numĂrul 12, serie nouĂ, mai 2016 - helionsf.ro · cei despre care ne amintesc medi-ile de...

NUMĂRUL 12, SERIE NOUĂ, MAI 2016

Casa de Culturăa Municipiului Timișoara

Asociația culturală

Morus and His Legacy. Humanism, Utopia, Modernity

Second Helion International Conference

Timișoara, Romania6-7 May 2016

Conveners: Sorin Antohi, Gregory Claeys, Mariano Martín Rodríguez, Cornel Secu

ParticipantsParticipants

FRIDAY, 6 MAY18:00-20:00 Session One

SATURDAY, 7 MAY10:00-12:00 Session Two13:30-15:30 Session Three16:00-18:00 Session Four

18:00 Decernarea Premiului Internațional Helion18:00 Decernarea Premiului Internațional Helion

Sorin Antohi (București), Artur Blaim (Gdańsk), Corin Braga (Cluj-Napoca), Gregory Claeys (London),

Adriana Corrado (Napoli), Marius-Mircea Crișan (Timișoara), Zsolt Czigányik (Budapest), Vita Fortunati (Bologna),

Mariano Martín Rodríguez (Brussels), Lars Schmeink (Hamburg), Mircea Opriță (Cluj-Napoca), Lucian-Vasile Szabo (Timișoara)

Întreg programul se va desfăşura în Sala Orizont a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara (Piaţa Sf. Gheorghe nr. 3, etaj I)

BIBLIOTECA NOVA

SERIE NOUĂ

NUMĂRUL 12, MAI 2016

BULETIN DE TEORIE, CRITICĂ ŞI ISTORIE A LITERATURII SCIENCE FICTION

2

Daniel Botgros - Imortalitatea – apanaj genetic sau digital?BIBLIOTECA NOVABULETIN DE TEORIE, CRITICĂ ŞI ISTORIE A LITERATURII SCIENCE FICTION

SERIE NOUĂ, NUMĂRUL 12, MAI 2016, Timişoara

Cuvânt înainteCornel Secu.........................................................................................................3

I. COMUNICĂRI DE LA SESIUNEA HELION, EDIȚIA A XXIX-A, 2015A. MITUL IMORTALITĂȚII ÎN S.F.

Imortalitatea – apanaj genetic sau digital?Daniel Botgros....................................................................................................5

Imortalitate, utopie, limite biologiceCristian Koncz..................................................................................................10

Mitul imortalității în filmul de ficțiune contemporanEugen Cadaru...................................................................................................14

B. PSIHOPATOLOGIA CLONEITimp clonat în povestirea lui Paul Melko, Triptic cu mine și cu ea

Ciprian Ionuț Baciu..........................................................................................21Clona și originalul prin prisma teoriei identității

George Ceaușu..................................................................................................23Psihopatologia clonei: repere şi particularităţi

Darius Luca Hupov..........................................................................................38

II. PERIPLU CRITIC: GHEORGHE SĂSĂRMAN - 75Ceea ce se cheamă un “maestru”

Cornel Robu.....................................................................................................45Gheorghe Săsărman „la aniversară”

Mircea Opriță...................................................................................................52Pe tărâmul unor oraşe fantastice în Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman

Oana Presecan........................................................................................................62Hazardul receptării sau cum să recunoşti o capodoperă: Gheorghe Săsărman Cuadratura cercului şi critica

Mariano Martín Rodríguez..................................................................................66Anticiparea profetică

Laurenţiu Nistorescu........................................................................................81Sensul Vieții și Pilda Talanților

Gheorghe Săsărman.........................................................................................87

III. ARHIVĂBiblioteca Nova, un ghid în universul science-fiction

Lucian-Vasile Szabo.........................................................................................95Extraterra - impresii de călătorie

Gabriel Zănescu.............................................................................................103

Editor: Casa de Cultură a Municipiului Timişoara. Redactor-șef: Cornel SecuRedactori: Ciprian Ionuț Baciu, Cristian Koncz și Darius Luca Hupov.

Paginare: George Adrian Ţugurlane-mail: [email protected]; web: www.helionsf.ro

ISSN: 1844 – 4407

3

Daniel Botgros - Imortalitatea – apanaj genetic sau digital?

În ultimii ani Clubul Helion a trăit cu fervoare momente semnificative, pli-

ne de consistență și dătătoare de încredere pentru viitorul apropiat.

Continuarea publicării revistei tipări-te HELION, a BIBLIOTECII NOVA, a re-vistei HELION ONLINE (care a ajuns deja la numărul 62), al organizării Concursu-lui Național de Proză Scurtă Helion, ajuns la a 31-a ediție, desfășurarea cu succes a concursului TIMIȘOARA PESTE O SUTĂ DE ANI, lansarea și menținerea ritmului propus la colecția INSOLIT, realizată de Asociația culturală HELION împreună cu editura Eurostampa, organizarea Primei ediții a Conferinței Internaționale Helion în 2015, organizarea celei de-a 29-a SE-SIUNI HELION în 2015, buna calitate a ședințelor de club, în care expozeurile teo-retice au fost prezente în numeroase reuni-uni, aniversările glorioase – 35 de ani de la înființarea clubului în 18 martie 2015 și tot atâția de la editarea primului număr al re-vistei tipărite (25 martie 2016) – toate sunt

Cuvânt înainte

CORNEL SECU

4


realizări de netăgăduit.Adăugați cele patru volume din

ANTOLOGIA HELION.Acest număr din BIBLIOTE-

CA NOVA este structurat pe trei secțiuni.

Prima cuprinde comunicările prezentate la cele două teme ale celei de-a 29-a SESIUNI HELION (8 și 10 mai 2015):

a) Mitul imortalității în S.F. b) Psihopatologia cloneiCea de-a doua este dedicată

unui clasic al s.f.-ului românesc, Gheorghe Săsărman, sub forma unui prinos de recunoștință pen-tru cei 75 de ani împliniți în 9 aprilie 2016.

A treia secțiune, rubrica ARHI-VĂ, adună două articole semnate de Lucian-Vasile Szabo și Gabriel Zănescu.

Protagoniștii acestei ediții a

BIBLIOTECII NOVA sunt nume ilustre din anticipația românească (ficțiune speculativă, cum îi pla-ce lui Mariano Martin Rodriguez s-o numească, și nu numai de că-tre el în ultima vreme): Gheorghe Săsărman, Mircea Opriță, Cornel Robu, George Ceaușu, Lucian-Va-sile Szabo; sefiști în plină afirma-re: Darius Luca Hupov, Daniel Botgros, Eugen Cadaru, Cristian Koncz, Ciprian Ionuț Baciu.

Trei studii dedicate lui Ghorghe Săsărman, cel al Oanei Presecan, cel al lui Mariano Martin Rodri-guez, ca și cel al lui Laurențiu Nis-torescu au fost preluate din nr. 3-4/2011 al revistei Helion.

Tuturor le mulțumim pen-tru spijinul constant oferit BI-BLIOTECII NOVA, asigurând, în același timp, ținuta intelectuală atât de dorită și de necesară.

5


Nemurirea constituie o temă veche, ce a apărut, probabil, odată cu ome-

nirea. Odată, în fond, cu primii oameni, pe care, din perspectivă religioasă, îi plasăm în ceea ce numim starea adamică. Nu o să ne ocupăm aici, însă, de latura creștină a nemuririi, deși în acest context avem de-a face cu seducătoare învățături ale teologi-lor și ale cărților sfinte. Nu o să vorbim, neapărat, nici de obsesia antică a nemuri-rii, cu precădere cea egipteană, cu toate că, la rândul ei, și aceasta comportă elemen-te foarte interesante, ce pot prefigura ceea ce am putea numi încăierarea profundă a omenirii cu datul natural al morții. Al des-compunerii, al întoarcerii în țărână. Com-plexitatea și profunzimea spiritului, sufle-tului, creierului, agitația vivace a neuro-nilor și a structurilor superioare ce com-pun conștiința, viața însăși, se află, evi-dent, într-un antagonism puternic cu ide-ea de sfârșit. De vid. De nimic. Așa cum ne este greu să fim comprehensibili cu ide-ea unui univers infinit, la fel de dificil e să înțelegem că ființa dispare, la un moment

Imortalitatea – apanaj genetic sau digital?

DANIEL BOTGROS

MITUL IMORTALITĂȚII ÎN S.F.

6


dat. De aceea, toată istoria ome-nirii e presărată cu idei religioa-se, artistice sau culturale, dar și cu încercări fizice, unele grotești și chiar macabre, de a prezerva ființa. Din acest motiv putem vor-bi în atâtea feluri despre nemuri-re. Ne împăcăm uneori cu gândul că, chiar dacă nu supraviețuim fi-zic, ceea ce lăsăm în urma noas-tră va putea contura o urmă. Vom trăi prin creațiile noastre, prin copiii noștri, prin aminti-rea importanței pe care am avut-o, poate, la un moment dat. Con-solare, însă, mai puțin valabilă la cei care duc o viață obișnuită, fără a lăsa nicio ”semnătură” aici, pe pământ. Sigur, cetățeni ai acestei planete cu nimic mai prejos decât cei despre care ne amintesc medi-ile de comunicare.

Nedorind, însă, așa cum am spus la început, să facem aici o istorie a temei imortalității în conștiința umană, pentru că ar depăși con-textul și posibilitățile acestei expu-neri, ne vom opri la perioada mo-dernă a luptei cu dispariția, a aces-tui continuu război cu fragilitatea biologică a ființei.

Există, din perspectiva unei cla-sificări personale, evident, două direcții majore ale parcursului prodigios de înțelegere a mecanis-melor ființei umane: una biologi-că și cealaltă, artificială. Este vor-ba, firește, de cercetările și reali-zările din domeniul geneticii și, pe

de altă parte, cele din mediul di-gital și robotic. Ambele drumuri duc, inexorabil, spre apariția unui fel de supraom, menit a învinge li-mitările naturale, destinat a tra-versa perioade mult mai mari de timp, ani matusalemici sau, de ce nu, atingerea imortalității. Proiec-te, desigur, pe cât de ambițioase, pe atât de îngrijorătoare. Pentru că există voci, mai ales cele din zona religioasă, ce clamează pe-ricolul jocului de-a Dumnezeu. O opoziție puternică față de ceea ce ar putea încălca legile naturale, vine din diverse zone ale societății, blamând și chiar opunându-se puternic experimentelor actuale. Agitând steagul antifrankenstein-ian, opozanții cercetărilor geneti-ce sunt cei mai vocali dar nici cei care se opun evoluției digitale nu se lasă de regulă mai prejos.

Ingineria genetică a făcut pași importanți, chiar colosali, în ulti-mii ani. Ne vom referi aici la re-zultatele legate de animale sau de om, lăsând pe altă dată evoluțiile din domeniul agricol, al plante-lor și alimentației. Și dacă initi-al era un termen categoric SF, in-gineria genetică a devenit o par-te proeminentă a științei, atât de răsunătoare încât e numită în limba engleză și ”synthetic bio-logy”. Biologie sintetică sau arti-ficială, așadar, ceea ce constituie în mod cert o culme de-a dreptul revoluționară în domeniu. Ce face

7


ingineria genetică pentru imor-talitate, pentru nemurire? Sunt foarte multe de spus dar ne măr-ginim să încercăm să intuim, in-clusiv din perspectivă SF sau vii-torologică, spre ce ne îndreptăm. Putem vorbi, în acest context de celebrul deja, replacement. De în-locuirea de organe. Tehnicile ge-netice avansează mult în această direcție. Organe produse și cres-cute din propriile gene, cu ajuto-rul celulelor stem, cu șanse aproa-pe nule de a fi rejectate de orga-nism. Nu peste multă vreme, pro-babil, intervențiile chirurgicale clasice vor deveni istorie medica-lă. Nu vom mai avea nevoie să re-parăm sau să extragem, ci să în-locuim. Tot mai multe organe vor putea fi crescute în laborator și, depășind constrângerile morale, religioase sau de altă natură, le vom pune în locul celor vechi, ce-lor bolnave sau uzate. Sigur, spi-talele nu vor fi chiar niște ateliere cu piese de schimb dar, păstrând proporțiile și simplificând la ma-ximum, putem vedea și așa lucru-rile. Cu organe noi și sănătoase se presupune că ne vom putea lua serios la trântă cu involuția, cu degradarea biologică, cu telomerii din celule. Cu moartea, în esență. Vorbim, așadar, de supraviețuirea fizică, efectivă. Vorbim de prelun-girea vieții mult peste ceea ce am putea face acum ducând o viață sănătoasă. Sigur, lucrurile nu sunt simple. Încă nu știm cu exac-

titate cum se comportă un orga-nism aproape în totalitate înlocuit cu organe clonate. Chiar dacă au avansat mult, cercetările din do-meniul geriatriei sunt încă într-o fază a copilăriei științifice. Expe-rimentele pe celebrul viermișor cu nume latinesc (nu vă mai în-carc memoria cu el, că e foarte cu-noscut) sunt promițătoare. Cer-cetătorii au reușit să încetineas-că mult degdararea telomerelor acestei viețuitoare, fapt care i-a dublat efectiv viața. Oricum ar fi, însă, evoluția geneticii țintește în mod clar spre starea de imortali-tate sau, pentru început, cu pre-lungirea fără precedent a vieții. Și, important de notat, a vieții să-nătoase. Ceea ce se așteaptă, prac-tic, de la întinerirea permanentă a organelor. Experimentele aces-tea de tip Frankenstein i-ar pu-tea speria, desigur, pe unii, ceea ce constituie încă de pe acum o rezistență însemnată în fața aces-tor evoluții. Probabil, însă, că pie-dica cea mai mare o va reprezen-ta, până la urmă, prețul. Nu orici-ne va avea acces la aceste tehno-logii. Vor trece, probabil, zeci de ani, poate chiar mai mult, până când aceste procedee să devină accesibile tuturor. Și atunci, s-ar putea prefigura o nouă generație de semizei: nu numai bogați dar și veșnic tineri! O fracturare a societății umane, care poate de-veni adâncă, împărțind locuitorii planetei, se va produce, în acest

8


caz, în viitor. Și așa umanitatea e profund divizată, diferențele fi-ind mult mai mari decât am pu-tea crede. Accesul la medicamen-te, la tratamente moderne este un apanaj al statelor mai dezvol-tate, restul țărilor chinuindu-se în continuare cu boli neeradica-te, cu mizerie și subdezvoltare. Așadar, cine vor fi nemuritorii vi-itorului? E destul de ușor de intu-it că bogații planetei vor vrea să cumpere timp, să cumpere viață și, dacă se poate, tinerețe. Și vor avea și cu ce.

Oarecum în paralel cu cercetă-rile din domeniul geneticii, evolu-ăm inexorabil, din punct de vede-re electronic și digital. Ne adân-cim tot mai mult într-o eLume creată chiar de noi. Mai mult, însă, ”protezările” din ce în ce mai inteligente fac parte din viața noastră. Ele constituie încă de pe acum muguri ai imortalității vi-itoare, atunci când probabil vom fi aproape sută la sută sinte-tici. Se vorbește mult – iar une-le declarații par șocante – despre dispariția tehnologiei. Aproape orice e inventat și produs în acest domeniu, va dispărea, la un mo-ment dat. Această dispariție, însă, impropriu spus, nu înseamnă ce am putea crede la prima vedere. Tehnologia urmează a se restrân-ge spre noi. În noi. Așa cum com-puterele devin tot mai mici, teh-nologiile de comunicare se minia-turizează, totul va colapsa în pro-

priile noastre organisme. Cipuri de diverse naturi vor fi aplicate di-rect pe corp sau în corp, proteze inteligente vor face parte indiso-lubilă din noi, interacționând cu organele naturale dar, mai ales, cu creierul și organele de simț. Omul bionic sau cum dorim să-l numim, devine astfel realitate. Iar de aici și până la Singularita-tea de care vorbește Ray Kurzweil, nu mai e atât de mult. Transferul întregului conținut informational al creierului, întregii conștiințe, practic, în componentele unui computer, mutarea din gazda bi-ologică spre spațiul virtual ne-ar putea asigura ceea ce am putea numi o imortalitate. Sigur, limi-tată și ea de anumite condiții care pot sau nu ține funcționale viitoa-rele computere. Pare complicat acum să asiguri o asemenea pute-re de calcul dar în viitor lucrurile nu vor sta așa. Tendința actualei dezvoltări a tehnologiei de a pune la dispoziție tot mai mult spașiu de stocare, izbânzile uimitoare pe această direcție, ne pot permite să credem că momentul în care pu-tem să ne mutăm practice în reali-tatea virtuală nu e chiar atât de în-depărtat. Desigur că și aici există o serie de discuții contradictorii. Spiritualiștii, oamenii religioși, nu plasează sediul conștiinței în creier, de aceea ei văd imposibilă prezervarea întregii ființe umane, ca structură dotată cu conștiință,

9


cu spirit, într-un simplu program de computer.

Dar, dacă revenim la nemu-rirea,, cumva mai accesibilă, să spunem, avem motive să cre-dem că această stare se va încer-ca a fi atinsă, așa cum spuneam la început, mai întâi prin proteza-rea sau înlocuirea organelor fizi-ce. Nu e imortalitate absolută dar speranța de viață se poate întinde pe, poate, sute de ani. Iar pentru că organele înlocuite, treptat, cu componente bionice, vor avea o viață mult mai lungă, putem vor-bi de un om hibrid, o specie bio-tehnologică, ce va înlocui, treptat, clasicul, să-i spunem așa, homo sapiens. Oamenii de știință sau jurnaliștii îi vor găsi, cu siguranță o denumire adecvată acelui nou reprezentant al umanității. O persoană ce va interacționa foar-te complex și interesant cu lumea biologică și cu cea digitală. Prac-tic, un om care va avea nevoie, poate, de o alimentare suplimen-tară cu energie, pentru a menține funcționale toate organele sinteti-ce. Sigur că tendința va fi spre a fi folosită în primul rând energia umană dar, în timp, această auto-nomie ar putea să nu fie de ajuns, plasând oamenii hibrizi ai viitoru-lui într-o anumită stare de vulne-rabilitate, de dependență. Amă-nunt, poate, nesemnificativ, față de beneficiile care se anunță a fi impresionante. Din nou, vorbim

și aici de un hiatus. Accesul la ast-fel de tehnologii nu va fi nici pe acest palier, egal. Așa cum acum, utilizarea inteligentă a gadgeturi-lor, a tehnologiei actuale de comu-nicare, de informație, te plasea-ză într-o poziție avantajoasă față de cei care au rămas în urmă din acest punct de vedere, sau mani-festă o rezistență față de avansul tehnologic, nici în viitor, nemuri-torii nu îi vom găsi pe toate dru-murile. Cine însă va avea mijloa-ce financiare și curaj să accepte aceste schimbări, cine va depăși problemele morale sau religioa-se, se va transforma, cu siguranță, într-o altă persoană. Pentru că, dincolo de manifestările evoluti-ve biologice, mult prea lente pen-tru a fi observate la specia noastră în timp real, evoluția tehnologiei este mult mai rapidă și aducătoa-re de schimbări majore.

În concluzie, ce direcție tehno-logică își va adjudeca nemurirea viitoare? Genetica? Tehnologia digitală? Există motive serioase să credem că lucrurile se vor întîm-pla, cumva, în paralel. Omul ne-muritor al viitorului va purta, pro-babil, și organe clonate și prote-zări digitale inteligente, acest me-lanj urmând, logic, să-i asigure o viață foarte lungă, în comperație cu standardele actuale. Cu ce va umple această viață, e o între-bare la care poate vor răspunde generațiile următoare.

Cristian Koncz - Imortalitate, utopie, limite biologice

10

Nu, noi nu înfrânseserăm niciodată moartea, nu făcuserăm altceva decât

să fabricăm amânări (pastile, prafuri, angio-plastie, Vârsta a 4 a), adoptaserăm convinge-rea că o viață mai lungă neputea oferi plăce-rea sau înțelepciunea pe care ne- o doream sau pe care o pierduserăm. După un triplu bypass sau un tratament anti aging nu se întoarce ni-meni acasă sperând că va trăi oveșnicie.

Chiar și Lazăr s- a ridicat din mormânt ști-ind că avea să moară a doua oară.”

(Robert Charles Wilson - Turbion, pre-miul Hugo 2006)

Durata medie de viață – scara umană vs scara temporală cosmică

● Stelele de tipul Soarelui din galaxia noastră au o durată medie de viață estimată la 10 miliarde de ani, în primele 5 6 miliarde de ani, emitând o radiație propice vieții pe planetele sistemului lor. Spre sfârșitul vie-ții suferă o expansiune ce înglobează și dis-truge planetele ce gravitează în jurul lor, și,

Imortalitate, utopie, limite biologice

CRISTIAN KONCZ

„

11


odată cu ele, viața în accepțiunea ei biologică.

● Durata medie de viață indivi-duală a lui Homo Sapiens e ultra-efemerică la scara timpului cos-mic (și efemeridele sunt printre cele mai vechi specii de insecte de pe Terra, deși viața lor adultă du-rează câteva ore).

Imortalitatea speciei sau Homo cosmicus = Homo immortalis ?

Viața unui ecosistem pla-netar de tip terran este scur-tă, comparativ cu cea a stelei în jurul căreia gravitează, depar-te de conceptul de imortalita-te a speciei la scară cosmică. În consecință,persistența vieții uma-ne în limitele biologice (cel puțin cele pe care le cunoaștem la nive-lul secolului XXI) ar impune mi-grația de la un sistem solar la al-tul, ca singura variantă de per-petuare a civilizației. Extinde-rea granițelor vieții de la uman la trans uman dincolo de limitele bi-ologice ale speciei ar putea fi o al-ternativă și/sau un ajutor pentru migrația stelară după unii futu-rologi trans umaniști ca Nick Bos-trom sau Ray Kurzweill. Există curente de opinie convergente în ceea ce privește utilitatea acestor modificări, dar divergente în ceea ce privește modalitatea lor de pu-nere în practică.

După Dimitar Sasselov, șe-ful catedrei de astronomie de la Harvard, în cartea sa, apărută în 2012, „The Life of Super Earths:

How the Hunt for Alien Worlds and Artificial Cells Will Revolu-tionize Life on Our Planet”, revo-luția în gândirea umană pornită de Nicolaus Copernic, acum mai bine de cinci secole, cu teoria heli-ocentrică mai are nevoie de 2 pași pentru a atinge etapa finală:

1. Descoperirea și coloniza-rea Noii Terra în etapa actuală a dezvoltării zborului interstelar e aproape utopică

2. Biologia sintetică fezabilă în stadiul actual al dezvoltării gene-ticii, pregătind o nouă generație de organisme adaptate condiții-lor de mediu aparte pentru fiecare planetă din sistemulnostru solar, cu rol decisiv în viitoarele proce-se de terraformare, făcând posibi-lă expansiunea civilizației umane.

Ce este biologia sintetică? Biologia sintetică - știință inter-

disciplinară ce acoperă o arie lar-gă, incluzând ingineria genetică, biologia moleculară, xenobiologia. Iată câțiva termeni din glosarul acestei noi ramuri aștiinței vieții:

● Xenobiologie – ramură a bi-ologiei consacrată organismelor ce au la baza codului lor genetic acizi nucleici de sinteză, ce nu se găsesc nicăieri în natură (ATN, AHN, AGN în loc de ADN)

● Genom sintetic – în 2010 Craig Venter și colab. reușesc crearea primului microb sintetic (Mycoplasma laboratorium), prin asamblarea a 1,08 milioane pe-rechi de baze azotate și transferul


12

genomic într- o celulă enucleată, dând naștere primului organism celular sintetic autoreplicant

● Viață sintetică – presupune crearea unui organism total nou, capabil de autoguvernare și auto-reproducere. Cercetătorii impli-cați în acest proiect susțin că fon-durile necesare pentru finaliza-rea lui sunt mult mai mici în com-parație cu cele pentru trimiterea unui om pe Lună.

Acizii nucleici sintetici folo-sesc alt zaharid în locul dexozei din ADN, de exemplu treoză re-zultând ATN, hexoză rezultând AHN, glycol pentru AGN și nu pot face schimb direct de informație cu organismele pe baza de ADN/ARN, stând la baza unei lumi bio-logice paralele.

În imaginile de mai jos avem structură schematizată a ADN:

În următoarea imagine este fi-gurată o paralelă între materialul genetic natural și cel sintetic:

● În proiectarea organisme-lor de sinteză se folosesc fie com-ponente plasmidice standardiza-te, denumite Biobricks, fie se face direct codare ADN bază cu bază, procedeu ce permite optimizarea și rescrierea unor mari părți din genomul original, mergând până la refacerea lui în totalitate. Toa-te aceste tehnici biotehnologice ne apropie tot mai mult de decripta-rea mecanismelor prelungirii vieții unor organisme unicelulare, în pri-mă fază, și apoi a unora mai com-plexe (the immortal lab mouse).

Scopul principal al biologiei sintetice - producerea unui orga-nism viu din biocomponente stan-dardizate, nervii. Tot mai multe agenții naționale/internaționa-le active în acest domeniu alocă

13


fonduri acestor cercetări de fron-tieră. De exemplu, DARPA–BTO , divizia de biotehnologii a Agenției de Cercetări Avansate a Armatei SUA, a primit în 2015 o creștere de buget de la 18 mil. USD la 28 mil. USD, pentru crearea unui or-ganism sintetic cu structură mo-dulară, cu durată de viață nelimi-tată și capabil de autoswitch off după îndeplinirea misiunii. Pe si-te-ul oficial este precizat că se ca-ută propuneri de proiecte necon-venționale, în afara biotehnologi-ei clasice de tip evolutiv!

Ce proiectăm mai ușor: astro-nava sau astronautul?

● Se pare că biologia sintetică a înregistrat un mare avans teh-nologic în ultimii ani, spre deo-sebire de tehnologia spațială ce bate pasul pe loc, motorul cu fu-ziune nucleară e încă un pro-iect teoretic, o nava interstelară ar străbate drumul până la Noua Terra timp de câteva generații. ● Astronautul hibrid va trebui să fie un Mathusalem rezis-tent la radiații, care să mănânce puțin sau deloc și să petreacă în criostază intervale lungi de timp, orice deteriorare a stării de sănă-tate fiind remediată la timp de na-noboți simbionți.

● Referențialul SF abundă de exemple în care genomul uman este mixat cu unul străin/sintetic (accidental sau intenționat) și are ca rezultat imortalitatea, uneori cu efecte secundare (vezi simbi-ontul cruciform din ciclul Hype-rion a lui Dan Simmons sau Trill din Star Trek).

ÎN LOC DE CONCLUZII…

● Imortalitatea individuală prin regenerare continuă nu este specifică mamiferelor, și cu atât mai mult omului, fiind apanajul unor nevertebrate acvatice de ti-pul hidrei sau a unor melci pla-nari cu reproducere asexuată. Imortalitatea clonală este rezer-vată, deocamdată, plantelor și or-ganismelor marine.

● Imortalitatea prin trans-umanizare/post umanizare/xe-nogrefe genomice poate duce la atrofia/dispariția structurii subti-le, ce ne definește cel mai bine ca oameni (în accepțiunea de uz cu-rent a sufletului).

● Astfel de modificări ale natu-rii noastre umane pot fi justificate în cazul unui scop nobil de tipul salvării civilizației pe un Nou Pă-mânt?

Eugen Cadaru - Mitul imortalității în filmul de ficțiune contemporan

14

Atunci când un om se naște, singura certitudine absolută pe care o poate

avea – până în prezent, cel puțin – este ace-ea că, într-o bună zi, va muri. Această per-spectivă a neantizării nu poate lăsa in-diferent pe nimeni și, de aceea, în decursul timpului, gândirea umană a încercat să ge-nereze fie explicații ale acestui fenomen, fie soluții pentru contracararea sa, toate acestea având scopul de a oferi omului o speranță cu privire la viitorul său.

Începând cu mitologiile popoarelor stră-vechi (babilonienii, asirienii etc), trecând prin cultele antichității clasice greco-romane și prin religiile abrahamice (iudaismul, creștinismul, islamul) sau extrem orientale (a se vedea, de exemplu, budismul), lăsând urme adânci în folclor (a se vedea, de exemplu, Miorița sau basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte) și, devenind o temă fundamenta-lă a gândirii filozofice, conceptul de imortali-

Mitul imortalității în filmul de ficțiune contemporan

EUGEN CADARU

15


tate a ajuns până în zilele noastre, când post-umanismul pare a ne promite diverse soluții tehnologi-ce de prelungire a existenței (clo-narea, fuziunea om-mașină etc.). Vedem astfel că în decursul celor aproximativ 6000 de ani de istorie documentată, cultura umană a ge-nerat o multitudine de idei meni-te a atenua anxietatea noastră în fața fatalității ce pare a fi in-expugnabilă.

De aceea, în cele ce urmează, în cadrul acestui eseu, vă propun să explorăm modul în care aces-te idei sunt valorificate în dis-cursul contemporan al celei de a șaptea arte, spre a înțelege mai bine dacă a noastră condiție umană poate avea speranța unei existențe nepieritoare, fie în for-ma biologică pe care o cunoaștem, fie într-o formă materială diferită de aceasta, fie într-un plan spiri-tual transcendental.

Precizez dintru început că lis-ta de ipoteze și de filme la care voi face referire în continuare nu este nici pe departe exhaustivă, rațiunea principală a selectării acestor idei și a acestor titluri fiind aceea a adecvării acestora la cele două teme despre care vom vorbi în continuare și a notorietății fie-căreia dintre aceste opere exem-plificative alese.

Așadar…

Tema nr. 1. Imortalitatea poate exista, dar nu este des-tinată omului.

Confruntându-se cu reali-tatea dramatică a propriei sale dispariții fizice inevitabile, dar re-fuzând să accepte că aceasta este cheia de funcționare a întregului Univers, dintotdeauna și până în zilele noastre, omul a creat o în-treagă mitologie în care a proiec-tat aspirația sa de nemurire asu-pra unor alte ființe (probabil) imaginare. Zeii Olimpului, elfii sau tot felul de alte entități non-umane (spirite ale naturii etc.) pot fi doar câteva exemple de acest tip și, evident, cinematografia nu avea cum să nu surprindă această idee. Așa se face că au apărut fil-me precum seria de lung-metraje trilogia Stăpânul inelelor (2001-2003), Immortals (2011) sau Fu-ria titanilor (2012) care abundă în asemenea personaje.

