost pur

şi simplu scoasă la lumină, analizată în premieră cu ochiul cunoscătorului şi pusă la locul ei în concernul timpului şi al gene-raţiei sale. Cioran nu iese mai bun din această analiză, dar nici mai rău, poate unul mai specific şi mai bine conturat, în cele bune şi în cele rele. Autoarea crede cu sinceritate şi tărie în ruptura existen-ţială şi ideatică a lui Cioran, în dreptul la căinţă şi transfigurare, astfel încât îşi per-mite să fie necruţătoare sau mai blândă, în funcţie de situaţie. Dacă ar fi să găsim „subtonuri” în cartea Martei Petreu, acestea cred că ar fi altele. Unul ar fi de împărtăşire a unui filon ardelenesc în gândirea lui Cioran, de juste-ţe a diagnosticării, în multe privinţe, a stării României de ieri şi dintotdeauna. Un alt subton este cel de compătimire pentru nelinişte, boală, suferinţă şi „greul de a fi om”, prezente în meditaţia cioraniană. Nu în ultimul rând, ar fi vorba despre compatibilitate şi comprehensiune pen-tru formulare şi stil. Peste toate însă cred că este tonul, mărturisit, de iubire de Cioran al Martei Petreu. VIOREL NISTOR

Marta Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, Editura Polirom, Bucureşti, 2011 Nu se poate spune că n-a surprins apari-ţia unui roman în dreptul numelui Marta Petreu. Adesea însă surpriza se însoţeşte cu darul, astfel încât, se poate spune, cel puţin, că Editura Polirom şi scriitoarea în cauză şi-au făcut, în acest an, cadouri reciproce de ţinut minte. Pe de-o parte, cunoscuta editură a găsit de cuviinţă să deschidă seria de autor Marta Petreu, publicând compact trei cărţi

ale acesteia, câtă vreme până acum poeta şi eseista clujeană răspunde pe măsură printr-un roman parcă anume ticluit pentru un astfel de prilej. Până la urmă, pentru cititori contează mai puţin dac-a fost întâmplare, „potriveală” sau cadoriseală, cât apariţia, cel puţin, a unui roman ce tinde să devină reve-laţie, înscris solid în „bătălia” literară pentru acest an şi pentru eternitate.

BOOK REVIEWS

119

Prin ce a surprins ro-manul Acasă, pe Câmpia Armaghedonului? Aşadar, la ce nu se aştepta lumea de la Marta Petreu? Cred că nu se aşteptau, nici cu-noscătorii, nici mai puţin cunoscătorii (exceptându-i desigur pe cei apropiaţi), la un roman din partea celei care profesa cu devo-tament filosofia (istoria filosofiei) ca şi cadru didac-tic, se remarcase pregnant ca poet, o ocupaţie tempo-rar abandonată, după spu-sele însăşi autoarei, şi exce-lase, în ultimii ani, printr-o eseistică la cel mai înalt nivel într-o zonă încinsă a ideologiei politice. Inutil de spus, toate aceste ocupaţii, mari consumatoare de energie, de timp şi nervi, dacă ţinem cont că volumele politice au stârnit apri-ge controverse, beneficiind câteodată de receptări răuvoitoare sau partizane. A mai surprins, de asemenea, schimbarea bruscă de macaz, de la exaltată ideologie politică, la domol realism romanesc, de la îndărăt-nică buchiseală documentară, la memo-rie şi autobiografie, în sfârşit, de la spiri-tualitate urbană, frizând uneori monde-nul, la adâncă psihologie rurală, desprin-să din pământurile Ardealului. Pe unii, nu i-a surprins atât roma-nul, cât tipul de tipul de proză ce a ieşit, mai ales dacă îl raportau la „opera critică şi eseistică a autoarei, centrată raţionalist” (Daniel Cristea-Enache), iar, pe de altă parte, romanul conturându-se „ca o lume autonomă faţă de proiecţiile şi reducţiile intelectuale ale Martei Petreu”. În sfârşit, pentru alţii, cu pretenţii mai mari de pro-funzime, surpriza e şi mai mică şi anume „doar din punctul de vedere al dexterită-ţii în interiorul genului prozastic, nu şi din

unghiul viziunii de fond” (Alex Goldiş), viziune ce consacrează un model chi-rurgical de analiză, auto-analiză şi tratament. Aşteptat sau chiar sur-prinzător, a ieşit un roman în toată puterea cuvântului, trecut deja printr-o serie de filtre analitice sau de în-tâmpinare şi care par a-i consolida destinul şi a în-demna autoarea spre noi experienţe romaneşti. Por-nind de la premisa că nu este carte bună fără cititori, de menţionat că aceasta îşi păstrează potenţialul atât pentru profesionişti, cât şi pentru cei ama-tori sau ocazionali. Pentru cititorul obiş-nuit, romanul se citeşte dintr-o răsuflare, fără a-l lăsa din mâna, ceea ce nu este lucrul puţin pentru aceste timpuri. Ceea ce-l face atrăgător şi cu „lipici” nu cred că este tematica, epica, stilul, pitorescul, ine-ditul sau altele, cât un anume suspans lăuntric în evoluţia şi dezvăluirea perso-najelor principale. Pe de altă parte, for-mula romanescă aleasă a părut de la bun început greu încadrabilă, dezvăluind, în condiţii de valoare recunoscută, un poten-ţial analitic de neignorat. Ceea ce frapează în roman sunt autenticitatea şi prezenţa autobiograficului, acest din urmă aspect fiind de altfel asumat de autoare care îşi revendică însă formula de amalgamare, reasamblare şi imersiune a biograficului în ficţional sau invers. Sunt, de asemenea, de sesizat, formula de roman realist, cu inserturi de realism magic, sau pur şi sim-plu romanul rural, cu timp şi loc bine defi-nite. Nu mai puţin avem de-a face cu un roman de dragoste, ce-i drept filială, a copii-lor faţă de irepetabilii părinţi, aşa imper-fecţi cum sunt ei. În aceeaşi măsură, ar fi vorba despre un roman al familiei, al genea-

BOOK REVIEWS

120

logiei acesteia, sau un roman al Mamei, ce ocupă locul principal în desfăşurarea de forţe. Nu lipseşte nici perspectiva psihanali-tică din povestirea Tabitei (afirmându-se că am avea aici de-a face aici cu Rebreanu plus Freud), dar nici cea religioasă, sugerată încă din titlu. Până la urma, cartea Tabitei nu urmă-reşte Armaghedonul propovăduit de „Stre-jerii lui Iehova”, a căror fantomă bântuie mai ales prin figura tatălui, ci Apocalipsa familiei, provocată de neiubirea dintre pă-rinţi. Într-o naraţiune rememorativă, pusă de la început sub spectrul morţii, este evo-cată istoria de câteva generaţii a familiei, având în centrul figura emblematică a Ma-mei, ţăranca ardeleană mândră, dar neferi-cită, revoltată, dar întoarsă în interior, ambi-

ţioasă, dar resemnată, aflată în conflict cu bărbatul, dar şi cu copiii. O fire contro-versată şi „sucită” ce sugestionează vag o variantă de Moromete-femeie. Trebuie spus că şi aici Marta Petreu mai rupe o con-venţie, aceea a mamei atotiubitoare şi ocro-titoare, căci personajul memorabil întru-chipat de Mica arată şi faţa unei anti-mame, care urăşte şi blestemă. Însă, pentru copii, un tată pradă propriilor slăbiciuni şi o mamă prizonieră eşecului existenţial, dar nici nimic altceva, nu trebuie să-i facă pe părinţi mai puţini iubiţi de către copii lor. E, cred, lecţia principală de iubire ome-nească dată aici de Marta Petreu. VIOREL NISTOR

Mircea Popa, Panoramic jurnalistic: presa de ieri şi de azi, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011 Istoria presei transilvănene are un iti-nerar încurcat, frumos şi fascinant. Mircea Popa a reuşit şi de această dată să apro-fundeze subiectul istoriei acestei zone, după publicarea Istoriei presei româneşti din

Transilvania de la începuturi până în 1918, alături de Valentin Taşcu. Astfel, s-a obţi-nut o continuitate a descoperirii faptelor istorice pe care le-a traversat presa din Transilvania. Panoramic jurnalistic: presa de ieri şi

de azi a fost publicată la editura clujeană Eikon, reunind în paginile sale un bogat patrimoniu jurnalistic transilvănean. Auto-rul reuşeşte să realizeze o prezentare amă-nunţită a publicaţiilor din acea vreme, cu toate temele abordate de acestea: presa şi naţionalitatea, presa locală, presa regio-nală, tipurile de presă, afirmările europene şi americane: modul în care presa din Ro-mânia a relaţionat cu media din alte state

BOOK REVIEWS

121

ale lumii, şi invers, încheind cu un istoric a ceea ce a fost Sindicatul presei române din Ardeal şi Banat. Dacă este să ne amintim de cartea anterioară a lui Mircea Popa, în acest domeniu Istoria presei româneşti din Transil-vania de la începuturi până în 1918, putem parcurge perioada de început a presei transilvănene, 1789-1827, atunci când o serie de publicaţii de renume precum: Gaze-ta Transilvaniei, Tribuna, Familia, Luceafărul au creat mediul general al presei politice şi culturale din Transilvania.

Panoramic jurnalistic: presa de ieri şi de azi este structurată pe cinci capitole şi ne propune o paletă largă a presei scrise, atât cea naţională cât şi internaţională. Toate capitolele au subtilitatea pe care autorul doreşte să o evidenţieze, şi anume rolul pe care presa l-a avut, şi îl are în a răspândi progresul politic, social şi naţional.

Presă şi naţionalitate este titlul pri-mului capitol şi evidenţiază susţinerea cau-zei nobile pe care o aveau jurnaliştii din acea perioadă, dezvoltarea unui sentiment pur de naţionalitate. Dorinţa presei transil-vănene era înlocuirea naţionalismului sen-timental cu unul doctrinar. Cel mai bun exemplu în acest sens este Radu Dragnea, care spunea că opera de artă nu articu-lează superficialitatea, ci esenţa. Pentru a putea duce la bun sfârşit dorinţa acesto-ra, au avut o serie de obiective printre care: formarea unei limbi comune, susţi-nerea masivă a culturii unitare şi în final activismul politic. Toate acestea s-au reali-zat în paginile ziarelor, şi revistelor din pe-rioada respectivă. De exemplu, în anul 1876, datorită revistelor Archivu pentru limbă şi filologie, Foişoarei Telegrafului român, T. Cipariu a reuşit să adopte un alfabet fone-tic pe care Junimea l-a promovat intens în publicaţia Convorbiri literare iar mai apoi a fost preluat de Tribuna şi Familia. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a adus cu el progresul unei naţiuni care s-a concre-

tizat, în percepţia jurnaliştilor literaţi prin intensificarea nivelului cultural în mediul urban şi rural, cu alte cuvinte în toată ţara. Dacă Tribuna din Sibiu milita pentru com-baterea şovinismului printr-o unitate a culturii majoritare cu cea minoritare, perso-nalităţile luminate ale vremii precum: Ioan Slavici, Brote, Diamandi Manole, Iosif Vulcan, G. Bariţiu, T. Cipariu doreau limitarea lup-tei etnice şi stoparea tuturor disensiunilor, tocmai pentru a progresul naţiunii. Slavici dorea nu numai o unitate interetnică din punct de vedere cultural, ci şi una prin care românii să fie interesaţi de a pune în valoa-re folclorul şi literatura junimistă. Aşa ia naştere Biblioteca poporală care reuşeşte să tipărească o serie de cărţi în speranţa dirijării şi creşterii gustului pentru lectu-ră a românilor şi nu numai. Politica joacă un rol important în fie-care stat, în fiecare comunitate, astfel că după războiul de independenţă 1877-1878, a luat naştere Partidul Naţional Român care avea de partea lui ziare precum: Drapelul, Familia, Dreptatea şi altele. În timpurile grele prin care a trecut România, intelec-tualii acestei ţări au ripostat pentru orice formă de totalitarism şi doreau libertate şi egalitate pentru oameni. În ciuda faptului că politica acelei perioadă era mult maghia-rizată, ziarele Transilvaniei propunea în paginile lor interesul politic şi social al maselor prin introducerea votului secret şi egal. Nu putem trece cu vederea o serie de editoriale fascinante ale ţărăniştilor Corneliu Coposu, Constantin Hagea ori Victor Iancu din ziarele Dreptatea, România Mare sau Ardealul. Aceştia atacau regimul totali-tar fascist şi mai târziu pe cel comunist. Capitolul al doilea, cel cu Presa regiona-lă evidenţiază importanţa presei locale din zonele ţării: Sălaj, Maramureş, Valea Jiului, Alba Iulia, Bihor, Cluj sau Turda. Nu este omisă nici presa regională care merge pe un drum bine stabilit, acela de a combate anal-

BOOK REVIEWS

122

fabetismul şi de a educa poporul. Trecând peste acestea, misiunea presei mai consta şi în soluţionarea problemelor specifice zone-lor din care proveneau. Ca şi exemplu, regă-sim în publicaţia Revista catolică din Mara-mureş o invitaţie adresată populaţiei pentru a dezbate diverse probleme culturale, reli-gioase ori politice. Cum zonele erau diferite, şi problemele oamenilor erau diferite, aşa regăsim în paginile ziarelor din Valea Jiului, Graiul muncitorimii, Gazeta Jiului, Montanis-tică şi Metalurgie un interes pentru munci-torii din mine. Chiar dacă ziarele mai sus menţionate au apărut în perioada interbeli-că, pe lângă informaţiile de ordin cultural, mai ofereau cititorului şi diverse alte infor-maţii. Un alt capitol al cărţii, cel care cuprinde Categoriile de presă ne dezvăluie şi alte do-menii abordate de gazetari: sportul, cinema-tografia, teatrul, manipularea presei, satira şi umorul. Sportul, ca şi astăzi a ocupat un rol important în paginile gazetelor, astfel că exemplele în acest sens sunt foarte multe. Camil Petrescu a fost cel care a reuşit să redacteze pentru prima dată o revistă de Footbal, în 1937. Ca şi colaboratori la alte reviste sportive au fost şi binecunoscuţii Ionel Teodoreanu, Neagu Rădulescu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi şi Liviu Rebreanu. Feminismul şi-a regăsit şi el locul în paginile ziarelor Dochia, Drepturile femeii cu susţi-nere din partea Elenei Ghica, Adelei Xenopol ori Eugeniei Ianculescu. Cinefilii au putut citi articole despre cinematografie dar şi despre teatru, iar persoanele cu simţul umorilui mai dezvoltat au putut zâmbi răsfoind pagi-nile din Priculiciu, Tutti-frutti sau Strigoiul.

