Politica strategico-nucleară americană. Evoluţii de-a

lungul a 60 de ani.

Iulia Bădăluţă

Summary:

With the end of the Cold War, most Americans stopped thinking about nuclear weapons. They

assumed that such weapons were now of little use and that U.S.A would soon sensibly wrap up any

remaining problems in the nuclear arena. This paper warns that this complacency is unwarranted and

proposes a comprehensive nuclear strategy for the post-Cold War era.

The study analyses American nuclear policy during the Cold-War and after. This paper constitutes

an effort to recap the past stages and fluctuations of the U.S. policy toward nuclear weapons position

(nuclear superiority in the 1950s, mutual assured destruction 1961-1974, limited nuclear options 1974

onwards, future trends). Finally, this essay discusses the various options and strategies that U.S.A. has at

its disposal for the upcoming millennium, to deal with the new nuclear scenario that followed the end of

the Cold War.

Mai mult decât orice altă inovaţie în tehnologia militară, apariţia armelor nucleare a determinat o

reconsiderare radicală a rolului războiului în politica mondială şi a conceptelor strategice pe care s-a bazat

aceasta în trecut. Războiul atinsese proporţii covârşitoare şi teribile încât însăşi posibilitatea sa părea de

neînchipuit. Mai mult ca niciodată, strategiile naţionale s-au concentrat mai mult pe ideea prevenirii

conflictului decât pe câştigarea acestuia. Unii teoreticieni au mers într-atât de departe încât să sugereze că

potenţialul distructiv al noii arme a golit de conţinut utilitatea războiului ca instrument de rezolvare a

conflictelor internaţionale.

Existenţa arsenalului nuclear a dus la modificarea concepţiei asupra rolului armelor, tranzitând de

la semnificaţia originară de mijloace pentru atingerea unor scopuri militare la aceea de instrumente în

negocierea diplomatică. Orice discuţie despre problemele tehnologiei militare nu poate să nu implice

consecinţele posibile în plan strategic. Orice evoluţie în domeniul strategiei nucleare a avut la bază, ca o

adevărată motivare materială, acumulări şi deplasări în domeniul tehnologiei.1 Războiul nu mai serveşte

scopului, de altfel, scopul primar al conflictului militar a fost dintotdeauna obţinerea victoriei, dar 1Verona, Sergiu, în articolul Cursa contemporană a înarmărilor şi pericolul de război, publicat în volumul Despre pace şi război în epoca nucleară, coordonat de Vasile Secăreş, Editura Politică, Bucureşti, 1985, pag. 133

creşterea enormă a potenţialului distructiv al armelor a golit de orice semnificaţie conceptul de victorie în

cazul unui conflict nuclear. De altfel, excesul de potenţial distructiv disponibil determină distanţarea

definitivă a războiului de politică, sfârşind astfel prin punerea în criză a postulatului claussewitzian

conform căruia: “războiul reprezintă o continuare a politicii prin alte mijloace” De altfel, după cum scria

însuşi Bernard Brodie, în timp ce în trecut „obiectivul suprem al strategiei noastre militare era câştigarea

războiului, din acest moment acesta va fi acela de a evita războiul”.

Într-unul din studiile sale, Raymond Aron2 făcea următoarea remarcă: “ Nimeni nu va pretinde că a

luat cunoştinţă de întreaga literatură publicată în S.U.A. după 1945 asupra problemelor strategice.”3 Într-

adevăr, pregătirea capitolului de faţă a impus studierea unui vast material bibliografic; dar nici pe departe

nu a fost posibil să cunoaştem tot ce s-a scris în domeniul strategiei militare.

Rezumându-mă la momentele-cheie ale acestei literaturi, cu adevărat prolifice, am urmărit să pun

în evidenţă nu atât trăsăturile de amănunt ale doctrinelor strategice, cât tendinţele ce s-au impus după al

doilea Război Mondial. Privesc această parte a expunerii nu ca un subiect în sine totodată nelimitându-se

la elementele doctrinare pur militare. Strategia militară a epocii nucleare este într-un sistem de

interdependenţă complex şi amplu cu politicul, într-o măsură mult mai mare decât în perioada pre-

nucleară.4

Consideraţii teoretice

Înainte de a începe analiza doctrinelor militare şi strategice americane în era postbelică, consider

necesară definirea termenilor de doctrină şi strategie. Pentru analiza de faţă doctrina militară poate fi

definită în modul cel mai oportun ca ansamblul principiilor prescriptive pentru orientarea uzului de forţe

armate de către un stat în urmărirea intereselor sale pe timp de pace si război. 5 Strategia se subordonează

noţiunii de doctrină, reprezentând ansamblul acţiunilor militare în raport cu doctrina existentă în vigoare6.