Într-un registru poate ceva mai extravagant (pentru că ex-cede limitele planetei noastre), imaginația omului a prezumat chiar că în adâncurile spațiului cosmic ar putea exista ființe ce dispun de o formă oare-care de nemurire (chiar dacă nu sunt perfect indestructibile), exemplificative pentru acest sub-tip putând fii contra-eroii din fil-me precum Specii (1995) sau din seria Alien (1979- în prezent).

Păstrând același registru al ne-


16

muririi cosmice, am putea amin-ti de alte două filme, și anume capodopera Odiseea spațială 2001(1968) precum și Promethe-us (2012), din a căror acțiune se degajă ideea că, deși omul nu are acces la nemurire, el totuși face parte dintr-un lanț de ființe sau entități care se perpetuează în Univers la infinit și că astfel, o parte a sa – inteligența, să spunem – poate avea șansa unei existențe eterne.

Și, probabil că ultima categorie din cadrul entităților non-uma-ne care ar putea beneficia de o existență eternă sau aproape eter-nă, sunt acele – să le spunem încă – obiecte produse chiar de către oa-meni, numite roboți inteligenți. Vedem acest lucru în filme aproa-pe clasice precum Omul bicente-nar (1999) sau Inteligență Arti-ficială (2001), în care ni se arată cum roboții creați de om capătă, în mod spontan, conștiință și că aceștia, datorită structurii lor fizice mecanico-digitale, ar putea să spe-re, eventual, la o existență ce poate tinde spre infinit.

Tema. nr. 2. Cum își pot procura oamenii nemurirea.

Pare de la sine înțeles că, pen-tru cei mai mulți dintre oameni, obținerea nemuririi ar fi cel mai frumos vis posibil. Cel mai frumos și, probabil, cel mai puțin respon-sabil, căci, dacă ne oprim o clipă și privim cu atenție care ar putea

fi consecințele deținerii unui ase-menea „avantaj” în contextual lu-mii concrete, vom observa – cu surprindere, poate – că a fi ne-muritor nu echivalează deloc cu a fi fericit.

Să începem această discuție cu prima situație posibilă, ace-ea a unei așa-numite pseudo-imortalități, obținută prin con-servarea organismului pe cale artificială și a revenirii la viața conștientă la un anumit moment. Urmărind filme precum Fore-ver Young (1992), Hibernatus (1969), Sleeper (1973) sau Pla-neta Maimuțelor (1968) care ne propun ipoteza criogenării (sau a vreunui mecanism similar), ob-servăm că, odată reveniți la viață, titularii acestor experiențe sunt departe de a fi fericiți, fie că se văd obligați să trăiască într-o socie-tate umană pe care nu o mai cu-nosc și din care lipsesc persoanele dragi, fie că sunt nevoiți să se con-frunte cu o lume total schimba-tă și complet ostilă. În linii mari, putem presupune că la fel ar pu-tea fi și starea unui om care este răpit de extratereștrii la un anu-mit moment și care este adus îna-poi după câțiva zeci de ani, având aceeași vârstă ca în momentul ră-pirii, ipoteză avansată în filmul Întâlnire de gradul trei (1977).

O altă variantă, larg răspândi-tă în cultura mondială, prin care omul ar putea să obțină nemu-rirea este cea în care ființa uma-

17


nă trece, voluntar sau involun-tar, printr-un proces de dezu-manizare. Probabil că această situație este cel mai elocvent ilus-trată de mitul vampirului, al omului devenit un monstru con-damnat la o existență eternă dar lipsită de lumina soarelui și de orice fel de urmă de dragoste (In-terviu cu un vampir - 1994, Bram Stocker’s Dracula - 1992).

Și, într-o altă situație, chiar dacă transformarea nu este chiar atât de radicală încât să genereze apariția unei alte ființe pe ruinele omului, acela care a băut din eli-xirul vieții fără de moarte tot un monstru devine, atât în ceea ce privește trupul dar mai ales în ceea ce privește sufletul său. Ve-dem acest lucru cu prisosință în filme precum Tinerețe veșnică (1992) în care personajele inter-pretate de Meryl Streep și Gol-die Hawn par decise a-și petrece veșnicia hăituindu-se una pe alta sau în Dorian Gray (2009), unde ni se arată cum pactul faustic al tinereții fără bătrânețe transfor-mă viața celui căzut în această capcană, în mod inevitabil, într-o suferință perpetuă.

Ajunși în acest punct al trase-ului nostru, ne-am putea întreba: atunci, la ce bun nemurirea? Oare la ce ne-ar putea folosi să fim nemuritori ? Înainte de a încerca să dăm răspuns la aceste întrebări și, eventual de a încerca să tragem niște concluzii, să încercăm, însă,

să vedem și care sunt promisiu-nile pe care ni le face știința cu privire la acest subiect… Oare noile tehnologii emergente ne vor oferi viața eternă ? Și, dacă da, cu ce preț ?

Prima ipoteză pe care am avea s-o discutăm, în acest registru, este cea a clonării. Filme pre-cum A șasea zi (2000) sau Moon (2009) ne-au arătat că ar fi posi-bil ca, într-un viitor nu prea în-depărtat, fiecare dintre noi să își poată realiza copii identice cu sine însuși, inclusiv din punct de vedere neuropsihic. În acest mod, se presupune că o persoa-nă ar putea perpetua la nesfârșit prezența identității sale în aceas-tă lume. Întrebarea care se pune este dacă dublurile care ar rezulta sunt aceeași ființă cu originalul – pentru a putea vorbi de nemuri-re – sau sunt alte entități umane, foarte asemănătoare cu arhetipul lor, dar totuși diferite ?

O variantă un pic modificată a clonării este aceea a mutării conștiinței într-un alt trup fizic generat artificial, diferit de cel al originalului, permițând astfel – teoretic, cel puțin –identității spirituale să-și conti-nue existența la nesfârșit, într-o succesiune continuă de „amba-laje” diferite. Această posibilita-te ne este arătată în filmul Avatar (2009), nefiind însă clar în acest moment dacă am putea avea vre-odată o asemenea tehnologie și,


18

dacă o conștiință umană încapsu-lată într-o altă formă non-umană ar putea fi considerată o perpetu-are a vieții umane sau ar trebui considerată ca fiind un alt tip de transformare…

Aceleași întrebări ni le ridică și filmul Transcendence (2014), în care, în plus, ni se arată că “am-balajul” – noul corp adică – nici măcar nu trebuie să fie alcătuit neapărat din substanțe organice, ci poate fi un laptop, de exem-plu, existența ulterioară a ființei astfel perpetuate urmând să se desfășoare în interiorul acestui me-canism sau, eventual, într-o rețea a unor astfel de mecanisme. Sincer, dragii mei care vă aflați în această sală, câți dintre dvs. s-ar mai consi-dera pe sine însuși ca fiind om dacă ar avea ocazia să se verse într-unul din laptopurile prezente aici ? Sau câți dintre dvs. ar prefer asta în lo-cul obștescului sfârșit ?

Și, ca o apoteoză a acestor speculații de natură științifică, fil-mul Lucy (2014) vine și ne spu-ne că nemurirea și eternitatea sunt la îndemâna fiecăruia din-tre noi, cu o singură condiție, să facem în așa fel încât să ne uti-lizăm capacitățile psihice la potențialul lor maximal. Ve-dem, așadar, în finalul acestei opere cinematografice, cum per-sonajul interpretat de către Scar-lett Johansson, atunci când ajun-ge la o rată de utilizare a creierului de 100%, dispare din planul fizic,

afirmându-și însă existența prin intermediul comunicațiilor elec-tronice și spunând că prezența sa este ubicuă. Deducem din aceasta că, prin atingerea întregului nos-tru potențial, oricare dintre noi poate deveni o ființă deplină, pen-tru care existența perpetuă con-stituie firescul și normalitatea.

În acest punct, în finalul aces-tor explorări de natură tehnolo-gică și biologică, cred că s-ar im-pune o foarte scurtă conclu-zie de etapă, și anume aceea că, în situația în care vreuna sau toa-te dintre acestea promisiuni ar putea deveni realitate, am putea vorbi despre o revoluție în ceea ce privește viitorul omului și al ome-nirii, însă nu știu în ce măsură vreuneia dintre aceste per-spective i s-ar putea potrivi denumirea de imortalitate a omului. Mai degrabă, raportat la conceptul de om, oricare dintre aceste perspective îmi par, mie personal cel puțin, a fi tot forme de dez-(liniuță)-umanizare (adică de părăsire a condiției de om, de transformare a acestuia în altceva), chiar dacă consecințele lor nu ar fi neapărat unele respin-gătoare, precum în ipotezele – să le spunem mitologice – avute în vedere în capitolul precedent.

Gândind în acest fel, con-statăm inevitabil că prețul imortalității pare a fi, în ori-ce situație, acceptarea de că-tre om a unei transformări

19


a naturii sale, transformare de natură a-i pune sub semnul între-bării însuși identitatea sa umană. Să înțelegem de aici că viața eter-nă este doar o himeră?

Dacă prin viață înțelegem o nesfârșită perpetuare fizică și bio-logică, este posibil ca răspunsul la această întrebare să fie afirmativ. Dacă însă încercăm să extindem un pic orizontul și să considerăm că aspirația spre viața eternă este, de fapt, după cum spunea Mircea Eliade, o “nostalgie a Paradisu-lui”, “o dorință a omului de a se afla întotdeauna și fără efort în centrul sufletului lumii”, atunci constatăm că singura variantă accesibilă spre aceasta ar putea fi aceea clasică, a nemuririi sufletului.

Filme precum City of Angels (1998) sau Ghost (1990) ne dau indicii dintre cele mai bune des-pre modul în care sufletul nemu-ritor s-ar putea perpetua după încetarea funcționării organismu-lui fizic, iar calea de urmat pen-

tru aceasta pare a fi cea descrisă în seria Star Wars (1977 – în pre-zent) de către cavalerii Jedi, cei care, după moarte, se reintegrea-ză în câmpul Forței, continuând de acolo să comunice cu cei vii. Rețeta prescrisă de către aceștia este una simplă: compasiune și eliberare de sine însuși.

Și, uite așa, ajungem la aceeași idee prin care subsemnatul și-a finalizat și anul trecut eseul pre-zentat în cadrul acestui eveni-ment. Astfel – chiar cu riscul de a repeta – voi încheia cu același citat, aparținând criticului literar Roxana Sorescu: “singura moda-litate existențială dăruită ființei umane de a pătrunde în fluxul energiei universale este dragos-tea”. Și, aș adăuga eu, dragostea, în sensul de dăruire a fiecăruia dintre oameni către toți aceia pe care îi întâlnește pe drumul vieții sale. Altă cale de a ne găsi pacea și bucuria – și, poate, nemurirea – se pare că nu există.

21

Ciprian Ionuț Baciu - Timp clonat în povestirea lui Paul Melko...

Cel mai des în literatura de anticipație, clona este utilizată în sensul unui du-

plicat biologic, al unei entități care poartă însemnele unei informații genetice multipli-cate. Cu toate acestea, sunt și scrieri scien-ce-fiction care abordează problemele copie-rii genetice din perspectiva universurilor pa-ralele. Atunci când purtătorii aceluiași cod genetic interacționează, implicațiile psiho-logice pot oferi o serie de perspective avan-gardiste.

O astfel de abordare ne este oferită de po-vestirea Triptic cu mine și cu ea, de Paul Melko. Am descoperit acest text în Antologi-ile Gardner Dozois, publicate la editura Ne-mira, volumul 4. Paul Melko nu este un scri-itor foarte des întâlnit în antologiile memo-rabile ale lui Gardner Dozois. Mai mult, po-vestirea antologată este una dintre cele mai scurte pe care le-am regăsit în cadrul aces-tor volume. Însă în doar câteva pagini, Paul Melko surprinde prin originalitate.

Timp clonat în povestirea lui Paul Melko, Triptic cu

mine și cu ea

CIPRIAN IONUȚ BACIU

PSIHOPATOLOGIA CLONEI

Ciprian Ionuț Baciu - Timp clonat în povestirea lui Paul Melko...

22

Personajul principal are capa-citatea de a comunica telepatic cu variantele sale dintr-un milion de universuri paralele. Ontologia sa este astfel răsfirată într-o multitu-dine de indivizi identici din punct de vedere genetic. Putem vorbi în acest context de o clonă care se recompune telepatic, în măsura în care noi ne percepem identici, indiferent de scurgerea infinitezi-mală a timpului? Autorul ne faci-litează simplificarea acestui punct de vedere, prin faptul că, pus în situația de a salva o fată de la moarte, personajul se vede nevo-it să facă niște alegeri care duc la dispariția sa, în majoritatea uni-versurilor paralele în care acesta se percepe. Finalul povestirii te pune pe gânduri, reducând esența acțiunii către o tri-unitate cu ur-mătoarele coordonate: dragoste-jertfă-moarte.

Tot despre moarte și dragos-te scrie și Alistair Reynold în po-vestirea Zgomot de fond, pre-zentată în volumul 5 al antologi-ilor Gardner Dozois (ediția tipă-rită în România). Spre deosebire de Paul Melko, Alistair Reynolds este un scriitor selectat de mul-te ori de către Dozois. În Zgo-mot de fond întâlnim un bărbat rămas văduv, deși se afla în pra-gul despărțirii. Înțelegând că ac-

cidentul soției poate reprezen-ta, în mijlocul durerii cumplite, o șansă paradoxală de a explora împreună frumusețea unei iubiri evanescente, personajul principal se lasă atras într-un experiment științific care îi conferă posibili-tatea de a se întrupa într-o vari-antă a sa dintr-un univers para-lel foarte apropiat. În acest uni-vers alternativ, accidentul suferit de soția sa este unul minor, astfel încât ei mai pot petrece împreună câteva zile. Legătura lor se destra-mă treptat, pe măsură ce comuni-carea telepatică dintre personaj și duplicatul său este acaparată de zgomotul de fond cuantic, iar co-nexiunea neuronală slăbește.

Analizând aceste două poves-tiri, putem identifica noi perspec-tive ale implicațiilor psihologice ale ubicuității informației. Pen-tru că mesajul și, implicit, de-terminismul genetic, se pot ma-nifesta și altfel decât într-o ma-nieră de multiplicare organi-că. Putem astfel reflecta nu doar asupra clonării materiei vii, ci și asupra multiplicării timpului sau a duplicării unui întreg uni-vers. În consecință, percepția omniprezenței informației tem-porale se poate dovedi mai sedu-cătoare decât contemplarea deve-nirii și a interacțiunilor unui mili-on de subiecți umani identici.

23

George Ceaușu - Clona și originalul prin prisma teoriei identității

Dicționarele de biologie descriu clona ca fiind o descendență rezultată dintr-un

singur individ prin înmulțire asexuată 1. Multi-plicarea indivizilor din lumea biologică este în strânsă legătură cu mulțimea genelor (genom). Fiind asexuat ca origine, acest identic biologic se poate numi la fel de bine clon sau clonă.

„Faptul de a fi o clonă, faptul în sine, n-ar trebui să deranjeze pe nimeni dintre cei ce sunt așa ceva, așa după cum nici în ziua de azi gemenii homozigoți nu sunt nicidecum nemulțumiți că sunt așa“, afirmă Roberto Quaglia, producând prin comparație un ar-gument în favoarea ideii că o clonă se poate mulțumi cu statusul ei social 2.

1. Discurs tolerant cu privire la clon sau clo-nă

Dimpotrivă, în excelenta povestire Arte-le marțiale moderne a lui Alexandru Ungu-

1 Teofil Crăciun; Virginia Crăciun, Mic dicționar de biologie, Editura „Albatros“, București, 1976, p. 102 2 Roberto Quaglia, Gândirea stocastică, traducere de Cornel Nicolau, Editura „Nemira“, București, 2004, p. 115

Clona și originalul prin prisma teoriei identității

GEORGE CEAUȘU


24

reanu luptătorul de elită care în cele din urmă își învinge profe-sorul după o luptă crâncenă, nu numai de ordin fizic, ci și psihic, observă 3: „Patru chipuri identice mă privesc, ca și cum m-aș afla în fața unei oglinzi multiple … Poa-te că videoplasmele, copiate celu-lă cu celulă după alcătuirea mea, vor refuza să lupte și vor scanda la unison: «Maitta! (mă predau)». Le-aș convinge, dacă aș ști că ele sunt copii, iar eu sunt originalul.“ Iată un caz în care originalul este mult mai influent la nivel socio - cultural decât clona.

Controversele etice și logi-ce conduc, astfel, la deschide-rea unei discuții mai largi, căreia Arlene Judith Klotzko îi conferă accepția maximală la nivel etic și sociologic 4, cu referire nu numai la ființa umană, ci și la regnurile animal și vegetal − de unde pro-blema emerge, de fapt. Jurnalista sesisează abuzuri ale multiplică-rii produsului în cadrul mirabilei economii de piață, încurajând „si-logisme science - fiction” în genul unuia pe care vi-l enunț pe scurt: pe piața comună europeană s-au cerut până acum produse ecologi-ce, dar a devenit imperativă cere-3 Alexandru Ungureanu, Artele marțiale moderne, „Helion“, nr. 1 - 2 / 2015, pp. 10 - 14 4 Arlene Judith Klotzko, O clonă pen-tru fiecare? Știința și etica clonării, traducere de Oana Moldovan, Editura „All“, București, 2004, pp. xxi - xxxiv

rea de noi produse biologice pre-cum primitorii de imigranți.

De fapt, încă de la prima lectu-ră dedicată acestui subiect (clo-na), am fost uimit de potențialul interdisciplinar al acestuia: încer-când fixarea în biologie, ne trezim cu un „argint viu” care pătrunde în economie, sociologie și, mai departe, în reprezentările men-tale ale unului și multiplului prin care ne percepem pe noi înșine ca ființă (unică?) în univers. Și sesi-zăm că însăși Natura, marele ar-tizan al vieții, lucrează nu cu có-pii impecabile, ci cu unele oare-cum nereușite, cu niște amărâte de tipare logico - matematice des-tul de fragmentare: ca un rapsod popular care, la un moment dat, a uitat o secvență de text.

Prin extensie, clonul este o populație de dimensiuni variabi-le, derivată dintr-un singur orga-nism (la bacterii) sau dintr-o sin-gură celulă la organisme plurice-lulare, prin diferite procese ase-xuate; astfel, toate organismele derivate vor fi identice din punct de vedere genetic 5.

Clona are și un înțeles mai slab, de copie (de regulă neauto-rizată) a unui aparat sau dispozi-tiv. Dacă vom da crezare relatării unui student din Adzerbaidjan, istoria hardware-lui în țările fos-

5 Alexandru Mironov; Alexandru Boiu, Proiecte planetare, Editura „Albatros“, București, 1988, pp. 202, 203

25


tei Uniuni Sovietice este destul de diferită de cea din lumea occi-dentală. Ca rezultat al embargo-ului CoCom extins și asupra teh-nicii de calcul nord-americane, calculatoarele nu pot fi importate pe scară largă din țările capitalis-te; cele produse în țările socialis-te sunt fie create de inteligențele locale, fie „copiate“ tacit și repro-duse după modelele vestice de că-tre Agențiile de Inteligență în co-laborare cu piața muncii locală. Această redimensionare conduce la incompatibilități atât cu stan-dardelele International Electro-technical Commission (IEC) și cu cele ale inginerilor electrotehnici-eni din organizația internațională IEEE. Calculatorul Micro-80, cu care s-a lucrat o vreme, uti-lizează un sistem de operare KR580VM80A cu un micropro-cesor clonat după Intel 8080 – deci trebuie să ne așteptăm de la el la performanțe atinse de tehni-ca de vârf acum mai bine de două decenii. Alte clone de același tip funcționale în Adzerbaidjan sunt Radio-86RK, Specialist, UT-88, Orion-128 și și Vector-06C 6.

Dar marii specialiști ai clone-lor rămân chinezii, care clonează mai tot ce se poate cumpăra din lumea capitalistă. Cred că știți și

6 Aceste informații sunt preluate de la studentul Tamerlan Mahyaddinli de la Universitatea Slavă din Baku, bursier al Universității „Al. I. Cuza“ din Iași

un banc, dar ne-ar bucura și mai mult dacă nu l-ați ști: „La început, Domnul Dumnezeul nostru a fă-cut cerul și pământul. Restul s-a făcut în China.“ Fiind un model al globului la scara populațională 1 / 6 sau 1 / 7, statul chinez își confecționează artefacte copiate cu migală de la alte state dezvol-tate tehnologic.

Încă din structura formală a „identității genetice“, observăm că relația în cauză a preluat trei dintre proprietățile relației mai slabe de echivalență: reflexivita-te (identitatea lui a cu sine, unde a este o notație pentru o noțiune sau o propoziție logică), simetrie (dacă a este identic cu b, atunci și invers) și tranzitivitate (dacă a este identic cu b și b este identic cu c, atunci și a este identic cu c). Reflexivitatea este o relație unară (cu un termen unic), simetria, bi-nară și tranzitivitatea, ternară.

Se mai adaugă două proprietăți legate de consistența termenilor și a enunțurilor, pentru că spu-nem, pentru o noțiune A, A este A iar pentru o propoziție logică, p este p − în felul acesta am enunțat principiul identității într-o logică a noțiunilor și una a propozițiilor, ceea ce ne și obligă să păstrăm or-dinea de compoziție a variabilelor propoziționale sau noționale din cadrul funcțiilor sau a predicate-lor. Egalitatea aritmetică este cel


26

mai popular exemplu matematic de identitate, însă enunțuri de ti-pul „x = 3‟ și „3 = x‟ nu înseamnă același lucru, de unde rezultă că o identitate se poate descompu-ne în două congruențe, la dreapta sau la stânga.

Deci identitatea conține în sine germenii schimbării, putând ilus-tra două ipostaze egalitare ale unui lucru în transformare, în urma căreia și simțurile noastre dau rateuri: uneori nu putem de-osebi o copie xerox de original. Mai mult decât atât, ea se poate dovedi, în multe cazuri, un raport mult prea exigent pentru a ilus-tra relațiile naturale și chiar arti-ficiale, situație în care intervenim cu relația de omologie − identita-te pentru toate proprietățile, mai puțin una. În acest sens, o hartă este omologică față de teritoriul reprezentat, în sensul că, dacă fa-cem trecerea de la material la for-mal, ea este exact imaginea la sca-ră a teritoriului reprezentat. Un alt exemplu de omologie este cel al triunghiului asemenea celui dat.

Nu același lucru se poate spu-ne despre un desen reprezen-tând o hartă a unui teritoriu din localitatea noastră pe care o vom schița din memorie pe hârtie − numită hartă mentală de către psihologii behavioriști. Încă de la sfârșitul secolului al XIX - lea, aceștia au studiat relațiile natura-

le prin comparație cu reprezentă-rile mentale, figurând psihicul ca o cutie neagră cu „intrări” senzo-riale sau lingvistice și „ieșiri” de tipul acțiunilor comportamenta-le. O hartă nu mai este astfel o re-prezentare la scară a teritoriului, ci poate fi deformată în mod ana-logic; mai mult decât atât, subiec-ții umani o pot îmbogăți cu detalii sociale semnificative pentru mo-dul în care ei înțeleg realitatea.

Harta mentală ilustrează o relație de analogie (mult mai sla-bă decât omologia), exprimabilă adesea prin formularea lingvisti-că „A este ca B”. Este o comparație făcută între două lucruri neluând în considerare toate trăsăturile (proprietățile) acestora, ci doar una nu neapărat semnificativă. Analogia este o relație atât de „re-laxată”, încât se întâlnește destul de des în natură.

În biologie, geamănul și clona sunt exemple de omologie iar des-cendentul, de analogie. Ce-i drept, o analogie mai pretențioasă, de-oarece urmașul conține un set de trăsături ale mamei și un al-tul, de trăsături ale tatălui, pre-luând anumite trăsături și de la descendenți mai îndepărtați.

Această tensiune a schimbării și constantele din jurul ei a pre-ocupat continuu ființa umană în calitatea sa de subiect cunoscă-tor dotat cu atât cu psihic, cât și

27


cu corp, căci ne vom întreba: care dintre ele mă reprezintă mai bine? Corpul și psihicul sunt tot una?

Avem la îndemână tabela de mai jos, cu atributele cele mai cu-noscute ale celor două noțiuni în viziunea gânditorilor antici și a celor din Evul Mediu Timpuriu:

Nr. crt. al atributului Corporal Psihic

1. Compus Simplu (indivizibil)

2. Coruptibil Incoruptibil3. Greu Uşor

(plasmatic)4. Muritor Nemuritor5. Întins Ne-întins

Tabelul 1.1: caracteristicile corpu-lui în comparație cu cele ale psihicului în concepția gânditorilor antici și me-

dievali

Din acest tabel va fi de-a drep-tul imposibil să tragem concluzia că psihicul și corpul sunt identice, fiindcă au trăsături contradictorii, care de regulă nu coexistă. René Descartes (1596 - 1650), distin-gând în natură între lucrurile cu întindere și cele cu spirit (res ex-tensa și res cogitans), operează o separație între corp și psihic. În Meditationes de prima philoso-phia. Réponses secondes objecti-ons, apărute în 1641, filosoful ra-ționalist susține teza unui dua-lism separaționist: „Tot ceea ce poate gândi este Spirit. Dar, pen-tru că Spiritul și Corpul sunt real-mente Spirit, nici un corp nu este

Spirit. Prin urmare, nici un corp nu poate gândi“ 7. Psihicul este mai sprinten, corpul, mai greoi iar primul dintre ele orchestrea-ză cunoașterea lucrurilor de la in-terior spre exterior, începând cu autocunoașterea psihicului și a corpului. Este fascinant cum su-biectul cunoscător devine obiect al propriei observații și astfel în-cepe să se miște în lume printre alte obiecte.

Nu, spune Gottfried W. Leib-niz (1646 - 1716) în Monadologie: corpul și psihicul trebuie dotate cu ceasuri separate, nu pot fi „cu-fundate - în același spațiu - timp 8. În virtutea principiului armo-niei universale, cele două cea-suri au fost potrivite cândva, în procesul concepției și așa vor ră-mâne până în clipa morții, ilus-trând providența divină. De altfel, chiar în procesul Creației Dumne-zeu a potrivit ceasul întregii lumi și nu mai este nevoie să-l repotri-vească din când în când, așa cum susținea episcopul Clarke, confi-dentul lui Isaac Newton.

Dar, dacă vom ajunge la Baru-ch Spinoza (1632 - 1677), la tra-tatul de Etică demonstrată de manieră geometrică, sciziunea 7 René Descartes, Două tratate filoso-fice. Viața și filosofia lui René Descar-tes de Constantin Noica, Editura „Hu-manitas“, București, 1992, p. 245 8 Leibniz, Gottfried W., Monadologia, traducere de Constantin Floru, Editura „Humanitas”, București, 1994, pp. 37 sqq.


28

corp / psihic se va închide și vom atinge identitatea! Trebuie să fiți conștient doar de două aserțiuni: corpul este spațial, iar psihicul, nu (ca la Descartes); apoi corpul are o anumită masă, dar cea a psi-hicului este foarte mică. Unii gân-ditori speculează că psihicul ar fi un infinit mic, de unde celebra în-trebare: câți îngeri încap pe o gă-mălie de ac? Îngerii fiind ființe doar spirituale, nu și materiale, ne putem aștepta ca ei să ocupe un spațiu foartre restrâns. Și mai sunteți în posesia unui adevăr matematic: o suprafață mărginită (a corpului) nu se poate învecina cu una infinită (a psihicului).

Și acum, premisele lui Spino-za, într-un raționament de ma-nual 9: a) în natură există res ex-tensa sau res cogitans; b) corpul ca lucru extins este finit iar psihi-cul, ca lucru gânditor, este infinit; c) corpul mărginește psihicul sau psihicul mărginește corpul; d) o suprafața finită nu poate mărgini una infinită. De unde rezultă con-cluzia: la ființa umană, corpul și psihicul sunt identice (prin redu-cere la absurd).

Unul lui Baruch Spinoza este, de fapt, Cauza Primă: o substan-ță având o infinitate de atribu-te. Mărginirea reciprocă între lu-

9 Adrian - Paul Iliescu; Mihaela Miro-iu; Adrian Miroiu, Filosofie pentru li-cee și școli normale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998, p. 200

crul extins și cel cugetat ar nece-sita doar o suprafață finită, ceea ce ar face ca infinitul să nu se re-găsească în spațiu - timp, de unde rezultă necesitatea prezenței unui singur gen de substanță. Pregă-tit prin principiul Identității al lui Gottfried Leibniz, El, infinitul, în-văluie realitatea. Pentru a ne de-barasa de identitate, ar trebui să contestăm, de pe pozițiile științei comune, infinitatea de atribute − în calitatea noastră de biete ființe finite în spațiu – timp și dotate cu simțuri lacunare.

Teoria identitară a lui Spino-za necesită aducerea în discuție a Principiului Identității al lui Leib-niz, enunțat tot în Monadologie: două obiecte a și b sunt identi-ce atunci (și numai atunci) când orice predicat P asociat acesto-ra conduce la egalitate în urma unui „calcul numeric al adevăru-lui“: P(a) = P(b). Principiul Iden-tității are astfel în vedere un cal-cul logic de ordinul al doilea, cu cuantori asociați funcțiilor predi-caționale (un calcul de ordin zero, numit și propozițional, este unul fără cuantori iar de ordinul unu, numit și predicațional, prezintă cuantori care se aplică variabile-lor individuale). Într-un calcul cu predicate, nucleul propoziției este verbul dotat cu câteva variabile: subiectul, complementul direct sau indirect, adjunctul, particula de reflexivitate etc.

29


Relația inversă, și anume a = b, deoarece P(a) = P(b) este numită de Leibniz „principiul indiscerna-bilelor”, nefiind întotdeauna vala-bilă pentru o funcție 10, ci mai de-grabă pentru un cod.

De pe pozițiile principiului identității rezultă faptul că psihi-cul și corpul diferă între ele dacă există cel puțin o proprietate care să se aplice unuia, dar nu și celui-lalt. Iată doar două dintre ele: psi-hicul este o monadă (un element simplu, „atomic“), corpul, nu; psi-hicul este intențional (vizează in-stinctiv spre obiecte), corpul, nu.