Deschideri europene si americane este titlul unui alt capitol al cărţii, unde regăsim o fuziune între cultura română şi cea a altor state precum: Franţa, Spania, Germania,

Italia, Japonia sau Statele Unite ale Ameri-cii. Printre publicaţiile care s-au bucurat de un real succes amintesc: La Roumanie, Gallia, Blätter für Geist, Revista Hispanica, Româ-nul, Revista româno-americană. Ultimul capitol, dar nu cel din urmă este cel al „Sindicatului presei române din Ardeal şi Banat”. Din punct de vedere legal, acest s-a înfiinţat la Arad, în 1909, sub conducerea lui Octavian Goga ca şi preşe-dinte, Sever Bocu – vicepreşedinte şi Iosif Șchiopu ca secretar. Înfiinţarea acestui sin-dicat s-a datorat necesităţii unei relaţii mai bune între presa românească cu cea străi-nă şi o mai mare independenţă a presei faţă de politică. Ca şi repere foarte impor-tante în activitatea acestui sindicat amin-tesc redactarea şi publicarea a două alma-nahuri, în 1926 şi 1928, puncte de referin-ţă în cercetarea istoriei presei. Aşadar munca titanică a istoricului şi criticului literar Mircea Popa nu este dată la o parte, ci dimpotrivă, este amplasată pe un piedestal datorită documentării minu-ţioase de care a dat dovadă, datorită mate-rialului bogat care se regăseşte în pagini-le acestei cărţi. Fără a emite judecăţi de valoare sau alte analize obiective, Mircea Popa lasă gazetarii perioadei respective şi toate evenimentele de atunci să curgă frumos prin lumea istoriei.

CORNEL CRIŞAN

BOOK REVIEWS

123

Mircea Popa, Prezenţe literare. Oameni şi cărţi, Casa Cărţii de Știinţă, Cluj-Napoca, 2011 Cartea4 profesorului Mircea Popa, apă-rută în 2011, la Casa Cărţii de Știinţă din Cluj reuneşte sub îndrumarea autorului o serie de medalioane şi cronici literare care au apărut de-a lungul timpului în diverse publicaţii. În mod programatic criticul se apleacă, deopo-trivă, asupra unor nume sonore din peisajul literar românesc şi asupra unor nume care îşi aşteaptă consacrarea. Textele incluse în acest volum se în-scriu în aria (vastă) a preocupărilor lui Mircea Popa. Lucrări precum Presa şi ideea naţională (2000), Incursiuni în presa româ-nească (2009), Cărţi, manuscrise, biblioteci (2010) ori Lucian Blaga şi contemporanii (2007) săi sunt doar câteva dintre titluri-le alese aproape la întâmplare dintre nu-meroasele publicaţii ale autorului. Aceeaşi preocupare pentru subiecte dintre cele mai diverse, precum şi efortul critic de reinter-pretare a unor opere, care marchează în-treaga carieră a lui Mircea Popa o regăsim şi în acest volum. Curiozitatea intelectuală, spiritul foarte mobil al autorului îl îndrumă înspre profi-luri literare şi culturale foarte diferite. În consecinţă îi vom regăsi în acest volum pe Ion Pop şi pe Valeriu Anania, pe Nicolae Balotă şi pe Marta Petreu, Adrian Marino şi Romulus Cojocare, pe Cornel Ungureanu şi pe Vasile Fanache sau Ioan Alexandru. În ce-l priveşte pe acesta din urmă, pentru a-i defini formula lirică, criticul îl rapor-tează la nume sonore din poezia europea-nă: „Asemeni lui Dante, Rilke, Claudel şi a altor poeţi moderni străbătuţi de viziuni mistice, Ioan Alexandru aduce cu sine fiorul unei religiozităţi profunde, manifestată într-un mod atât de deschis, ataşant, cât şi 4 Mircea Popa. Prezenţe literare. Oameni şi cărţi. Casa Cărţii de Știinţă, Cluj Napoca, 2011

printr-o răspândire difuză în întreg cor-pul edificiului său liric a unei trăiri creş-tine cu valoare de crez poetic.” (p. 9). Alături de poezia mistică a lui Ioan Alexandru, îşi găseşte loc în volumul lui Mircea Popa lirica tumultoasă a lui Adrian Păunescu. Opera lui Păunescu, aflată unde-va între „popularitate şi valoare” este mar-cată de o forţă lirică ce „vine din războiul declarat cu orice formă de înşelăciune, tra-ducând în versuri o indignare şi o încrân-cenare organică.” (p. 194). Autorul nu se mulţumeşte să reinter-preteze opere consacrate, critica sa de în-tâmpinare vizează şi poeţi mai puţin cunos-cuţi publicului larg. Cu aceeaşi putere de pătrundere în miezul lucrurilor şi al sensu-rilor, Mircea Popa spune despre lirica lui Octavian Doclin (un poet a cărui operă „continuă să rămână într-un con de um-

BOOK REVIEWS

124

bră prelungit” p.82) următoarele: „Anali-zând etapă cu etapă devenirea poetului, putem afirma că rostirea lui a câştigat mult în expresivitate, că metafora e funcţională şi gestul faustic şi iraţional din Neliniştea purpurei (1979) s-a estompat vizibil, aşezân-du-se în albia unei mature lucidităţi.” (p. 85). Un segment consistent al volumului este dedicat contribuţiei unor critici impor-tanţi în literatura română. Obiectivitatea şi interpretarea minuţioasă se fac remarcate mereu pe parcursul volumului. Mircea Popa reuşeşte, de exemplu, să surprindă şi să puncteze clar aspectele esenţiale ale de-mersului critic al profesorului Ion Pop: „1) recuperarea şi reabilitarea literaturii de avangardă; 2) o mai exactă circumscri-ere a poeziei interbelice în integralitatea sa, dar, mai ales a „vocilor” ei originale; 3) im-punerea în circuitul naţional de valori a poe-ziei generaţiei 60, cea dintâi generaţie des-prinsă total de proletcultism şi afişând un program estetic de rafinată construcţie, prin care s-a operat, de fapt, racordul cu marea poezie românească interbelică.” (p. 220). Interpretarea operei lui Adrian Marino îşi găseşte, la rândul său, locul între pagini-le acestui volum. În acest sens, Mircea Popa

este de părere că „acest militantism orga-nic, adânc, are în vedere în mod perma-nent situarea literaturii române în fluxul european de valori, una din preocupările de bază ale cărţilor sale. Peste tot, acolo unde vorbeşte de tendinţe şi curente litera-re, comparatismul român stăruie şi asu-pra modului în care s-au născut şi confi-gurat aceste curente în plan naţional ţesând, de fiecare dată, o adâncă reţea de între-pătrunderi, influenţe, similitudini, conver-genţe, între marile literaturi ale lumii şi literatura noastră.” (p.126). Desigur, spaţiul limitat nu ne permite să discutăm în parte fiecare dintre texte-le care apar în volumul Prezenţe literare. În final, trebuie să remarcăm faptul că titlul volumului este Oameni şi cărţi. Prin aceas-ta autorul sugerează cele două direcţii în care s-a îndreptat interesul său: este vorba, în primul rând, de cărţi pentru că acestea sunt materialul primordial de lucru al orică-rui critic; este vorba însă şi de oameni pentru că Mircea Popa este un intelectual implicat în viaţa culturală, fapt pe care acest volum îl probează cu asupra de măsură. FLAVIA TOPAN

Doina Rad, Viaţa ca rescriere. Cella Serghi, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2010 Volumul Doinei Rad, apărut în 2010, Viaţa ca rescriere. Cella Serghi vine să um-ple un gol poate prea mare existent în pei-sajul literar românesc. Viaţa şi opera Cellei Serghi au fost trecute pe nedrept într-un colţ de umbră, din motive care nu sunt pe deplin lămurite. Pentru a înţelege mai bine viaţa şi creaţia Cellei Serghi, Doina Rad îşi adună toate resursele pentru a crea prima

şi totodată ampla monografie dedicată au-toarei care a debutat cu romanul Pânza de păianjen, în 1938. Cartea investighează, deopotrivă, viaţa unei personalităţi (impor-tante) a literaturii române şi opera pune în evidenţă evenimente, întâmplări care au marcat copilăria, adolescenţa şi maturita-tea Cellei Serghi şi care îşi vor găsi ecoul în creaţiile literare ale prozatoarei.

BOOK REVIEWS

125

În al doilea rând, şi aici este meritul esenţial al volumului Doinei Rad, opera Cellei Serghi este recuperată, aşezată la lo-cul ei alături de creaţiile celor care i-au fost „colegi” de generaţie, dar şi prie-teni – Camil Petrescu, Mihail Sebastian ori Liviu Rebreanu. Nu în ultimul rând, întreaga creaţie lite-rară a Cellei Serghi are o valoare intrinsecă, ce nu ţine de anturajul scriitoa-rei ori de perioada isto-rică ce a marcat-o, ci se referă la expresivitatea şi fluenţa scrierii, valoare care trebuie recu-perată şi cu care publicul trebuie familia-rizat, astfel încât Viaţa ca rescriere devine un prilej sau mai bine zis o modalitate de a pune în lumină activitatea scriitoarei. Un prim nivel de lectură este cel de-dicat aspectelor biografice, sugestia Doinei Rad fiind aceea că viaţa acestei scriitoare a fost atât de tumultoasă, încât ar putea con-stitui, la limită, un material pentru un ro-man biografic. Volumul de faţă ne invită la o incursiune în viaţa Raşelei Marcoff, năs-cută în 4 noiembrie (22 octombrie, stil vechi) 1907, în Constanţa, cea care mai târziu avea să devină Cella Serghi (Serghi este nu-mele bunicului din partea mamei). Copilă-ria îi este marcată de viaţa pe malul mării, dar şi de ruptura pe care o cauzează izbuc-nirea Primului Război Mondial, când fami-lia sa este nevoită să fugă din calea forţelor germano-bulgare. Marea şi războiul, alături de copilărie şi iubire, vor reveni mai târziu sub forma unor leitmotive în proza Cellei Serghi. Maturitatea autoarei şi debutul său literar sunt marcate de prietenia cu Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. Relaţia sa, mai ales cu primul, Camil Petrescu, i-a mirat pe mulţi şi au fost căutate adesea influenţele

acestuia în operele Cellei Serghi. Alte două eveni-mente istorice majore vor marca viaţa autoarei: al Doilea Război Mondial şi, mai apoi, instaurarea re-gimului comunist. Prin ur-mare, volumul Doinei Rad schiţează, în această di-mensiune a sa, printre alte-le, povestea unei persona-lităţi care a trăit într-una dintre cele mai zbuciuma-te perioade din istorie, astfel că substanţa aces-tei cărţi este îmbogăţită de vasta experienţă de viaţă a Cellei Serghi. Atenţia Doinei Rad nu se opreşte la viaţa Cellei Serghi din perioada interbelică. Un capitol aparte al acestui volum îl consti-tuie „Cella Serghi în arhiva CNSAS”, care surprinde modalităţile prin care regimul comunist se infiltra în viaţa privată a celor suspectaţi de spionaj ori de colaborare cu străinii: „cu toate acestea, Securitatea (în cazul de faţă un agent cu numele conspirativ «Leonard») o considera periculoasă, fiind «cunoscută că poartă corespondenţă cu persoane din Italia, Franţa şi Danemarca», încadrând-o în evidenţe ca «suspect de spionaj». E foarte interesant acest caz şi pentru a vedea stilul şi metodele de lucru ale Securităţii, în cazul de faţă modul cum a început urmărirea ei.” (p. 248). Regimul comunist, însă, i-a afectat creaţia, impunându-i o tematică pentru scrierile viitoare şi, de cele mai multe ori, scriitoarea s-a văzut nevoită să îşi rescrie romanele, pentru a deservi intereselor noului regim. Acuzată de multă lume că a făcut poate prea multe concesii regimu-lui, Cella Serghi s-a pierdut într-un con de umbră, mai ales după 1989. Celor care o acuză le este probabil greu să înţeleagă drama acestei generaţii, care a trăit trauma