În virtutea unei tradiții care ac-cede încă de la Platon (dialogul Fedon), psihicul este incorupti-bil, ușor și nemuritor, corpul fi-ind, dimpotrivă, coruptibil, greu și muritor. Controversa continuă și astăzi, pe cel puțin două pali-ere ale cunoașterii: materialiștii susțin că există ca atare doar cor-pul, nu și psihicul − care poa-te fi construit ca un „învăluitor” al corpului prin acte și acțiuni. Spiritualiștii susțin, dimpotrivă, existența ca atare a psihicului, dând sugestii pentru constituirea „materiei grele” (a corpului) în stilul celei subtile (a psihicului). Dualiștii propun existența ambe-lor entități, dar au mari probleme în identificarea unui hardware

10 Saul Kripke, Numire și necesitate, traducere de Mircea Dumitru, Editura „All”. București, 2001, p. 10, 11

care să slujească drept suport al psihicului și invocă anumite con-cepte ale inteligenței artificiale pentru lămurirea acestui aspect.

Rezultă că egalitatea între nu-mere, departe de a fi o banală echi-valență, îndeplinește câteva crite-rii care o fac aptă pentru a „ataca” din punct de vedere formal iden-titatea materială. Cele două prin-cipii, al identității și al indiscer-nabilelor, indică faptul că teoriile cu egalitate sunt cel puțin de gra-dul I (cu cuantori la variabilele in-dividuale), însă, cel mai adesea, de gradul al II-lea (cu cuantori la mulțimi). Deci calculul cu predica-te ar fi un model minimal pentru o reprezentare „mai fină” a realită-ții. Este un capitol al cunoașterii derulat de omenire abia în ultimul secol al existenței sale.

Este mai bine ca distincția corp / psihic să nu se lămurească vre-odată: dacă psihicul ar fi indivi-dualizat pe cale artificială, ar apă-rea o societate de stăpâni și una de slugi robotice. S-ar ajunge la un nou sclavagism, deoarece pe piața liberă lucrul cu roboți este foarte tentant: intervenția facto-rului uman pe lanțul unui pro-dus provoacă scumpirea acestuia iar pieței muncii umane i se apli-că unele exigențe majore, precum utopicele drepturi ale omului. Nu pledez pentru apărarea drepturi-lor roboților, ci pentru observația


30

că piața muncii va fi devastată la apariția „psihicului” artificial și că omenirea nu va mai arăta la fel.

În măsura în care clonele vor fi cerute pe piața muncii, pro-cesul de multiplicare a acesto-ra va căpăta proporții industria-le − dacă economia mondială va lucra în continuare pe tiparul ac-tualei economii de piață. Există experți care ne previn asupra fap-tului că economia de piață capita-listă și-a depășit de mult limitele, adâncind diferențierea socială în proporții inacceptabile și provoa-când tot mai mari crize. Științele economice ar trebui să coopereze cu cele teologice, pentru a depăși o sacrosanctă știință laică a eco-nomicului care îi condamnă pe cei mulți la sărăcie și mizerie, afir-mă experți precum Tiberiu Brăi-lean 11. Dar aceștia par a vorbi în pustiu.

Lucrul cu clone n-ar displăcea nici unui stat socialist interesat, de regulă, de „educația prin mun-că”, adică de reducerea la mini-mum a studiilor culturale pen-tru a îndeplini solicitări socia-le imediate. Mai mult decât atât, în condițiile unei ipotetice crize demografice apariția clonelor pe piața muncii nu ar întâmpina pie-dici majore.

Considerente de acest gen pre-gătesc o discuție mai largă a cu-11 Tiberiu Brăilean. Teoeconomia, Edi-tura „Junimea”, Iași, 2013, pp. 37 sqq.

rentelor de idei referitoare la relația corp / psihic în jurul unei teorii cu egalitate în care am pu-tea accepta că:

„C” Ψ”, dacă C și Ψ descriu același aspect al realității (enti-tatea organică alcătuită din corp și psihic), unde C = „corpul” și Ψ = „psihicul uman”. Știința actua-lă denumește organism această entitate care poate fi studiată și anatomic, și fiziologic. Diversele puncte de vedere asupra organis-mului ilustrează caracterul frag-mentat și contradictoriu al știin-ței, nu și al organismului uman, care se comportă ca un tot. Ar fi o abordare elegantă, inclusă într-un model mai larg al universului, Substanță - Energie - Informație.

În logica booleană (cu două va-lori de adevăr), relația de echi-valență (o identitate simplifica-tă, reflexivă, simetrică și tranzi-tivă) determină o primă partiți-onare a formulelor, partiționare care conduce spre structura de al-gebră booleană. În fizica particu-lelor elementare, jocul simetriei, al reflexivității și al tranzitivității duce la „popularea” unei lumi di-ferite de cea macromoleculară. În această lume, bitul (o alternativă între două stări) nu mai are o va-loare stabilă („activ” sau „pasiv”) ci „memorează” chiar cele două stări contradictorii – de unde pro-vine indecizia organelor de simț.

31


Însă discuția lumii cuantice, deși actuală, este departe de subiectul intervenției noastre.

2. Geamănul și clona

ca omologi în pluralismul lumilor

Raportându-ne la cópii, Hi-lary Putnam dă exemplul unui duplicat celebru, al „Pământului geamăn” (Twin Earth), din care iese în evidență productivitatea operației de „copiere a noțiunilor“ 12. Fie T„apă” planeta Terra înainte de descoperirea de către Lavoisi-er și altora a structurii apei (spre sfârșitul secolului al XVIII - lea) și TH2O aceeași planetă după desco-perirea formulei H2O. Sunt con-siderente de ordin fizic sau soci-ologic ce sprijină relația T„apă” = TH2O, dar se pot depista și consi-derente prin care T„apă” ≠ TH2O, și astfel delimităm două lumi dife-rite, nu numai una; mai mult de-cât atât, nimeni nu ne împiedi-că să construim noțiunile P„apă” sau PH2O, unde P este o altă pla-netă decât Terra, poate chiar fic-tivă, unde se vorbește o altă lim-bă decât engleza sau româna, dar în care noțiunile și enunțurile de până acum pot fi înțelese.

Este un procedeu prin care lu-

12 Hilary Putnam, The Meaning of Meaning, în: idem, Philosophical Pa-pers, vol. al II-lea: Mind, Language, and Reality, University Press, Cam-bridge, 1975, pp. 215 - 271

mea W se poate îmbogăți cu mai multe duplicate pentru care ac-ceptăm fie copia la scară (omo-logie), fie copia selectivă pe mul-țimea structurilor de trăsături (analogia). Admițând trei tipuri de duplicate de acest fel ale lumii − și anume sociologic, fizic și psi-hic (Ws, Wf , Wp), accedem spre o tipologie a fantasticului cu 12 in-trări în sistem generate, lumea socială, respectiv cea fizică și psi-hică. Când ne raportăm la lume, suntem în fața unui concept total, dar și incomplet; în caz contrar, tematica „lumii” s-ar epuiza prea repede.

Unele reprezentări ale psihi-cului sunt reale, altele ficționa-le deci se vede că posibilitatea și contingența sunt trăsături mini-male cerute unor aserțiuni (rea-le). Când vom invoca universul noțiunilor totale, vom avea un alt peisaj. Când spunem toți S sunt P“ = „e necesar ca S să fie P” de-scriem o situație deziderabilă sau utopică iar formularea „toți S nu sunt P “ = „e necesar ca S să nu fie P” se înscrie în cadrul unui „re-alism contingent“. În Monado-logia lui Leibniz, se invocă drept principiu contingentia mundi, deoarece, pentru prospețimea ei, lumea trebuie alcătuită nu numai din fapte necesare, ci și nenece-sare (contingente). Altfel am fi în prezența unei lumi artificiale, nu naturale.


32

Reprezentările utopice sau im-posibile se mai pot numi ficțio-nale (dacă ne raportăm la relația tensionată real / imaginar) sau constrângătoare dacă ne situăm într-o logică deontică (a obliga-ției și permisiunii). Să observăm că „imposibilitatea” la care ne re-ferim nu are un caracter utilitar, ci sfidează limitele umanului. Pe lângă calea de legătură dintre si-logistică și modalitate, interpre-tarea de mai sus ne oferă o idee de „realism modal” aplicabilă atât reprezentărilor sociale, cât și ce-lor mentale 13.

Cu ajutorul predicatului Ixy (x există într-o lume posibilă y), David Lewis construiește o logi-că modală în care toate lucruri-le actuale sunt plasate într-o sin-gură lume, ceea ce nu împiedică prezența unor contrapărți în alte lumi posibile („locul unde ne duce gândul”). Modelul este inspirat dintr-o povestire science - ficti-on a lui L. Sprague de Camp. „Ar fi mai potrivit să spunem că con-trapărțile noastre sunt ceea ce noi am fi putut fi dacă lumea actuală ar fi fost altfel” 14, notează autorul.

13 George Ceaușu, Curs de filosofia minții, în: Petru Bejan (coord.), Filo-sofie, vol VIII, Învățământ la distan-ță, anul IV semestrul II, Editura Uni-versității “Al. I. Cuza“, Iași, 2007, pp. 165, 166 14 David Lewis, Despre pluralitatea lu-milor, traducere de Oana Gabor Șoimu, Editura Tehnică București, 2006 p. 352

Prefațând amplul studiu invocat mai sus, Iancu Lucica ne prezin-tă un diagnostic dur al Alvin Plan-tinga în privința actualizării lumi-lor posibile: luând în serios aceas-tă idee, ajungem repede la presu-punerea (îndoielnică) după care sunt sau ar putea fi lucruri care nu există 15 − idee pe care exe-geți de talia lui Jaako Hintikka ar fi în stare să o susțină16! Sistemul modal al lui Alvin Plantinga este destinat rezolvării acestor tipuri de probleme tot prin interme-diul unei interpretări construite peste o infinitate de lumi posibi-le 17 „etajate“ pe straturi (realism modal de ordin I, II ș. a. m. d.).

Până la urmă, întrebarea „cine este el?“ adresată propriei per-soane aduce în scenă un alt tip de cunoaștere decât cel reprezen-tat prin: „cine sunt eu?“. Acțiunea socială forțează comparația per-soanei noastre cu cea a semeilor și umbrește, într-o bună măsură, „cunoașterea interiorului“. Apar astfel reprezentările sociale, re-denumite în teoria ficțiunii drept imaginar social, adică o mulțime de fantasme care acționează la nivelul psihismului colectiv, dar 15 David Lewis, op. cit., p. 1116 Jaakko Hintikka, L'intentionalité et les mondes possibles, traduit par N. La-vand, Presses Universitaires de Lille, 1985, p. 16217 Alvin Plantinga, Natura necesității, traducere de Constantin Grecu, Editura Trei, București, 1998, pp. 118, 209

33


care oferă informații referențiale – nicidecum false.

Vom sintetiza discuția noas-tră de până acum sub forma a pa-tru tipuri de identitate, din ce în ce „mai fină“, în ordinea: gene-tică, socială, culturală și menta-lă. Desigur, în ierarhizarea noas-tră noțiunile sunt fie ordinare (cu gen proxim și diferență specifică), fie problematice (cu dificultăți în fixarea fie a genului proxim, fie a diferenței specifice) – ultime-le noțiuni fiind numite, de regu-lă, concepte sau categorii. Însă această diviziune poate funcționa chiar interdisciplinar; chiar inter-disciplinaritatea poate fi concepu-tă ca punere în comun a noțiunilor între diferitele domenii culturale.

Relația „Q“ este mai puțin fină decât „Q“ dacă, a și b fiind două elemente oarecare, din a R b de-ducem a Q b, dar nu și reciproc. Desigur, considerăm reprezenta-rea socială ca fiind mai fină decât cea genetică, deoarece doi gemeni trebuie diferențiați în plan social prin numele de persoană diferite X și Y. Există, de asemenea, argu-mente în sprijinul ideii că aceeași reprezentare socială poate condu-ce la două reprezentări culturale diferite: o informație referențială și o bârfă. În sfârșit, aceeași informație culturală, conceptul de „spirit“, poate fi concepută în mod distinct de două minți, pornind de la experiențe culturale diferite:

unii văd „îngeri“, alții „o stare de sincronicitate“ sau „o călătorie as-trală“ iar alții cad în transă.

Susținem, deci, că există pa-tru tipuri de identitate din ce în ce „mai fină“, în ordinea: geneti-că, socială, culturală și mentală. Relația „Q“ este mai puțin fină de-cât „Q“ dacă, a și b fiind două ele-mente oarecare, din a R b dedu-cem a Q b, dar nu și reciproc. Dacă figurăm cele două noțiuni, identi-tatea genetică și cea socială prin cercuri intersectate, plasate pe un fundal rectangular, obținem dia-gramele Venn. Relația dintre ele este una tautologică, dar chiar și studiul unei relații tautologi-ce între aceste tipuri de identități este interesant: relația tautologi-că presupune, între două noțiuni, referențialitatea tuturor celor pa-tru zone: de intersecție a lor; ce-lei care aparține primeia, dar a ce-lei de-a doua; celei care aparține celei de-a doua, dar nu primeia; în sfârșit, zonei figurate în afa-ra celor două noțiuni. Din aceas-tă relație tautologică provine pro-ductivitatea noțiunilor de gea-măn și clonă: ele pot intersecta oricând socialul, dar poartă me-reu asupra lor dilema distincției dintre copie și original.

Atacând perspectiva biotehno-logică, s-ar părea că pentru ființa umană posibilitățile copierii unor fragmente din corpul propriu sunt nelimitate. Unii adepți ai


34

inteligenței artificiale tari, pre-cum Marvin Minsky, speră că, pentru a ne putea lungi viața și a ne îmbunătăți mintea, vom fi ne-voiți ca, în viitor, să ne schimbăm aspectul fizic al corpului, ca de al-tfel și felul în care funcționează creierul 18. Având în vedere aces-te obiective, ar trebui să analizăm cum am ajuns, prin intermediul evoluției darwiniste, la starea ac-tuală de lucruri. Apoi va trebui să ne imaginăm metodele prin care înlocuitorii pentru organele bol-nave ar putea rezolva problema sănătății. După care vom căuta strategiile prin care să creștem ca-pacitățile creierului și să obținem o inteligență mai mare. În cele din urmă ne vom înlocui cu totul cre-ierul, cu ajutorul nanotehnologi-ei. Odată eliberați de limitările bi-ologice, vom fi capabili să ne ale-gem cât de mult vom trăi − luând aici în calcul și nemurirea −, dar și alte capabilități, de neimaginat în momentul de față.

După Marvin Minsky, pentru a repara defectele la o scară mai mare, un corp ar avea nevoie de un catalog anume în care să fie specificat unde trebuie să fie loca-lizat fiecare tip de celulă. La pro-gramele de calculator este ușor să adaugi acest tip de redundan-ță. Multe calculatoare păstrează

18 Marvin Minsky, Vor moșteni roboții Pământul?, traducere de Cătălin San-du, Quanticipația“, nr. 1 / 2002

copii „nefolosite” ale aplicațiilor - sistem critice, verificând perio-dic integritatea acestora. Totuși, nici un animal nu posedă astfel de schemă, probabil din cauză că acești de algoritmi nu se pot dez-volta în urma selecției naturale.

Marea problemă ar fi că aces-te corecții ar face imposibile mu-tațiile genetice − lucru care ar duce la scăderea ritmului evolu-ției atât de mult încât animalele nu vor mai putea să se adapteze la schimbările mediului. Am pu-tea oare trăi câteva secole doar schimbând un anumit număr de gene?, se întreabă expertul, răs-punzând afirmativ. La urma ur-mei, ceea ce ne diferențiază de ru-dele noastre evolutive, gorilele și cimpanzeii, nu sunt decât câte-va mii de gene − și totuși noi tră-im de aproape două ori mai mult. Dacă presupunem că numai o fracțiune din aceste gene noi pe care le avem sunt responsabile de durata noastră crescută de viață, atunci e probabil că nu sunt mai mult de o sută de gene implicate. Același expert se referă și la halu-cinanta posibilitate de a replica părțin întregi din creierul uman pe baza cunoștințelor noastre despre rețelele neurale: un copy - paste care care îți dă frisoane.

Căci biologii nu sunt destul de expliciți în ceea ce privește pe-ricolele clonării − prin exten-sie, ale ingineriei genetice. Până

35


la o limită, este firesc: fiecare se mândrește cu rezultatele mun-cii sale. Dar lăcomia umană poa-te atinge proporții covârșitoare. Este aici un conflict între etică și deontologie (o etică profesiona-lă căreia nu-i mai dai de capăt în Babelul actualei piețe capitaliste a muncii). Din 2003, noutățile des-pre clonarea umană de pe Wiki-pedia se închid. Dar există des-tul de multe state care nu inter-zic explicit clonarea umană, ceea ce ne permite să tragem concluzia că, din considerente pragmatice, aceasta se practică − în cazuri izo-late, să sperăm.

Prin anii ‘80 unii cercetători destul de „febrili” în privința avantejelor economice au intenți-onat să trasforme celuloza în me-tan. Dar, pe parcurs, s-au oprit, gîndindu-se că, dacă aceste bacte-rii ar pătrunde în biosferă, ele ar putea distruge întreaga floră! În cazul de mai sus lucrurile au fost oprite la timp; dar în alte cazuri de sintetizare a unor compuși or-ganici? Pe de altă parte, există si-tuații în care intervenția ingineri-ei genetice a avut un efect benefic, justificând prezența acestei teh-nologii în topul unora dintre cele mai active.

Să presupunem că dorim să co-piem o mașină, cum ar fi creierul, care conține un trilion de compo-nente. În prezent nu putem face acest lucru (chiar dacă am avea

cunoștințele necesare) dacă ar trebui să replicăm fiecare com-ponentă separat. Totuși, dacă am avea un milion de mașini care să poată construi fiecare o mie de componente pe secundă, atunci totul nu ar lua decât câteva secun-de. În deceniile ce vor urma, noile generații de mașini vor putea face acest lucru posibil. Multe dintre metodele de construcție actuale sunt bazate pe prelucrarea mate-rialelor. În schimb, nanotehno-logia are drept scop construirea unor mașini care să poată mani-pula direct fiecare atom sau mo-leculă.

Într-o lucrare anterioară am prezentat un exemplu 19. Dacă prin „X“ vom desemna „individul George Ceaușu“, vom avea, la ni-velul reprezentării sociale a aces-tuia, relațiile X0 ≠ X14 ≠ X18 ≠ X23 ≠ X33, deoarece, din punct de vedere juridic, individul la vârsta de 0 ani diferă de cel de la 14 ani (când primește carte de identita-te), de cel de la 18 ani (când de-vine responsabil pentru fapte-le sale), de cel de la 23 ani (când poate primi funcții de conduce-re, având chiar acces în Camera Deputaților) și de cel de la 33 de 19 George Ceaușu, Identitate și alteri-tate în sfera reprezentărilor mentale și a celor sociale, în: Doina Mihaela Popa; Nicoleta - Mariana Iftimie, Relația identitate - alteritate și stereotipurile socio - culturale, Editura „Performan-tica”, Iași, 2015, pp. 246 - 260


36

ani (când poate fi ales în Senat) – conform art. 37 din Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 758 / 29 octombrie 2003. Am de-semnat mai sus, prin Xi, pe indivi-dul X aflat la vârsta de i ani.

Reprezentările de acest tip răs-pund la întrebarea „cine este aces-ta?“. În ciuda faptului că el nu și-a schimbat individualitatea biologi-că, societatea îl percepe diferit din punct de vedere juridic, pe mă-sura maturizării sale, după care îl „nemurește“ întru reprezen-tare individuală − pentru a-l po-meni ulterior, în ceremonii mor-tuare jubiliare. Pe de altă parte, individul rămâne și după moarte în memoria de lungă durată a ce-lor care l-au cunoscut Ne amin-tim atunci de zoon politikon al lui Aristotel: suntem animale socia-le și principala noastră activita-te este de tip mimetic: să imităm lingvistic, verbal și chiar compor-tamental pe „un ceilălalt“ conve-nabil. La 58 de mi-am schimbat cartea de identitate, întrebându-l pe ofițerul de serviciu când mai vin să mi-o schimb iar acesta mi-a răspuns destul de șugubăț: „Dacă nu vă radeți mustața, cu această carte de identitate muriți!“

Standardizarea indivizilor după vârstă, la nivel social, contraba-lansează relativitatea percepției temporale la ființa umană și îngă-duie, totuși, o deschidere: „scara

vârstelor“ conduce și spre lumea de dincolo, punând, de de nu?, dacă nu problema imortalității, măcar garanția unei existențe vir-tuale după moarte – ca individ aflat în memoria celorlalți, con-tinuând să existe în reprezentări-le lor sociale și culturale. În acest sens, imaginarul cultural vizează imaginile transfigurate într-o for-mă oarecare de artă, dar arta în-cetează să mai fie referențială din punct de vedere social, depoarece artistul își poate permite răspân-direa unor reprezentări false când acționează în prezența publicului său.

Deci există și considerente foarte serioase pentru a denota X0 ≡ X14 X18 ≡ X23 ≡ X33, deoare-ce societatea are tot interesul în a identifica individul X, aflat pe dru-mul între naștere și moarte, spre a nu-l confunda cu alți tizi ai săi, in-diferent dacă este un bebeluș ires-ponsabil din punct de vedere juri-dic sau un cetățean aflat la senec-tute. Cu uimire am aflat de pe net că în România mai există alți 12 tizi ai mei, dintre care vreo cinci sunt chiar tizi perfecți, adică se numesc exact „George Ceaușu“. Ceilalți șapte se numesc în genul „George - Claudiu Ceaușu“, deci sunt tizi imperfecți. Reprezentă-rile de acest tip răspund la între-barea „cine este el?“ și țin tot de domeniul reprezentărilor sociale.

Însă există și reprezentări mai

37


dificil de exprimat, care răspund la întrebări precum: „cine sunt eu?“, „ce este în capul meu cu pri-vire la univers?“, reprezentări în care unui anume George Ceaușu i se cere să fie aceeași conștiință responsabilă de la maturitatea sa și până la sfârșitul vieții. Putem cataloga astfel de reprezentări ca fiind mentale.

La un moment dat, individul X, o dată maturizat din punct de vedere logico - lingvistic și aflat sub puterea unei conștiințe res-ponsabile, va trebui să răspun-dă la întrebarea „cine sunt eu?“, observând că răspunsul „Geor-ge Ceaușu“ nu este prea relevant. Continuând operația, el obser-

vă că nu poate adapta ceva de ge-nul eu35 ≠ eu36 ≠ eu37 ...: deci, o dată maturizat, nu-și poate per-mite luxul schimbării radicale de la un an la altul în cunoașterea de timp lung (nu în cea momentană, operațională), datorită faptului că, în cele din urmă, el nu este o variabilă, ci o constantă; că el re-prezintă un gen de singulatitate umană sau, de ce nu, cosmologi-că: un altul ca el nu va mai fi pe lume.

Detest pe acela care va afir-ma că nu sunt unic și își va putea închipui, asemenea lui Sprague de Camp, că undeva, într-un alt univers, există o contraparte din mine însumi.

Darius Luca Hupov - Psihopatologia clonei: repere şi particularităţi

38

Clonarea umană este una dintre teme-le fierbinți ale literaturii SF, fie numai

prin prisma faptului că e posibilă la nivel teh-nologic, dar oprită temporar, la nivel experi-mental (când vine vorba de clonare ca specie). Aceasta situație particulară a apărut datorită opoziției de care are parte fenomenul clonării umane, atât la nivelul lumii științifice, cât și la cel al societății civile și religioase.

Unul dintre argumente este legat de vătă-mările pe care le vor suferii persoanele clona-te, pe parcursul vieții, datorită presiunilor psi-hologice și morale la care vor fi supuse, atât din partea restului populației, cât și din cauza situației deosebite în care se află, anume fap-tul că sunt copii identic genetice obținute prin mijloace tehnologice, artificiale, dincolo de li-mitele reproducerii naturale. Aceste presiuni pot, și, indubitabil, vor duce la manifestări psihopatologice de care persoanele clonate le vor suferi. Aceste aspecte vor fi analizate suc-cint în cadrul lucrării de față.

Psihopatologia clonei: repere și particularități

DARIUS LUCA HUPOV

39


DefinițiiÎnainte de a începe demersul

de analiză, trebuie să ne definim termenii de bază, anume „clona-re” și „psihopatologie”.

Conform D.E.X. 2009:CLONÁ, clonez, vb. I. Tranz.

(Biol.) A izola din clon indivizi care vor deveni cap de linie pentru noi generații. – Din engl. clone.

Pornind pe filiera definiției, vom ajunge la termenul „clon”:

CLON s. n. (Biol.) Totalitatea indivizilor identici proveniți din-tr-un singur organism, pe cale asexuată. – Din engl. clone.

Această definiție se referă strict la obiectul clonării și nu face re-ferire la procesul de clonare și la activitatea de clonare, ca formă de reproducere asexuată, prin meto-de tehnologice.

Mai departe, tot conform D.E.X. 2009...

PSIHOPATOLOGÍE s. f. Disci-plină care se ocupă cu tulburările activității psihice; patologia psihi-cului. – Din fr. psychopathologie.

Având termenii definiți, ne vom opri în continuare asupra procesului clonării...

Despre clonareClonele, adică indivizi identici

ca material genetic, se pot obține și prin metode naturale, de repro-ducere sexuată: e vorba de geme-nii identici, gemenii monovitelini.

De obicei doi, ei apar ca urmare a unei variante de diviziune în ca-drul procesului de creștere a em-brionului, dintr-un singur zigot, făcând parte din același sac vitelin.

În opoziție cu acest proces na-tural, clonarea artificială este un proces tehnologic care presupu-ne mai multe variante, și anume clonarea moleculară, clonarea ce-lulară și clonarea de specie. Vom lua în considerare doar a treia, pentru că ea se referă la procesul prin care se pot obține replici ge-netice ale unei ființe umane, adi-că duc la apariția de clone umane.

Tehnici de clonareExistă două tehnici mai cunoscu-

te în domeniul clonării, și anume:1. clonarea prin transfer nu-

clear, în care oocitul este vidat de propriul materiale genetic și primește un nucleu de la donor.

2. SCNT sau transferul nucle-ar al unei celule somatice, prin care poți clona o ființă umană, pentru a obține celule STEM mul-tipotente sau chiar clone umane, pornind de la celule obișnuite, cum ar fi celulele epiteliale.

Prima metodă este greoaie și presupune multe eșecuri (oaia Dolly este rezultatul a 227 de în-cercări de clonare), pe când cea de-a doua este folosită ca alterna-tivă viabilă, pentru moment mai ales în obținerea de celule STEM.


40

Scurtă istorieIată parcursul tentativelor

reușite de clonare, care au avut loc începând cu experimente nereușite, la începutul anilor 1950:

• mormoloc, clonare realizată de Briggs and King (1952)

• crap, Tong Dizhou, 1962, China• oaia Dolly, Steen Willadsen,

1996, Marea Britanie• maimuța Rhesus : Tetra, Ge-

rald Schatten, 2000, SUA• bovinele: Alpha si Beta, 2001,

Brazilia• Pisica CopyCat “CC”, 2001,

SUA (prima clonare din rațiuni comerciale)

• Catâr: Idaho Gem, 2003, SUA• Cal: Prometea, 2003 • embrionul uman, 2004 Corea

de Sud (retractat) si SUA (2008) Dr. Andrew French and Samuel Wood

Succesiv acestei realizări, clo-narea umana este interzisă doar în câteva țări: Australia, Colum-bia, România, Serbia, Grecia, Spania, Portugalia...

PSIHOPATOLOGIA CLONEI

Tipuri de sindroame psihiatrice

Domeniul psihiatriei umane este un perpetuu câmp de luptă al cercetătorilor și al personalităților științifice influente. Împărțit în școli și curente, fiecare cu arome-le sale, psihiatria este diferită, de-pinzând de care parte a Oceanului

Atlantic te afli.La ora actuală, în lume, sunt „la

putere” două sisteme de clasificare:• Sistemul ICD-10 propus de

Organizația Mondială a Sănătății (WHO), folosit pe scară mondială

• Sistemul DSM-IV al “Asociației Psihiatrice Americane” (American Psychiatric Association), folosit mai ales în cercetarea psihologică sau psihiatrică.

Dincolo de ele, vom defini două dintre sindroamele psihiatri-ce mai cunoscute, care pot avea relevanță în psihopatologia clo-nei: sindromul depresiv și tulbu-rările de identitate disociativă (ul-timele fiind recunoscute mai ales de „școala americană”).

▲ Depresia – definiția de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbușire a dispo-ziției bazale, cu actualizarea tră-irilorneplăcute, triste și ameni-țătoare. Sindromul depresiv are drept componente definitorii dis-poziția depresivă, încetinirea proceselor gândirii, lentoarea psihomotorie la care se adaugă o serie de simptome auxiliare de expresie somatică. Dispoziția de-presivă este trăită ca „tritețe vi-tală” (V. Schneider, 2000, p.70), pierderea sentimentelor, golire și neliniște interioară, conținutul perceptual cenușiu, nebulos une-ori. (A. Dobrovici, 2002; C. Tudo-se și R. Tudose, 2002, p.14).

▲ Tulburarea de identitate di-

41


sociativă – este o boală menta-lă care implică disruperea sau colapsul memoriei, stării de conștiență, a identității și/sau a percepției, care în momentul apariției produce diverse simp-tome. (National Alliance on Men-tal Illness.)

DepresiaSimptomele care apar în cadrul

depresiei sunt:• dispoziție tristă• bolnavul nu se mai poate bu-

cura• bolnavul nu mai pune preț pe

viitorul său• tristețea, disperarea, dezinte-

resul față de orice activitate• absența motivării• tendința de analiză selectivă

și riguroasă a neîmplinirilor ce-lorlalți

• trăirea prezentului sub aura îndoielii, a scepticismului, anti-cipării și expectații negative asu-pra desfășurării ulterioare a eve-nimentelor

• tulburări de somn• anxietate• tulburări vegetativeÎn cazul persoanelor clonate,

depresia poate apare ca urmare a conștientizării statutului perso-nal, de clonă umană. De aici poa-te începe o discuție extinsă, lega-tă de motivul clonării, care poa-te fi in interiorul sau în exterio-rul legii; putem să ne imaginăm,

de exemplu, că e vorba de o clo-nare cu scopul recoltării de orga-ne vitale pentru donatorul de ma-terial genetic. Chiar dacă nu am merge atât de departe cu motivul clonării, și tot rămâne problema unicității personale, față de care o persoană clonată poate avea an-goase și întrebări existențiale.