BOOK REVIEWS

126

a două conflagraţii mondiale şi care a fost apoi nevoită să trăiască sub presiunile unui regim totalitar. Doina Rad punctează în capitolul „Sub zodia proletcultismului” lu-crările „de cea mai curată factură prolet-cultistă, cu puternice accente staliniste” ale Cellei Serghi, cum ar fi S-a dumirit şi Moş Ilie, Cântecul uzinei, Surorile ori roma-nele Cad zidurile, Cantemiriştii şi Fetele lui Balotă. Dincolo de sacrificiile şi compromi-surile făcute în faţa regimului comunist, operele Cellei Serghi au însemnătate în cultura română, deoarece „sinceritatea şi naturaleţea frazării, mai mult decât mo-dernitatea tehnicii narative, chiar, au făcut ca romanele Cellei Serghi să reziste probei timpului.” (p. 146) O altă idee de forţă a volumului, poate cea mai importantă, este dedicată operei. Doina Rad comentează pe larg şi prin aceas-ta valorifică o operă care a fost pe nedrept neglijată de critica literară românească. Cella Serghi a fost deopotrivă privilegiată, dar împovărată, de faptul că opera sa stă sub semnul unei perioade în care Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian ori Hortensia Papadat Bengescu aveau să îşi consolideze în mod definitiv locul în peisajul literar românesc şi, odată cu aceas-ta, aveau să schimbe decisiv cursul litera-turii române. Formulă narativă al Cellei Serghi a fost modelată, aşa cum demon-strează Doina Rad, în această perioadă deosebit de productivă în istoria literaturii noastre, astfel încât locul său în rândul ge-neraţiei interbelice este confirmat şi legiti-mat de acest fapt. În privinţa influenţelor camilpetresciene în opera Cellei Serghi, Doina Rad operează o cuvenită corecţie: chiar dacă numeroşi critici au subliniat numeroase influenţe, autoarea monogra-fiei lămureşte acest aspect apelând la o afirmaţie tranşantă a romancierei însăşi: „În opera lui Camil, niciun cuvânt despre copilărie şi adolescenţă. Eroii lui Camil apar deodată maturi. Copilăria, în toate cărţile

mele, are o importanţă esenţială [...] Şi apoi, Camil vedea idei. Eu vedeam fapte.” (p. 52) Originalitatea şi talentul i-au fost recu-noscute şi confirmate prin faptul că trei mari scriitori, contemporani ai săi, au girat cu numele lor (Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian) apariţia romanului de debut al Cellei Serghi, Pânza de păianjen. Legăturile cu peisajul literar interbelic nu se opresc doar la relaţiile de prietenie cu aceşti autori ori la conflictul mai mult sau mai puţin deschis cu George Călinescu. Dincolo de aces-tea, mai putem menţiona faptul cu atât mai mult cu cât autoarea a fost invitată de Eugen Lovinescu, mentorul generaţiei interbelice, să participe la cenaclul „Sburătorul.” Doina Rad ne propune o incursiune în universul creaţiei acestei autoare prea puţin cunoscute. Paginile dedicate univer-sului prozei şi artei narative construiesc portretul unei scriitoare care depăşeşte prin opera ei barierele categoriei în care a fost adesea inclusă – „literatura femini-nă”. Modalităţile particulare de construcţie a naraţiunii şi a personajelor, fluxul prous-tian al memoriei involuntare şi fixarea luci-dă a trăirilor sunt doar câteva argumente care susţin modernitatea, dar şi valoarea operelor Cellei Serghi: „Romanele Cellei Serghi se încheagă din planuri narative paralele, a căror alternanţă le conferă mo-dernitate. Caracteristica lor este structura mozaicată a textului, uneori chiar a perso-najelor. Imaginile se conturează adesea din frânturi aparent disparate.” (p. 126). Pânza de păianjen, Cad zidurile (Car-

tea Mironei, Mirona), Genţiane, Această dulce povară, tinereţea ori Pe firul de păianjen al memoriei sunt lucrările care o legitimea-ză pe Cella Serghi ca fiind o voce bine conturată în literatura română: „Curajul autoarei a constat în a numi adevărurile simple şi în a le transforma în artă. În felul acesta, eroinele ei rămân tinere prin pasiunea cu care îşi retrăiesc pasiunile.” (p. 110)

BOOK REVIEWS

127

O a treia linie pe care o putem iden-tifica în volumul Doinei Rad urmăreşte activitatea publicistică (ce a marcat de fapt debutul autoarei), traducerile unor ro-mane ca Vă place Brahms?, Casa de hârtie ori Celălalt, precum şi scrisorile Cellei Serghi către prieteni. Toate acestea întregesc por-tretul autoarei care, „dintr-o nevoie vis-cerală de a cizela, de a perfecţiona textul” (p. 181), şi-a rescris şi şi-a refăcut roma-nele de câte ori s-au retipărit. Cella Serghi. Viaţa ca rescriere oferă o imagine convingătoare şi este o lucrare în care oricine interesat poate găsi o in-

formaţie inedită – de la cititorul care caută detalii despre o epocă trecută, la criticul literar care caută resurse pentru cerceta-rea operei autoarei. Dincolo de toate aces-tea, volumul este un prim pas (important) în recuperarea moştenirii literare a unei autoare care mărturisea despre sine, într-o scrisoare adresată profesorului Ilie Rad: „Eu nu doream altceva decât să scriu o sin-gură carte, numai una şi atât. Ca să rămână ceva în urma mea.” (p. 343). FLAVIA TOPAN

Doina Rad, Eta Boeriu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005 Prin publicarea volumului Eta Boeriu, apărut la editura Limes în 2005, Doina Rad reuşeşte să redea culturii româneşti un portret integral al poetei şi traducătoa-rei Eta Boeriu (Margareta Boeriu), surprin-zând cu fineţe toate etapele importante din viaţa scriitoarei, accentuând totodată elementele care i-au marcat devenirea şi, prin urmare, opera. Cercetarea monogra-fică prezintă, în capitole bine structurate, viaţa Etei Boeriu – anii copilăriei, parcursul educaţional, etapa sibiană şi cea clujeană, cât şi opera sa, influenţată de formarea sa clasică şi marcată de etapa proletcultis-mului. Monografia este construită de Doina Rad folosindu-se de o serie de manuscrise ale scriitoarei şi fotografii personale din arhiva familiei, de interviurile (puţine la număr) pe care Eta Boeriu le-a acordat de-a lungul timpului, iar acel spirit viu, cât şi mis-terul ce a înconjurat viaţa Etei Boeriu au putut fi cunoscute din relatările soţului poetei, prof. univ. dr. Iuliu Nicolae Boeriu.

Cercetarea corectează câteva erori pe care studiile precedente le-au perpetuat. Astfel, aflăm că a existat o confuzie în ceea ce priveşte data naşterii poetei – 25 februa-rie, şi nu 23 februarie, iar anul este 1923,

BOOK REVIEWS

128

nu 1925 (p. 13). Aflăm apoi că anul debu-tului în presă al Etei Boeriu, în Tribuna clujeană, s-a petrecut în 10 aprilie 1969, nu la data care fusese speculată înainte, în diferite articole şi lucrări de referinţă. Cercetarea aduce noi informaţii cu privire la parcursul educaţional al poetei, necu-noscute de publicul larg până la publica-rea monografiei. Monografia prezintă, pe larg, cele două direcţii ale creaţiei Etei Boeriu: traducerile şi poezia originală, dar ne înfăţişează, de asemenea, preocupările ei complementare – fabulele scrise pentru copii sau pagini-le de jurnal. Prin activitatea de traducă-toare, Eta Boeriu a redat culturii române douăzeci şi trei de volume, asumându-şi, încă de la început, riscul traducerii unor opere de mare valoare din literatura italia-nă (ea urmând studiile de italiană, şi secun-dar, română la Facultatea de Litere şi Filo-sofie a Universităţii „Regele Ferdinand”, Cluj-Sibiu, între 1941-1945, şi pasionată fiind de cursurile profesorului Umberto Cianciolo, titularul seminarului de „Lec-tura Dantis”, şi care devine, pentru scurt timp, soţul acesteia). Etei Boeriu i se dato-rează, printre altele, singura traducere inte-grală a Divinei Comedii a lui Dante Alighieri şi a poeziilor lui Leopardi, traducerea po-vestirilor din Decameronul lui Boccaccio şi a sonetelor lui Petrarca. Aceasta practica o traducere „infidelă” a textelor, uimind prin crearea echivalenţelor sale lexicale sau sin-tactice, care reuşeau să surprindă esenţa textului original. Transpunerea în româneş-te a acestor lucrări constituie nu doar un exerciţiu de voinţă, ci şi de cizelare a talen-tului poetic al Etei Boeriu. Din solidaritate şi mândrie, Eta Boeriu a tradus, de aseme-nea, şi în italiană, o serie de poezii româ-neşti de Şt. Aug. Doinaş, Eugen Jebeleanu şi Al. Philippide, publicate în Steaua şi Seco-lul 20, altele rămânând, din păcate, doar în stadiul de proiecte.

Primele apariţii publice ale traducă-toarei sunt legate de şedinţele Cercului Literar de la Sibiu, unde tânăra studentă citea uneori din lucrările sale. Tot aici va cunoaşte nonconformismul cerchiştilor şi dialogul de mare clasă intelectuală, fiind totodată încurajată în munca de traduce-re de către Lucian Blaga. După remarcarea sa în domeniul tra-ducerilor, poezia originală a Etei Boeriu va fi privită cu suspiciune de către critici. Încă de la debutul cu volumul Ce vânăt crâng (la Editura Dacia, din Cluj), în 1971, dis-cursul poetic original denota maturitate şi unitate. Cele patru volume antume şi cele două antologii postume înfăţişează o operă foarte bine conturată, coroborând simţul lingvistic fin cu talentul poetic. Anii frământaţi ai celui de-al Doilea Război Mondial şi-au lăsat amprenta şi asupra activităţii cerchiştilor de la Sibiu şi, de asemenea, asupra creaţiei Etei Boeriu. Împotrivirea şi refuzul non-valorii, cât şi neacceptarea concesiilor politice impuse de anii proletcultismului i-au făcut, pe mulţi dintre foştii membri ai Cercului de la Sibiu, să se refugieze în domenii de activităţi cul-turale, care le permiteau integritatea con-ştiinţei. Nici Eta Boeriu nu a făcut excep-ţie, aceasta alegând traducerile ca un uni-vers oarecum neutru, iar creaţiile origi-nale şi le-a păstrat ca „literatură de ser-tar”. După cum spune şi Doina Rad, au-toarea cercetării, în epoca proletcultistă, „panorama culturală românească, sărăci-tă în mod brutal (mai ales după o perioadă de mare fluenţă şi valoare, cum era cea interbelică), a determinat refuzul aproa-pe programatic al majorităţii scriitorilor de a-şi lega numele de un surogat cultu-ral” (p. 81). Doar deschiderea culturală de scurtă durată din anii ’60 a făcut po-sibilă traducerea şi publicarea unor texte considerate înainte reacţionare sau licen-ţioase.

BOOK REVIEWS

129

Poeta descrie adesea, în poeziile sale, lumea în care era obligată să trăiască: „un loc umil ca printre resturi / de vară şi pu-bele răsturnate [...] / ca printre resturi / de bucurii şi ape curgătoare” (Era un loc – vol. Ce vânăt crâng). Starea de frustrare inte-lectuală reiese din versurile volumului Ce vânăt crâng (1971): „Subzist într-o durabi-lă candoare / fierbinte ţintuită de piroane” (Durabila candoare), „crâng înăbuşit de ceaţă / şi vineţi spori înăbuşind pământul (Ce vânăt crâng), „din vânăt spre vânăt descreşte, / culorile mute prind ceaţă / iubirea e toată în urmă, / o singură noapte e-n faţă” (Iubirea e toată în urmă). De asemenea, sentimentele sunt împărtăşite în volumul Dezordine de umbre (1973): „Ochiul cusut cu sârmă ghimpată / e totuşi al nostru

şi vede-năuntru” (Ochiul), „o vârstă cu verigi ne strânge noaptea / până la gât (O vârstă cu verigi), „Sînt ochii mei multiplicaţi pădu-re, / sînt gratii” (Perechea aleasă). Poeta se stinge din viaţă la data de 12 noiembrie 1984, lăsând în urma ei proiecte nefinalizate şi creaţii inedite nepublicate. În 1999, după 14 ani de la apariţia prece-dentei antologii din poemele Etei Boeriu, va fi publicat, sub îngrijirea soţului ei, dr. I.N. Boeriu, un nou volum, Din pragul frigu-lui statornic. Monografia Doinei Rad dedicată Etei Boeriu constituie prima abordare integrală a vieţii şi operei unei autoare importante din literatura română.

ANDRA CAMELIA CORDOŞ

Fănuş Neagu, Interviuri, ediţie îngrijită, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Ilie Rad şi colaboratorii săi, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011 Volumul Fănuş Neagu, Interviuri, a cărei lecturi, mărturisesc, mi-a trezit sen-timente şi amintiri, a apărut graţie unui cuprinzător proiect ştiinţific, realizat la Departamentul de Jurnalism al Universi-tăţii „Babeş-Bolyai” – o iniţiativă nobilă, călăuzită de menirea de a pune în valoa-re activitatea publicistică a marilor scrii-tori şi artişti români. Cu un plan editorial care include peste 100 de nume, acest proiect este unic în România, iar următoa-rele două volume de profil îi vor avea ca autori pe Marin Sorescu şi Florin Piersic. La rândul meu am condus, împreună cu profesorul Ilie Rad, un demers asemănă-tor, în aceeaşi colecţie, având ca rezultat publicarea volumului Constantin Ciopraga, Interviuri.

BOOK REVIEWS

130

Cartea de faţă a apărut la începutul acestui an, la Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, în colecţia „Personalităţi româneşti în inter-viuri”, fiind îngrijită de Ilie Rad şi colabo-ratorii săi, nouă studenţi ai Facultăţii de Știinţe Politice, Administrative şi ale Comu-nicării: Iulia Becheş, Elena Bulea, Andrei Candrea, Cezar Candrea, Daniela Cilibiu, Emilia Filipoiu, Alexandra Furnea, Andrea Nagy şi Nicoleta Şincan. Colaborarea cu studenţii Departamentului de Jurnalism a avut ca miză o extraordinară ocazie de implicare într-un proiect palpabil şi, cu atât mai mult, unul valorificat prin publi-care la o editură de prestigiu. Prin acţiu-nile lor, studenţii au contribuit, în decur-sul mai multor luni, la realizarea ediţiei, odată cu identificarea interviurilor, trans-crierea riguroasă a acestora, verificarea citatelor, compararea variantelor, elabo-rarea notelor şi a comentariilor, corectu-ra materialelor etc. – un veritabil exerci-ţiu de cercetare şi documentare. Alături de „inevitabilele” convorbiri cu personalităţi politice, cu oamenii de afa-ceri ori cu celebrităţi din lumea sportului, în publicistica noastră remarcăm o direc-ţie semnificativă, asupra căreia se cuvine să ne aplecăm atenţia: numeroasele şi con-sistentele interviuri în sfera culturalului, o ramură încă insuficient explorată şi care merita să fie valorificată. „Fănuş Neagu, cel veşnic burzuluit şi rău de gură, dar gata oricând să se pupe zgomotos pe obraji cu adversarii”, după cum îl portretiza Alex. Ştefănescu, scriitor şi publicist, ne este dezvăluit prin prisma a 37 de interviuri reprezentative, din perioa-da 1965-2011. Începând cu primul inter-viu acordat lui Constantin Ţoiu, până la cel din urmă, luat de Ana-Maria Vulpescu (Jurnalul naţional), în ianuarie 2011, aces-tea au fost preluate exclusiv din presa scri-să, având o importantă însemnătate în spa-ţiul cultural românesc. După cum însuşi edi-torul cărţii spune, „această ediţie vine în sprijinul viitorilor editori ai seriei de opere

complete Fănuş Neagu”. Colecţia de interviuri dedicată lui Fănuş Neagu nu doar îmbogăţeşte informaţiile deja disponibile despre scriitorul şi omul de presă, ci oferă cititorilor volumului oca-zia de a regăsi, într-o singură sursă, o largă paletă de interviuri (apărute în diverse publicaţii din două contexte politice şi ortografice distincte – foarte corect luate în calcul odată cu transcrierea textelor), multe dintre ele portretizări şi descrieri ale personalităţii celui intervievat. Se spune că orice scriitor se autodefineşte prin opera sa şi că, odată citite cărţile sale, ajungi să cunoşti şi omul. Interviul şi, implicit, o colec-ţie de interviuri precum aceasta, vin să completeze personalitatea scriitorului cu informaţii obţinute printr-o modalitate mo-dernă de comunicare, mult mai deschisă, o ocazie deosebită oferită intervievatului să se deschidă şi să-şi împărtăşească gân-duri şi opinii, alături de profesiunea lor de credinţă, starea de spirit, mărturiile de crea-ţie, definind o personalitate remarcabilă. Interviurile reunite în această carte dezvăluie amintiri pline de nostalgia copi-lăriei şi a tinereţii, povestite în stilul „fă-nuşian” inconfundabil despre care vor-bea Eugen Simion. Ele dezvăluie generozi-tatea şi sinceritatea autorului, spiritul său ludic, aşa cum acestea transpar nu doar din scrierile sale, ci, iată, şi prin prisma aces-tei colecţii spectaculoase. Ineditul cărţii este subliniat de reu-niunea interviurilor relevante nu doar pen-tru consacrata artă a acestui scriitor şi publicist, ci şi pentru oglindirea situaţiei politice din vremea interviurilor, subiect abordat cu precădere în convorbirile de după 1989. Mai mult decât atât, originali-tatea volumului constă în cele 9 fotografii de la finalul lucrării, la care se adaugă două pagini de manuscris, redate în facsimil, şi un portret grafic realizat de Silvan. Un lucru care rămâne cu uşurinţă întipărit în minte este excepţionala caligrafie a lui Fănuş Neagu.

BOOK REVIEWS

131

Intervievatorii reprezintă o galerie de nume cunoscute: Adrian Păunescu, Florin Mugur, Mircea Vaida, George Arion, Mihai Ungheanu, Ilie Purcaru, Ion Drăgănoiu, Leo Butnaru, C. Stănescu, Nicolae Băciuţ, Marius Tucă ş.a. Este interesant de obser-vat cum un interviu ne poate da indicii şi despre persoana reporterului, nu doar despre cel intervievat, prin întrebările for-mulate şi stilul de adresare. Unii dintre aceştia şi-au adresat întrebările pertú: „De ce faci gazetărie, Fănuş Neagu?”, pe când alţii, mai formali, au folosit persoana a III-a plural: „Aţi avut foarte mult curaj în ceea ce aţi scris”. Severitatea cenzurii din perioada co-munistă – sugerată prin diferenţe între versiunile din volumele autorilor şi publi-caţiile originale, cum este cazul interviului despre moartea lui Stalin – este eviden-ţiată în această colecţie prin modificarea titlurilor, excluderea unor paragrafe întregi etc. De asemenea, absurdităţile perioadei proletcultiste sunt aduse în discuţie în lu-

mina interviurilor, acuzând amestecul cen-zurii neiertătoare, care nu l-a cruţat nici măcar pe un scriitor ca Fănuş Neagu, care spunea: „Împins de foame în tinereţe, şi din laşitate mai târziu, am făcut concesii”. Aşa cum însuşi editorul cărţii spune în Prefaţă, „Lectura integrală a acestor in-terviuri mi-a provocat, pe lângă inerentele satisfacţii, şi serioase nemulţumiri. Dacă în timpul cenzurii comuniste nu se putea în-treba orice [...], nu acelaşi lucru se întâm-pla după 1989. Multe din interviurile reali-zate după 1989 şi-au atins doar parţial obiectivul, prin prisma lipsei de profe-sionalism a celor care întrebau, respectiv prin documentarea jalnica a acestora”. Dar, continuă prefaţatorul, „alături de roma-ne, povestiri, cronici sportive şi portrete, interviurile de faţă [...] întregesc profilul unui mare scriitor – un clasic al literatu-rii române”.

RALUCA-SIMONA DEAC

Ilie Rad (coord.), Documentarea în jurnalism, Tritonic Publishing, Bucureşti, 2011 Volumul Documentarea în jurnalism a apărut ca rezultat al celei de-a noua edi-ţii a Simpozionului naţional de jurnalism, cu participare internaţională, organizat la Cluj-Napoca de către Departamentul de Jurnalism al Facultăţii de Ştiinţe Poli-tice, Administrative şi ale Comunicării, Universitatea „Babeş-Bolyai”, în perioada 22-23 octombrie 2010. Cartea a ieşit de sub tiparul Editurii Tritonic în luna ianua-rie, 2011, în colecţia Comunicare-Media, sub coordonarea prof. univ. dr. Ilie Rad, fiind „prima din România dedicată problemei complexe a documentării în jurnalism”. Cea de-a IX-a ediţie a simpozionului (2010) a continuat iniţiativa Departamen-tului de Jurnalism şi a completat deja im-portanta şi tradiţionala colecţie coordona-

BOOK REVIEWS

132

tă de prof. Ilie Rad, care în 2011 a ajuns la jubileul de 10 ani. Această colecţie in-clude următoarele volume de lucrări ale simpozioanelor: Jurnalismul românesc în exil şi diasporă. Coordonator: Ilie Rad, Edi-tura Tritonic, Bucureşti, 2009; Limba de lemn în presă – ieri şi azi. Coordonator: Ilie Rad, Editura Tritonic, Bucureşti, 2008; Forme ale manipulării opiniei publice. Coor-donator: Ilie Rad, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2007; Stil şi limbaj în mass-media din România. Coordonator: Ilie Rad, Edi-tura Polirom, Iaşi, 2006; Presa scrisă româ-nească – trecut, prezent, perspective. Coor-donator: Ilie Rad, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2005; Jurnalismul cultural în actua-litate. Coordonator: Ilie Rad, Editura Tribu-na, Cluj-Napoca, 2004; Schimbări în Europa, schimbări în mass-media. Coordonator: Ilie Rad, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003; Curente şi tendinţe în jurnalismul contempo-ran. Ediţie îngrijită de Ruxandra Cesereanu. Prefaţă de Ilie Rad, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002. Necesitatea existenţei unui volum dedicat subiectului documentării în jur-nalism s-a născut, după cum însuşi coor-donatorul acestuia spune, datorită faptu-lui că „documentarea, mai bine zis absenţa unei documentări serioase, constituie una din marile carenţe ale «unei anumite părţi a presei» postdecembriste”. Acest subiect, atât de actual pentru situaţia presei din România şi nu numai, a reprezentat un pa-nou alb de liberă exprimare pentru autori – unii mai acizi, categorici, alţii mai confor-maţi cu tendinţele actuale din presă (lup-ta continuă între viteză şi acurateţe) –, pa-nou care, în urma simpozionului, a luat forma unui volum ce se doreşte a fi un reper de formare nu doar pentru studen-ţii facultăţilor de jurnalism, ci şi pentru jurnaliştii „interesaţi de atingerea celei mai înalte performanţe în meseria pe care o practică” (Ilie Rad). Volumul ne introduce în temă prin intermediul a trei conferinţe deosebit de

importante: Lucia Hossu-Longin, Documen-tare şi jurnalism în „Memorialul Durerii” – o istorie care nu se învaţă la şcoală; Renate Nimtz-Köster, Cercetarea şi examinarea cercetării: documentarea la revista „Der Spiegel”, şi Peter Gross, Exigenţele şi practi-cile unui bun reportaj. Acestui panel i se adaugă o secţiune de Experienţe şi opinii, la care au contribuit cu puncte de vedere autori precum Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Matei Vişniec, Cristian Tudor Popescu, Robert Turcescu, Nestor Rateş ş.a. Studiul acestui fenomen jurnalistic con-tinuă cu comunicările susţinute în cadrul simpozionului, grupate în două secţiuni: Documentarea în presa scrisă şi Documen-tarea în audiovizual, între ai căror autori se regăsesc Nicolae Melinescu, Andrei Păunescu, Marta Petreu, Ştefan Borbély, Ion Dur, Ilie Rad, Constantin Trofin, Michael Shafir, Dan Culcer, Dona Tudor ş.a. În peisajul media al zilelor noastre, erorile, datorate în cele mai multe cazuri unei documentări insuficiente, se răspân-desc mai rapid şi mai departe decât ori-când. Responsabilitatea unui material jur-nalistic, fie el din presa scrisă, audiovizual sau online, cade în sarcina jurnalistului, care, datorită presiunilor economice, rare-ori poate beneficia de luxul unui departa-ment de documentare (precum cel al revis-tei Der Spiegel, alcătuit din 70 de specia-lişti în documentare). Urmările unui mate-rial lipsit de acurateţe, însă, se extind asupra reputaţiei şi imaginii întregului brand al ziarului/postului/site-ului şi implicit asupra aspectului financiar. Craig Silverman scria pentru Columbia Journalism Review5: „hardly anyone remembers who got it first, but they rarely forget who got it wrong”6. Una dintre regulile de aur ale jurnalismului şi 5 Craig Silverman, Speed Demons, http://tinyurl.com/

CraigSilverman, accesat la 25.10.2011. 6 Cu greu cineva își aduce aminte cine a spus-o, primul însă rareori se uită cine a spus-o greșit.

BOOK REVIEWS

133

în special ale documentării, după acelaşi Silverman, este: „If your mother tells you she loves you, check it out!”7, îndemn pe care însuşi Peter Gross îl făcea în cadrul conferinţei susţinute la Facultatea de Știinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării. Fie că vorbim despre marcanta po-veste a „Memorialului Durerii”, redată cu atâta emoţie de realizatorul TVR, Lucia Hossu-Longin, opiniile lui Nicolae Manolescu sub titlul Telefonul fără fir şi Robert Tur-cescu, Tot ce ştiu e că nu ştiu nimic, sau stu-dii precum Informarea „pe surse” în mediul jurnalistic românesc (Viorel Nistor), Docu-mentarea la Eminescu: fără laptop, wireless şi celular (Ion Dur), Verificarea informaţi-ilor – inima vie a jurnalismului (Nicolae

Melinescu), Documentarea jurnalismului TV în zone de conflict şi război (Dona Tudor), volumul Documentarea în jurnalism se dovedeşte a fi o analiză profundă a feno-menului, redată prin prisma unor cerce-tări pertinente realizate de jurnalişti, scrii-tori şi cadre didactice specializate deo-potrivă, iar momentul de apariţie a unei asemenea lucrări este cum nu se poate mai oportun.

RALUCA-SIMONA DEAC _________________________________________________________ 7 Dacă mama ta îți spune că te iubește, verifică acest lucru!