Tulburări de identitate disociativă

Denumite și sindromul perso-nalității duble sau multiple, tul-burările de identitate disociativă au următoarele caracteristici și particularități:

• pot exista două sau mai mul-te personalități, care controlează comportamentul unei persoane, alter ego-uri

• fiecare ego are percepții și interacțiuni diferite cu mediul ex-terior

• poate duce la pierderi de me-morie, în cazul în care una dintre identități preia controlul

• atitudini multiple, maniere sau convingeri care sunt total opuse

• pierderea timpului• fobii• dureri de cap inexplicabile• furie bruscă• atacuri de panicăSe pare că acest sindrom se

întâlnește de opt ori mai frec-vent la femei decât la bărbați și s-au întâlnit cazuri în care o per-soană poate dezvolta până la 15


42

personalități diferite.La persoanele obișnuite, boala

este declanșată de stress extrem, reprezentat de abuz fizic și/sau psihic intens în timpul copilări-ei, această etiologie reprezentând 97% din cazuistică. În cazul repe-tării situației stresante, la vârsta adultului, reapare personalitatea alternativă, alter-ego-ul, cu corte-giul de simptome amintit mai sus.

În cazul persoanelor clonate, motivul de stress este evident: conștientizarea situației persona-le, de ființă clonată. Sindromul este prezent mai ales dacă persoa-na clonată cunoaște personalita-tea donatorului de material gene-tic. Un motiv suplimentar care se adaugă stresului general este dile-ma: donatorul este geamăn iden-tic sau... părintele clonei? Care este relaționarea cu acesta? Ce tip de interacțiune trebuie dezvolta-tă? Acest motiv este suficient pen-tru a declanșa apariția unui al-ter-ego dual, de tip frate-copil, în relație cu donatorul genetic.

O privire asupra cauzelor depresiei și sindromului de personalitate disociativă

Cele două afecțiuni se pot în-tâlni atât la persoanele apărute ca urmare a înmulțirii sexuate, cât și la clone. Atât în primul caz, cât și în al doilea, există doi factori determinanți principali care pro-duc instituirea bolii:

• factorul genetic moștenit, in-diferent de modul de reproduce-re, care produce sau favorizează apariția bolii

• factorul de mediuÎn cazul persoanelor clona-

te, factorul de mediu este deter-minant, fiind reprezentant de conștientizarea situației de per-soană clonată, plus presiunea psi-hologică a persoanelor din antu-raj, indiferent de gradul de apro-piere și de tipul presiunii.

Propunere de lecturăProblematica clonării umane

și impactul ei asupra individului și a societății a fost abordată pe un ton echilibrat într-un articol dinJournal of Evolution and Te-chnology, scris de Nestor Micheli Morales, e vorba de „Psycholo-gical and Ideological Aspects of Human Cloning: A Transition to a Transhumanist Psychology”

Iată câteva din temele abordate:• motive de vătămare personală*atitudini negative ale oame-

nilor față de clonă*așteptări și dorințe exprimate

de părinți sau donori de genotip*aspecte psihologice negative

determinate de conștientizarea statutului de clonă

• aspecte sociologice și psiho-logice

• probleme legate de aspectul unicității umane

• identitatea și clonarea umană

43


*unicitatea umană este inde-pendentă de metoda de creare

*mediul înconjurător este un determinant major

• ideologia și clonarea• manipularea societății umane

și clonarea

ConcluzieDin perspectiva istorică și a

situației legale internaționale, clo-narea umană pare a fi inevitabilă.

Există interese corporatiste și de securitate națională „pro clo-nare”, mult prea pregnante pentru

a fi oprite de curente cu motivație științifică, morală sau religioasă, care încearcă să oprească experi-mentele de clonare umană.

Din acest punct de vedere, psi-hologia și psihopatologia sunt do-menii ale științei care trebuie să facă parte din arsenalul de cer-cetare în domeniul clonării. Ele sunt necesare pentru a contracara și în final de a rezolva probleme-le anticipate, precum și cele care nu au putut fi anticipate, pe care le aduce cu sine acest domeniu de cercetare atât de controversat.

45

Cornel Robu - Ceea ce se cheamă un “maestru

Nu puține dintre performanțele cu care SF-ul românesc se înscrie în

competiția internațională a “genului” poar-tă semnătura magistrală a lui Gheorghe Să-sărman. Pentru că, la cei 75 de ani pe care i-a împlinit nu demult, acest consacrat scrii-tor român de science-fiction este într-adevăr ceea ce se cheamă un “magistru”, un “ma-estru”, nu doar în perimetrul literaturii ro-mâne, dar și la scara internațională a “genu-lui”. Și, dată fiind inevitabila “dublă subor-donare” a literaturii SF față de două tradiții și două contexte ce-o determină concomitent și complementar – un “gen” literar prin de-finiție deschis raportării internaționale, cu exigențele sale specifice și cu o topografie ce nu poate fi ignorată, și, pe de altă parte, un “sol germinativ”, un context al literaturii naționale în care orice scriere apare și la ale cărei exigențe, într-alt fel specifice, trebuie, nu mai puțin, să facă față – nu e deloc prea devreme pentru o integrare critică a perfor-manțelor de vârf din “patrimoniul SF” și în patrimoniul literaturii române. Dar, bineîn-țeles, nici vice-versa.

Ceea ce se cheamă un “maestru”

CORNEL ROBU

PERIPLU CRITIC: GHEORGHE SĂSĂRMAN - 75


46

În deceniul dintre volumul de debut, Oracolul (1969) și Himera (1979) – cel mai bun volum al său de povestiri și nuvele SF – Gheor-ghe Săsărman a evoluat dinspre liric și idilic înspre epic și conflic-tual, cu un profitabil ocol prin de-scripție și sinecdocă : este o expe-riență inedită pe care prozatorul o încearcă în volumul Cuadratura cercului (1975), subintitulat odo-bescian “Fals tratat de urbogo-nie” și compus din 26 de proze (la care, în ediția integrală din 2001, s-au adăugat încă 10 titluri, am-putate de cenzură în 1975) care prezintă tot atâtea mostre abe-rante de arhitectură și urbanisti-că imaginară, “exemple negative” ce demonstrează “cum nu trebuie să fie” orașul și ambientul uman, “cetatea ideală” lăsându-se astfel ghicită sau dedusă prin contrast și prin eliminare. Arhitect de pro-fesie (semnând, în 1979, și o carte de teorie a arhitecturii, Funcțiu-ne, spațiu, arhitectură, susținu-tă ca teză de doctorat în 1978), în Cuadratura cercului Gheorghe Săsărman folosește pretextul li-terar pentru meditația filosofică, sociologică, morală asupra desti-nului umanității, așa cum poate fi acesta descifrat din hieroglifele construcțiilor pe care omul le ri-dică, dereglând echilibrul naturii cu consecințe de cele mai multe ori dezastruoase, și nu atât pen-

tru natură cât pentru om însuși. Există, astfel, în Cuadratura cer-cului, o serie de “metamorfoze”, toate cu sens involutiv, marcând un regres pe scara filogenezei : “climatizarea totală” a biotopu-lui uman, sub o “colosală cupolă transparentă”, în ciuda aparențe-lor paradisiace, duce în cele din urmă la o nescontată “întoarcere” a omului la maimuță (Protopo-lis); coborârea de pe uscat în apă, refăcând în sens invers paleonto-logia, și adaptarea perfectă la tra-iul subacvatic au ca efect “întoar-cerea” omului la delfin (Poseido-nia); retragerea în orașe subtera-ne îl transformă pe om în cârti-ță, în cel mai propriu sens al cu-vântului, somatic și psihic (Plu-tonia). Antologică, dintre aceste “metamorfoze” animale, rămâne Dava, unde o cetate săpată într-un pisc de munte inaccesibil, ase-meni unui “cuib de vulturi”, îi transformă într-adevăr în vulturi pe temerarii alpiniști ce nu vor mai ajunge astfel niciodată să se facă recunoscuți și înțeleși de se-menii lor umani, care-i vor “da dispăruți” fără a-i vedea cum le planează deasupra capetelor, tă-cuți și impenetrabili.

Mai puțin transparente și uni-voce sub raportul “tezei” pe care-o dezvoltă, texte ca Dava, Sah-Harah, Sinurbia, Moebia sau Orașul interzis câștigă sub raport literar, deplasarea lor înspre fan-

47


tasticul propriu-zis favorizând efectele de ambiguizare.

Comună pieselor din volum le este tehnica de a sugera meto-nimic (sinecdocic, de fapt, dacă există acest derivat adverbial de la sinecdocă), prin etalarea de-corului, existența și mentalitatea ipoteticilor locuitori ai utopicelor arhitecturi, absenți din decor, sau prezenți doar generic, ca specie ori ca o colectivitate socială, mai rar ca personaje individualizate ori cel puțin nominalizate. Este, s-ar putea spune, o tehnică a ba-soreliefului, fundalul constitu-indu-l prezentarea descriptivă a insolitelor arhitecturi imaginare, descripție cu care se deschide fie-care text, pe acest fundal desprin-zându-se apoi în relief, în partea secundă, grupuri umane ori silu-ete individuale, antrenate uneori într-o incipientă mișcare epică.

“În 1979 apărea la București traducerea românească a Orașe-lor invizibile ale lui Italo Calvino” – își amintea autorul român, între timp stabilit la München, în Ger-mania, în postfața ediției france-ze a cărții sale (La quadrature du cercle, Éd. Noël Blandin, Paris, 1994). “Judecând după anul edi-ției originare, Le città invisibili, 1972, mi-am zis eu citind-o, n-ar fi exclus ca cele două cărți – atât de înrudite prin singularitatea lor și atât de diferite stilistic – să fi fost concepute și realizate în ace-

lași timp. Stranie coincidență! Și m-am bucurat, ca un sicilian care descoperă că are un unchi bogat în America.”

Ceea ce - surpriză! - scriito-rul român chiar avea, fără să știe, dar nu un “unchi”, ci o “mătușă”, dacă îmi este permisă această mică ușurătate. Pentru că renu-mele internațional al Cuadraturii cercului avea să înceapă din plin abia odată cu traducerea cărții în limba engleză : Squaring the Circle. A Pseudotreatise of Ur-bogony. Fantasic Tales by Ghe-orghe Săsărman. A selection of tales translated by Ursula K. Le Guin, from the Spanish transla-tion by Mariano Martín Rodrigu-ez. Published by Aqueduct Press, Seattle, U.S.A., 2013.

Da, chiar așa e, negru pe alb, nu e nicio confuzie, nu e nicio eroare de tipar sau de transcriere, este vorba chiar de un legendar “grand master” din alte sfere, de o faimoasă scriitoare din Ameri-ca și celebră all over the world, de un “monstru sacru” sau o ze-itate din Olimpul sau Parnasul SF-ului mondial, care și-a aplecat privirea asupra unui muritor din Carpați : din puzderia de titluri care apar anual în toată lumea, ea a ales - din proprie inițiativă și din propria plăcere a lecturii, ge-nuină și spontană, subliniez acest lucru - cartea unui neștiut (până atunci, pe alte meridiane) aspi-


48

rant la gloria literelor, care scrie într-o limbă de circulație extrem de restrânsă, conferindu-i ipso facto, prin această nobiliară “aco-ladă” a ceremonialului traducerii, ceva din nimbul și din prestigiul statutului de “maestru”:

«În urmă cu un an sau doi» - scria Ursula K. Le Guin în cuvân-tul introductiv al traducerii sale - «mi-a fost trimisă o carte mică și elegantă, intitulată La Quadratu-ra del Circolo. Purta o dedicație pentru mine, în englezește și într-o limbă care am presupus că era româna. Era însoțită de o încân-tătoare scrisoare din partea lui Mariano Martín Rodriguez, în care acesta îmi spunea că acea carte era o traducere făcută de el după originalul românesc, scris de Gheorghe Săsărman, și că atât el, traducătorul, cât și autorul speră că voi găsi cartea interesan-tă și că, poate, aș fi în măsură să le dau vreo idee cum să găsească pe cineva care s-o traducă în lim-ba engleză.

Cartea era o culegere de scur-te povestiri, fiecare despre un alt oraș - asemeni Orașelor in-vizibile ale lui Italo Calvino, care au fost totdeauna pentru mine o adevărată delectare. Similitudi-nea era interesantă și incitantă, iar primele câteva povestiri citi-te s-au dovedit a fi promițătoare, dar atunci, pentru moment, eram foarte ocupată, iar spaniola mea

este destul de lentă la lectură. Așa că, după cuvenitele mulțumiri adresate traducătorului care mi-o trimisese și autorului care-o scri-sese, am pus cartea deoparte și mi-am luat gândul de la ea pen-tru un timp. Dar ea continua să fie acolo, în camera mea de lucru, mutată dintr-un loc în altul. [...]

Anumite cărți, fie și necitite, exercită totuși un subtil efect asu-pra noastră. Nu e ușor de înțeles rațional, nici de explicat clar. Nu radiază străluciri și nu scânteiază, nu vibrează și nu trepidează, deși așa ceva ar face poate într-un film de animație. Ele pur și simplu ră-mân sub ochii noștri, în raza vede-rii noastre, sunt aici și-atât. Iată cartea asta care stă tăcută pe raf-tul ei dintr-o librărie ori o bibliote-că, ori într-un teanc pe masa mea de lucru, dar rămâne tot timpul vizibilă și parcă-mi spune în tăce-re citește-mă. Și chiar dacă nu am idee ce e cu ea și despre ce mi-ar putea vorbi, până la urmă n-am încotro și trebuie s-o citesc.

Așa că, încet și treptat, m-am supus. Totuși, motivația mea nu a fost în realitate chiar așa de irațională. Întrucât nu mai scri-am povestiri, eram mereu în cău-tare de povestiri pe care aș fi pu-tut să le traduc. Nu am găsit așa ceva în limba franceză. Spanio-la, atâta câtă o știu, apelând și la dicționare, îmi este de ajutor doar în cazul cărților limitate la voca-

49


bularul mai mult sau mai puțin „clasic”. […] Am citit multe cărți de acest fel, așa că impulsul de-a mai citi și altele îmi dă mereu ghes. Ia uite, încă una, oare cum ar suna în englezește ? ...

Îmi place să traduc, pot spune chiar că iubesc să traduc, pentru că traduc din plăcere și din iubi-re. Sunt o amatoare, în sensul ori-ginar al cuvântului latinesc amo, amare. Traduc un text pentru că îl iubesc, sau cel puțin așa simt în acel moment, iar iubirea râvnește mereu la o înțelegere tot mai în-deaproape. Pentru mine, tradu-cerea este o descoperire, mai ales din cele două limbi pe care le-am învățat mai târziu și pe care nu le stăpânesc în fluența lor deplină - latina și spaniola. Știu că nu voi înțelege cu adevărat un text spa-niol până ce nu voi trece prin pro-cesul laborios și chiar prin lecția de smerenie pe care-o presupu-ne încercarea de a-mi configura în minte cum aș putea să echiva-lez și să exprim în englezește ceea ce spune acel text în original și cum anume o spune : un proces de descoperire. […]

Așa că am început să tatonez în acest fel traducerea câtorva din povestirile lui Săsărman. Mariano mi-a trimis originalul românesc al textului și traducerea france-ză a Hélènei Lenz, amândouă fi-indu-mi de folos atunci când spa-niola mea mă lăsa în dubiu sau în

impas, ori când voiam să văd cum arată formularea acelui pasaj în original, în românește (pentru că, la urma urmei, româna este o limbă romanică, pe jumătate fa-miliară pentru mine, chiar dacă de fapt nu știu citi în românește). Între timp, Mariano și cu mine am început să corespondăm prin e-mail. Totul a început să mear-gă șnur, de parcă așa am fi plănu-it de la început să se întâmple. Nu am putut găsi un traducător, pen-tru că nu cunoșteam pe nimeni care să știe românește, dar m-am gândit că, în momentul când voi fi tradus câteva povestiri, poate că agentul meu literar avea să le poată plasa prin diverse reviste. În același timp, am început să mă gândesc la vreun editor care să ia în considerare publicarea unei în-tregi culegeri din acéle povestiri. Dată fiind natura lor - fantastice, intelectuale, ironice, experimen-tale - prima editură care mi-a ve-nit în minte a fost Aqueduct Pre-ss. Așa că am scris la Aqueduct și i-am întrebat pe cei de-acolo dacă ar fi eventual interesați să publice o asemenea carte.

Ei bine, iată că acum cartea există.

Vedeți acum de ce iau în seri-os o carte atunci când îmi spune în tăcere citește-mă ? Cartea ace-ea știe ea ce face. Face același lu-cru pe care-l fac toate ființele vii : se perpetuează, rămân vii, poate


50

chiar se reproduc... Și mai știți de-acum că aceas-

tă carte pe care-o țineți în mână este traducerea unei traduceri. Evident că drumul ideal pe care l-ar putea urma o carte scrisă în românește pentru a se vedea echivalată în englezește nu este cu un ocol prin limba spaniolă. Pe de altă parte, e mai bine așa decât deloc, mai bine decât să ni-merească pe un drum care se în-fundă. Iar în cazul de față, aceas-ta a avut șansa unui proces de co-laborare extraordinar de fericit. Îi trimiteam lui Mariano traduceri-le mele câte patru sau cinci odată (admirabilul Mariano, a cărui stă-pânire a limbii engleze este egala-tă doar de nemărginita-i genero-zitate), însoțite de rugăminți de ajutor, rugându-l să-mi confirme înțelegerea corectă sau, dacă era cazul, să-mi semnaleze confuziile și înțelegerea deficitară a textului tradus, întrebându-l, când aveam dubii, ce crede el că autorul a vrut să spună. Iar Mariano îmi răspun-dea de fiecare dată cu promptitu-dine, cu atenție la nuanțe, propu-nându-mi corecturi și rectificări, sugestii și explicații, adăugând încurajări și, ocazional, confesi-uni asupra dificultăților pe care le întâmpinase el însuși atunci când tradusese în spaniolă exact aceleași sintagme și fraze care mă puneau acum și pe mine în difi-cultate, la traducerea în engleză.

Cred că l-a și sunat la telefon pe d-l Săsărman o dată sau de două ori, pentru a-i solicita decizia fi-nală și cea mai autorizată, decizia autorului însuși asupra celui mai potrivit cuvânt într-un context sau altul (de exemplu, era vorba de un “vultur” sau de o “acvilă”, în respectivul pasaj [“an eagle or a vulture”] ? ) Tot acest proces era perfect amiabil, iar rezultatul era de fiecare dată o soluție categoric mult mai bună decât cea la care aș fi putut ajunge eventual eu, de una singură - chiar dacă orgoliul meu îmi cere acum să declar că toate eventualele erori și confuzii îmi aparțin mie în exclusivitate și mi le asum.»

Ceva din strălucirea aurului și nestematelor din tezaurele aces-tui fabulos „unchi din Ameri-ca” de care Gheorge Săsărman nu știa, dar care l-a descoperit el (recte ea) pe scriitorul român, se răsfrânge incontestabil și asupra acestuia. Dar, pentru ca aceas-ta să se întâmple - conditio sine qua non - era nevoie mai întâi să aibă ce descoperi, trebuia ca ne-potul neștiut până atunci să aibă “vâna” lui proprie, care să-l facă demn de atenția unchiului (recte a mătușii) care l-a descoperit. Să vină, adică, ori să stea în așteptare cu înzestrarea lui nativă, “de-aca-să”, “de la natură” și “de la cultu-ră”, din limba lui “de circulație re-strânsă”. Pentru că, evident, nu e

51


vorba aici de vreo familie în sen-sul curent al cuvântului, nu de o banală familie de rude și rube-denii, ci de o familie de ordin su-perior, într-un fel predestinată, peste distanțe și frontiere geo-grafice, peste obstacole și barie-re lingvistice, apartenență dată și împărtășită prin temperament în-născut și congeneritate spirituală - o familie spirituală și o “afinitate electivă”, o Wahlverwandtschaft în sens goethean.

Cuadratura cercului nu este singurul titlu cu care, cum spu-neam la începutul acestor rân-duri, Gheorghe Săsărman înscrie SF-ul românesc în competiția internațională a “genului”. El bate la porțile selectului și selectivu-lui patrimoniu mondial consacrat sub denumirea de “Science Fic-tion Hall of Fame” și cu poves-tirea Evadarea lui Algernon din vol. Himera (1979), și cu nuvela Puțin mai devreme din același vo-lum, și cu romanul Cupa de cucu-

tă (1994, reed. 2002), și cu poves-tiri mai noi din volumele Vede-nii (2007) și Varianta balcanică îmbunătățită (2014), și cu atâtea alte scrieri. Se vor mai găsi, oare, în anii ce vin, și alți “unchi bogați din America”, pentru el și pen-tru alți scriitori români ? Aseme-nea fericite “conjuncții ale astre-lor” rămân, prin forța împrejură-rilor, rare și imprevizibile. Nu tre-buie să ne lăsăm în nădejdea lor, să așteptăm pasivi de la alții sem-ne de recunoaștere și de prețuire care nu se știe dacă vor veni, să stăm mereu cu ochii ațintiți spre alte zări. E bine să facem și asta, bineînțeles, dar, până atunci, să-i citim și să-i celebrăm noi înșine pe “ai noștri”, pe propriii noștri maeștri, de care nu ducem lip-să, dimpotrivă. Să le acordăm cuvenita atenție și binemerita-ta prețuire, așa cum atât de bine, de prompt și de binevenit știe face revista Helion. Precum în cazul de față. La mulți ani, maestre !

Mircea Opriță - Gheorghe Săsărman „la aniversară”

52

Gheorghe Săsărman s-a născut la 9 aprilie 1941, în București, într-o fami-

lie refugiată temporar din Ardealul de Nord în urma ocupației horthyste. După studii me-dii urmate la Liceul „Emil Racoviță” din Cluj, optează pentru studiile superioare de arhi-tectură ale Institutului „Ion Mincu” din capi-tală (1959-1965). Tot acolo își va susține doc-toratul în teoria arhitecturii, cu teza Funcți-une, spațiu, arhitectură (publicată în 1979). Până la această recunoaștere academică a fă-cut, de altfel, numeroase alte dovezi de inte-res pentru cercetarea și popularizarea dis-ciplinei sale, fiind coautor al unor manua-le de specialitate tipărite la Editura Didacti-că și Pedagogică: Istoria arhitecturii (1972), Teoria arhitecturii și norme de proiectare (1973), precum și la două manuale școlare de Arhitectură pentru clasele a XI-a și a XII-a (1978). A colaborat cu capitolul de Esteti-ca Arhitecturii și la tratatul Estetica, publicat de Editura Academiei în 1983, unde nume-le îi va fi însă schimbat tacit în „Sărmășan”, spre a escamota autoexilul în Occident. După facultate, Săsărman se lansa într-o notabilă carieră publicistică, angajat de ziarul Scânte-

Gheorghe Săsărman „la aniversară”

MIRCEA OPRIȚĂ

53


ia ca redactor al rubricii de arhi-tectură și urbanism. În 1974 va fi constrâns să părăsească redacția cotidianului politic și să se mute ca publicist-comentator la revis-ta Contemporanul (1974-1982), unde s-a ocupat de pagina de ști-ință. Rămânerea ilegală a unui frate în Canada va fi folosită de autorități ca argument pentru in-terzicerea activității sale de gaze-tar. În consecință, începe să se re-califice ca informatician la Insti-tutul județean de proiectare Arad. Exasperat de problemele de viață cu care ajunsese să se confrun-te, ia hotărârea de a se expatria și folosește în acest sens, pentru obținerea pașaportului, invitația Editurii Heyne de a purta cu au-torul discuții privitoare la tradu-cerea în germană a romanului 2000. Stabilit din 1983 în Germa-nia Federală, a îndeplinit în con-tinuare funcția de analist de sis-teme, apoi șef dezvoltare-softwa-re la firma de consultanță în construcții GIB-München, având măcar satisfacția de a-și aplica noile cunoștințe, cele de informa-tică, tot în domeniul unor proiec-te de arhitectură. Cu prețul unor mari osteneli pentru care găsim informații în câteva dintre artico-lele sale, își reia și dezvoltă activi-tatea de creație începută în țară.

Două șanse extraordinare au marcat lansarea lui Gheorghe Să-sărman într-o carieră literară re-

marcabilă, chiar dacă presărată cu numeroase accidente pe tra-seul unei existențe supuse mul-tor încercări. Prima șansă ține de însuși debutul său literar, produs în CPSF (nr. 193 din 1962) cu po-vestirea Cătălina, text încunu-nat de un dublu premiu, național și internațional: premiul I la cel de-al doilea concurs național de SF organizat de Știință și tehnică (primul fusese în 1955 și conduse-se la nașterea Colecției specializa-te) și, totodată, premiu al concur-sului internațional inițiat de re-vista sovietică Tehnika Molodio-ji pentru șapte țări socialiste din Europa. Performanța l-a introdus pe autor, de la prima sa încerca-re, în „linia întâi” a anticipației românești din epocă, întrucât de-vansa titlurile unor Ion Hobana, Radu Nor, Ion Mânzatu, Camil Baciu, I.M. Ștefan, D. Todericiu și alții care și-au încercat norocul în respectivul concurs. Cea de-a doua șansă de excepție a apărut mai târziu, la Eurocon V (Stre-sa, Italia, 1980), unde Evadarea lui Algernon a fost încununată cu Premiul „Europa” pentru poves-tire, deschizând autorului său un culoar internațional.

Adrian Rogoz, pe care Săsăr-man nu o dată l-a recunoscut drept mentor literar, a încercat să-și orienteze tânărul discipol spre colaborări menite să corecte-ze nota lirică din Cătălina printr-


54

o infuzie de idei științifice specta-culoase. Au apărut astfel romanul Catastrofa mezonică, scris îm-preună cu Ion Mânzatu în 1963, și scenariul Cursă în vid (1969), unde „mâna a doua” este Rogoz însuși. Perioada reprezintă pen-tru autor una formativă, de cău-tare a substanței potrivite intere-sului său și a timbrului propriu. Pe parcursul ei, proza foarte scur-tă, concentrată, „de sugestie” an-ticipativă (Răsăritul lunii, Ispra-va androidului mut etc.), suportă concurența cu maniera scenariilor dezinhibate, dar și expuse diluției epice. Între acestea din urmă mai poate fi citată o lucrare din 1965, Proba tăcerii. Mai degrabă su-biecte nude, schițate în grabă pentru nuvele sau romane răma-se definitiv pe masa de lucru, sce-nariile par exerciții gratuite într-o țară lipsită de cinematografie SF. Nu li se poate nega însă rostul ca exerciții epice și experimente sti-listice. Umorul, ironia, dialoguri-le eliptice, efectele de teatru și alte tratamente literare mai puțin uti-lizate în SF-ul nostru clasic încep să însoțească motivele favorite ale lui Gheorghe Săsărman în etapa formării sale ca scriitor: robotul imprevizibil, expediția cosmică, viziunile arhitectonice proiecta-te asupra viitorului. Elanurile ro-mantice ale anticipației omnipo-tent-optimiste sunt puse la îndo-ială de un ochi critic și de o men-

talitate discret moralistă.Lucrul acesta este cât se poa-

te de evident în volumul de debut al autorului, Oracolul (1969). Un robot care ar purta creierul „sal-vat” dar și definitiv izolat al unui artist tânjește după o imposibilă „viață adevărată” (Răsăritul lu-nii). Transferat în lumea ipoteti-că a viitorului (cu o benignă ironie adresată lui Sergiu Fărcășan, Pas-tila de antinevralgic o plasează chiar în anul de bună rezonanță sefistă 41.042), naratorul, arhitect preocupat de evoluția discipli-nei sale, descoperă planeta com-plet aplatizată, fără orașe și edifi-cii, ilustrând mentalitatea unifor-mizatoare a unor roboți instalați temeinic în postcivilizația uma-nă. Și povestirea cu titlu frizând senzaționalul, R.U.-707 la strâm-toare, cercetează relația om-ro-bot din perspectiva inteligenței reprezentate de fiecare factor al ecuației în parte. Situația nu este privită ca problemă pur tehni-că, așa cum se vedea ea la mij-locul secolului trecut, ci în per-spectiva unor întrebări cu încăr-cătură etică: a fi uman, a deveni uman, a simula caricatural uma-nizarea – ce valoare pot avea toa-te aceste soluții în contextul unei civilizații care amestecă persona-jele reale cu cele tematice, imagi-nate de SF? Răspunsul lui Săsăr-man este corect, dar la rândul său conformist, atacând clișeele afla-

55


te în circulație cu alte clișee, ceva mai elastice, vulnerabile și ele sub aspectul sensului lor discursiv și moralizator:

„Într-adevăr, esența uma-nă nu ține de forma exteri-oară. Trebuie să fim pregătiți pentru a întâmpina oameni pe care nici nu ni-i putem imagi-na. Căci e mult mai probabil să se deosebească de înfățișarea noastră decât să-i semene. Esența noastră însă va fi comu-nă prin aceea că vom fi pose-sori ai conștiinței, ca manifes-tare a materiei ajunsă la forma cea mai înaltă…” etc.Se dă, în prozele acestea, o

luptă de idei, din convingerea că SF-ul poate avea propria sa contribuție la modelarea psiholo-gică și comportamentală a omului ajuns să se confrunte cu probleme diferite de cele ale istoriei lui. Sta-bilirea unui contact cu o rațiune extraterestră e greu de admis și de înțeles câtă vreme pământenii rămân prizonierii concepțiilor lor tradiționale (Singura salvare). Iar extratereștrii aceștia fără chip, dar și fără răutate, pot fi experi-mentatori cu motivația impene-trabilă, atunci când deschid per-sonajelor din povestirea Oracolul perspectiva de a-și anticipa data exactă a propriei morți; ori chiar niște practicanți ai amuzamen-tului superior, dispuși să ne ser-vească o lecție privitoare la adân-

ca noastră ignoranță în materie de știință (Un perpetuum-mobile de speța a patra). O altă culegere de proză scurtă, Himera (1969), continuă interesul autorului pen-tru abordările neconvenționale ale unor teme SF. Inclusă în su-mar, dar în realitate mai veche, schița Isprava androidului mut face, stilistic vorbind, pereche bună cu Un perpetuum-mobile de speța a patra, ambele fiind com-puse într-un registru recunoscut de postmodernitate drept precur-sor: ca o înșiruire de documen-te gazetărești, afișe, spicuiri din corespondență, anunțuri radiofo-nice, circulare secrete, buletine de deces. Maniera aceasta este a zi-aristului și nu urmărește să „de-construiască” un subiect coerent, lăsând în urmă cioburi disparate, ci mai degrabă să-l construiască într-un mod original, telegrafic și „telegramic” (i s-a întâmplat și lui Caragiale!), din fragmente mon-tate cu abilitate și umor într-un ansamblu capabil nu doar să su-gereze o povestire cursivă, ci chiar să fie respectiva povestire.

Totuși, volumul Himera e con-stituit aproape în totalitate din piese ample, povestiri și nuve-le anunțând trecerea autoru-lui lor, de la faza sugestiilor SF, într-o etapă a construcției epi-ce consistente. Nu există o uni-tate compozițională între lucrări, ceea ce face ca unele dintre ele


56

(Dulceața de cireșe amare și As-titot) să-și învăluie motivele de SF într-un abur de sentimentalitate mai rar întâlnit în complicațiile unor utopii exotice, dar nesur-prinzătoare în abordarea fantas-tă și simbolică de care autorul s-a arătat interesat încă din po-vestirea debutului său, Cătălina. În Astitot, naratorul este un paz-nic de rezervație biologică al cărui creier produce un câmp bioener-getic capabil să îmblânzească fia-rele. La celălalt pol al problemei, Emnonun se arată interesat doar de genialitatea creierului electro-nic „atoateștiutor” (de unde și ti-tlul metaforic al povestirii), ju-când rolul inventatorului mono-man, depășit de propria lui născo-cire. Între cei doi de află fascinan-ta Uklelil, din care Săsărman face motivul unei tulburătoare iubiri, femeia pendulând între nefericire și compensația efemeră a unei re-găsite relații din adolescență. Hi-mera reia și dezvoltă pe spațiul unei nuvele ideea din Răsăritul lunii: creierul „viu” al unui acci-dentat mortal este racordat la un sistem de supraviețuire controlat de o inteligență electronică, lucru ce determină, până la un punct, o confuzie între existența virtuală a personajului și reflexul ei consi-derat real. „Himera” este, așadar, un hibrid psihic („jumătate om și jumătate mașină”), folosit de ex-perimentatori pe post de cobai și

care decide să curme jocul îndată ce dimensiunea tragică și în bună măsură imorală a situației ajunge să i se reveleze. Alte două poves-tiri din volum, Evadarea lui Al-gernon și mai ampla lucrare inti-tulată Puțin mai devreme, explo-rează o manieră distopică de in-vestigate a viitorului. Pornită de la sugestia „clasică” din Flori pentru Algernon de Daniel Keyes, prima extinde motivul superinteligenței artificiale asupra unei întregi comunități insulare. Situația invi-tă la construirea unui larg reperto-riu de efecte comice pe seama vi-rusului denumit „gena geniului”, însă interesul lui Săsărman alu-necă spre alegoria dictaturii, ca putere perversă pe care ți-o poa-te da inclusiv inteligența lipsită de suport moral. Puțin mai devreme lasă problema să iasă dintre limi-tele ponderate ale alegoriei, adân-cindu-se în grotescul satiric al unei lumi copleșite psihologic de escaladarea nucleară. Aluzia poli-tică transpare din numeroase sce-ne imaginate pe firul unei rezol-vări esențialmente utopice în plin univers orwellian. O consultație științifică, bunăoară, primește as-pect de spăimos interogatoriu po-litic, conducând la o prudentă am-balare a gândurilor în formule standard, agreate oficial:

„– Ați citit editorialul de ieri din Puterea?

T.X. Zafaquash nu răspun-

57


se imediat. Îl privi neutru prin lentilele groase ale ochelarilor pe cel care îi pusese întrebarea și, după câteva clipe, rosti pe un ton umil:

– Eu citesc în fiecare zi tot ce scrie presa noastră.

– O, nici nu ne îndoim! Dar ce părere aveți despre editori-alul de ieri? Presupun că v-a atras atenția în mod deosebit.

– Eu tratez cu aceeași atenție tot ce scrie presa noastră.

Directorul institutului inter-veni:

– Liniștește-te, dragul meu, nu ne-am propus să verifi-căm bunele tale sentimente cetățenești. Oaspetele nostru dorește să cunoască opinia du-mitale ca om de știință.

– Opinia mea se identifică întrutotul cu punctul de vede-re expus în presa noastră. […]

– Din câte suntem informați, se pare că un cercetător aflat în solda expansionismului fillo-nian pretinde că ar dispune de posibilitatea anihilării ex-plozivilor nucleari. Ziarele lor fac mare vâlvă… poate că ați văzut și dumneavoastră – în publicațiile străine pe care bi-blioteca institutului le primește – scrisoarea lui A.B. …

– Eu nu citesc din presa stră-ină decât articolele științifice de specialitate.

– Știți, preciză directorul

adresându-se oaspetelui, noi aplicăm întocmai instrucțiunile C.L.I.-68.

– Cunoașteți filloniana?– Înțeleg textul articolelor

de fizică.Străinul scoase din buzunar

un plic și i-l întinse peste masă lui Zafaquash.

– Citiți, vă rog, această scri-soare.

Fizicianul găsi în plic o hâr-tie pe care fusese reprodus me-sajul lui A.B. Sawafil adresat LIGAMONDIEI.

– Este desigur o manevră mascată a guvernului Filloniei pentru a ne impune în mod ofi-cial, sub pretextul așa-zisului control internațional, să tole-răm rețeaua lor de spionaj.

– Fără îndoială, așa cum se sublinia pe bună dreptate și în editorialul de ieri din Puterea, încuviință din nou necunos-cutul. Am dori, totuși, să știm dacă nu cumva există, cel puțin în principiu, șanse ca o aseme-nea posibilitate de anihilare să aibă o bază reală.”Experiența aceasta alegorică

și satirică avea să culmineze într-o lucrare mai amplă, Cupa de cu-cută (1994), unde Săsărman își folosește din plin distanțarea față de realitățile trăite efectiv în Ro-mânia socialistă, producând – cum scrie Cornel Robu – un „vi-triolant roman alegoric despre


58

«iepóca Ceaușescu», poate cea mai decantată transfigurare lite-rară de până acum a neasemuitei «iepóci»”. Pendulând, ca structu-ră, între romanul „realist” și anti-romanul virtual, între tratarea ale-gorică a bazei de referință și ni-velul său metaficțional, subiectul evoluează în imaginara țară Per-vetia, unde Partidul Unic Perve-tic constituie forța conducătoa-te, „Primul Pervete al țării” este și „cel mai iubit dintre perveți”, iar „Marea Timonieră” suportă cu în-cântare aclamații populare ritma-te și rimate de felul celor practi-cate odinioară și la marile mitin-guri comuniste, într-o caricatu-rală fraternizare a gesturilor pa-ranoice cu schizofrenia. Scris tot în etapa germană a creației auto-rului, romanul Sud contra Nord (2001) abandonează tratamen-tul alegoric în favoarea unei ana-lize a dramaticelor polarizări so-cio-culturale contemporane, an-ticipând în prelungirea unor con-flicte previzibile perspective noi ale haosului social și chiar recăde-rea civilizației într-un nou Ev Me-diu, pentru care modelul literar al lui Umberto Eco (Numele tranda-firului, din care se citează cadrul, atmosfera, intriga și chiar princi-palele personaje) pare să ofere o șansă, măcar culturală, în apoca-liptica derivă a istoriei. Capodope-ra romanescă a lui Gheorghe Să-sărman rămâne însă mai vechiul

2000, scriere publicată în 1982, după peripeții despre care iarăși avem relatări ample în publicisti-ca autorului. Când inclusă, când pierdută din planurile editoriale ale vremii, supusă unor intervenții ale cenzurii redacționale pe care Săsărman le-a eliminat cu bucu-rie din versiunea germană a roma-nului, cartea descrie consecințele catastrofale ale unui experiment științific ambițios, săvârșit în in-timitatea particulelor elementare ale materiei, dar prin fantele că-ruia evenimentele trecutului isto-ric ajung să se amestece cu cele ale contemporaneității noastre labile, producând nu doar violente de-vastări materiale, ci și o dezorgani-zare a societății sub aspectele sale fundamentale, spiritual și moral.

Vorbim, în sfârșit, și de o ca-podoperă construită pe o formu-lă specială, ca „fals tratat de urbo-gonie”, în Cuadratura cercului. Apărută în 1975 la editura Dacia din Cluj, lucrarea avea o origina-litate care – cum observă Maria-no Martín Rodríguez – „trebuie să-i fi debusolat pe critici, aceștia neputând încadra cartea în genul științifico-fantastic, așa cum era el cultivat pe atunci, dar nici în li-teratura generală”. Săsărman își compunea colecția de orașe ima-ginare cam în aceiași ani când Ita-lo Calvino săvârșea un gest lite-rar asemănător cu ale sale Orașe invizibile. Nu putem vorbi de o

59


filiație, ci, împreună cu Adrian Rogoz, de o ecloziune indepen-dentă a ideii, apărută la auto-rul nostru în strânsă corelație cu profesia sa de arhitect. Săsărman însuși admite că în elaborarea po-vestirilor din volum a fost călău-zit de o „concepție arhitecturală”, descriindu-și destul de exact pro-dusul final:

„Tipologia orașului prezenta-tă în carte e foarte diferențiată. Multe narațiuni au modele isto-rice reale – începând cu orașul Antichității, continuând cu ce-tatea medievală și terminând cu urbele moderne –, dar apoi transfigurându-le, simplifi-când, disociind și contopind destine, altoind concepții con-temporane pe un trunchi pre-istoric sau viceversa, plantând idei anacronice pe structuri de avangardă. De multe ori orașul nu reprezintă decât un edificiu dilatat la dimensiuni giganti-ce – un zigurat, un labirint, un templu, un zgârie-nori, un cas-tel sau chiar o astronavă. Alte-ori avem de-a face cu modele ținând de utopie sau cu proiec-te orientate spre viitor, precum orașul climatizat, acoperit sub o cupolă colosală, orașul polar, orașul submarin, orașul subte-ran, orașul spațial, orașul pla-netar unic, orașul cosmic. În fine, nu lipsesc compozițiile pur imaginare, de la cele suprarea-

liste până la cele care traduc vi-ziuni abstracte, cvasimatemati-ce.”Și Cuadratura cercului a avut

o istorie „încărcată”. Prima ediție s-a publicat amputată de cenzu-ră de câteva dintre componentele ei minuțios gândite de autor pen-tru ca aspectul geometric al fal-sului său „tratat de urbogonie” să poată fi perceput în integralitatea construcției sale. Lucrul pare cu atât mai absurd cu cât povestirile eliminate din volum fuseseră deja publicate în reviste literare (Va-tra, îndeosebi), sau în diverse al-manahuri din țară, gestul cenzo-rial vorbindu-ne mai degrabă de imprevizibilitate și temeri subiec-tive decât de un program ideolo-gic coerent articulat. În plus, car-tea a apărut și fără simbolurile ge-ometrice care urmau să servească drept viniete pentru fiecare poves-tire, într-un joc grafic menit să ex-prime, cum spune autorul, „toate variațiile înfruntării dintre cerc și pătrat”; viniete pe care Gheorghe Săsărman și le-ar fi dorit organi-zate și „într-un pătrat mai mare, ca sumar sui-generis”, oglindind „numărul total al textelor, care trebuia să fie un pătrat perfect: 36 de povestiri, de șase ori șase – șase pe șase viniete, grupate ca metasimbol pe coperta interioa-ră”. Așa cum s-a publicat, volumul se năștea totuși, după ce alte edi-turi (Cartea Românească, Alba-


60

tros, Junimea din Iași) respinse-seră prudent manuscrisul.

Din fericire, destinul Cuadra-turii nu s-a oprit aici, continuând – anevoios dar tenace – să trans-forme neșansele cărții într-un șir de șanse reale. Mai întâi, prin tra-ducerea unora dintre povestirile sale în germană, franceză, italia-nă și publicarea lor în reviste din țările respective. Prin mijlocirea lui Rogoz, care venea astfel să-și confirme încă o dată titlul reven-dicat cu deplină mândrie, acela de „antrenor” al lui Săsărman, car-tea de la Dacia ajunge în Franța, unde Hélène Lenz o traduce pen-tru Noël Blandin, un editor entu-ziast, dar cu dificultăți financiare, încât doar o mică parte din tira-jul din 1994 a apucat să se vândă. Unul dintre exemplare intră în chip norocos în atenția unui edi-tor spaniol care, după mai mulți ani, reușește să dea de urma scri-itorului stabilit la München, prin deja pomenitul Mariano Martín Rodríguez. Acesta din urmă tra-duce cartea pentru La Biblioteca del Laberinto din Madrid (2010) și o face cunoscută unei celebrități a SF-ului mondial, Ursula K. Le Guin. Rezultatul excepțional al acestei strategii este faptul că au-toarea romanului Mâna stângă a întunericului s-a antrenat per-sonal în sarcina unei retraduceri, finalizată prin apariția volumu-lui la o editură din Seattle, sub ti-

tlul Squaring the Circle (2013). Între timp, Cuadratura cercului își reluase cursa și în țară, prin-tr-o ediție integrală apărută tot la Dacia, în 2001, și prin includerea volumului în prestigioasa colecție „Maeștrii SF-ului românesc” de la Editura Nemira.

Gheorghe Săsărman continuă să fie un scriitor complex, inte-resat să se exprime nu doar într-un singur gen literar, ci în varia-te formule. De la gazetăria speci-alizată odinioară în urbanistică și arhitectură, și-a lărgit aria de cu-prindere a publicisticii sale din ultimele decenii spre subiecte va-riate, politice, sociale și cultura-le, de interes și pentru diaspora românească (la München a con-dus și editat revista Apoziția în-tre 2006-2010), și pentru cititorii din România. Un articol ca Dile-mele scriitorului pribeag trece în revistă cu o dureroasă sinceritate piedicile pe care trebuie să le în-vingă expatriatul confruntat cu problemele vieții sale într-un nou spațiu geografic și într-o nouă limbă, în caz că dorește să-și cul-tive în continuare talentul literar.

„Și atunci, ce-ți mai rămâ-ne? Realitatea ta de pribeag, propria ta soartă, de care te arăți gata să te lași înduioșat. Dar nu-i așa că, în esență, fi-ecare scriitor tocmai despre sine scrie? Madame Bovary, c’est moi! Pentru moment, este

61


și asta o mică certitudine, nu foarte solidă, totuși, și care nu prea are darul să te scuteas-că de alte frământări. De pil-dă, limba – în ce limbă scrii? Poți cumva să scrii într-o lim-bă adoptată? Mulți au încercat, și mai încearcă. Cu rezultate modeste, dacă nu chiar rizibi-le. De reușit, au reușit prea pu-țini, cum spuneam și mai la în-ceput... Aici chiar că n-ai moti-ve să despici firul în patru, ori-ce meșteșugar care se respectă trebuie să fie stăpân pe unelte-le lui – iar unealta scriitorului e chiar limba în care se expri-mă. Și cum s-ar putea substitui oare limbii materne o limbă în-vățată oricum târziu, mult prea târziu! Nu, nici pomeneală!”În ciuda scepticismului cultu-

ral ce emană dintr-un asemenea material cât se poate de cinstit cu viața și cu propria conștiință de scriitor, ca să nu mai vorbim de scepticismul desprins din lecția activismului bineintenționat pe care „pribeagul” ar putea fi dornic să-l practice între românii din di-aspora (un titlu ca Despre urmă-rile proastei inspirații de a face ceva este mai mult decât elocvent în acest sens), se poate spune că Gheorghe Săsărman s-a învins pe sine, ducând la bun sfârșit scri-eri importante pentru bibliogra-

fia unei opere consistente, de larg interes și cu numeroase momente de vârf. Masiva culegere de arti-cole Între oglinzi paralele (2009) este reprezentativă pentru omul care discută cinstit și echilibrat despre problemele, de regulă de-licate, ale timpului său. Volumul Vedenii (2007) include povestiri de dată mai recentă, încadrabile prozei fantastice. Farul și Deus ex machina sunt piese de teatru din-tre care a doua s-a jucat pe sce-nă, la München și la Teatrul Not-tara din București. Cu un titlu de roman ironic, Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan și ale dosarului său (2011), autorul își rememorează, parțial detașat, experiența de viață, comentând-o inclusiv în funcție de informațiile găsite în bogatul său dosar de ur-mărire politică, cu piese și de di-nainte de „fuga” din țară, și de pe traseul exilului.

Situat prin operă între culmile anticipației românești de astăzi, Gheorghe Săsărman revine și în recunoașterea publică a momen-tului actual. Un juriu reprezen-tând Asociația București a Uniu-nii Scriitorilor și Societatea Ro-mână de Science-Fiction și Fan-tasy l-a încununat în 2012 cu Pre-miul „Ion Hobana” pentru Opera omnia.

Oana Presecan - Pe tărâmul unor oraşe fantastice, în Cuadratura cercului...

62

Cuadratura cercului. Fals tratat de urbogo-nie (editura Dacia, 1975) a apărut în 2010 în

Spania, în frumoasă traducere a filologului Maria-no Martín Rodríguez și într-o prezentare impeca-bilă. Este chiar cartea cu care autorul ei, Gheorghe Săsărman, și-a cucerit definitiv soția, după cum ne mărturisește chiar Domnia-sa, în prologul pe care l-a scris anume pentru această ediție. Acest lucru se petrecea în România anilor 70, în plin avânt al Revoluției Culturale, iar rezultatul, pe lângă cel anecdotic menționat, constă într-o carte origina-lă, o carte forfecată de cenzură fără menajamente, căci ea a îndrăznit să vorbească la acea vreme des-pre (im)posibila libertate a umanității dintre zidu-rile unor orașe imaginare.

Gheorghe Săsărman, arhitect de profesie, are harul unui autentic povestitor, cu un stil care îl înrudește în mod onorabil cu unul dintre maeș-trii săi declarați, Jorge Luis Borges. Subtitlul căr-ții de care ne ocupăm aici (povestiri fantastice), și care a fost adăugat de editorul francez în 1994 nu e gratuit, cititorul fiind tentat să asocieze tehnica ideatică și de construcție a conținutului cu creația

Pe tărâmul unor oraşe fantastice în Cuadratura

cercului de Gheorghe Săsărman

OANA PRESECAN

63


borgesiană de gen. Bunăoară, po-vestirea argentinianului intitulată TIön, Uqbar, Orbis tertius, ne în-fățișează un ținut inventat, ce apa-re descris în mod misterios într-o singură ediție a unei enciclope-dii contrafăcute. Acolo, pe plane-tă TIön, există o civilizație în care literatura era compusă din legen-de ce nu vorbeau niciodată des-pre realitate, căci filosofia domi-nantă era cea a idealismului. Tot așa, Cuadratura cercului descrie orașe care pornesc de la un prin-cipiu ideal(ist), numai pentru a sfârși tragic în aproape toate cazu-rile. Însuși titlul cărții vorbește de la sine, el exprimând, după defini-ția de dicționar, o imposibilitate, o problemă fără soluție, căci, nu-i așa, nu există niciun pătrat trasat cu rigla și compasul care să aibă aria egală cu cea a unui cerc dat.

Odată stabilit ascendentul li-terar al acestei cărți, putem afir-ma, fără urmă de îndoială, că ide-ile subiacente povestirilor ce com-pun Cuadratura cercului sunt demne de apelativul „strălucite”. În același timp, imaginea scriito-rului îngrădit de regimul dictato-rial, în care trăiește, și de cenzu-ra neiertătoare nu se poate detașa de filosofia cărții și nici de ironia ei mușcătoare, ironie care adesea ia formă unei săgeți otrăvite îndrep-tate împotriva socialismului umi-litor și putred precum cel promo-vat de Conducătorul țării natale. În prima povestire, de pildă, zeul

suprem al cetății „Vavilon” decre-tase la începutul timpurilor ega-litatea între cetățeni, numai pen-tru a pretinde ulterior că, în fieca-re noapte, să-i fie adusă o fecioară în semn de sacrificiu, și pentru a domni peste o cetate unde fieca-re nivel social era despărțit de ur-mătorul printr-o rampă (unsă cu ulei) imposibil de urcat, dar foarte ușor de coborât.

O altă povestire care nu se poa-te disocia de imaginea macabră a comunismului este „Protopolis”. Acolo, o cupolă izbutise să izoleze orașul de restul lumii, oraș unde înflorea o societate ideală, unde bolile fuseseră eradicate, iar viața - prelungită. Deznodământul este însă cu totul neașteptat: cupola care izolase orașul de restul ome-nirii a declanșat un proces irever-sibil de degenerare a speciei, ajun-gându-se la o organizare a socie-tății de tip preistoric, ce se baza pe canibalism și pe viață tribală. La urma urmei, orice sistem totalitar și izolaționist echivalează cu o in-voluție feroce a speciei, cu anima-lizarea universală.

O adevărată satiră la adresa vi-ziunii socialiste privind egalitatea între cetățeni o regăsim în poves-tirea „Homogenia”. În această ce-tate, străzile erau identice, oame-nii erau identici, hainele le erau identice, atingându-se deci împli-nirea desăvârșită și textuală a ide-alului egalitar. Consecințele erau previzibile: oamenii au început să


64

se confunde între ei, nu își mai re-cunoșteau proprii copii - căci, nu-i așa, până și cei mici erau identici unii cu alții - astfel încât și gân-direa a fost uniformizată, culmi-nând cu amuțirea gândului. În sfârșit, una dintre cele mai scur-te și mai percutante istorisiri din întregul volum, intitulată „Zaalze-ck”, descrie soarta primului oraș al pământenilor liberi, oraș înte-meiat, se înțelege, de niște nepă-mânteni. Ei bine, dacă ideea lor de a crea o societate ideală a izbutit, după câteva sute de ani, la întoar-cerea întemeietorilor, ierarhiile erau bine înrădăcinate, episcopi îmbrăcați în purpură fiind serviți de armate de sclavi în zdrențe. Dar sarcasmul nu se oprește aici. În loc să aibă loc răzbunarea ne-pământenilor pe nesupunerea pă-mântenilor nerecunoscători, pri-mii au resimțit și ei gustul dulce al puterii și s-au instalat în locul episcopilor, menținând rânduiala sclavagistă intactă.

Diversitatea tematicii aborda-te ne împiedică însă să oferim un tablou exhaustiv. Imaginile litera-re din cuprinsul colecției de po-vestiri sunt deosebit de inventi-ve, plecând de la povești de iubi-re imposibile și aspru pedepsite, și ajungând la căutarea neobosi-tă a unor geometrii perfecte, geo-metrii care ascund întotdeauna o capcană, tradusă cel mai adesea prin moarte. Alte povestiri vor-besc despre realitatea claustro-

fobă, asfixiantă, precum cea din „Oldcastle”, unde domnea o noap-te perpetuă, iar oamenii devenise-ră fantasme, singura cale de ieșire fiind traversarea zidului exterior - o clară metaforă a exilului, exil la care a recurs în cele din urmă au-torul însuși, în 1983, profitând de proiectul de editare a unei antolo-gii la München.

După cum putem deduce din aceste câteva exemple sumare, nu avem de-a face cu o scriere consa-crată virtuților omenești, ci dim-potrivă. Lăcomia, instabilitatea, frica și ipocrizia întrunesc doar o mică parte din cusururile biciui-te în rândurile cărții. Dar Gheor-ghe Săsărman mai adaugă un ele-ment în această construcție idea-tică, conferind spațiului o dimen-siune aproape profetică, sau, în orice caz, fundamentală. Astfel, în articolul său din Grande Enciclo-pedia della Fantascienza (Milano, -1980), dezvăluie ideea centrală a cărții, și anume că orice perturba-re a armoniei și a echilibrului na-tural, tradus printr-o deturnare a funcției arhitecturii, are efecte de-vastatoare asupra umanității pe care o adăpostește. În același text, scriitorul dezvăluie și cheia de lec-tură, care constă în parcurgerea drumului lung și anevoios către lumina de către întreaga omeni-re. Aluzia la deturnarea arhitec-turii este una transparentă și ne duce cu gândul la marele proiect de dărâmare a monumentelor is-

65


torice vechi din epoca dictatorului Nicolae Ceaușescu, proiect care a schimonosit chipul capitalei ro-mânești și al multor alte orașe de pe cuprinsul țării.

Una din calitățile pregnante ale acestui volum este că, sfidând ete-rogenitatea evidentă, el se conto-pește într-un ansamblu coerent - ansamblu pe care Săsărman l-a comparat cu o simfonie suavă la început, când universul descris este mai veridic, amețitoare spre sfârșit, când onirismul își cere drepturile asupra operei. Reluând comparația cu povestirile borgesi-ene, observăm că limpezimea fra-zei, umorul pe alocuri abscons, dar de cele mai multe ori sarcas-tic, precum și finalurile bruște, de-licioase prin lipsa funcției morali-zatoare, ne îndreptățesc la o apro-piere obiectivă între cele două ti-puri de scriitură.

O altă comparație, probabil și mai evidență decât cea de mai sus, are în vedere celebrul volum Orașele invizibile de Italo Calvi-no. În mod paradoxal, cele două cărți au fost scrise aproape conco-mitent, iar structura lor este apa-rent asemănătoare. Traducătorul în limba spaniolă și autorul stu-diului critic închinat Cuadratu-rii cercului, cercetătorul Mariano Martín Rodríguez, consideră lipsi-tă de temei punerea laolaltă a ce-lor două opere, deoarece scrierea

lui Calvino se dorește alegorică și moralizatoare, și preia forma lite-rară a unui poem în proză, distin-gându-se clar de scrierea autoru-lui român. Dacă analizăm cu aten-ție structura Orașelor invizibile, constatăm de îndată că volumul este închegat în jurul unei geogra-fii bine delimitate, fiind vorba de călătoria lui Marco Polo pe terito-riul vast al imperiului stăpânit de Marele Han Kubilai. Mai mult de-cât atât, în prim-plan apare uma-nitatea care populează imperiul, iar nu spațiul propriu-zis.

Desigur că o colecție de poves-tiri precum cele care alcătuiesc acest „fals tratat” se pretează unui întreg arsenal de interpretări. Vi-ziunea istorico-politică de pildă, ar putea oferi numeroase filoane de lectură, care să urmeze atât firul cronologic cât și cel civilizațional, ancorate fie în cultura româneas-că, fie în cea universală. Această carte, cu un trist destin în țara de baștină și cu un ecou nemeritat de slab peste hotare (poate din cauza compromiterii pe care o presupu-ne apartenența la o cultură perife-rică precum cea est-europeană), își găsește în sfârșit locul meritat în biblioteca hispanică a traduce-rilor de bună calitate. Astfel, pu-blicul spaniol cult, dornic de o lec-tură antrenantă poate avea acces la această gură de aer proaspăt a literaturii române șaptezeciste.

66

Mariano Martin Rodriguez - Hazardul receptării...