Romulus Rusan, România în timpul războiului rece. Scurtă cronologie a evenimentelor, instituţiilor şi mentalităţilor (1945-1989), Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2008 Cartea apărută în 2008 sub direcţia lui Romulus Rusan în 2008 la „Fundaţia Academia Civică” poate părea la o primă vedere o simplă înşiruire de date istori-ce, o cronologie a eve-nimentelor care au mar-cat istoria României în perioada de la sfârşitu-lui celui de-al doilea răz-boi mondial până la revo-luţia din 1989. Titlul pro-iectului, România în tim-

pul războiului rece. Scurtă cronologie a evenimen-telor, instituţiilor şi men-talităţilor (1945-1989),

însă pune în lumină faptul că această cronologie nu vizează doar faptele isto-rice petrecute în această perioadă ci aduce în prim plan mentalităţile care au stat la baza mecanisme-lor ce au pus în mişcare toate evenimentele. Romulus Rusan şi co-laboratorii săi îşi asumă prin acest proiect misiu-nea dificilă de a puncta şi de a identifica date impor-tante care au marcat isto-ria României de la instau-rarea regimului comunist până la eliberarea de sub regim de la finele anului

BOOK REVIEWS

134

1989. Acest demers face parte dintr-o orien-tare destul de pronunţată în cultura română postdecembristă de a (ne) recupera în mod obiectiv istoria şi de a înţelege mai bine maniera în care comunismul a reuşit să se infiltreze în cele mai ascunse şi mai taini-ce mecanisme sociale. Recuperarea aceas-ta obiectivă a istoriei se reflectă cel mai bine în această lucrare, deoarece prezen-tarea simplă şi nemijlocită a faptelor şi a evenimentelor îi permite fiecărui cititor să îşi formeze singur o opinie despre tot ceea ce s-a întâmplat. Prin urmare, cel care citeşte trebuie să îşi asume misiunea de a interpreta, de a face legături şi de a înţe-lege mai bine, în fond, o perioadă care a marcat semnificativ istoria şi devenirea unui popor. Plasarea României la „răscruce de ci-vilizaţii”, aşa cum o numeşte Lucian Boia, a făcut ca acest spaţiu să fie unul de tran-ziţie. În acest sens, această cronologie situ-ată în contextul războiului rece, şi deci în contextul încleştării dintre două super-puteri, Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S., pune în lumină acest rol de teritoriu de frontieră pe care ţara noastră l-a avut şi pe care încă îl are. Dacă în perioada războ-iului rece România era la frontiera blocu-lui comunist, în prezent, este tot o fronti-eră – de această dată a NATO şi a Uniunii Europene. Astfel, se poate explica politi-ca oscilatorie a României, chiar şi în tim-pul regimului comunist între Vest şi Est. Volumul de faţă prezintă evenimen-tele în ordine cronologică, pe ani, însă pot fi identificate două planuri majore: unul vi-zează politicile interne şi cuprinde cronolo-gia instalării regimului comunist în Româ-nia, iar celălalt vizează politicile externe ale ţării şi relaţiile cu actorii politici internaţio-nali, fie că fac parte din blocul comunist, fie că aparţin lumii occidentale. Astfel, primul plan de care vorbeam, planul intern urmăreşte traiectoria in-stalării regimului comunist şi infiltrarea acestuia în toate ariile societăţii. Anul 1945

marchează începutul unui lung şi dureros proces de instaurare a regimului comunist. În acelaşi an, în data de 16 iulie „se in-troduce sistemul cotelor obligatorii din produsele agricole. România trece printr-o secetă devastatoare, trebuind să plăteas-că despăgubirile de război şi să întreţină armata sovietică de ocupaţie, în condiţiile în care U.R.S.S. nu eliberează prizonierii, majoritatea ţărani.” (p. 10). Următorul pas în infiltrarea regimului comunist a fost crearea instrumentelor coercitive de care comuniştii s-au folosit pe tot parcursul acestei perioade: „La 19 iulie sunt create primele detaşamente de muncă forţată, destinate persoanelor date afară din servi-ciu. După o declaraţie a premierului Groza, în numai două luni ale guvernării sale au fost arestate 90000 persoane.” (p. 10). Evi-dent, aceste două date sunt doar începu-tul unei serii lungi de evenimente nefas-te, în fond, pentru poporul român. O altă linie pe care o putem identifica în aceas-tă cronologie internă este cea care urmă-reşte opresiunile şi actele de violenţă ale comuniştilor împotriva tuturor celor care au curajul de a înfrunta ori de a critica regimul sau partidul; în acest sens în 6 decembrie 1949 „la Penitenciarul Piteşti începe aşa-zisa reeducare, iniţiată şi aplicată de Eugen Țurcanu, cu acordul autorităţilor comu-niste.” (p. 28). Evident, acestea sunt doar câteva exemple care ilustrează aceste direcţii mari pe care le-am identificat în această înşiruire cronologică. Volumul oferă o ima-gine completă asupra anvergurii represa-liilor comuniste. O altă linie pe care o putem urmări în această cronologie este dată de politicile externe ale României în această perioadă şi relaţiile sale cu actorii de pe scena interna-ţională. În acest sens trebuie notată prima vizită a unui preşedinte american în Româ-nia: „2-3 august (1969) – preşedintele SUA, Richard Nixon efectuează prima vizită a unui şef de stat american în România.” De aseme-nea, sunt cartografiate relaţiile cu U.R.S.S.

BOOK REVIEWS

135

şi sunt punctate momentele de cotitură în desfăşurarea acestor relaţii. Cronologia ur-măreşte evenimentele pe plan internaţio-nal care au avut într-un fel sau altul impact asupra României, de exemplu: „4-11 februa-rie (1945) – la Yalta, în Crimeea, prima con-ferinţă de vârf a Celor Trei Mari adoptă „De-claraţia asupra Europei eliberate”, o poliţă în alb dată sovieticilor pentru ocuparea Eu-ropei de Est.” (p. 8). Este interesant de urmărit în acest vo-lum dezvoltarea organelor de cenzură şi amplificarea eforturilor partidului comunist de a controla şi de a supune ideologic popu-laţia. Sunt interzise filme, sunt puşi pe lista neagră autori şi sunt cenzurate cărţi. În 1948 are loc, bunăoară, între „5-10 ianuarie – des-fiinţarea întregii opere a lui Tudor Arghezi într-un foileton publicat în mai multe nume-re din Scânteia: Poezia putrefacţiei sau putre-facţia poeziei de Sorin Toma.” Evident, aşa

cum am precizat anterior, acestea sunt câte-va exemple alese aproape aleatoriu, însă susţin pe deplin direcţiile pe care le-am putut identifica în mod clar în această cronologie. Volumul se înscrie în aria preocupărilor autorului, care a mai publicat lucrări abor-dând problematica ridicată de regimul co-munist din România: Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România, recensă-mântul populaţiei concentraţionare 1945-1989 (2007), Cei care au spus NU: oponenţi şi disidenţi în anii `70 şi `80 (2005). Meritul acestei lucrări este însă acela că expune, într-o manieră succintă, aproape 50 de ani de istorie, dar în acelaşi timp această expu-nere este obiectivă şi îl lasă pe cititor să interpreteze, să facă legături şi să îşi alcătu-iască o atitudine faţă de faptele istorice prezentate.

FLAVIA TOPAN Aurel Sasu, Noapte după noapte, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010

„Calităţile criticului literar clujean, Aurel Sasu, sunt recunoscute în revistele culturale: „Antologiile excepţionale, în roman şi teatru, pe care le avem graţie eforturilor a doi cercetători clujeni nici-odată lăudaţi îndeajuns – Mariana Vartic şi Aurel Sasu – merită din plin să stimu-leze o cercetare cronologică, tipologică şi comparatistă, mă rog: o sinteză pe măsură” (Dan C. Mihăilescu, Dilema Veche, nr. 400/ 2011). Cunoscut şi apreciat pentru activita-tea sa de critic literar, Aurel Sasu este omul care a contribuit semnificativ la realiza-rea a cel puţin cinci dicţionare în litera-tura românească: Dicţionarul Scriitorilor Români (1995-2002), Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români (2000), Dicţionarul Cronologic al Romanului Românesc (2004),

BOOK REVIEWS

136

Dicţionarul Cronologic al Romanului Tra-dus în România de la origini până în 1989 (2005) şi Dicţionarul Biografic al Litera-turii Române. Şi nu e puţin lucru să ai o contribuţie atât de însemnată după cum spune şi Tania Radu în Revista 22: „A fi autor la dicţionar era o şcoală şi o acade-mie deopotrivă, un titlu neoficial, dar nu mai puţin influent în breaslă.” Debutul publicistic al profesorului clujean Aurel Sasu a fost înregistrat în anul 1968 la revista Tribuna, iar cel editorial în 1972 cu volumul de eseuri Progresii care prefigurează câteva din direcţiile în care se va dezvolta critica lui Sasu: proble-me de retorică şi teorie a criticii, de isto-rie a retoricii şi hermeneuticii, publicistica secolului al XX-lea, scriitori clasici (Liviu Rebreanu, I. Agârbiceanu etc.). Activita-tea sa publicistică a continuat cu studii, articole şi cronici pe teme de literatură română modernă şi contemporană nu doar la Tribuna, ci şi la principalele reviste lite-rare din ţară. La vârsta de 68 de ani, Aurel Sasu se poate mândri cu cel puţin un război (dur şi lung) câştigat şi anume apariţia celor patru volume ale Dicţionarului Scriitorilor Ro-mâni, realizat în perioada 1995-2002 în colaborare cu profesorii Mircea Zaciu şi Marian Papahagi, ambii trecuţi în nefiinţă înainte de a vedea împlinit visul celor apro-ximativ 60 de cercetători şi care a nece-sitat atâta efort şi atâtea dezbateri. Povestea Dicţionarului Scriitorilor Ro-mâni o ştim astăzi mai ales datorită volu-mului Noapte după noapte apărut la Edi-tura Eikon, Cluj-Napoca în 2010. Început în a doua jumătate a anilor ’70, DSR a ieşit de la tipar doar în 1995 şi s-a încheiat, ca editare, la doi ani după moartea lui Mircea Zaciu (coordonatorul principal, dispărut dintre noi în martie 2000) şi la patru ani după moartea pro-fesorului Marian Papahagi.

Structurat în patru mari capitole: Umbra şi Lumina, Un urât al Literei, Des-chideri şi Unsprezece interviuri cu..., volu-mul Noapte după noapte transformă citito-rul în martor la procesul facerii unei opere literare, a cărei mare valoare nu este în-deajuns recunoscută, la realitatea crudă pe care o trăim şi în care fostul informa-tor este pus la loc de cinste (Gabriel Gafiţa), dar şi la descoperirea personalităţilor Anei Blandiana, a lui Camil Petrescu sau a lui Mircea Zaciu. Noapte după noapte a lui Aurel Sasu conţine o poveste care urmăreşte două linii mari: truda istovitoare a coordona-torilor şi lupta aparent interminabilă cu mentalitatea momentului. În prima parte, cei care şi-au dorit realizarea Dicţionarului Scriitorilor Români pornesc un război cu mizeria cenzurii ceauşiste care a distrus monumentul reprezentat de DSR. Cartea a apărut prima oară în ’78 pentru ca, în ’85, după munca a aproximativ 60 de isto-rici şi critici literari să fie date la topit zeci de mii de exemplare realizate la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Un ultim şi unic manuscris a fost salvat de la distrugere şi păstrat în biblioteca profesorului Sasu. Lungul „război” ce avea ca scop final edita-rea celor patru volume ale Dicţionarului a început. Abia prin ’93, ’94 primul volum al căr-ţii este acceptat de Augustin Buzura, la Fundaţia Culturală Română unde are parte de neşanse: se pierd corecturile, printul şi i se dă o atenţie invers proporţională cu importanţa ce o reprezenta pentru litera-tura română. Una dintre întâmplările care dovedesc atenţia specială care a fost dată

Dicţionarului a fost organizarea în 1999 de către Augustin Buzura a Zilelor României la Smithsonian Institution în Washington. Cu această ocazie au fost livrate cu vaporul din ţara noastră „un milion două sute de mii de sarmale şi şase sute mii de mititei