Când a apărut prima ediție românească a Cuadraturii cercului, Gheorghe Săsărman

deja debutase cu câteva povestiri experimentale de science-fiction în reviste și un volum de poves-tiri aparținând aceluiași gen, cu titlul uneia dintre ele, Oracolul (1969). În plus, autorul era cunos-cut în mediul jurnalistic pentru articolele sale de arhitectură, disciplină ce o studiase în universita-te, dar pe care niciodată nu a ajuns să o exercite ca practician, după ce fusese invitat să colabore-ze profesional la secțiunile specializate pe aceas-tă temă în unele dintre principalele publicații pe-riodice ale epocii. Această activitate trebuie să fi contribuit la faptul că interesul său s-a orientat

Hazardul receptării sau cum să recunoşti o capodoperă:

Gheorghe Săsărman, Cuadratura cercului şi

critica*

MARIANO MARTÍN RODRÍGUEZ

* Textul publicat aici este traducerea prefeței la La quadratura del circulo (La Biblioteca del laberinto, Madrid 2010), versiunea spaniolă a volumului de proză fantastică Cuadratura cercului (Editura Dacia, Cluj 2001) de Gheorghe Săsărman

67


mai mult spre componenta teore-tică a artei de a construi, despre care mai târziu își va susține doc-toratul, în 1978, cu teza intitula-tă Funcțiune, spațiu, arhitectură, publicată în anul următor. Aceas-tă lucrare, cu un caracter mai de-grabă filosofic decât tehnic, iși propunea să creeze într-un anu-mit fel logica habitatului artifici-al, insistând pe analiza lui și fără scopul de a stipula cum ar trebui să fie o arhitectură ideală, hime-ră care i-a urmărit pe atâția arhi-tecți, cu rezultate adesea nefas-te pentru urbanismul secolului al XX-lea. Studiul teoretic s-a con-tinuat cu noi articole de esteti-că arhitecturală, publicate în țara de origine înainte de exilul său în Germania, deși relativul renume îl datora mai mult activității lite-rare. În acest sens, faima nu și-a câștigat-o atunci prin Cuadratu-ra cercului, a cărei originalitate, probabil, i-a surprins pe unii cri-tici care nu puteau încadra decât cu dificultate cartea în science-fic-tion, așa cum se scria atunci, dar nici în literatura generală, ale că-rei teme, orientate spre viața co-tidiană, se aflau foarte departe de cele cultivate de majoritatea scrii-torilor canonizați în România sau în alte țări. Numai un critic, Vic-tor Bârlădeanu, a semnalat ase-

mănarea cu literatura postmoder-nă a lui Mircea Horia Simionescu, alt outsider literar care, de aseme-nea, scrisese o bună povestire de science-fiction (de exemplu, No-rul de argint, 1969). Însă școala postmodernă se afla încă în fașă, și chiar dacă în România a atins curând o ascensiune practic fără termen de comparație la nivel eu-ropean, tehnicile sale literare nu erau încă prea cunoscute la data publicării Cuadraturii cercului. Culturalismul, metaliteratura, ironia ca mijloc retoric preponde-rent, sunt trăsături ce înrudesc, de fapt, această culegere cu postmo-dernismul, anticipând câteva din manifestările sale. Astfel, un oraș precum Verticity, cu întreaga-i populație aflată în mrejele realită-ții virtuale, al cărei nucleu simbo-lic este un pur simulacru, anunță în 1975 nu numai anumite deri-ve analizate (și implicit justifica-te) de ideologia postmodernă, ci și expresia primordială în dome-niul literaturii speculative1, așa-1) Adoptăm termenul conform definiției pe care o dă W. Warren Wagar în stu-diul său fundamental despre ficțiunea apocaliptică (Terminal Visions. The Li-terature of Last Things, Bloomington, Indiana University Press, 1982, p. 9):.Vom utiliza expresia literatură specula-tivă în Terminal Visions pentru a denota orice operă de ficțiune, incluzând teatrul și poemul în proză, care se specializea-ză în speculația plauzibilă despre viață,

68


numitul cyberpunk de mare suc-ces în anii ‘80. Recrearea ludică a diverselor momente istorice; uti-lizarea liberă și demistificatoare a tehnicilor și motivelor din genu-rile etichetate drept paraliterare, precum cel de teroare (Oldcast-le și fantomele sale), SF-ul galac-tic (Cosmovia, care exploatează tema navei generaționale) sau na-rațiunea de aventuri exotice (Sah-Harah); preaslăvirea dorinței se-xuale (Virginia, Arcanum), sau etalarea ironică a unei culturi en-ciclopedice (de exemplu, explica-țiile despre Antar în orașul cu ace-

în circumstanțe modificate, dar care pot fi înțelese rațional, într-un trecut sau prezent alternativ, sau în viitor. Aproa-pe orice science-fiction se încadrează în această definiție, la fel ca multe opere din literatura generală, de la franken-stein de Mary Shelley și Înapoi la Ma-tusalem de George Bernard Shaw ,până la Jocul cu mărgele de sticlă de Her-mann Hesse și Sirenele de pe Titan de Kurt Vonnegut" [«we shall use the phra-se "speculative literature" in Terminal Visions to denote any work of fiction, in-cluding drama and narrative poetry, that specializes in plausible speculation abo-ut life under changed but rationally con-ceivable circumstances, in an alternative past or present, or in the future. Nearly all "science fiction" adheres to this defi-nition. So do many works of the main-stream, from Mary Shelley's Frankeste-in and Bernard Shaw's Back to Methu-selah to Hermann Hesse's Das Glasper-lenspiel and Kurt Vonnegut's The Sirens of Titan.»].

la5i nume, sau expediția arheolo-gilor la Hatushdsh, folosind fraze în limba imaginară formată din cuvinte hitite, în dialogul război-nicilor cu arheologul numit Hro-zny, (precum lingvistul ceh care a descifrat chiar vechea limbă ana-toliană), toate sunt trăsături ce se repetă în operele literare post-moderne, cel puțin în prima fază a mișcării, atunci când cultura li-vrescă avea o mai mare importan-ță. Însă Cuadratura cercului apă-rea probabil prea timpuriu, fapt la care se poate adăuga că autorul ei nu activa în cercurile obișnuite ale lumii literare. Nu s-a alăturat gru-pului de tineri poeți bucureșteni, care îl vor proclama apoi pe Mir-cea Cărtărescu lider al postmo-dernismului românesc, înainte de a-l converti în scriitorul român cel mai renumit în țară și peste hota-re, dar nici acei tineri nu l-au re-cunoscut ca un posibil precursor, cu siguranță, deoarece preceptele sale ideologice erau foarte diferi-te. Nu era vorba atât de diferențe politice, reduse printre niște scri-itori care repudiau în majoritate regimul ce le impunea nenumă-rate șicane și cenzura, ci de altele, mai profunde. Victor Bârlădeanu a semnalat pe bună dreptate, în recenzia sa, faptul că ironiei apli-cate de Săsărman asupra spații-

69


lor urbane descrise cu sobrietate, într-un „limbaj obiectiv istoric”2, i se suprapunea viziunea moralis-tului îngrijorat de soarta orașului, ca materializare a unei civilizații ce ar trebui să fie în slujba omului, ceea ce nu se potrivește prea bine cu pirotehnia formală și relativis-mul străin sau opus umanismu-lui tradițional al curentului post-modern. Culegerea a rămas atât în afara curentelor tradiționale, cât și a celor care se impuneau la scurtă vreme după apariția ei, ca un monument solitar și neclasifi-cabil, o carte „unică în genul ei”, după acea primă recenzie. Aceas-ta nu a fost singura din presa lite-rară, însă este cea mai importantă și extinsă, deoarece celelalte s-au limitat la elogii generale, precum scurta recenzie a Silviei Udrea în revista Vatra, ce ne interesea-ză acum pentru că a fost un prim indiciu al unei neînțelegeri, care, aproape, niciodată nu a încetat să afecteze receptarea Cuadraturii cercului. Dat fiind că Săsărman a scris science-fiction, iar culege-rea sa nu este mimetică, este atri-buită a priori science-fiction-ului; de asemenea, deși este originală și nu prezintă vreo asemănare cu manifestările cele mai banale ale

2) În „O „urbogonie"ironic-patetică”, Pre-sa Noastră, 9 (septembrie 1975), p. 36.

genului, a fost comparată cu ele, astfel încât elogiul e relativizat automat de această asociere îndo-ielnică pentru majoritatea apără-torilor canonului:

Formula lui Gh. Săsărman con-cisă, parabolică, reprezintă un efort spre interiorizare a science-fiction-ului, prin eliminarea unor elemente care-l fac vulnerabil cri-ticii, cum ar fi epicul fabricat, gra-tuitatea verbală, abuzul tehnicist, personaje și intrigi clorotice3.

În continuare, dacă filfizonii criticii literare românești ar fi ur-mat exemplul lecturii fără preju-decăți a lui Bârlădeanu, nu ar fi ajuns la facila considerare de a-i mărgini opera, împreună cu genul paraliterar de care ar aparține, lu-ând în considerare doar traiecto-ria autorului nostru. Este adevă-rat că acesta nu a perseverat pe respectiva cale de mijloc a unei li-teraturi speculative refractare la o compartimentare netă a dome-niului literar, astfel că a continu-at să scrie povestiri de science-fic-tion în stilul primei cărți, Oraco-lul, și în anii de după Cuadratu-ra cercului. Așadar, în 1979 a apă-rut a treia sa colecție de povestiri, Himera, în seria de SF a Editurii Albatros, în care au fost publica-

3) În „Gheorghe Săsărman.- Cuadratu-ra cercului”; Vatra, 9 (20 septembrie 1975), p. 54.

70


te majoritatea titlurilor vârstei de aur a genului din România, sub semnătura lui Vladimir Colin, Horia Aramă, Mircea Opriță, sau a maestrului recunoscut de Săsăr-man, Adrian Rogoz.

Mai mult, primul lui roman, 2000 (1982) este și el în mod clar unul de science-fiction, deși cu-prinde totodată două povestiri in-dependente care nu sunt decât ex-tensiunea narativă a două orașe din Cuadratura cercului (Moebia și Sah-Harah), într-un cadru me-taliterar foarte interesant pe care în ediția românească a trebuit să-l suprime, dar care figurează în tra-ducerea germană a cărții, intitula-tă Die Enklaven der Zeit [Encla-vele Timpului]. Cartea a apărut în 1986 în principala colecție de SF a Republicii Federale Germane, la Editura Heyne, fapt care i-a adus onoarea de a fi unul dintre puți-nele exemple de science-fiction românesc cunoscute în Occident. În acest fel, Săsărman a ocupat un loc privilegiat în panorama SF a țării sale, chiar dacă acest lucru nu s-a putut spune public până la căderea regimului comunist, de-oarece erau interzise până și alu-ziile la cei care dezertaseră de la construcția socialismului, așa cum făcuse el însuși în 1983, profitând chiar de ocazia ivită odată cu pro-

iectul de traducere a cărții sale în limba germană.

După revoluția democratică din 1989, Săsărman a vrut să se reintegreze vieții literare din Ro-mânia, însă cu dezavantajul de a continua să locuiască în Germa-nia și de a concura cu nume cu greutate precum Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugen lonesco, înainte interziși și apoi recupe-rați în mare grabă, dar și cu nu-meroșii scriitorii tineri care scri-au pentru a îngropa trecutul li-terar din vremea comunistă. S-a afirmat despre generația lui Să-sărman că a fost sacrificată între prestigiul clasicilor redescoperiți și interesul pentru nou, fie el de proveniență străină sau naționa-lă, într-un exercițiu de amnezie colectivă, care, de asemenea, s-a experimentat, în termeni asemă-nători, în alte țări recent scăpa-te de sub dictatură, precum Spa-nia. Cu toate acestea, a reușit să publice un roman alegoric, de at-mosferă kafkiană, despre totali-tarismul cultului personal al re-gimului național-comunist, îna-inte dominant, în două versiuni ușor diferite (Cupa de cucută, în 1994, și Cupa cu cucută, în 2002), pe lângă alt roman de science-fic-tion, mai puțin reușit, Sud contra Nord (2001), după care au urmat

71


o colecție de povestiri foarte vari-ate, Vedenii (2007) și o culegere de articole (Între oglinzi parale-le, 2000). Însă punctul culminant al acestei perioade este, în opi-nia noastră, publicarea integrală a Cuadraturii cercului în 2001 în limbă română. De fapt, ediția din 1975 fusese cenzurată, fie din ra-țiuni editoriale (după cât se pare, erau prea multe orașe), fie din ra-țiuni politice, intervenind cenzu-ra care, cum obișnuiește să se in-tâmple, a contopit cruzimea cu neghiobia. După cum povesteș-te autorul în postfața traduce-rii franceze a cărții, s-au scos nu mai puțin de zece orașe, precum și ultimele trei paragrafe din Ste-reopolis. Printre textele elimina-te cu forța figurează și nevinova-ta Arca, poate pentru că cenzorii nu obișnuiesc să aibă simțul umo-rului și credeau că pagina albă de sub titlu era o glumă, nu un im-bold pentru imaginația cititoru-lui, sau primul, Vavilon, în ciuda faptului că acesta permitea o lec-tură de stânga: tabloul societății antice nu este neapărat demn de laudă, iar detaliul rampelor alu-necoase care trebuie urcate pen-tru a promova pe scara socială re-prezintă un simbol transparent al diviziunii claselor “in societățile capitaliste și respectiv, al dificul-

tății de a avansa în cadrul lor, în contrast cu egalitarismul teoretic din țările socialismului real... În schimb, a supraviețuit, printre al-tele, primul oraș descris de Săsăr-man, din care se va naște întreaga carte, Musaeum, conceput ca răs-puns la cultul marilor personaje ale națiunii, ce s-a înfăptuit prin ridicarea a numeroase monumen-te comemorative, pe măsură ce regimul din România iși accentua naționalismul sub conducătorul suprem, Nicolae Ceaușescu.

Ediția din 2000 a Cuadratu-rii cercului este cea definitivă, așa cum o concepuse și o scrisese au-torul înainte de prima ei publica-rein 1975. Singurele diferențe în-tre cele două se datorează rein-troducerii vinietelor cu care este prezentat fiecare oraș, a căror configurație corespunde dispune-rii orașelor din culegere, plus tex-tele cenzurate, fără ca autorul să opereze modificări ulterioare, nici măcar stilistice, cu siguranță pen-tru că și-a dat seama că o expri-mare măsurată până în ultimul detaliu se preta la puține îmbu-nătățiri. Stilul original se caracte-rizează prin muzicalitatea frazei, ritmul componentelor sale, ale-gerea unui lexic exact și variat, pe scurt, transparența dificilă a dis-cursului, a cărui răceala aparentă

72


disimulează o ironie ascunsă și un iscusit joc al registrelor, unde pre-domină totuși unul cult, obiectiv, ce comunică o impresie de consis-tență autentică atunci când ima-ginația își ia zborul. Totuși, nici finețea literară a orașelor lui Să-sărman, nici faptul că era vorba de prima ediție integrală a cărții, nu au atras atenția presei cultu-rale din România, cu câteva ex-cepții. Această tăcere a putut fi in-fluențată de faptul că editura sa, Dacia, era căzută în dizgrație, sau probabil este de asemenea dificil a avea succes în propria țară, dacă nu s-a întâmplat acest lucru în ex-terior. lar soarta Cuadraturii cer-cului a fost mai degrabă ambiguă în această privință.

Începuturile nu puteau fi sub mai bune auspicii. În același an cu apariția cărtii, patru dintre orașe-le sale (Kriegbourg, Dava, Mo-topia, Sah-Harah), inclusiv unul din cele cenzurate în România (Motopia), erau incluse în cuprin-sul antologiei istorice de science-fiction românesc (Les meilleurs histoires de science-fiction rou-maine), publicate de editura bel-giană francofonă Marabout, îm-preună cu nume deja consacrate, uneori cu o prezență mai modes-tă în volum decât cea a lui Săsăr-man. Această ediție a avut un tiraj

semnificativ, astfel încât reprezin-tă până astăzi unul dintre cazuri-le de maximă difuzare a science-fiction-ului din țările socialiste care s-a văzut în Europa occiden-tală, în afara literaturii SF rusești. Este adevărat că în germană exis-tau antologii de science-fiction, aparținând limbilor de circulație mai restrânsă, dar erau ediții din Republica Democrată Germană, a căror receptare în Europa capi-talistă a fost destul de limitată. În plus, ediția Marabout se remarca prin buna calitate a povestirilor alese. Evenimentul nu a trecut ne-observat în țara pe care o onora. Nicolae Manolescu, pe atunci un tânăr critic și acum unul dintre is-toricii literaturii cei mai influenți din România, a dedicat cu această ocazie un articol lung science-fic-tion-ului românesc, unde afirma că Săsărman era un „poet de vizi-uni spațiale”, cu un simț satiric si totodată cu niște „intenții demon-strative ușor plictisitoare”4. Cum era vorba de o cugetare impresi-onistă, nu merită osteneala de a fi combătută, mai ales dacă se ia în considerare faptul că ilustrul cărturar își încheie recenzia afir-mând că science-fiction-ul este o chestiune de exotism interplane-tar, infantil și tot atât de superfi-

4) Nicolae Manolescu,„Science-fiction", Romănia literara, 31 (31 iulie 1975), p. 9.

73


cial ca majoritatea romanelor po-lițiste contemporane, ceea ce de-monstrează că nu citise cu atenție cel puțin textele selectate ale au-torului nostru din antologia bel-giană, nici unul dintre ele nefiind plasat în spațiul cosmic5... În ori-ce caz, inițiativa Editurii Marabo-ut l-a poziționat pe Săsărman pe harta europeană a SF-ului. Cen-zurata Motopia a apărut de ase-menea, în mod curios, într-o an-tologie din Republica Democrată Germană (Der Photograf des Un-sichtbaren, [Fotograful invizibil], 1978). În Italia, Grande Enciclo-pedia della Fantascienza [Ma-rea Enciclopedia de science-fic-tion] a publicat în fasciculul 48 (198o) povestirile Antar, Sinur-bia și Dava, precedate de un eseu al autorului, unde el analiza pro-pria carte și expunea obiectivul și mesajul său. Antologiile inter-naționale ale menționatei edituri

5) Cu titlu de curiozitate vom spune că Manolescu nu îl citează sau menționea-ză vreodată pe Săsărman în a sa Istorie critică a literaturii române (București, Paralela 45, 2008), chiar dacă dedică cel puțin două pagini expeditive literaturii science-fiction. În alte manuale nu prea se face nici măcar acest lucru, deși nu lipsesc în România scriitori care să culti-ve science-fiction-ul cu stil și dominând tehnicile literare, pe lângă interesul inte-lectual al temelor lor, în note superioare față de atâția autori mediocri care um-plu paginile multor astfel de cărți.

germane Heyne au inclus de ase-menea în numărul 19 (1983) Hat-tushash, iar in numărul 21 (1984), Cosmovia și Sah-Harah, în timp ce alte orașe (Arapabad, Isopo-lis, Moebia și Tropaeum) au apă-rut treptat în limba lui Hermann Hesse în ediții cu difuzare mai re-strânsă, fiind prevăzută traduce-rea integrală în germană a Cua-draturii cercului în scurt timp. În engleză, orașele lui Săsărman sunt complet necunoscute, in lip-sa unei traduceri care ar putea fa-cilita cu siguranță acceptarea sa universală. În Franța, cu excepția răspândirii antologiei Marabout, se poate aminti traducerea poves-tirilor Cosmovia, Protopolis, Ste-reopolis și Geopolis în numărul 9 (-1983) al revistei Antares, o pu-blicație aflată în circuitul pasio-naților de science-fiction, în timp ce versiunea integrală a Cuadra-turii cercului (La Quadrature du cercle, Paris, Noel Blandin, 1994; traducerea: Hne Lenz) ar fi putut fi crucială pentru recunoașterea venită din partea unui public in-telectual mai larg.

Această ediție, prima integrală, poartă ca subtitlu: „ecrits fantas-tiques” (povestiri fantastice), al-tfel spus, separă opera de tradiția SF, în care se încadrează numai dacă extindem mult conceptul

74


pentru a o apropia tacit de alta, cea fantastică, cu care Cuadratu-ra cercului are deopotrivă destule în comun. Vinietele ce însoțesc fi-ecare oraș apar împreună, inclu-se într-un pătrat, pe copertă, ast-fel încât cititorul are în fața ochi-lor o construcție geometrică ce poate evoca desenele lui M. C. Es-cher și, indirect, echivalentul ei li-terar, povestirile speculative ale lui Jorge Luis Borges, în special La biblioteca de Babel [Bibliote-ca din Babel] (1941)• Crearea de către Borges a unui spațiu labirin-tic textual, ca o imitație exactă a universului, reprezintă un model al procedeului adoptat de Săsăr-man, așa cum el însuși recunoaște în prefața recentei ediții spaniole (La Cuadratura del circulo, Col-menar Viejo, La biblioteca del la-berinto, zow), în timp ce în post-fața franceză (publicată ca text pe coperta posterioară a volumului) menționa Le cittá invisibili [Ora-sele invizibile] (1972), de Italo Calvino, o carte care se aseamănă mult cu Cuadratura cercului în ceea ce privește structura și tema, deși cu importante diferențe de concepere, cea italiană neavând aproape deloc caracter specula-tiv. Oricum, influența lui Calvino, spre deosebire de cea borgesiană, trebuie scoasă din discuție, deoa-

rece Săsărman nu cunoștea limba din Le cittá invisibili, a cărei tra-ducere în română s-a publicat ul-terior (1979) Cuadraturii cercu-lui, deci era vorba de o simplă co-incidență, cu toate că ar părea să presupună o comparație implicită cu o referință literară occidentală de prestigiu și ar sugera aparte-nența cărții la un curent de litera-tură fantastică cultă și intelectua-lă, care, deși tempera în aparență extrema ei originalitate, putea să orienteze receptarea sa în direcția înnobilării dorite.

Totuși, în ciuda acestor înru-diri prestigioase și cu toată atenu-area dimensiunii speculative, prin urmare, științifico-fantastice, în postfața Cuadraturii cercului din ediția franceză, operația implicită de canonizare nu a avut prea mult succes. Este greu să vezi culoarea cerului prin hățișul ediției genera-le, dacă nu te rezemi de un copac viguros, iar din moment ce editura din Franța ce a scos-o la lumina ti-parului nu a putut realiza o promo-vare suficientă, care ar fi necesitat mijloace substanțiale sau mult no-roc într-o panoramă atât de stu-foasă precum țara-sediu a Editu-rii Gallimard, printre alți giganți ai tiparului, se poate spune că a fost vorba de o receptare eșuată în mare măsură. Nici măcar în presa

75


culturală română nu a avut ecou o inițiativă de traducere care, desi relativ neobișnuită, ar fi putut tre-zi cel puțin curiozitatea, în timp ce, apărând în afara sferei de literatu-ră SF, nici nu s-a putut bucura de o difuzare mai restrânsă, dar mai entuziastă și mai deschisă față de străinătate, pe care i-ar fi asigu-rat-o editarea într-o colecție spe-cializată. Cei ce într-adevăr au le-gitimat opera, atât în ceea ce pri-veste numărul, deja menționat, de texte transpuse în alte limbi, cât și receptarea ei în țara de origine, au fost aproape întotdeauna criticii și cercetătorii interesați de respecti-vul gen literar și adevărații cunos-cători ai acestuia.

Săsărman nu putea lipsi din is-toria science-fiction-ului româ-nesc scrisă de colegul său de ge-nerație, Mircea Opriță, fără îndo-ială cel mai bun studiu despre o li-teratură speculativă națională, cel puțin în limbile romanice. Astfel, i se consacră aproape nouă pa-gini în ultima ediție a acelei isto-rii, din 2oo7. Fiecare dintre ope-rele speculative ale lui Săsărman este analizată aici cu rigoare de-osebită și profunzime critică, dar atrage atenția faptul că se dedi-că mai mult spațiu scrierilor mi-nore în comparație cu Cuadra-tura cercului, precum Oracolul

sau 2000. Motivul pare să fie in-comodarea exegetului, dat fiind că „nu multe din piesele acestui volum de mici dimensiuni conțin sau ating tangențial motive stiin-țifico-fantastice”6. Însă desi califi-că imaginația autorului drept in-epuizabilă, după ce prezintă ca exemple Verticity, orașul cres-cător fără nume, sau diferite alte orașe, Opriță nu trece dincolo de câteva generalități, a căror subti-litate ne face să regretăm că nu o aplică mai profund la această ope-ră, așa cum făcuse la altele ale au-torului nostru. Cu toate acestea, merită citate unele idei care sem-nalează interesul pentru Cuadra-tura cercului:

„Scenete, mici fabule, parabole șlefuite migălos, anecdote cu tâlc, schițele acestea provoacă imagi-nația printr-o multitudine de mo-dele urbanistice, de virtualități edilitare. Fiecare în parte sfidează imposibilul (de unde și sensul ti-tlului). Sugerând prin insăși acu-mularea lor ordonată o structură geometrică, ele includ uneori mici bijuterii de arhitectură utopică in-trate pe orbita estetismului pur”.7

Și mai departe: „Toate aceste transpuneri ar-

6) În Mircea Opriță, „lstoria anticipați-ei românești. Un capitol de istorie lite-rară”, Iași, Feed Back, 2007, p. 256. 7) Opriță, op. cit, p. 256.

76


hitectonice ale Utopiei sunt, în fond, capcane sofisticate, menite să încarcereze, să rătăcească, să dizolve spiritul uman mereu pân-dit de himere și suferință”.8

Această ultimă caracterizare este ambiguă (pot fi caracterizate oare în mod real aceste orașe ca fiind capcane?), ceea ce sugerea-ză o anumită reticență. În com-parație cu o operă ce nu prezin-tă cu claritate trăsăturile SF-ului propriu-zis, Opriță pare să pre-fere celelate scrieri ale autorului nostru care, într-adevăr, au aces-te caracteristici, pe lângă calita-tea estetică ce constituie princi-palul criteriu valoric în istoria sa. O atitudine similară se poate dis-tinge la o altă mare personalita-te din România în materie de stu-dii despre science-fiction. Dacă Opriță este marele istoric al genu-lui în România, Comel Robu este teoreticianul cel mai strălucit pe care l-a dat această țară literaturii științifico-fantastice universale. Cartea sa monumentală, O cheie pentru science-fiction (2004), re-prezintă o abordare definitorie a acestui gen din perspectiva esteti-cii sublimului, iar ideile sale sunt citate în bibliografia specializată, dar, mai ales, prin intermediul re-zumatelor în engleză care au apă-rut în diverse reviste nord-ameri-

8) Opriță, op. cit, p. 257.

cane. Totodată, pe lângă colabo-rările la publicațiile tipărite sau electronice specializate, Robu a participat la elaborarea diferitelor istorii și dicționare generale de li-teratură română, mulțumită căro-ra a reușit să promoveze către un public literat mai larg un număr considerabil de opere reprezenta-tive din categoria scrierilor spe-culative românești, printre alte-le, câteva ale lui Săsărman. Astfel, Dicționarul analitic de opere Iite-rare românești (2007, ediție de-finitivă) cuprinde un articol des-pre romanul parabolic deja men-ționat, Cupa de cucută, precum și unul care vizează principala cule-gere de povestiri SF de Săsărman, Himera, însă nu Cuadratura cer-cului. La fel ca în cazul lui Opriță, poate i se păreau mai interesante textele care nu suscitau îndoieli cu privire la includerea în litera-tura generală, și, mai ales, în sci-ence-fiction, genul în care se spe-cializase. Cu toate acestea, Cor-nel Robu a fost unul dintre puți-nii care au salutat în 2002 reedi-tarea integrală a Cuadraturii cer-cului, căreia i-a dedicat o recen-zie9, unde a pomenit mai ales vi-cisitudinile editoriale ale cărții și a semnalat câteva caracteristici pe care le va repeta, dezvoltându-le, într-o analiză mai amănunțită în

9) Piața literară, 4 (2002), P. 4

77


articolul dedicat lui Gheorghe Să-sărman în același an din volumul patru al Dicționarului scriitorilor români. Includerea sa cu trei pa-gini a câte două coloane (pp.179-181) presupunea integrarea în ca-nonul de scriitor, profitând de cea mai mare deschidere față de lite-ratura de science-fiction din es-tablishment-ul literar românesc, în comparație cu ceea ce se con-sidera normal în Occident, însă Robu a evidențiat și aici mai mult povestirile SF, al căror caracter clar narativ contrasta, pentru el, cu interesul implicit mai mic față de textele Cuadraturii cercului, pe care însușirea preponderent descriptivă le transforma într-un soi de „(...) decoruri ce se sus-țin mai mult descriptiv și eseis-tic, prin speculație și meditație, și mai puțin narativ, prin fabulație, fiind, prin însăși natura lor, sta-tice și expozitive în cea mai mare parte”10. Robu se pare că igno-ră numeroasele orașe în legătură cu care într-adevăr se narează o poveste, precum și faptul că ope-ra corespunde topologic unui gen (pe care l-am putea denumi pro-vizoriu geoficțiune), a cărui relie-fare în spațiul geometric sau geo-

10) În Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu (ed.), Dicționarul scriitorilor români, R-Z, București, Albatros, 2002, p. 180b.

grafic necesită chiar o concepere literară bazată pe descriere, cum se întâmplă și în borgesiana Bi-blioteca din Babel sau în Orașele invizibile de Calvino, geoficțiuni-le cele mai cunoscute de publicul general.11 11) În opinia noastră, sunt geofictiuni acele texte al căror nucleu îl reprezintă descrierea unui spațiu, căruia i se subordonează cele-lalte elemente structurale ale textului, in-clusiv eventuale pasaje narative. În această privință, este clar că important în respecti-va povestire de Borges, precum și în Cua-dratura cercului, este tabloul, realizat prin mijloace lingvistice, al unui spațiu imaginar coerent și, respectiv, consecințele pe care le are asupra personajelor care îl populea-ză in calitate de ființe complet influența-te de el. Spre exemplu, protagonistul fără nume din Biblioteca din Babel există doar în funcție de biblioteca ce îl adăpostește sau încarcerează și care îi determină toate acți-unile. De asemenea, în cazul subgenului de literatură SF ce vizează diferitele dimensi-uni ale spațiului, a cărui început de neega-lat este Flatland (1884), de Edwin Abbott, fundamentală este descrierea, cu scop sati-ric (ca la Abbott) sau ca joc intelectual, fiin-du-i subordonate acelei descrieri o intrigă, în general estompată și determinată deo-potrivă de caracteristicile spațiului în care se desfășoară. Din acest punct de vedere, de asemenea este vorba de geoficțiuni, în timp ce încadrarea generală în science-fic-tion se datorează, cu siguranță, puternicei componente speculative, care se pare că și predomină în Biblioteca din Babel, la fel ca în Cuadratura cercului, unde consecin-tele menționate cu privire la organizarea spațiului se desprind în mod rațional din acesta. În schimb, la orașele lui Calvino, ce par mai mult creații lirice, poeme în proză cu un conținut intelectual secundar în eco-nomia lor textuală, geoficțiunea pierde din concentrația ideilor în favoarea artificiului stilistic. În Dicționarul..., op. cit., p. 180a.

78


De asemenea, criticul semna-lează că este vorba în special de un pretext literar pentru a accede la o metafizică filozofică, sociologică și morală despre destinul umani-tății, așa cum se poate desprinde din semnele latente aflate în con-strucțiile ridicate de ea și conse-cințele lor dezastruoase. Totuși, el indică în mod corect procedeul li-terar ales, deși nu ajunge să dedu-că din acesta caracterizarea cărții drept o manifestare a unor geo-grafii și istoriografii imaginare, în care personajele sunt colective și nu individualități, cum se întâm-plă în proza ficțională curentă:

„Comună pieselor din volum le este tehnica de a sugera metoni-mic existența și mentalitatea ipo-teticilor locuitori ai utopicelor ar-hitecturi, absenți din decor, sau prezenți doar generic, ca specie ori ca o colectivitate socială, mai rar ca personaje individualizate ori cel puțin nominalizate. Este, s-ar putea spune, o tehnică a ba-soreliefului, fundalul constituin-du-l prezentarea descriptivă a in-solitelor arhitecturi imaginare, descriere cu care se deschide fie-care text, pe acest fundal desprin-zându-se apoi în relief, în partea a doua, grupuri umane ori silue-te individuale, antrenate uneori într-o incipientă mișcare epică”.12

12) În Dicționarul...., op. cit., p. 180a.

După această referință în bi-bliografia critică generală, ca să spunem așa, Săsărman reapare în următorul dicționar de litera-tură română, încă și mai canonic deoarece este vorba de cel publi-cat de Academia Română. Cua-draturii cercului i se dedică doar câteva rânduri, în care se insistă, în schimb, pe caracterul borge-sian și, în consecință, afilierea la o tipologie literară generală res-pectată: „Textul oferă, în manie-ra lui Jorge Luis Borges, o colec-ție de schițe pretins documentate ale unor orașe imaginare. În acest format narativ-eseistic se inte-grează optim diverse nuclee para-bolice, fabula (punctând în zona degradării umanului) fiind suge-rată sau chiar marcată”.13

În cele din urmă, cărții i se acordă atenție pe măsura impor-tanței ei, în cea mai recentă și vo-luminoasă istorie a literaturii ro-mâne, cea a lui Marian Popa, din 2009, deși încă fără a se desprin-de din încadrarea tradițională și echivocă în science-fiction, aici pe cale de a fi acceptată în fine ca specie literară demnă de stimă. Chiar dacă menține diferențierea acestui gen față de restul litera-

13) Mihail lovănel, „Gheorghe Săsărman", în Academia Română, Dicționarui gene-ral al literaturii române, VI, București, Univers Enclopedic, 2007, pp. 87-88.

79


turii, la fel cum face cu literatura ficțională polițistă, Marian Popa îi dedică mai multe pagini dense și pline de respect, unde explică, în primul rând, cum science-fiction-ul a contribuit la obiective seri-oase, precum crearea unui cadru propice umorului și satirei și, mai ales în cazul românesc, alegori-ei politice, citând în acest sens pe autorul nostru, și menționează, apoi, analizându-le fără prejude-căți operele, pe numeroși scriitori și, deși nu pare a fi consultat isto-ria lui Opriță, care i-ar fi dezvălu-it autentice nume importante ale SF-ul românesc, Popa îl situează pe Săsărman la un loc de seamă, el fiind subiectul singurei analize detaliate rezervate unui autor din această secțiune, analiză focaliza-tă mai ales pe Cuadratura cercu-lui. Popa definește volumul ca fi-ind memorabil în ceea ce priveș-te caracterologiile urbane, a că-rui substanță filozofică, morală și politică se articulează simultan în jurul tendințelor colective, sub formă de scurte sinteze istorice în care arhitectura simbolizează în mod ingenios avatarurile evolu-ției umane, o evoluție zadarnică ce scoate în relief monotonia legi-lor dezvoltării ei. Descrierile, plia-te pe personalitatea fiecărui oraș, capătă un caracter general dato-

rită procedeului simultan aplicat la materia unor societăți diferite, astfel încât se sugerează profun-da unitate antropologică a con-strucțiilor omenești, iar, în ace-lași timp se eludează monotonia, datorită varietății modelelor de discurs folosite, de la proze lirice și imitații de texte clasice până la jurnalele de călătorie, fără a uita nici modelele furnizate de utopie sau chiar science-fiction:

„Desigur, impresionează de-scrierile imaginare, de la cele per-sonalizând neoliticul, la cele uto-pice și S.-F.; generalizarea se face și prin simultaneizarea materiale-lor de construcție, specifice unor civilizații diferite. Unele bucăți sunt poeme în proză, altele par niște pastișe tacitiene dominate de perfectul compus și corelatele sale, în fine, rezumate sau dări de seamă ale vreunui explorator din secolele 16-19”.14

Prin urmare, un istoric ilustru al literaturii a afirmat pentru pri-ma oară fățiș și fără prejudecăți că avem de-a face cu o operă va-loroasă, nu numai prin bogăția sugestiilor conceptuale, ci și prin măiestria cu care acestea adoptă un veșmânt formal variat și efi-cient din punct de vedere literar,

14) În Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe maine, II, București, Semne, 20092, p. 939.


80

adică cu o bogăție stilistică ce de-pinde de meșteșugul scriitorului și nu al genului pe care acesta 1-a ales pentru a-și demonstra capa-citatea în materie de scris. Marea valoare a Cuadraturii cercului se pare că a început astfel să ajungă la recunoașterea pe care o merită în afară breslei care se ocupă de science-fiction. Să sperăm ca noi-le traduceri în alte limbi (spaniolă și germană) să contribuie la apre-cierea acestei valori în lume, pen-tru că se poate pune fără îndoia-lă în discuție calificarea ei drept capodoperă (sunt mereu cuvinte mari), însă ni se pare evident că este vorba de o culegere de texte

profund originale și expresive, în afară de asta o carte coerentă, în același timp unitară și diversifica-tă (motiv pentru care este suscep-tibilă de o lectură în salturi, poa-te recomandabilă, la voia stării de spirit sau a curiozității). O aseme-nea operă, care reușește să înari-peze imaginația, fără a neglija de aceea arbitrul rațiunii și stimu-larea gândirii, odată cu plăcerea lecturii, prezintă, credem, calită-țile celei mai bune literaturi spe-culative.

Traducere din limba spaniolă de Olivia N. Petrescu

81

Laurențiu Nistoresu - Anticiparea profetică

Apărut în anul 1982, la editura Emi-nescu, romanul „2000” al scriitorului

Gheorghe Săsărman a fost, dintru început, suspectat de a se fi expus riscului anticipării precoce: atunci când operele de referință ale SF-ului de pretutindeni debutau cu formula long time ago, in a far galaxy, a scrie des-pre un moment care avea să vină peste doar 18 ani, deci în timpul aceleiași generații, pă-rea a fi o operațiune riscantă. Ecartul dintre momentul redactării și momentul anticipat s-a dovedit, ulterior, a fi cu mult mai scurt, de doar șapte ani. După cum au descoperit cu groază istoricii, secolul al XX-lea s-a do-vedit a fi cel mai scurt din istorie, începutu-rile sale fiind reașezate în anul convențional numerotat 1914, iar sfârșitul său, deloc glo-rios, în 1989. Omenirea tocmai traversase un câmp al cronologiei neeuclidiene, iar de acest lucru nu se făcea responsabilă nici o invenție providențială, precum Mașina timpului a lui H.G. Wells, nici cine știe ce anomalie a con-tinuumului spațio-temporal, precum „gaura de vierme”, ci o energie mai nebănuită decât materia neagră’, generată de propriile fapte.

Pentru romanul „2000” și autorul său, ris-

Anticiparea profetică

LAURENŢIU NISTORESCU


82

cul anticipării precoce nu putea constitui o provocare: arhitect de profesie, Gheorghe Săsărman do-vedise și în creațiile sale litera-re anterioare (în cvasitotalitatea lor, circumscrise domeniului SF) că dispune de abilitatea de a pro-iecta viitorul, mai curând decât de cea de a-l ghici — și că, în con-secință, știa să-și asigure, în ar-hitectura textului, coeficienții de siguranță necesari. Unul dintre acești coeficienți funcționează, de altfel, ca idee-pretext în meticu-los elaborata narațiune romane-scă: cititorul este pus în temă, cu tonul cu care căpitanul Picard își liniștește pasagerii, spunându-le Totul e sub control ori de câte ori nava i se zgâlțâie din temelii, că factorul declanșator al evenimen-telor care se profilau dinspre vii-torul înnegurat este un mai mult sau mai puțin banal experiment științific — adică ceva compatibil cu descendenții din flori ai revo-luției tehnico-științifice, ridicată, în societatea în care apărea roma-nul, dar și în cele cu care aceas-ta păstra canale de comunicare, la rang de învățătură de credin-ță. S-a întâmplat că experimen-tul pe care l-a imaginat Gheorghe Săsărman ca element declanșator al intrigii naratoriale să se pro-ducă cu adevărat, deși nu baș în anul 2000, ci opt ani mai târziu. Câteva detalii insignifiante dife-

ră: spre exemplu, faptul că acce-leratorul de particule nu s-a nu-mit „Albert Einstein”, ci LHC (dar printre seturile de experimente la care servește acesta se numără și câteva menite tocmai să demon-streze teoriile einsteiniene relati-ve la continuumul spațiotempo-ral), iar cutremurul preconizat a fi efectul secundar al experimentu-lui s-a produs nu în Vatican (țara cu cea mai mică populație de pe mapamond), ci în China (țara cu cea mai mare populație). Un alt efect secundar, sugerat doar voa-lat în roman, prin atmosfera li-terară construită, dar care a lo-vit din plin în urma (nu spunem neapărat și în consecința) experi-mentului de la Geneva, a fost cri-za mondială: coincidență sau nu, depresiunea economică globa-lă s-a pus în mișcare prin meca-nisme financiare, în condițiile în care megamașinăria LHC fusese îngropată în subteranele Alpilor — adică tocmai acolo unde-și țin superbogații planetei modestele lor economii.

S-ar putea crede că o asemenea acuratețe a predicțiilor, în compa-rație cu care Nostradamus și su-avele sale catrene ar trebui trimi-se la raftul farselor, nu poate fi su-pralicitată. Ei bine, Gheorghe Să-sărman demonstrează — în ace-lași roman — că se poate și mai mult. Cutremurele și tsunami-

83


urile, războaiele și crizele econo-mice globale, ba chiar și joaca cu „particula lui Dumnezeu” — adi-că, în traducere, împingerea apli-cațiilor științifice în zone a căror tulburare nu poate fi nici stăpâ-nită, ba nici măcar înțeleasă de umanitate cu actualele sale mij-loace și în actuala sa condiție — sunt tratate de autorul nostru cu lejeritatea cu care istoricul men-talităților invocă motivele arheti-pale ale scenariilor apocaliptice. Nu aici este cheia de lectură pe care ne-o cere romanul „2000” — și fie-mi permis să opinez că titlul pe care l-a primit versiunea ger-mană, Die Enklaven der Zeit/En-clavele timpului, nu are aceeași forță de sugestie precum titlul original, dar așa stau lucrurile cu contextele culturale: în Germania anului 1986 nu existau corurile de pionieri care să fredoneze pse-udoparadisiac Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii...

Marea performanță a romanu-lui lui Gheorghe Săsărman, ju-decând lucrurile din perspectiva predictologică pe care v-o propun aici (romanul poate și trebuie să fie citit în primul rând din per-spectivă literară, unde nu poate primi decât calificativul superla-tiv, dar aceasta este o operațiune deja marcată de critica noastră), o constituie elaborarea unei ipos-taze haogonice a societății uma-ne, nu doar la fel de verosimilă pe

cât de paradoxală, cât mai ales va-lidată de istorie după elaborarea scenariului. Vorbind de haogonie, concept structural aproape cu to-tul ignorat la noi, îngăduiți-mi în-tâi o explicitare: termenul desem-nează procedeul antisimetric cos-mogoniei, deci o destructurare a lumii în logica și temeiul unor le-gități profunde, care nu se reduc la consecința procesului entropic, ci configurează un univers coexis-tent celui căruia îi aparținem, că-ruia îi putem găsi analogii — dacă avem curajul registrul biologic, în terifiantul proces al oncogene-zei, ori în cel al fizicii fundamen-tale, într-un model încă neelabo-rat, dar asiduu studiat, care să de-scrie starea de devenire a materi-ei, energiei, timpului și spațiului în interiorul unei găuri negre. Re-ușita de a elabora un atare scena-riu are, la Gheorghe Săsărman, o explicație masonică — și mă gră-besc să precizez că folosesc voca-bula în înțelesul său etimologic, care trimite la calitatea de con-structor-prim: un arhitect cu ade-vărat împlinit este doar acela care știe nu doar cum să construiască, ci și cum se poate demola ceea ce construiește.

Tărășenia haogonică, în sce-nariul pe care l-a construit auto-rul nostru, este întâlnirea lumii cu propriile sale ipostaze cronolo-gice, într-un soi de festival de so-ciotehnologii schizofrenice. Oare-


84

cum la fel procedase Swift, când l-a trimis pe Gulliver să-i întâl-nească pe britanicii săi în spate-le măștilor de liliputani sau ya-hooiți; ori Wells, când și-a trimis eroul la clubul eloilor să le spună că morlocii așteaptă afară, cu și-șurile scoase. Dar Săsărman nu se limitează la a-și avertiza citito-rii suficient de inteligenți să nu-l întrebe „pentru cine”, ci „de ce scrii?”: autorul nostru le arată ce-lor care, în pofida tuturor, avertis-mentelor, au căzut în păcat, la ce să se aștepte și cum să se descurce — în asemenea situații fiind mai valabilă decât oricând strămo-șeasca învățătură că n-a fost nici-odată să nu fie cumva.

Dacă punem față în față ceea ce-și imagina autorul romanu-lui „2000” că s-ar putea întâmpla și ceea ce s-a întâmplat efectiv — nu după 18 ani, ci după doar șap-te!, — vom descoperi că gradul de confirmare a predicției este sur-prinzător de mare. Când, în cele o mie și una de nopți ale anului 1989, au început să cadă, unul după altul, Zidul Berlinului, dic-tatorii nerăpuși de prostată, im-periul răsărit din explozia de la Tunguska și basmele cu Occiden-tul intrat în putrefacție, peste oa-menii încă nedezmeticiți din bui-măceala lui „Ole, ole!” au năvălit, ieșite din trecutul de manual sau rătăcite din viitorul neplanificat, o amețitoare cohortă de regi, prin-

cipi și voievozi (unii plecați spre prezent din bătălia finală înainte de a ști cât era scorul), episcopi cu actele sinoadelor ecumenice încă mirosind a cerneală, cruciați și geto-daci, Kossuth și Avram lan-cu, liderii grevelor de la Atelierele Grivița și voluntari ai lui Torque-mada. Ţineți minte cum apăreau cu toții pe ecranul devenit dintr-o dată confirmarea diagnosticu-lui niet rivolutăi, etă karnaval!, încă obosiți de trecerea prin tune-lul timpului și cu licăriri ciudate în ochi, semn că ceva se defectase la masina lui Wells, blagoslovind sau blestemând după caz, dar ri-dicând cu toții două degete într-un V care putea să însemne orice, de la victorie (egal dacă a lor sau a noastră) la vai, de trei ori vai! OK, la televiziunea bucureșteană nu a apărut Alexandru Macedon, ca-n romanul „2000”, dar era normal, tânărul general se pregătea să se lupte cu tribalii și ilirii (a și făcut-o până la urmă, dezmembrând lu-goslavia) — și, oricum, o altă ar-mată de cruciațiiși trimitea ge-neralii în târgul de pe Dâmbovi-ța, pentru a angaja de aici merce-nari care să lupte taman unde l-a înțărcat Alexandru pe Bucefal, în Afganistan. La rândul său, Dar-win și-a declinat invitația, pentru că urma să participe la nașterea primei ființe clonate, nu intâm-plător o oaie; dar Newton, Socra-te și Einstein aveau deja bilete-

85


le Alitalia în buzunar, aflând abia la Roma că audiența la Suvera-nul Pontif le-a fost amânată până după întoarcerea acestuia din vi-zita de la București.

Ţineți minte că v-am spus că, în comparație cu validarea aces-tor predicții, Nostradamus nu va-lorează nici cât acțiunile împărți-te la privatizarea de masă? Uitați acest lucru, oricum o să-I redesco-periți singuri. Nu lăsați însă să vă scape reacția oamenilor simpli la această sarabandă a trecerilor, cu sau fără viză Schengen, prin no-durile spațio-temporale, pe care Săsărman o surprinde exemplar: pentru Quintus, nu are însemnă-tate nici interconectarea lui So-crate cu Newton și Einstein, nici conclavul papilor puși în situația de a stabili dacă mersul cu mașina timpului poate fi socotit un fel de înviere — ci faptul că Sara a dispă-rut, iar datoria lui de îndrăgostit este să o caute, chiar dacă știe că n-are nici o șansă.

Cum de i-a ieșit atât de bine pro-feția lui Gheorghe Săsărman? Sunt de părere că răspunsul la această întrebare nu trebuie să ne mun-cească prea mult. Au contat, în atingerea acestei performanțe, și faptul că la începutul anilor opt-zeci, pretutindeni în lume, inclu-siv în aparent izolata Românie, o masă critică de cărturari au avut, dacă nu neapărat clarviziunea, măcar instinctul că timpul nu mai

avea răbdare. Ceea ce făcea atunci Gheorghe Săsărman nu era un fapt singular. Amintiți-vă, vă rog, că lon Băieșu publica tot în acei ani „Ba-lanța”, un roman fără nici o pre-tenție anticipativă, dar care dez-văluia cititorului român că existau cercuri care planificau de pe atunci o Românie așa-zis „imperialistă”. Amintiți-vă că romanul „Răbdarea timpului” al lui John Brunner s-a tradus la noi înainte ca „românul Ionescu” (un bursuc, acolo, că nu s-a găsit altă rimă) să ajungă pri-mul conducător al unei organizații mondiale. Amintiți-vă — și opresc aici apelul la memorie — că Mircea Opriță scrisese cu doar un cincinal înainte „Ucronia de la Tapae”, fi-ind, în lumea noastră sefistă, une-ori mai închisă în sine decât cea monahală, printre cei dintâi care au detectat fisurile din digul fluviu-lui temporal.

Prin romanul „2000”, Ghe-orghe Săsărman nu a constru-it o profeție, ci o metaforă a pro-blemelor lumii înconjurătoare. Una onestă, izvorâtă din observa-rea lucidă a spațiului înconjură-tor și care nu-și propunea să tul-bure contemporaneitatea cu mai mult decât îndemnul la rațiune. La acestea s-au adăugat un admi-rabil talent și o aplecare cu ade-vărat inginerească asupra pro-iectului. Dacă noi vedem în acest roman împlinirea profeției, este pentru că și acest roman ne-a fă-


86

cut să vedem și să înțelegem mai bine realitatea, precum și pentru că prelegerea pe care, prin cartea sa, ne-a ținut-o, atunci, Gheorghe Săsărman, n-a slujit unui strâmb ideal. Mecanismul prin care s-a declanșat, în acest caz, anticipa-rea profetică este același care face din poezia lui Dimitrie Bolintinea-nu un text SF: ne putem imagina că, atunci când scria Viitor de aur țara noastră are / și prevăz prin seculi a ei înălțare, poetul pașop-tist era sub influența lecturii des-pre epoca de aur, dintr-un exem-plar al ziarului „Scânteia”pe care călătorul în timp l-a scăpat din bu-zunar.

Asta e tot. și nu e puțin. 1- Motivul fundamental care

face neutilizabile găurile de vier-me este că viermele stă tot timpul acasă.

2 - Pentru cei care consideră că este politicaly corect să vorbim despre „afro-materie”, să lecture-ze în consecință

3 - Nu folosim termenul în sen-sul său derivat, mistic, ci în cel ri-guros profesional: G.S. este doc-tor în teoria arhitecturii din 1978, titlu obținut de altfel la București

4 - Aici, termenul de tărășenie trimite la traducțiunea primită în graiul moldav de una din cele mai cunoscute zicale shakespeariene: A hi sau a nu hi, aiasta-i tărășenia!

5 - Nu uitați că aceste cifre își au semnificația lor atât în codul bunelor maniere, cât și în cel civil.

87

Gheorghe Săsărman - Sensul vieții și Pilda Talanților

Ideea de a cugeta la sensul vieții te duce cândva cu gândul la filmul The Meaning of

Life de Monty Python și la foarte britanicul său umor, încât încercarea ajunge să-ți pară sortită a naufragia în absurd și-n ridicol. Și totuși, cu înaintarea în vârstă, nu se poate să nu-ți pui tot mai des sâcâitoarea întrebare dacă existența, a ta și a lumii întregi, are un rost. Se afirmă uneori că răspunsul n-ar fi nici măcar de competența științei, ci eventual a filosofiei și cu certitudine a religiei, care, cum bine se știe, are din vremuri imemoriale balsamuri potrivite pentru ori-ce suferințe existențiale. Sau poate că nu chiar pentru oricare? Nu cumva, de când a mușcat din mărul cunoașterii (adică la foarte scurt timp după 22 octombrie 4004 î.e.n., calendar iulian, dată la care, conform calculelor din anul 1650 ale teologului anglican James Usher, bu-nul Dumnezeu a creat în șapte zile lumea), nu cumva, zic, omul a căpătat încă de atunci năra-vul de a nu se supune unor porunci sacre, de a nu se mulțumi cu dogme pietrificate, nărav du-blat de pofta de nepotolit de a ști tot mai mult? Iar dacă-i așa, cum oare ar putea să-l mai îm-pace astăzi răspunsuri vechi de mii de ani, când

Sensul Vieții și Pilda Talanților

GHEORGHE SĂSĂRMAN

88


cunoașterea științifică a parcurs între timp, într-o accelerare conti-nuă, distanțe uriașe, ramificându-șidisciplinele și acumulând un imens tezaur de cunoștințe? E adevărat, în cele câteva milenii creierul nu s-aschimbat, oame-nii de azi nu sunt, în medie, cu nimic mai inteligenți decât cei din Antichitate: marii gânditori de atunci, fie ei filosofi greci sau iluștri părinți ai Bisericii, nu stă-teau în privința capacității analiti-ce și de sinteză, sau a profunzimii de cuget, mai prejos decât mințile strălucite ale prezentului; dar s-a schimbat fundamental cantitatea și mai ales calitatea informației de prelucrat, iar rezultatele au atins un cu totul alt palier, au deschis orizonturi nebănuite, însumând vaste domenii, cu contribuții in-ter- șimulti-disciplinare. Astfel că acum nu se mai poate discuta des-pre sensul existenței doar în ter-meni metafizici, fără a recurge la datele științei.

Religia, și mă refer în pri-mul rând la cea creștină, privește existența omului doar ca pe o an-ticameră a adevăratei ființări de după moarte, a vieții veșnice, că-rei desăvârșite pregătiri i se sub-ordonează totul în această vale pământeană a plângerii. Sen-sul vieții, așadar, nu rezidă în ea însăși, ci într-o făgăduială a cărei împlinire nu este și n-are cum să fie supusă verificării. Crede, și te

vei mântui! Mântuirea, deveni-tă posibilă abia prin actul sublim prin care Dumnezeu și-a jertfit pe Cruce propriul Fiu, ar reprezen-ta sensul absolut și ultim al vieții muritorilor. Celor sceptici, care ar simți nevoia de dovezi, li se re-comandă pariul pascalian: e mai bine să crezi, chiar dacă s-ar putea ca Dumnezeu (deci viața de apoi) să nu existe, căci n-ai de pierdut mare lucru, decât să nu crezi, cu riscul enorm că, dacă El există totuși, ai pierde totul (și ți-ai pe-trece veșnicia în chinurile infernu-lui). Este poate o soluție elegan-tă, demnă de un mare matema-tician; dar este oare viața aceas-ta, singura de care putem fi siguri că ni-i dată, un subiect de negoci-at la tejgheaua de pariuri? Asupra propriei mele sorți, asupra con-vingerilor mele, eu unul n-aș ac-cepta să decid dând cu banul.

Ce-i drept, răspunsul oferit de religie este pe înțelesul tutu-ror, chiar dacă el ascunde lun-gul șir de dispute, unele de mare subtilitate, din primele secole ale erei creștine. El mai are totodată și meritul statorniciei, asta ca să nu zic că-i imuabil. Cunoașterea științifică, dimpotrivă, e un pro-ces în continuă evoluție: răs-punsurile date reflectă o stare de moment, fiind doar relative, parțiale, nicicând definitive, iar înțelegerea lor nu vine de la sine, ci presupune efort și tenacita-

89


te. În ciuda progreselor formida-bile din ultimele două veacuri, și mai ales din ultimele câteva de-cenii, știința continuă să fie con-fruntată cu mari enigme, a căror dezlegare nu pare a ne fi promi-să prea curând. Dintre acestea, cele mai incitante privesc punc-te nodale: apariția Universului, a vieții, a conștiinței. Pentru fieca-re sunt avansate felurite ipoteze, dar încă nici o teorie unanim asu-mată de lumea științei. Și cu toa-te acestea, o abordare rațională a temei noastre, sensul vieții, ar fi de neconceput fără o perspec-tivă științifică asupra celor trei noduri cosmologice – chiar dacă unii pretind că știința s-ar cuve-ni să-și limiteze interesul la între-barea cum funcționează lumea, lăsând în seama teologilor între-barea de ce (sau pentru ce) exis-tă ea. De altfel, această aserțiune, căreia i se atribuie un statut axi-omatic, este dezmințită de fap-tul evident că, mai pe la începu-turi, religia însăși își aroga în-treaga competență în materie de cunoaștere, interpretând cu dez-involtură văzutele și nevăzutele. Emanciparea științei s-a soldat însă cu prea multe conflicte și vic-time pentru ca linia de demarcație oferită mai nou de către reli-gie să-i poată opri mersul firesc către cuprinderea întregii realități în sfera ei de investigație.

Revenind la marile enigme

ale existenței, să reținem că, deși pentru punctele nodale aminti-te nu s-aajuns la o explicație te-oretică pe deplin mulțumitoare, ipotezele formulate până în pre-zent ne permit să afirmăm că lu-mea în ansamblul ei este aborda-bilă cu instrumentele investigației științifice. În acest sens – și fără a detalia aici principalele teo-rii actuale din domeniul vizat, de la big-bang, multivers și theory of everything la evoluționism, ve-rigile lipsă și genealogia lui homo sapiens – se fac remarcate două tendințe opuse, una, care tinde să explice totul prin proprietăți și legi de la nivelul cel mai sim-plu, al particulelor elementa-re, alta care vede ivindu-se la fi-ecare nou nivel de complexitate proprietăți și legi ireductibile la cele ale nivelelor subsumate. Cea dintâi este numită de adversa-rii ei reducționism, reproșându-i-se tocmai neputința de a lua în considerare ceea ce aduce nou fie-care treaptă mai înaltă de organi-zare structurală, pe când celei de a doua, axate pe fenomenul defi-nit ca emergență, criticii foarte riguroși tind să-i conteste baza re-ală, socotind că ar fi doar o chesti-une de timp ca ireductibilitatea zi-selor proprietăți și legi să se dove-dească doar o aparență dată de sta-diul actual, prin definiție limitat, al cunoașterii. Există bineînțeles și o linie de compromis, conform

90


căreia numai o îmbinare armo-nioasă a ambelor poziții ar putea sluji optim cunoașterii raționale.

Pe o cale sau alta, o teză pare să-și facă tot mai simțită prezența în cercul oamenilor de știință și chiar în dezbaterea publică: evoluția lu-mii, de la cea mai simplă particulă la celula vie și la creierul omenesc, are loc spontan și în virtutea ha-zardului, fără un plan prestabilit și fără vreun țel anume. Și oricât de multne-ar tulbura, oricât ne-ar părea de absurd, nu există nici o garanție pe termen lung a unei presupuse apoteoze finale. Ome-nirea se poate distruge oricând ea singură, prin suprapopulare, prin secătuirea resurselor pla-netare, prin ruperea echilibrului ecologic, printr-o catastrofă nu-cleară, dar sfârșitul ar putea veni și pe calea cataclismelor geologi-ce sau cosmice: erupții vulcanice, o nouă eră glaciară, ciocnirea cu un asteroid sau o cometă, sau cel mai târziu odată cu răcirea Soa-relui. Chiar admițând că omeni-rea ar putea ajunge să migreze pe vreo planetă a unui alt sistem ste-lar, cândva va pieri și acela, și toa-tă Galaxia, iar, în cele din urmă, va surveni moartea termică a Uni-versului. Să aibă oare dreptate scepticii, va învinge cumva pesi-mismul cel mai negru? Și atunci, este oare îndreptățită afirmația lui Dostoievski, că dacă Dumnezeu nu există, totul e îngăduit?

Să nu ne pripim cu conclu-ziile – n-am uitat că procesul cunoașterii este la rândul lui ne-limitat în timp și spațiu, iar ceea ce știm astăzi (și știm multe, mult mai multe decât acum două mile-nii și chiar decât acum două de-cenii) e totuși puțin, mult prea puțin față de ceea ce încă nu știm. Pentru credincioși, soluția e cla-ră: ei își încedințează soarta în mâinile proniei cerești, iar în tă-ria credinței, dincolo de orice în-doieli, ei își află echilibrul, rostul de a fi. Eu cred însă că și în limite-le a ceea ce știm de pe acum des-pre natură, cunoașterea – chiar dacă nu-i desăvârșită și nicioda-tă nu va fi – ne poate oferi totuși un răspuns mulțumitor. Să exa-minăm așadar cu o privire mai atentă fenomenul evocat ceva mai înainte, emergența. Spus foar-te simplu: întregul e mai mult decât suma părților sale. Prima consemnare a acestei observații esențiale ne-a rămas încă de la Aristotel, dar abia în ultimele două veacuri ea a pătruns în sfe-ra de preocupări a oamenilor de știință și a filosofilor – și mai ales după descoperirea legii creșterii entropiei, conform căreia, într-un sistem închis, are loc o irever-sibilă degradare a energiei, pro-ces prin care se ajunge la stări de probabilitate tot mai mare. Altfel spus, chiar dacă nu foarte rigu-ros, entropia ar fi o măsură a dez-

91


ordinii, iar într-un sistem închis aceasta are tendința să crească. Iată însă că în natură are loc și un proces invers, datorită căruia tin-de să crească tocmai ordinea sis-temelor: particulele elementare se asociază în atomi, atomii se gru-pează la rândul lor în molecule, moleculele organice compun ce-lule vii, țesuturi, organe, organis-me complexe. Acest proces nu vi-olează principiul entropic, nefi-ind vorba de sisteme închise; dar pe un plan mai general el se opu-ne totuși tendinței des-ordona-toare, ținând lumea în echilibru – și ne putem ușor imagina cum ar arăta un univers haotic, în care doar creșterea entropiei ar fi dă-tătoare de ton și materia n-ar fi în stare nici măcar să dea naștere atomilor. Or, ceea ce face ca no-ile entități structurale să fie alt-ceva decât o simplă alăturare de elemente singulare sunt tocmai proprietățile și legile noi, proprii unui nivel mai înalt de organiza-re, care nu rezultă direct din legi-le și din proprietățile elementelor, și nici nu pot fi reduse la acestea.

Acest proces spontan de auto-organizare a materiei continuă de miliarde de ani și putem pre-supune cu destulă îndreptățire că este omniprezent: lui îi datorăm structura Universului, așa cum o cunoaștem, cu galaxiile, nebuloa-sele, stelele, cometele și planetele sale, cu Pământul și biosfera lui,

a cărei încununare o reprezintă specia umană, singura conștientă de propria-i existență și capabi-lă să se întrebe care-i rostul ei. Aici, pe Terra, emergența pare să fi ajuns la un apogeu, parcurgând trepte succesive de organizare: fi-zică, chimică, biologică, psihică, mentală, socială. Însă nu avem nici un motiv să ne îndoim că și pe alte planete cu condiții asemă-nătoare (și există probabil miliar-de) s-ar fi ajuns la stadii compara-bile de dezvoltare, dacă nu cum-va încă și mai înalte. Ori poate că în alte circumstanțe au fost inau-gurate și alte căi, cu rezultate pe care nici nu ni le putem imagina. Cert este că primele două niveluri, cel fizic și cel chimic, pot fi puse în evidență pretutindeni în Univers – și nimic n-ar împiedica, aco-lo unde există premise prielnice, manifestarea tendinței de consti-tuire a unor structuri de comple-xitate sporită.