BOOK REVIEWS

137

(cu vaporul au fost transportate din ţară câteva zeci de butoaie cu varză murată)... la şase luni de la apariţia volumului doi al DSR la Centrul Cultural din New York nu fusese trimis nici un exemplar... pentru cei peste zece mii de membri ai comuni-tăţii româneşti”. Cum bine zice tot Sasu: „Vom fi probabil (românii) buni olari, cio-plitori, blănari, împletitori şi cojocari. Dar suntem mai ales făuritori de măşti groteşti, purtătoare în lume ale unui chip ce nu există” (p.18). Nopţi întregi nedormite a gândit auto-rul o strategie pe care să o aplice victorios la Fundaţia Culturală Română, însă drumuri fără rezultat străbătute cu trenul între Cluj şi Bucureşti i-au năruit de prea multe ori aşteptările. Colaboratorii Dicţionarului Scrii-torilor Români din Iaşi, Timişoara, Târgu Mureş, Bucureşti, Oradea, Statele Unite, Franţa şi Canada au renunţat unul după altul la munca depusă în articolele de zeci de pagini mai ales din cauza refuzului re-petat venit din partea Fundaţiei Cultura-le Române de a plăti drepturile de autor la o valoare care să nu fie considerată o jigni-re a personalităţii şi a muncii de cercetare depusă de fiecare dintre cei implicaţi în proiect. Listele de scriitori şi criteriile de re-dactare au fost de mai multe ori bulver-sate. Faptul că autorii articolelor se dez-binaseră: unii au murit, alţii erau nemul-ţumiţi, iar câţiva au ales drumul străină-tăţii, „totul adus la dimensiuni de-a drep-tul tragice de incredibilă odisee editoria-lă” (Tania Radu, Revista 22, nr.987/2009). DSR a reprezentat un mare proiect realizat în condiţii de mare uzură psihică şi afectivă, a generat neînţelegeri, dispu-te şi irascibilităţi. „Biografia unui mare proiect are şan-sa de a deveni pilduitoare, aşa aşezată pe masă, cu (uneori) ambarasante probe la vedere. Scoaterea ei din angrenajul dis-

trugător al colportajului valorează enorm, iar de această dată meritul îi revine lui Aurel Sasu” (Tania Radu, Revista 22). Munca şi efortul formidabil pe care le-au presupus realizarea volumelor aces-tui amplu dicţionar nu au fost îndeajuns răsplătite. Pe lângă dificultatea inerentă cauzată de lupta împotriva cenzurii, cei care s-au angajat în procesul de facere a DSR, un volum foarte mare de muncă, au avut drept adversari mentalitatea vremii (noi orizonturi de aşteptare după 15 ani de la Revoluţie) şi obtuzitatea instituţiilor, care, într-o democraţie sănătoasă, bazată şi pe promovarea valorilor culturale, ar fi trebuit să fie responsabile de crearea unor astfel de lucrări importante. Chiar dacă trecute, obstacolele care au generat un efort foarte mare din partea coordonatorilor, la care se adaugă, după apariţie, o recunoaştere neadecvat recep-tată, par a fi fost nesemnificative în ra-port cu ecourile generate în sfera literară românească. Istoria apariţiei Dicţionarului crono-logic al romanului românesc, ţinut un dece-niu în captivitate, a fost şi ea una plină de zbucium trăit de colectivul Secţiei de isto-rie literară al Academiei Române (Filiala Cluj) până la publicarea lui în 2004, „Un moment solemn, amânat... cu cinism şi un incalificabil dispreţ...” (p.81). De asemenea, cartea conţine pagini excelente care fac referire la psihologia lui Mircea Zaciu şi Camil Petrescu: niciun regim prin virtuţile lui structurale nu poate mântui neamul românesc. Românii fiind corupţi, aplicarea aberantă a orică-rei dispoziţii administrative le unifică pe toate în acelaşi rezultat demoralizant. „Căci gravitatea e că, individual luat, nici un ro-mân nu are interesul ca statul românesc să meargă bine... Apa tulbure convine tutu-ror românilor...” (Camil Petrescu,1975, citat de autor).

BOOK REVIEWS

138

Ultimele două părţi ale volumului Noapte după noapte conţin articole ce fac referire la publicaţii, texte şi interviuri din Echinoxul anilor ’70. În subcapitolul O ediţie de consum politic este descris chiar procesul de cenzurare şi, totodată de muti-lare a lucrării lui Ioan Petru Culianu, Păca-tul împotriva spiritului. Cenzura politică „pervertirea informaţiei” (cum spune însuşi autorul) nu este singura răspunzătoare de alterarea atâtor texte valoroase din pe-rioada interbelică, ci au contribuit, în egală măsură autocenzura şi modificările „fără complexe” ale vechiului material tipărit pentru a se încadra în „bizarele norme ale unor revizuiri de circumstanţă cu efect nefast asupra actului în sine de valorifi-care literară” (p.142). Într-o serie de articole cu tentă reli-gioasă, Aurel Sasu ne invită şi la trăiri spirituale: iubirea pentru Dumnezeu, pen-

tru aproapele nostru, la Adevăr şi la Cre-dinţă, sentimente care ne pot vindeca de închinarea la idoli, de orbirea care ne înconjoară, de… „întunericul şi putrega-iul din sufletul nostru” (p. 182). …Și aşa cum spunea Camil Petrescu, amplu menţionat de Aurel Sasu în lucra-rea Noapte după noapte „…nu adevărul comediei jucate este important, ci fierbe-rea interioară a autorului”. Un alt lucru care atestă valoarea omu-lui de cultură clujean, autorul cărţii, este decizia Înaltpreasfinţiei Sale, Mitropolitul Bartolomeu Anania, menţionată în tes-tamentul Domniei Sale şi care i-a lăsat lui Aurel Sasu, prin testament, scrierile şi colec-ţia sa de acte, scrisori şi fotografii.

ALINA NECHITA

Aurel Sasu, Dragostea şi vântul. Glose la Memoriile lui Valeriu Anania, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011 Încă din primele rân-duri ale cărţii „Dragostea şi vântul” înţelegi de ce Aurel Sasu a aşternut pe hârtie gânduri despre Me-moriile scrise de Valeriu Anania: „întâlnirile noas-tre de-a lungul anilor, de-veniseră un fel de conspi-raţie împotriva timpului şi a trecerii lui”. Sigur că Aurel Sasu nici n-ar fi putut face altfel, n-ar fi putut să se împotriveas-că îndemnului de a adu-ce omagiu scrierii unui mare om. Aşa cum poves-tea sufletului lui Valeriu Anania trebuia scrisă, re-

cunoaşterea acesteia la ceasul ce n-are ore sau minute, ci numai tic-tacul adevărului şi prieteniei, trebuia şi ea scrisă. E în cartea autorului o mare mulţumire că Valeriu Anania a existat, că amă-răciunea, iubirea, lumina acestuia au putut să fie cunoscute. Adevărurile spuse aici par să fie pietre preţioase aduse din călă-toria călugărului şi peste care trece limpezimea cu-vântului venit din gând şi din suflet cu marea misi-une de a le releva, nu atât strălucirea, cât forţa.

BOOK REVIEWS

139

Citind cartea lui Aurel Sasu, faci ceea ce făcea autorul la citirea memoriilor: citeşti cu sufletul tresărind a emoţie şi curiozitate apoi închizi cartea şi priveşti prin sticla ferestrei. Lumea de afară o simţi înlăuntrul tău. Mă duce gândul la poezia eminesciană numai că acum şi aici e „ames-tecat totul, ca într-o rugăciune”. Savurezi cartea şi odată cu ea, viaţa. Vrei să citeşti grăbit ca să descoperi gânduri, dar parcă vrei ca misterul înţelegerii să se dezveleas-că încet. Pe firul lecturării întrezăreşti parcă chipul lui Valeriu Anania: „omul sobru… discret, lăsându-se citit în părerea unui zâmbet, amestec orgolios de cetate nebiruită”, ca mai apoi să vezi cu ochiul autorului: „un gol între ochiul îngropat în sine şi oglinda ghicită în demonia timpu-lui”. Citeşti despre citirea lui Aurel Sasu şi te apropii de simţirea cu care a făcut citirea; aluneci în lumea mirifică a poves-tirii ce a înţeles şi trăit povestirea. Eşti într-o călătorie în care ai călăuză pe cel ce a descifrat cu sufletul o altă călătorie. Cuvântul te captivează pentru că poartă în el încărcătura măreţiei omului ce şi-a scris memoriile şi pe care: „nici deplină-tatea răului nu l-a schimbat, nici intimi-tatea durerii nu l-a dezlegat de el însuşi”. Există o frământare a autorului care ne aduce propria frământare – vrei să şti ceea ce autorul vrea să ştie: „Cum aş putea să intru pe neştiute în povestea unei nopţi de lacrimi? Şi cum aş putea, în conturul de ceaţă al unei biserici, să ghi-cesc exilul de fiecare zi al unei inimi?” sau „Doamne, cum să înţeleg chinul ade-vărat al închisorii, cum să înţeleg trăda-rea aproapelui, cum să înţeleg cât de fără de hotar este infernul conştiinţei noastre?”. Printre cuvinte simţim sudoarea autoru-lui, acea sudoare pe care doar coşmarul unei nopţi negre şi de neînţeles îl poate

trezi. Autorul pare să ne spună că e atât de aproape de coşmar încât mai că se iden-tifică cu el; şi totuşi e un ceva care îi îm-piedică trăirea completă. Brusc înţelegi că noi oamenii avem o mare neputinţă, aceea de-a trăi cu adevărat trăirea celuilalt, chiar dacă este vorba despre omul pe care-l iubim şi cu care am vrea să împărţim durerea. Există senzaţia că la aşezarea rândurilor pe hârtie Aurel Sasu nu s-a mai simţit un om liber, ci unul prins în pânza de păian-jen a misterului unei alte vieţii, a unei vieţi ce făcuse pactul cu moartea. Sunt amintite în carte momente im-portante ce poartă amprenta unor oameni deosebiţi despre care Valeriu Anania a scris. Citate ale unor oameni celebri susţin pro-blematica trăirii în lumină şi noapte, chiar dacă aceştia n-au fost mărturie a abisului cu care s-a confruntat Valeriu Anania. Se pare că Aurel Sasu a simţit nevoia trecerii printr-o adevărată filozofie de viaţă care să implice atât biograficul, cât şi culoarea artistului. Întreaga lectură te simţi urmărit de dorinţa că vrei să ţi se spună cât mai mult despre cum să înţelegi memoriile lui Vale-riu Anania. Ultima pagină e ca lacrima ce a rămas între gene pentru că nu are pu-tinţa de-a se rostogoli: „prietenul lui e tot acolo, înalt şi drept, ca un paznic de far. Se ridicase doar în semn de omagiu adus depărtării celuilalt”. Se pare că omagiul adus de un mare om de litere lui Valeriu Anania se identifică cu omagiul nerostit şi de final a lui Aurel Sasu. Aş spune că autorul a reuşit nu numai să scrie rânduri, ci şi să ne ducă într-o lume a imaginii: de undeva, de la un capăt de alee, Valeriu Anania „îşi întoarce discret, privirile” spre noi timp în care cerul de seară se răsfiră peste omul în sutană şi peste tăcerea grăi-toare a omagiului pe care îl aducem „de-părtării celuilalt”.

BOOK REVIEWS

140

Există cărţi pe care le citeşti şi apoi le pui în raftul bibliotecii fără dorinţa de a-ţi mai aminti de ele; există cărţi pe care vrei să le reciteşti şi există cărţi care îţi rămân în minte şi suflet. Dragoste şi vânt e cartea ce face parte din ultima categorie; e cartea ale cărei cuvinte înlănţuie citito-rul dând naştere unei „conspiraţii împo-triva timpului şi trecerii lui”.

RAMONA ONCIU

Adriana Săftoiu, Vocile puterii. De vorbă cu purtătorii de cuvânt, postfaţă de Emil Hurezeanu, Editura Trei, Bucureşti, 2007

Volumul Vocile puterii. De vorbă cu purtătorii de cuvânt este o carte extraor-dinară prin modul în care îl face să tră-iască pe cititor alături de purtătorii de cuvânt ai Preşedinţiei sau ai Guvernului nişte perioade tulburi în istoria româneas-că şi anume perioada de după comunism, vremurile de după anul 1989, când de-mocraţia încerca să se „aşeze” în Româ-nia. Aşa cum mărturiseşte, ea însăşi, în volumul pe care l-a scris, Adriana Săftoiu a renunţat de cel puţin patru ori să pu-blice interviurile cu oamenii care au fost imaginea Guvernului sau a Preşedinţiei într-o perioadă atât de crâncenă în care, încă, nu se ştia cum trebuie să funcţione-ze un birou de presă sau un compartiment

de comunicare. Adriana Săftoiu a inter-vievat în volumul publicat în anul 2007 de Editura Trei personalităţi ilustre pre-cum Bogdan Baltazar, Alexandru Mironov, Mihnea Constantinescu, Iolanda Stăniloiu, Traian Chebeleu, Virginia Gheorghiu, Doina Jalea, Ioan Mihai Roşca, Eugen Șerbănescu, Răsvan Popescu, Radu Vasile (fost premier în perioada 1998-1999), Ionuţ Popescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Corina Creţu, Claudiu Lucaci şi Despina Neagoe, oameni politici sau oameni cu o mare experienţă în presă. Cartea Vocile puterii. De vorbă cu purtătorii de cuvânt încearcă să afle răs-punsul la o serie de întrebări fundamen-tale. Ce este purtătorul de cuvânt? Cine sunt purtătorii de cuvânt? Care este rolul lor, sunt doar cititori de comunicate sau au un rol important? Prin interviurile sale, Adriana Săftoiu, la rândul ei, fost purtă-tor de cuvânt al Guvernului României în perioada 1998-2000 şi purtător de cuvânt al Preşedintelui României, Traian Băsescu, în perioada 2004-2007, a încercat să afle şi cine este cel mai potrivit pentru a fi purtător de cuvânt – un ziarist sau un om politic. În primele pagini ale volumului său Adriana Săftoiu ne mărturiseşte un lucru, care poate părea greu de crezut şi anume „Bătălia lui (a purtătorului de cu-vânt) se duce, deşi nu s-ar crede, mai de-grabă cu cel pe care îl reprezintă decât cu presa”. Totodată, scriitoarea se întreabă „De ce purtătorii de cuvânt intră într-un anonimat la final de drum şi de ce sunt