Obișnuiți chiar prin paradigma demersului științific să gândim re-alitatea în raporturi cauzale, sun-tem înclinați să căutăm și pentru acest proces opus entropiei o cau-ză, sau cel puțin o explicație plau-zibilă. Un răspuns la îndemână ar fi să i-o atribuim lui Dumnezeu, care a făcut lumea așa cum este, și deci s-a îngrijit ca tendințele opuse să rămână în echilibru, spre lauda armoniei universa-le și preamărirea propriei glorii,

92


cum o proclamă motto-ul ordinu-lui iezuit: ad maiorem Dei glori-am! Ceva mai aproape de spiritul vremii, unii renunță la un creator personalizat, care a zămislit Uni-versul și l-a pus în mișcare, i-a dat omului suflet și suflare, îl pedep-sește și-l răsplătește; dar ei atribu-ie în schimb naturii însăși un duh metafizic, o spiritualitate intrin-secă, propunând-o drept cauză pentru tot ce ne pare de neînțeles. Un soi de inteligență a materi-ei, acționând totuși din exterior, un deus ex machina bun la toa-te, soluție salvatoare pentru orice impas. Ca și cum lipsa unei cau-ze externe ar fi mai ușor de accep-tat dacă e transferată asupra unui ipotetic suport imaterial. Ne pu-tem totuși întreba de ce ar fi mai bine să înmulțim astfel pricinile (ignorând principiul parcimoni-ei, zis și „briciul lui Occam”, după care explicația cea mai simplă ar fi de preferat), decât – dacă tot e să postulăm o cauză ultimă, una care să fie propria sa cauză, pu-nând astfel capăt afurisitei regre-sii infinite – s-o punem în chip fi-resc pe seama materiei, de a cărei existență e cam greu să ne îndoim. Emergența, ivirea de proprietăți noi la niveluri mai complexe de organizare, n-are nevoie, într-o viziune rațional-științifică, de o cauză din exterior (tot așa cum, de pildă, nici degradarea entropi-că a energiei nu are). Autorul ipo-

tezei quark-urilor, Murray Gell-Mann, laureat al premiului Nobel pentru fizică (1969), a exprimat acest fapt în mod lapidar, spu-nând că viața se poate ivi din fi-zică și chimie, plus o mulțime de întâmplări, tot așa cum mintea omului poate răsări din neuro-biologie și o mulțime de întâm-plări; că nu-i nevoie de ceva mai mult pentru a obține ceva mai mult și că nu se ascunde aici ni-mic supranatural, ci pur și sim-plu că asta înseamnă emergență.

Iar dacă așa stau lucrurile, atunci pentru cei ce nu țin nea-părat la ideea metafizică a unei spiritualități eterne, fie ea per-sonalizată ori ba, ca ultimă cau-ză a fenomenelor naturale (și deci ca unică modalitate de explica-re coerentă a Universului), sen-sul existenței acestei lumi ar pu-tea fi dat tocmai de procesul spon-tan de auto-organizare a materiei – dar nu ca țel predestinat, presta-bilit, ci ca fapt obiectiv, rezultând pas cu pas din însumarea întâm-plătoare a acelor câștiguri struc-turale care se opun creșterii entro-piei și dobândesc prin urmare du-rată. Existența în spațiu și timp nu este decât o integrare cumulativă a acestora. Dezvoltarea de la simplu la complex, o sintagmă des folosi-tă, nu e nici legică și nici măcar ne-cesară – dar o lume în care ea ar fi absentă n-ar avea nici extensie și nici durată, n-ar putea da naștere

93


nici măcar unui singur atom, și cu atât mai puțin materiei vii, premi-să a apariției unui organism purtă-tor de conștiință, capabil să cuge-te asupra sensului existenței. Într-o asemenea viziune, viața fiecărui individ are sens în măsura în care orientarea ei coincide cu aceea a procesului considerat aici. Adică, dacă ajută la dezvoltarea vieții pe Pământ, în toate formele ei, la păs-trarea echilibrului ecologic, la pros-peritatea propriei specii, la armo-nia vieții sociale, la buna înțelegere dintre nații, la înflorirea culturii, la desăvârșirea personalității umane.

În această definiție a sensului vieții este cuprinsă și dimensiu-nea etică: chiar dacă Dumnezeu nu există, nu-i totul îngăduit, căci există un criteriu al moralității inerent existenței, care ne îngă-duie să distingem binele și răul. El ne îndreptățește să benefici-em de roadele multiple ale au-to-organizării emergente a natu-rii – printre care și propria noas-tră ființare – obligându-ne toto-dată să contribuim, fiecare după putere și pricepere, la conserva-rea și la propășirea lui continuă. Concept ilustrat în mod simbolic și de pilda neotestamentară unde este lăudat și recompensat cel ce sporește prin râvnă și ingeniozita-te talanții încredințați, pe când ce-lui netrebnic care-și îngroapă ta-lantul primit îi este luat și acesta,

după care i se aplică o drastică pe-deapsă: este aruncat în întuneri-cul de afară, iar acolo va fi plân-sul și scrâșnirea dinților. Nu în-tâmplător cuvântul talent se tra-ge tocmai de la Pilda Talanților, așa cum se poate constata în une-le limbi (franceză, italiană, spa-niolă, portugheză, engleză, ger-mană), pentru care talantul și ta-lentul sunt omonime. Pilda bibli-că mai aduce însă, cu referire la o presupusă judecată viitoare, o afirmație cel puțin ciudată: de la cel ce n-are, se va lua și ce are. Pe lângă faptul că violentează un elementar sentiment de dreptate (ea venind după asigurarea că ce-lui ce are, i se va da, și va avea de prisos), mai și frizează absur-dul (cum poți să iei ce are, de la cel ce n-are? poate doar printr-o minune!) – absurd care, cum se vede, n-a fost inventat de Monty Python. Concluzia e simplă: chiar și atunci când vrei să-ți închei prelegerea cu o pildă scoasă din Evanghelie, e bine să mai citești o dată textul cu mare atenție, la fel ca atunci când e vorba de cele scrise cu litere mărunte în josul unui contract. Cu atât mai mult e cazul să luați și dumneavoastră cele spuse de mine aici sub bene-ficiu de inventar.

München, martie 2016

95


Puțină istorie…

Primul mumăr al publicației Bibliote-ca Nova, buletin de teorie, critică și is-

torie a literaturii SF, a apărut în anul 1983, la Casa Tineretului din Timișoara. Revista a fost realizată prin contribuția membrilor clu-bului Helion și ai cenaclului H.G. Wells, din inițiativa lui Lucian Ionică și sub coordona-rea lui Cornel Secu. Un prim merit al caiete-lor (în format A4) destinate investigării ari-ei metascience-fiction-ului de la sfârșitul ani-lor `80 este acela simplu: că au fost publica-te. Aprobările erau greu de obținut, celebra viză de la Propagandă (de fapt, de la șeful sec-torului propagandă, un fel de șef al cenzori-lor pe județ), însemnând lungi și chinuitoare demersuri, ore bune de explicații și strategii de convingere, mai ales când și cei ce dădeau aprobările nu prea știau ce au de făcut și se te-meau să nu fie luați la rost, pe linie de partid (Partidul Comunist Român, desigur!), pentru cine știe ce sintagmă apărută în tipăritura cu pricina. Simplul fapt că în anul 1983 a apărut

Biblioteca Nova, un ghid în universul science-fiction

LUCIAN-VASILE SZABO

ARHIVĂ

96

Lucian-Vasile Szabo - Biblioteca Nova, un ghid în universul science-fiction

primul număr din buletinul Bibli-oteca Nova este o mare realizare cu atât mai mult cu cât publicația nu conținea niciun rând, nici cea mai mică aluzie la partidul unic de atunci și la conducătorul lui, Nicolae Ceaușescu. Pentru că în acei ani era aproape imposibil să tipărești ceva fără să faci referire la PCR și la “iubitul conducător”. Dar la Timișoara, cu Helion și Bi-blioteca Nova, s-a reușit. S-a re-ușit și în ciuda condițiilor tehnice precare. Textele erau culese pe o mașină de scris electronică (noroc că exista!), apoi erau “paginate”, alături de elementele de grafică, prin lipire. Muncă de miniaturist, de chinez bătrân, cum se mai spu-ne. Aceste montaje erau apoi re-produse și multiplicate prin sim-pla copiere. De fapt, nu era chiar așa de simplu, deoarece puține, foarte puține, instituții aveau co-piatoare (computere nici atât), iar accesul la ele era drastic limi-tat. După capsare și fălțuire, re-vista se definitiva. Din acest mo-tiv, pot spune că exemplarele din Biblioteca Nova apărute în urmă cu 20 de ani reprezintă realmente o operă de artă, căci multă muncă și mult talent au fost investite în ele. Dacă aveți numere din bule-tinele din acea perioadă, e bine să le păstrați, deoarece sunt rarități.

Niciun compromisSe pune fireasca întrebare: de

ce atâta muncă? Răspunsul este simplu: am dorit să punem la dis-poziția celor interesați un intru-ment de orientare în spațiul lite-raturii science-fiction din Româ-nia, dar și din străinătate. Biblio-teca Nova a fost și un instrument de lucru pentru autorii de gen, dar și o publicație unde criticii și teoreticienii literaturii de antici-pație, mai ales tineri, să se afirme și să-și dezvolte ideile. Pentru că și aceasta reprezintă o reușită: po-sibilitatea oferită celor interesați de a dezbate, de a combate și de a oferi repere într-o zonă aproa-pe lipsită de reacții critice. Pe de o parte, au fost puse la un loc con-tribuții și intervenții disparate, mai vechi, ale unor autori, ceea ce ne-a oferit posibilitatea de a com-para și evalua. Pe de altă parte, au fost publicate contribuții noi, une-le scrise special pentru Biblioteca Nova. Vorbim de studii mai am-ple, poate mai specioase, adresa-te unui public ceva mai restrâns, dar mai interesat și mai elevat. În orice caz, aceste intervenții ar fi avut puține șanse să fie publi-cate în altă parte, ceea ce arată, din nou, utilitatea și generozita-tea buletinului de teorie, critică și teorie și istorie a literaturii SF de la Timișoara. Pentru că publicația i-a atras și pe autori și i-a stimulat să scrie. Și i-a atras într-un con-

97


text politic unilateral și obedient, Biblioteca Nova fiind un spațiu de excepție, în care libertatea de ex-primare a funcționat pe deplin și fără niciun compromis or ingerin-ță din partea reprezentanților sta-tului totalitar comunist.

O platformă de afirmareMai mult, și nu în ultimul rând,

Biblioteca Nova a reprezentat o platformă de afirmare a unor prin-cipii clare, enunțate (uneori cu o benefică vehemență, e adevărat!) și dezvoltate ulterior de ceea ce am putea numi, cu modestie, fără a face apel neapărat la criterii de fal-să valorizare, Școala de literatu-ră SF de la Timișoara. Care sunt aceste principii invocate și impuse de timișoreni, dar la care au aderat și clujenii, și lugojenii? E simplu:

Science-fiction-ul este literatură;Ideea literară SF prevalează;Literatura science-fiction nu

repudiază elementul științific;Un gen distinc și proteic, influ-

ențând și fiind supus influențelor;Criteriile estetice sunt prioritare.Subliniam mai sus că, uneori,

aceste principii au fost afișate cu o benefică vehemență. Luările de poziție, orale și în scris, la diferi-te reuniuni ale autorilor de litera-tură science-fiction români, dar și ale numeroșilor fani ale acestui gen literar au fost necesare din cel puțin două motive:

1. Impunerea unor criterii es-

tetice și axiologice clare și perti-nente în alaborarea textelor, dar și a lucrărilor de artă plastică ori a altor genuri conexe, precum și în procesul de evaluare a produc-ției literar-artistice. Demersul a devenit necesar pentru a da miș-cării SF de la noi din țară un re-per de autenticitate și valoare, într-o despridere absolut necesa-ră de amatorismul, uneori pueril, al unor scrieri, al unor producții grafice mediocre ori al unor reu-niuni naționale sau zonale făcu-te mai degrabă pentru socializa-re și pentru tămâieri reciproce. Pare paradoxal, căci deși întru-nirile autorilor de literatură și de artă grafică cu tematică SF erau, totuși, greu de realizat, unele din-tre acestea promovau amatoris-mul pur, false valori lipsite chiar de o minimă cultură.

2. Al doilea motiv al ușoarei ve-hemențe în afirmarea (și urmarea) criteriilor axiologice și estetice ve-nea din realitatea epocii. Nu era prea ușor să te strecori prin ochiu-rile plasei întinse de cenzură, dar și de ideologia naționalist-comu-nistă. Au fost și persoane (poa-te chiar personalități) care, poate cu bună-credință, au încercat să limiteze presiunile aparatului de partid asupra mișcării SF, deoare-ce era o zonă relativ curată și spre care migraseră destui oameni im-portanți în literatură și artă în ge-neral, găsind în SF chiar un refu-

98


giu, într-un timp când și reuniuni-le Uniunii Scriitorilor din Româ-nia deveniseră o raritate. În încer-cările de a proteja zona de creație SF de imixtiuni s-a ajuns și la une-le deviații (aberații), cum a fost și cea de a numi genul literatură de anticipație tehnico-științifică. Or, reprezentanții Școlii de literatu-ră SF de la Timișoara au afirmat întodeauna că scriu literatură, în primul rând literatură, genul sci-ence-fiction și nu de anticipație, fie și tehnico-stiințifică!

Un standard ridicatAcum să nu se creadă că la Ti-

mișoara erau doar domni sobri, cu ochelari pe nas, cu nasul vârât permanent în tomuri grele de teo-rie literară ori estetică (deși, poa-te, Cornel Robu, clujeanul atașat de idee, reprezintă o astfel de fi-gură, dar care face nu să confir-me regula, ci să întregească și să dea coerență sistemică tabloului vremii), puși pe critică și criticat, mereu serioși, gata să moară pen-tru principii. Uneori a fost nevo-ie de multă echilibristică, de per-suasiune, de rezistență la mitocă-nii și la pseudovalorile impuse pe linie oficială. Și acest lucru îl stie foarte bine Cornel Secu. Nici nu am făcut prea multe simpozioane, în care să dezbatem strategii de a ne impune ideile și de a fi altfel decât alții. Au fost lucruri venite din interior, clarificate în discuți-

ile din cenaclu ori în întruniri de genul Sesiunea Helion, desluși-te în discuții particulare și la care au aderat membri noi (și tineri) ai cluburilor bănățene. Un standart relativ ridicat. Ţi-l asumai, rămâ-neai în joc. Nu ți-l asumai, erai li-ber să te ocupi de cu totul altceva, nu și cu literatura SF. Căci dezba-terile pe text erau treabă serioasă și în cenaclu, și în redacțiile publi-cațiilor editate. Sigur că se făcea critică de întâmpinare, când se subliniau mai ales lucrurile bune dintr-un text. Dar o dată, de două ori…Pentru că dacă nu exista mă-car o speranță autorul cu pricina nu avea șanse să vină în fața cole-gilor cu însăilări. Deci, era cu atât mai firesc să se dea dovadă de fer-mitate și cu producțiile celor din țară, și cu calitatea reuniunilor organizate pe plaiurile mioritice.

Uneori, doar uneori, discursul lua forma unor prezentări (ne-cesare!) ca de la catedră. Ţinuta academică și sobrietatea univer-sitară nu au omorât pe nimeni. A fost mereu acceptate abordă-rile ingenioase, exercițiile ludi-ce (da, chiar așa, din joacă!), ipo-tezele năstrușnice, stimulatoare, întodeauna cu argumente. Chiar dacă, după cum se întâmplă cu orice demers științific, nu toate erau și validate. Semnificativ este aici demersul critic inițiat atunci, chiar în Bilioteca Nova, de către Pia Brânzeu. Cercetătorul timișo-

99


rean propunea atunci o dezbatere având titlul Semiotică SF? Se por-nea de la textele în cheie umoris-tică semnate de Silviu Genescu, în fapt niște glume, despre care pu-țini ar fi crezut că se pretează la o analiză atât de delicată, deloc în-crâncenată. Din aceste pastile pli-ne de umor, Pia Brânzeu a reușit să extragă materia primă pentru analize incitante. Una dintre în-trebările puse atunci în analiză se referea la limba în care se pur-ta dialogul dintre omulețul verde dintr-un compartiment și albul rasist ce-și tot arunca interlocuto-rul pe geam.

Ţinuta academică era necesară

Avem în față un capitol de is-torie literară, capitol ce se cere creionat aici măcar în liniile sale esențiale. Clubul Helion a func-ționat o bună (și fastă!) perioa-dă la Casa Universitarilor. Sigur că s-au făcut demersuri pentru a atrage la activitățile sale cadre din învățământul superior. La Heli-on s-a ajuns chiar în situația feri-cită când dascăli serioși au func-ționat la capacitate maximă. Am amintit de Pia Brânzeu. Nu putem omite prezența la aproape ficeca-re ședință a Elenei Ghiță (doam-na Ghiță, cum îi spuneam cu to-ții) și a lui Tudor Beșuan, și nici contribuțiile unor Doina Comlo-șan, Ioan-Viorel Boldureanu, Ma-

rin Bucă, Ștefan Buzărnescu, Ivan Evseev, Lucian Negruțiu ori Tibe-riu Toro, universitari, teoreticieni importanți, implicați în literatu-ra science-fiction cu elemente de teorie, traduceri ori ipoteze știin-țifice extraordinare. Un alt grup de sprijin, îl numim așa până gă-sim o formulă mai bună, era for-mat din scriitori timișoreni (dar și arădeni) aparținând generației `80, adică Adriana Babeți, Mir-cea Mihăieș, Alexandru și Ovidiu Pecican, Vasile Popovici, Mircea Pora sau Daniel Vighi. În tot acest timp, Viorel Marineasa făcea o treabă foarte bună la cenaclul H.G.Wells, al Casei Studenților. O susținere importantă și extrem de eficientă a venit din partea re-putatului critic literar Cornel Un-gureanu, o rezență constantă, mai ales în jurii, la manifestările SF importante, adică o garanție în plus că dacă literatură nu e nimic nu e, nici măcar science-fiction.

Tot aici este locul să amintim apariția fascinantă a lui Lucian Boia. În urmă cu 20 de ani, foar-te puțini români știau de existen-ța acestui cercetător tânăr și dez-inhibat în abordările sale, fără aproape nimic din morga statică a unui savant în curs de osificare. Sigur, acum Lucian Boia se poa-te desfăsura pe măsura talentu-lui său viguros, scuturând și refă-când din temelii istoriografia ro-mânească. În urmă cu două de-

100


cenii, savantul respectat din ziua de astăzi era un tânăr cadru di-dactic la Universitatea din Bucu-rești. Reușise să publice o carte despre imaginar și despre sfârși-tul lumii. Dar nu la noi, ci chiar la Paris, la o editură cât se poate de serioasă. Acest demers reprezen-ta un act de mare curaj, mai ales că autorul continua să locuiască la București, iar regimul de atunci nu vedea deloc cu ochi buni ast-fel de gesturi, mai ales când erau însoțite de dovezi clare de gândire dezinhibată. Gabriel Zănescu l-a contactat și l-a invitat la Timișoa-ra la Helion. Tot el a tradus pasa-je importante din scrierile lui Lu-cian Boia. S-a consemnat astfel o deschidere către un alt mod de a vedea lucrurile și ni s-a relevat un instrument de lucru eficient, folo-sit apoi în studiile pe care le-am redactat, precum și în munca difi-cilă dea edita publicațiile noastre.

Impunerea unor criterii strict estetice și axiologiceAceastă trecere în revistă nu

face decât să argumenteze o po-ziție conturată cu mult timp în urmă, axată pe ideea că literatu-ra SF are un loc bine determinat în aria culturii. Și, mai ales, sub-liniem aici impunera unor prin-cipii strict estetice și axiologice, împotriva demersului nivelator al propagandei de partid și de stat. Dar cel mai important aspect pă-

rea atunci, problema rămânând de strictă actualitate și în prezent, cel privind poziționarea literaturii (artei, în general) science-fiction în raport cu celelalte curente, ge-nuri ori alte categorisiri din spec-trul teoretic. Căci este simplu să consideri literatura SF drept pa-raliteratură, gen marginal, simplu gen de aventură și consum, ceva ușurel, într-un cuvânt: subcultu-ră. Mai greu este însă demersul de a valoriza, de a recunoaște textele SF bune și de a remarca influen-țele genului în varii domenii. Nu e simplu să spui: dacă produsul e prost e science-fiction, dacă e bun atunci e doar literatură, fără alte sigle și categorisiri.

Am precizat mai sus criterii-le de bază după care și-a orien-tat activitatea Școala de literatu-ră science-fiction de la Timișoara. În epocă, se vorbea mai mult de Grupul de la Timișoara, cuvinte-le fiind rostite nu doar în semn de apreciere, ci și cu o nuanță peio-rativă. Controversele nu au omo-rât însă pe nimeni și toți am ieșit din dispute (și din epocă) mai că-liți. Principiile au funcționat, cu toate că nu au fost niciodată gru-pate într-un text programatic ex-plicit, într-un manifest literar, cum sună teoria literară. Având caracter universal, normele func-ționează și astăzi și vor fi, desigur, valabile peste ani și ani. Reveni-rea în forță a literaturii science-

101


fiction în Banat, mai ales prin ac-tivitatea dinamică a clubului He-lion, înseamnă afirmarea și rea-firmarea unei identități cultura-le (exact: culturale), într-un timp când veleitarismul riscă să facă ravagii și să scufunde genul în anonimatul literaturii de consum, de aventuri ori horror, să promo-veze diletantismul ridicat la ran-gul de artă, față de care virarea vârtoasă doar către dimensiunea fantastică reprezintă, poate, cel mai mic pericol. Mai mult, autorii (tineri, totuși!) cu ceva experien-ță, debuturi promițătoare înainte și după 1989, s-au văzut oarecum marginalizați fie prin incapacita-tea lor de a se adapta la noile tim-puri (la economia de piață chiar), fie prin acceptarea unor înregi-mentări în domenii mai promiță-toare, fiind covârșiți de decăderea genului, alimentată uneori de ve-leitari, mai tineri sau mai puțin ti-neri, zgomotoși și intransigenți.

Jurnalismul este unul din do-meniile care a făcut numeroa-se victime în rândul tinerilor (pe atunci) autori de literatură sci-ence-fiction. Să amintim câte-va nume: Cristian Tudor Popes-cu, Bogdan Ficeac, Dănuț Ungu-reanu, Ovidiu Bufnilă, Alexandru Ungureanu (Dumnezeu să-l odih-nească!), Lucian Merișcă, Silviu Genescu, Laurențiu Nistorescu și mulți alții, chiar și subsemnatul. Pe listă poate fi trecut și Micha-

el Hăulică, Cu mențiunea că sfe-ra sa de preocupare în jurnalism o reprezintă chiar literatura scien-ce-fiction și genurile conexe. Cu aceste “genuri conexe” este o pro-blemă, deoarece pot duce, amal-gamate, la pierderea identității SF, coborârea la nivelul de înțele-gere mediu (mediocru?) de masă promovat de publicații, deoarece gazetele, mai ales cele cu caracter general, vor lucruri nu neapărat mai facile, cât din acelea specta-culoase, deci pe înțelesul tuturor. Or, literatura science-fiction este tratată (nu doar la noi!) drept un gen mai ușurel, în suplimente de duminică, mai aproape de rubri-cile de divertisment. Sigur, fieca-re gazetă își face politica proprie și își asigură tirajul cum crede de cuviință. Problema e dacă mai ră-mâne ceva care să semene a lite-ratură. A literatură bună.

După 20 de ani…Biblioteca Nova, buletin de te-

orie, critică și istorie literară, re-apare acum, după 20 de ani, ca să amintim titlul unui roman de aventuri celebru (deoarece chiar este vorba de o aventură, una a spiritului iscoditor și a nevoii de diferențiere , valorizare și defini-re). Vremurile s-au schimbat și, chiar dacă uneori e greu să evo-luăm într-o normalitate ce nu se mai așază, presiunea ideologi-că nu mai există, condițiile grafi-

102


ce s-au îmbunătățit radical, sur-sele de informare sunt mult mai largi și mult mai la îndemână, iar ideile se pot exprima liber. Rămâ-ne doar să ne aplecăm cu ceva in-teres și ardoare asupra domeniu-lui, pentru a descoperi lucruri fas-cinante, confruntarea cu limita, cu extraterestrul sau monstrul, sau clona, sau necunoscutul din noi. Cum reacționăm atunci când suntem puși față-n față cu insoli-tul, cu iraționalul, cu o inteligență din afara noastră? La aceste între-bări caută autorii de literatură sci-ence-fiction să ofere răspunsuri. Răspunsuri incitante, în formu-le estetice valabile. Ce se întâm-plă dacă observați că textul avut în fața ochilor se multiplică în zeci de variante, asemănătoare și diferite între ele, iar mai apoi ați afla că e un produs independent de mine, semnatarul acestuia, variante pro-duse cu de la sine putere de calcu-latorul pe care am lucrat ori de pe care citiți dumneavoastră, aflate într-o rețea inteligentă indepen-dentă de noi doi? Neprevăzutul este lângă noi. De el se ocupă au-torii de science-fiction. De autori

se ocupă Biblioteca Nova…Activitatea susținută a clubu-

lui Helion, reluată cu aplomb în toamna anului 2005, înseamnă nu doar redescoperirea unor au-tori cu ceva experiență literară la activ, descoperirea unor tineri promovați cu debuturi în proză în revista Helion, ci și a unor con-frați, unii aflați încă pe băncile facultăților, capabili să-și asume demersul teoretic și să elaboreze texte, unele chiar surprinzătoare, despre fenomenul science-ficti-on actual, de la noi din țară și din lume. Cele mai multe nume ale noului val sunt prezente chiar în acest număr din Biblioteca Nova.

Ce ar mai fi de adăugat? Faptul că suntem deschiși la colaborări. Dacă aveți o contribuție teoretică privind literatura science-fiction trimiteți-o pe adresa noastră. Dacă sunteți autori de texte SF puneți-le pe adresa noastră. Dacă vă mă-nâncă degetele și comiteți grafică sau benzi desenate… suntem cu-rioși să le vedem. Și, desigur, cele valoroase pot fi publicate.

Apărut în Biblioteca Nova”, serie nouă, nr. 1, 2006

103

Gabriel Zănescu - Extraterra - impresii de călătorie

Ați văzut vreodată un extraterestru? L-ați întâlnit? Vă întreb, pentru că au existat privilegiați cărora

le-a fost dat așa ceva și, desigur, mai există și acum. Tre-buie doar creată conjunctura favorabilă întâlnirii cu Ei.

Puteți, spre exemplu, să porniți spre celelalte Pămân-turi ale cerului, pentru ca, explorându-le, să-i găsiți, identici cu noi, asemănători sau diferiți. Depinde din ce epocă plecați.

Dacă alegeți anul 1638 (pentru saltul în timp — vezi bibliografia recomandată în cărțile de specialitate), John Wilkins vă propune următoarele Rețete de călătorie.

1) cu ajutorul spiritelor sau al îngerilor; 2) cu ajutorul păsărilor; 3) cu aripi pe care vi le atașati; 4) folosind o instalație zburătoare. După gusturi și posibilități. Toate modalitățile au fost larg utilizate, vreme de un

secol și jumătate, cu deplin succes, dacă e să-i credem pe cei care le-au încercat. Și i-am putea crede, căci sunt per-soane de nădejde. Printre ei:

J. Kepler — s-a transportat în Lună cu ajutorul unui demon. (E drept că în vis).

Domingo Gonsales — și-a putut oferi un echipaj im-presionant de mari păsări care l-au dus, în 1655, tot până pe Selena;

Cyrano — a folosit o metodă foarte poetică (fiole cu

Extraterra - impresii de călătorie

GABRIEL ZĂNESCU

104

Gabriel Zănescu - Extraterra - impresii de călătorie

rouă lipite de corp, roua este, în mod natural, aspirată de către Soare și... gata!), dar a recurs și la altele: îți ungi bine trupul cu mă-duvă de bou, Luna „suge” mădu-va animalelor, deci simplu, econo-mic, eficace, sau o mașinărie ceva mai complicată funcționând pe baza vidului creat într-un glob de cristal de către razele Soarelui.

Edgar Allan Poe — a construit un balon cu care, în 1835, l-a ex-pediat, tot în Lună, pe Hans Pfaal.

Firește, se poate călători în ori-ce direcție, iar lumile întâlnite sunt atât de numeroase și de diverse, în-cât se poate spune că fiecare găseș-te ceea ce caută. Există, de pildă, câte un Marte pentru fiecare.

Seria s-a deschis în 1865 cu Henri de Parville (munți, ghețuri, oceane, continente), apoi, în 1880, Percy Greg (atmosferă rare-fiată, dar respirabilă, vegetație de culoare galbenă, animale ca pe la noi, civilizație veche și evoluată), Guy de Maupassant în 1889 (plan-te, arbori și animale ale căror for-me nici măcar nu le putem bă-nui, locuitorii sunt ființe înaripa-te, de mari dimensiuni), după care Flammarion, Wells etc.

Dacă, totuși, nu aveți posibilită-țile tehnice necesare pentru a vă transporta în carne și oase cine știe unde, încercați o metodă pro-pusă de Helen Smith încă la sfâr-șitul veacului trecut și care a dat rezultate foarte bune (dumneaei

a făcut astfel mai multe călătorii pe Marte între anii 1894 - 1898); concentrați-vă un pic și trimiteți-vă într-acolo doar spiritul. Are toate șansele să ajungă, să și re-vină (?!) și veți putea continua in-teresantul studiu filologic început asupra limbii marțiene de către distinsa călătoare, care, în urma unei instruiri corespunzătoare, a reușit să stăpânească destul de bine marțiana modernă. Iată un fragment de text, pe care a avut amabilitatea să ni-l comunice în original și traducerea

„.. lassume ke nipune ani tis de machir miriva iche manis se de evenir toue chi amiche ze fo-rime ti viche tarvine”.Cu alte cuvinte (?!): „Apropie-

te, nu-ți fie teamă; în curând vei învăța scrisul nostru și vei fi în po-sesia principiilor limbii noastre”.

Trebuie să atragem atenția asu-pra pericolului ce-l ridică anul 1910 asupra activităților spația-le: strigătul de alarmă a fost lan-sat (Păzea! Cometa!) și dacă acest an vă surprinde încă pe Terra (pe-ricol de gradul zero în noaptea de 18 spre 19 mai) ați putea avea imaginea nu tocmai încurajatoa-re a Pământului purtând semne-le Cozii (E drept că o imagine ase-mănătoare, dar mult mai vie, va să se iște, din nefericire, începând cu 1914 și din cu totul alte motive...).

Apărut în Helion, 1989

Informații pe www.helionsf.ro; e-mail: [email protected]

* Toate manifestările din cadrul SESIUNII HELION au loc la Sala Orizont a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara (Piața Sf. Gheorghe nr. 3, deasupra Băncii Transilvania)

www.helionsf.ro

Numărul 12Serie nouămai 2016

ISSN: 1844-4407

numĂrul 12, serie nouĂ, mai 2016 - helionsf.ro · cei despre care ne amintesc medi-ile de...

Documents