BOOK REVIEWS

141

percepuţi ca nişte purtători de vorbe steri-le, o piedică în relaţia dintre presă şi insti-tuţia pe care o reprezintă? De ce funcţia în sine a căpătat mult prea puţină credi-bilitate în 16 ani chinuită de democraţia, de ce unii dintre ei poartă urmele funcţi-ei ca pe o povară?”. Scrisul Adrianei Săftoiu este unul sim-plu, uşor de citit şi de înţeles pentru toţi cei care vor să înţeleagă puţin din culise-le vieţii unui purtător de cuvânt. Adriana Săftoiu introduce cititorii, prin mărturi-sirile de la începutul fiecărui interviu, în atmosfera întâlnirii cu respectivul purtă-tor de cuvânt şi, prezintă, puţin câte puţin o parte din experienţa sa ca purtător de cuvânt. Înaintea interviului cu fostul prim-ministru Radu Vasile, Adriana Săftoiu măr-turiseşte cum a ajuns să fie purtător al Guvernului, pentru ca apoi în interviul cu cel care i-a urmat în funcţie, Ionuţ Popescu, să mărturisească, cu un strop de tristeţe, cum a aflat că nu mai deţine funcţia de purtător de cuvânt. „Mi-am dat seama că e ultima mea zi la Palatul Victoria când, ie-şind din casă, obişnuita maşină de servi-

ciu nu era în parcare. Am aşteptat un sfert de oră şi am sunat la birou să văd ce se întâmplase. Mi s-a răspuns laconic că nu mai aveam dreptul la maşină de serviciu. Mi s-a părut o metodă neinspirată de a ţi se anunţa sfârşitul. Aş fi preferat să ştiu de cu seară ca să nu ajung târziu, în ulti-ma zi de serviciu, la ceea ce mâine urma să fie fostul loc de muncă. Dar am văzut lucruri mult mai triste la plecarea lui Radu Vasile din Guvern”, a scris Adriana Săftoiu. În ceea ce priveşte rolul purtătorilor de cuvânt, părerile sunt împărţite: unii dintre cei intervievaţi şi-au depăşit rolul – spre exemplu, Bogdan Baltazar, iar alţii au fost percepuţi ca „cititori de comunicate”. Totuşi, este de remarcat că majoritatea celor intervievaţi în volumul Vocile Puterii. De vorbă cu purtătorii de cuvânt nu s-au simţit bine în funcţia pe care au deţinut-o. Din contră, cum spunea Ionuţ Popescu: „Eu nu noi mai fi purtător de cuvânt nicioda-tă. M-am simţit foarte încorsetat”.

CRISTINA PÎRVU

Nicolae Scurtu, Cercetări literare: scriitori dâmboviţeni, Vol. 3, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2009 Cartea, Cercetări literare: scriitori dâm-boviţeni, pune în evidenţă munca unui cer-cetător riguros care s-a afirmat în istoria literaturii româneşti. Educat şi format în spiritul filologic al mediului bucureştean, profesorul Nicolae Scurtu a fost şi este implicat în multiple programe, proiecte şi colaborări. Membru în colegiu de re-dacţie al revistelor; Litere (Târgovişte), Lumea militară (Bucureşti), colaborator permanent la revista România literară, el s-a dedicat în mare parte, cercetărilor de istorie locală alcătuind excelente tomuri (Cercetări literare – Scriitori nemţeni [2000-2005], volumele 1-15; Cercetări literare –

BOOK REVIEWS

142

Scriitori dâmboviţeni [2005-2010], volu-mele 1-10, ce cuprind corespondenţe, ma-teriale scriptice şi iconografice. Importanţa şi necesitatea acestui vo-lum este subliniată de autorul ei în intro-ducerea cărţii, unde îşi propune să îndrep-te, să completeze anumite moment şi as-pecte „mai puţin cunoscute din bibliogra-fia şi biobibliografia unor scriitori din zona Dâmboviţei, un spaţiu bogat în istorie, tradiţie şi mirific”. Metoda aplicată de au-tor pentru îndeplinirea acestui obiectiv constă în transcrierea unor corespondenţe şi epistole de ale căror originale el însuşi beneficiază. În galeria autorilor dâmbovi-ţeni, remarcabilă este prezenţa unor nume sonore din spaţiul românesc ca: Elena Văcă-rescu, Ioan Al. Brătescu Voineşti, Alexan-dru Ciorănescu, Mircea Horia Simionescu, Șerban Cioculescu, Constantin Noica, dar şi nume mai puţin cunoscute ca: Donar Munteanu, Radu Cosmin, Marin Bucur şi Toma Biolan. Lipsiţi de privilegiul unei corespondenţe electronice, scrisoarea re-prezintă pentru scriitori mijlocul prolific al dialogării. Oscilaţia sentimentelor de tristeţe, la cele de bucurie, modificarea atitudinilor combatante în cele de resem-nare, atestă solidaritatea artiştilor români. Conţinutul scrisorilor sau a misivelor, cum îi place autorului să le numească, relevă câteva aspect importante legate de ţară, artişti, cenzură din perioada interbelică şi comunistă a României. Prezentarea imaginii României în străi-nătate este o preocupare prioritară în viziu-nea scriitoarele care au activat în Franţa; Elena Văcărescu şi Anna Brâncoveanu Noailles. Nu ipostaza politică, diplomati-că şi cea culturală este promovată. Con-ţinutul misivelor poetei, prozatoarei, me-morialistei Elena Văcărescu trimise isto-ricului Barbu Brezoianu dezvăluie intere-sul poetei Anna Brâncoveanu Noailles faţă de istoriile şi vechile cronici ale Țării Ro-

mâneşti pe care le dezbate în saloanele literare franceze, inspirând-o în conceperea unui poem consacrat României, Amintirea străbunilor, publicat în revista de presti-giu L’Illustration. Străinătatea în viziunea acestor scriitoare nu reprezintă abando-narea, ci afirmarea perseverentă a iden-tităţii culturale. Cenzura este lipsită de subtilităţi, acţio-nând violent şi instituţional faţă de efortul protestatar al lui Ioan Al. Brătescu Voineşti şi Alexandru Ciorănescu. Nici unuia nu i se permite publicarea cărţilor; În slujba păcii şi Istoria literaturilor romanice de către Academia Română şi Institutul Naţional de Istorie conduse de sociologul Dimitrie Gusti şi Gheorghe I. Brătianu. Relaţia scrii-torului cu puterea este viciată. Politica de partid marchează profund destinul intelec-tualului prin suspendarea condiţiei sale profesionale şi obstrucţionarea libertăţii de exprimare. Ioan Al. Brătescu Voineşti este arestat la domiciliu, ofensat şi jignit, i se interzice dreptul de-a mai publica. Simi-lară este şi soarta poetului, prozatorului, dramaturgului şi jurnalistului Toma Biolan îndepărtat brutal din redacţia revistei Argeş de poeţii Gheorghe Tomozei şi Florin Mugur. Prin intermediul corespondenţei, Con-stantin Noica şi Marian Bucur descriu preo-cupări memorabile în istoria literaturii române, manifestându-şi unitar interesul faţă de traducerile scrierilor lui Emines-cu din limba germană. Cele 800 de file cu însemnări ale lui Mihai Eminescu pre-zente în Muzeul Literaturii sunt preluate şi prelucrate de către cei doi cercetători. Exprimarea liberă şi profundă a artiştilor dirijată atât de sentimente de bucurie, cât şi de tristeţe, repun într-un raport de superioritate valoarea afectivă a mesajului transmis prin intermediul scrisorii, faţă de mijloacele electronice contemporane. În partea finală a cărţii, autorul ne oferă un bogat material compus din note

BOOK REVIEWS

143

şi câteva precizări din istoria literară a revistei Pleiada, noi completări privitoare la revista Steluţa, însemnări despre revista Muguri literari şi facsimile cu epistole, frag-mente, articole ale unor scriitori români secondate de coperţile revistelor enunţate. Revista Pleiada, considerată o efemeridă din constelaţia Literatorului, este prepon-derant lirică, focalizată pe publicarea poe-

ziei care respect exigenţele estetice ale cena-clului condus de Alexandru Macedonski. Nicolae Scurtu a conturat indicele biblio-grafic al celor trei reviste în care selectează tematica, autorii şi creaţiile lor, aşa cum au fost ele publicate, pentru a pune la dispozi-ţie tinerilor cercetători un auxiliar preţios unui demers ştiinţific. LUCIAN CIUPEI

Nicolae Scurtu, Ion Stăvăruş şi contemporanii săi: mărturii, corespondenţe iconografie, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2008 Cartea lui Nicolae Scurtu, Ion Stăvăruş şi

contemporanii săi: măr-turii, corespondenţe icono-grafie, reprezintă un oma-giu adus profesorului şi istoricului literar, Ion Stăvăruş. Recunoscut prin amplele cercetări literare focalizate pe cele două personalităţi care s-au impus în isto-ria literară naţională, Elena Văcărescu şi Vlad Țepeş, Ion Stăvăruş ră-mâne o prezenţă memo-rabilă şi prin implicarea directă a sa în publica-rea revistei bilingve Co-lumna, scoasă în cadrul lectoratului de română pe care îl conducea la Turku. Tot aici a editat o antologie de poe-zie românească tradusă în limba finlandeză, Valikoima romanian runoja. În prima parte a cărţii este evocată personalitatea devotată a lui Ion Stăvăruş de poeta Ana Blandiana şi profesorul Dumitru Micu. Mesajul lor este unul laudativ la adresa harnicului cercetător de istorie literară, care a lămurit în mare parte contribuţia scriitoa-

re franceze de origine ro-mână, Elena Văcărescu şi a confirmat imagine de ambasador al literaturii române în Finlanda. Scrisoarea intitulată O incendiară confesiune redactată în 18 octom-brie, la Bucureşti repre-zintă pentru Ion Stăvăruş un bilanţ personal al unei etăţi ajunse la 40 de ani. Supus unei riguroase introspecţii, autorul nu se lasă pradă lamentaţi-ei, ci împăcat cu evoluţia ştiinţifică şi profesiona-lă ale vieţii sale, neagă unilateral posibilitatea repetării altei vieţii de teamă unei experienţe mai sărăcăcioase. Con-fesiunea are rol de definire a persoanei Ion Stăvăruş, care se situează într-un perma-nent conflict cu adaptarea la sistem. Trece-rea de la o etapă profesională la alta; poet, prozator, diplomat şi dascăl, nu atestă in-tenţia unui inadaptat care îşi abandonează propriul ego pentru regăsirea unui alter ego, ci a unui om cerebral ce nu poate accepta fuzionarea cu nimeni şi nimic ce ar putea

BOOK REVIEWS

144

compromite consensul gândirii sale; „Din cauza asta, poate, nu m-am putut adapta... deseori, degustat am dat înapoi, nu mi-am putut schimba armele cu altele, chipul cu altul, ci, demn m-am închis în mine, refu-zând să mă «adaptez». Unii cred că asta e o sfântă naivitate. Eu cred, dimpotrivă că e o sfântă demnitate”. În următorul capitol al cărţii, Nicolae Scurtu aduce câteva însemnări despre unii dintre confraţii lui Ion Stăvăruş din Româ-nia şi străinătate. Conturarea unui portret responsabil de deciziile personale se putea realiza prin intermediul scrisorilor cu mulţi scriitori români dintre care amintesc pe Alexandru Bolintineanu, Leon Negruzzi, Dinu Giurescu şi cu oameni de cultură stră-ini; André Ainel, Miguel Angel, Jacquest Gouldet, Jean Picart le Doux, Raymond Queneau, Jean Roche. Întreaga sa cores-pondenţă transmite o nota de optimism şi compasiune faţă de prieteni şi proiectele comune. Ipostazele iconografice dedicate profesorului Ion Stăvăruş, dezvăluie un om permanent îndrăgostit de meleagurile nata-le, o prietenie admirabilă cu scriitorul ro-mân Tudor Arghezi, o personalitate filo-franceză şi filofinlandeză. Profilul omagial prin dedicaţie este reconstruit de Nicolae Scurtu prin facsimile ce întrunesc auto-grafe de la autori români, istorici şi critici literari, scriitori străini printre care sunt prezente nume ca; Marin Sorescu, Ana Blandiana, Denisa Comănescu, Florin Iaru, Monica Pillat, Mihai Beniuc, Leon Negruzzi, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Dumitru Micu, Eugen Simon, Rafael Alberti, Alain Bosquet, Elena Văcărescu şi alţii. Cartea se încheie cu omagiul pe care îl aduce Nicole Scurtu, numelui universita-rului şi istoricului literar Ion Stăvăruş în capitolul intitulat; Însemnări despre cărtu-rarul Ion Stăvăruş. Absolvent al facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, Ion Stăvăruş si-a dedicat aproape jumătate din existenţa sa carierei didactice universi-tare. Recunoscut ca cel mai prolific cunos-

cător al operei scriitoarei franceze de ori-gine română Elena Văcărescu, pe care a studiat-o în urma unui stagiu de cinci ani în Paris (1963-1967), el a mai activat şi ca reporter, între anii 1954-1961, la ziarul Scânteia. Prin urmare, privind, în mod evident, prezenţa şi actualitatea persoanei lui Ion Stăvăruş în istoria noastră literară, se poate oricine întrebarea de ce este importantă cunoaşterea sa. Cel puţin două motive sunt semnificative în urma lecturării acestei cărţi oferite de istoricul literar Nicolae Scurtu. Primul se referă la misiunea scriitorului în spaţiul vest european. De obicei, mi-graţia intelectualilor români înspre spa-ţiul vestic coincide cu o integrare cultu-rală renunţându-se prea uşor la identita-tea originară, ceea ce nu se poate aplica şi în cazul profesorului Stăvăruş. Prezent într-un spaţiu străin, asemenea unui politi-cos pelerin promovează imaginea ţării sale, devenind un veritabil ambasador cultural. Această preocupare a fost o obsesie con-stantă. De la monografia lui Elena Văcărescu până la predarea limbii, literaturii şi a civili-zaţiei române la universităţile din Helsinki şi Turku (1982-1986), unde a a editat o interesantă şi inspirată revistă, Columna. Publicaţie a studenţilor şi cursanţilor Lecto-ratului românesc din Finlanda, Ion Stăvăruş a persistat în evocarea literaturii române şi a redactării numeroaselor însemnări privi-toare la confluenţele româno-finlandeze în decursul veacurilor. Al doilea motiv pentru care Ion Stăvăruş merită atenţia istoricilor literari, vizează persoana sa. Intelectual cerebral, demn „concentrându-se cu rigoa-re ştiinţifică asupra îndatoririi de a construi şi de a fi util”, nu a admis, aşa cum mărtu-risea domnia sa în confesiunea de la înce-put, „credinţa adesea înşelată de ipocrizie, laşitate, ticăloşie şi câte mucegaiuri de care s-a rănit sufletul meu în contact cu «lumea civilizată»”.

LUCIAN CIUPEI

BOOK REVIEWS

145

Robert Turcescu, Dans de Bragadiru. Cum se vede România în direct, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Când auzi numele lui Robert Turcescu îţi vin în minte numeroasele emisiuni pe care le-a realizat la radio sau la televizor, te gândeşti la emisiunea „România în direct” pe care ani la rând ai ascultat-o la Europa FM. Când spui Robert Turcescu te gândeşti la textele pe care le-a semnat în cadrul publi-caţiei Dilema/Dilema veche. Spui Robert Turcescu şi te gândeşti la definiţia cuvân-tului jurnalist. Volumul Dans de Bragadiru. Cum se vede România în direct a fost publi-cat în anul 2004 de editura Polirom şi cu-prinde o serie de texte care au apărut de-a lungul anilor 2003-2004 în Dilema/Dilema veche. În volumul său, Robert Turcescu pare a se confesa. Ne scrie gândurile sale, aminti-rile şi sentimentele provocate în viaţa de zi cu zi, dar şi în cadrul emisiunii radio „Ro-mânia în direct”. Prin cartea lui Turcescu ajungem să îl cunoaştem pe naratorul-personaj, dar şi pe cei care intră în contact cu el. Aflăm ce nu îi

place lui Robert Turcescu, aşa cum el mărtu-riseşte în „Raport incomplet, dar adevărat, despre cine şi ce mă enervează”. Jurnalistul şi omul ne enumeră câteva dintre lucrurile care îl exasperează şi anume: sms-urile, viruşii din calculator, Minodora la Maxim (de care cu toţii ne amintim câte puţin, deşi au trecut anii), telecomenzile, amenzile, mus-culiţele, vedetele de televiziune care vorbesc prea mult despre viaţa lor (şi, din păcate, avem parte de asta din ce în ce mai des), bip-urile de la numere necunoscute, discu-ţiile despre Dumnezeu la şpriţ. Sunt lucruri care pe fiecare din noi ne enervează. Robert Turcescu este critic şi spune ceea ce crede. În „Cimitirul de carton”, Robert Turcescu face o mărturisire pe care mulţi şi-o închi-puiau, cred eu, pentru că jurnalistul trebuie să facă o selecţie între cei care i se adresează. O dată cu notorietatea ca jurnalist, ca om de televiziune, începe să ţi se ceară, din ce în ce mai des, ajutorul. Primeşti zeci, sute de scri-sori. Le aşezi pe toate într-o cutie. La început le citeşti, una câte una, apoi numărul lor creşte şi nu mai poţi face faţă. Poveştile sunt asemănătoare: pensionari, părinţi cu copii bolnavi care îţi cer ajutorul, abuzuri, cazuri de discriminare rasială, de hărţuire sexuală. Robert Turcescu scrie: „Cimitirul de carton e plin, am îngropat în el sute de scrisori şi, probabil, următoarea speranţă o voi ucide chiar mâine. Mă simt neputincios şi vinovat, dar eliberat ca un criminal după spovedanie.” Într-un alt text al său – „Război în pace” Robert Turcescu ne scrie despre oamenii care sună la „România în direct”, oameni care îşi exprimă părerea despre orice, despre război, despre americani, despre ce ştiu românii să facă, despre cum sunt românii. Răspunsurile ascultătorilor săi, redate de Turcescu în carte, sunt din cele mai spumoase, însă ironia face ca acestea să ne creeze şi o anumită tristeţe pentru

BOOK REVIEWS

146

că felul în care se văd românii unii pe alţii este de-a dreptul dezolant. „Ce ştie să facă românul cel mai bine? Păi, în primul rând, să se descurce cât să nu moară. Apoi, vin celelalte: să se umfle în pene, să-i pese de capra vecinului, să se facă frate cu dracu’ până trece puntea, să umble cu jalba-n proţap pe unde poate oricât de umilitor şi de păgubos ar fi, să se îmbete cu vorbe şi şpriţuri, să înjure de lucruri sfinte abia ieşit de la slujba de duminică, să se ascundă după deget, să găsească mereu ţapi ispăşi-tori, să distrugă cu...simţ de răspundere tot ceea ce ar avea o cât de mică să iasă într-adevăr bine!” – acest fragment redă tocmai sentimentul pe care jurnalistul şi omul Robert Turcescu îl are ca urmare a

discuţiilor cu ascultătorii emisiunii „Româ-nia în direct”. În textul intitulat „Dans de Bragadiru” care, de fapt, este şi titlul volu-mului, Robert Turcescu ne vorbeşte despre alegeri, despre vot şi, în special, despre lipsa votanţilor sau uşurinţa cu care aceştia se lasă convinşi să meargă la vot cu aşa numitele „pomeni electorale”. Dezamăgit, autorul scrie: „Vrem, nu vrem, trebuie să acceptăm că aceasta este lumea româneas-că în care trăim. O lume a spectacolului, adeseori ieftin, de prost-gust, dar cât se poate de adevărat. N-avem decât să ne îm-bătăm cu ideea că, în cele din urmă, românii vor învăţa lecţia democraţiei şi importanţa votului, fără a fi nevoie pentru asta de caza-ne cu fasole şi cârnaţi”. CRISTINA PÎRVU

Ion Zainea, Istoriografia română şi cenzura comunistă (1966-1977), Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2011 Volumele istoricului şi profesorului universitar Ion Zainea, publicate în 2006 şi 2010 la Editura Universităţii din Oradea, vin în contextul cercetări-lor tot mai intense asupra comunismului din Europa răsăriteană, cercetări sti-mulate de deschiderea ar-hivelor în ultimul deceniu. Cenzura istoriei, istoria cen-zurată. Documente (1966-1972) şi Istoriografia ro-mână şi cenzura comunistă (1966-1977) sunt două contribuţii semnificative la decriptarea „dosarului istoriei cenzurate”. Autorul îşi propune, aşa cum declară deschis în Cuvântul înainte la volumul

din 2006, să pătrundă în „lumea subterană” a cenzurii comuniste (Zainea, 2006, p.5). Domeniul specific ales pentru exemplificare nu putea fi altul decât is-toriografia, dată fiind atât formaţia sa intelectuală, cât mai ales faptul că scrierea istoriei a fost atent con-trolată în timpul regimu-rilor totalitare. Segmen-tul cronologic la care se opreşte autorul este, fapt subliniat în volumul din 2010 (Zainea, 2010, p.5), perioada de „puseu liber-tar” de după 1965 până la momentul desfiinţării for-male a instituţiei cenzu-rii, anul 1977. Mai exact perioada 1966-1977, una

BOOK REVIEWS

147

dintre cele mai controversate din istoria românilor. Având în vedere titlul şi structura pri-mului volum, ne permitem să afirmăm că intenţia iniţială a autorului nu a fost decât editarea unor documente privind cenzura istoriei în România, în perioada 1966-1972. Cu ajutorul acestora a încercat să răspundă argumentat la două întrebări importante: 1. Cum a funcţionat cenzura? şi 2. Istoriografia română a fost obedientă? (Zainea, 2006, pp. 9-30). A reuşit acest lucru atât prin studiul in-troductiv bine articulat cât şi prin corpusul de documente. Nu mai puţin de 155 de documente au fost adunate în acest volum, mărturii inedite asupra modului extrem de riguros în care cenzorii eliminau pasajele considerate nepotrivite din punct de vedere ideologic. Note de sesizări sau note de obser-vaţii, referate referitoare la scrisul istoric trimise pentru documentare de instituţia centrală, Direcţia Generală a Presei şi Tipări-turilor, către unităţile judeţene, au fost selec-tate astfel încât cititorul să poată reface, pe cât posibil, „forma, conţinutul şi dimensiunile actului cenzural”. În acelaşi timp, acestea au fost ordonate pe criteriul cronologic pentru a da posibilitatea surprinderii evoluţiei în timp a acestui act. Pentru a răspunde la prima întrebare, istoricul Ion Zainea a adus în prim plan: „ve-rigile cenzurii” (autocenzura, cenzura edito-rului, cenzura centrală – Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor); procedura de lucru şi specificul activităţii cenzorilor din Serviciul Ideologic, „laboratorul în care s-a plămădit şi direcţionat scrisul istoric” după cum este caracterizat acest serviciu. Cât priveşte cea de a doua întrebare, credem că autorul a încercat, de fapt, să adu-că argumente noi în faţa celor care susţin fără rezerve ideea liberalizării scrisului istoric din perioada 1965-1971. Cenzura a devenit în această perioadă mai abilă, subliniază auto-

rul. În domeniul istoriografiei „liberalizarea scrisului s-a făcut pe segmente utile regimu-lui şi în termenii doriţi de noua conducere de la Bucureşti”, afirmă istoricul, trecând în revistă problemele principale semnalate de cenzori. Cercetarea s-a oprit la anul 1972 din ra-ţiuni pur subiective: atât i-au permis docu-mentele aflate în fondurile Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri – Unitatea Oradea şi respectiv Centrul Presei şi Tipăriturilor Satu Mare, din Arhivele Naţionale Direcţiile Jude-ţene Bihor şi Satu Mare. Având sentimentul unui lucru neterminat, istoricul a continuat cercetările în cadrul Arhivelor Naţionale Isto-rice Centrale, astfel luând naştere cea de a doua carte: Istoriografia română şi cenzura comunistă (1966-1977). Acest volum vine în completarea şi în continuarea celui din 2006, fiind mai mult decât un volum de documente editate. De altfel în economia lucrării din 2010, pon-derea anexelor este mai mică decât cea a studiului introductiv. Cele 85 de documen-te editate ocupă doar 171 de pagini din cele 366, fiind doar un suport pentru jude-căţile de valoare emise de autor în prima parte a lucrării. Anexele sunt selectate din materialul documentar emanat de Serviciul Ideologic din cadrul Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor/Comitetului Presei şi Tipăriturilor, pe care istoricul nu le-a regă-sit în arhivele judeţene: note de aviz sau de informare şi sinteze asupra scrisului istoric din perioada 1973-1977, ordonate crono-logic. Intenţia autorului, declarată în Cuvân-tul înainte, a fost de a relua şi de a extinde argumentarea pe marginea aceloraşi pro-bleme: structura instituţiei cenzurii şi obe-dienţa istoriografiei române. În prima par-tea a studiului introductiv intitulată Institu-ţia cenzurii (Zainea, 2010, pp. 9-35), autorul aduce informaţii suplimentare privitoare la Serviciul ideologic, la cenzori şi activitatea

BOOK REVIEWS

148

lor sau la procedura de lucru, extinzând analiza până la momentul desfiinţării Direc-ţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Cea de a doua parte este structurată la rândul ei în două subcapitole: Cenzura şi istoriografia anilor 1966-1972 (p. 36-115) şi, respectiv, Cenzura şi istoriografia anilor 1973-1977 (p. 115-180). Făcând distincţie între perioade autorul evidenţiază proce-dura de lucru în domeniul istoriografiei, problemele semnalate, directivele cenzurii şi modificările apărute în actul cenzural în funcţie de schimbările din planul politic. În acest volum autorul nu ezită să dea un răs-puns clar: „DA istoriografia română a fost obedientă” (Zainea, 2010, p. 6). În continua-re însă îndeamnă la prudenţă şi la necesi-tatea nuanţării: „vorbim de forme şi grade diferite de obedienţă” (p. 7). Din perspectiva abordării instituţionale a cenzurii, cele două volume ale istoricului Ion Zainea contribuie la definirea mecanis-

mului şi a modului său de funcţionare, nouta-tea stând şi în caracterul inedit al surselor folosite. Concluziile la care ajunge în privinţa atitudinii istoricilor în raport cu organul de control sunt foarte bine argumentate, dar este invocată şi „necesitatea unei priviri mai nuanţate asupra creatorilor de discurs istoric sub comunism” (Zainea, 2006, p. 30). Vo-lumele istoricului orădean vin să confirme faptul că cenzura şi controlul asupra scrie-rii istoriei au fost o preocupare constantă a regimurilor politice totalitare. Argumente-le autorului şi documentele editate sunt relevante din acest punct de vedere, evi-denţiind faptul că în România scrisul isto-ric a fost permanent şi atent cenzurat în întreaga perioadă comunistă. MIHAELA TEODOR

ephemerides 2 2008 - studia.ubbcluj.ro · studia ubb ephemerides, lvii, 1, 2012 (p. 5 – 29)...

Documents