E dificil sa dăm o definiţie generală a conceptului de strategie, de aceea mă voi opri mai cu seamă

asupra ideilor formulate de generalul prusian Carl von Claussewitz7, pentru a căuta o definiţie a

conceptului cât mai complet formulată. Consider necesar să atrag atenţia asupra delimitării cât mai

precise a termenului “strategie”. Conceptul de strategie este abordat astăzi într-un mod mult mai larg decât

în trecut, acordându-se o atenţie sporită factorilor cu caracter politic, economic, ideologic şi a influenţei

2 Raymond Aron (1905-1983), filosof şi sociolog francez, democrat liberal convins3Aron, Raymond, Remarque sur l’evolution de la pensee strategique (1945-1968)- Ascension et declin de l’analyse strategique, în Etudes politiques, Paris, Gallimard, 1972, pag. 5304 Strategia militară - ştiinţă de sine stătătoare - poate fi examinată în strânsă legătură cu ştiinţa politică. Ştiinţa politică este preocupată în mod inevitabil de studiul puterii. Analiza strategică americană este, practic, atât de implicată şi dependentă de cea politică, încât orice încercare de a o separa ar putea avea efecte negative.5 Russel, F. Wieigly, The American Way of War: A History of United States Military Strategy and Policy , New York, Macmillan, 1973, p.5126 Strategia, după cum se ştie, nu este un produs al lumii moderne. Nu reprezintă obiectul acestei cercetări notarea evoluţiei doctrinelor strategice care au precedat epoca nucleară – un asemenea studiu ar presupune o lucrare aparte, necesitând ample explicaţii.7 von Clausewitz, Karl, Despre război, Ed. Militara, Bucureşti, 1982

acestora asupra strategiei militare. Claussewitz defineşte astfel conceptul: “folosirea luptei în scopul

războiului.”8 Şi mai departe: “strategia, fiind folosirea luptei în scopul războiului, trebuie să fixeze acţiunii

militare un obiectiv care să corespundă scopului.”9

Raymond Aron consideră că pentru înţelegerea chiar a unor elemente ale strategiei militare

(convenţionale sau nucleare), cunoaşterea lucrărilor lui Claussewitz este esenţială. În ceea ce priveşte

subiectul lucrării de faţă, opera claussewitziană prezintă interes exclusiv pentru relevarea ecuaţiei dintre

strategie şi politică, într-o încercare de a studia acest raport aplicabil epocii nucleare, în definirea

coordonatelor şi a componentelor sale.

Deşi nu este definiţia cea mai completă, ea reţine atenţia prin aceea că este prima de natură să

stabilească o serie de coordonate ale strategiei. Claussewitz este criticat de unii specialişti, din cauza

caracterului limitat al definiţiei sale. Strategia sa prevede recursul efectiv la violenţă şi neagă posibilitatea

uzului potenţial al forţelor. Thomas Schelling e cel care face referire la acest aspect, subliniind ca în

diplomaţia violenţei, puterea se poate exercita atât sub forma coerciţiei, a forţei (cum e în cazul lui

Clausewitz), cât şi sub forma disuasiunii10 (viziune propusă şi de către generalul Beaufre11).

Opus lui Clausewitz, generalul Beaufre12 dă o definiţie lărgită a strategiei, strategia prevăzând

recursul la toate mijloacele reale sau potenţiale, aflate la dispoziţia unui stat, în scopul protejării

intereselor sale naţionale. Este tocmai aspectul care are cea mai mare relevanţă pentru studiul de faţă:

„Strategia nu mai poate fi apanajul exclusiv al militarilor.”13

Totuşi consider că multitudinea de definiţii în problemele strategicei nu poate reduce cu nimic din

importanţa definiţiei lui Claussewitz, care se rezumă de fapt la două argumente:

1. Strategia reprezintă folosirea luptei în scopul războiului.

2. Războiul serveşte (continuă) politica.

De regulă, în perioada pre-nucleară, a studia strategia însemna “a căuta în istorie lecţii care nu-şi

pierdeau actualitatea şi durabilitatea14.” Claussewitz a procedat de această manieră, studiind minuţios

perioada războaielor napoleoniene. Pentru epoca nucleară, însă, nu există un “trecut istoric dincolo de

Hiroshima.”.15 Se schimbă, prin urmare, metodologia elaborării strategice.

Existenţa arsenalului nuclear a dus la modificarea concepţiei asupra rolului armelor, tranzitând de

la semnificaţia originară de mijloace pentru atingerea unor scopuri militare la aceea de instrumente în

negocierea diplomatică. Calitatea armelor atomice de instrumente diplomatice a urmărit îndeaproape, în

8idem, pag. 1199 ibidem10 Schelling, Thomas, op. cit.11 Andre Beaufre (1902-1975), teoretician militar francez cunoscut pentru contributia sa in domeniul gandirii strategice12 Beaufre, Andre, Introducere în strategie. Strategia acţiunii, Editura Militară, Bucureşti, 197413 idem, pag. 514 Verona, Sergiu, Cursa înarmărilor nucleare, implicaţii politice internaţionale, Editura Militară, Bucureşti, 1976, pag. 143 15 Verona, Sergiu, ibidem

perioada postbelica, competiţia dintre SUA şi URSS, concepţia americană asupra rolului jucat de arsenalul

nuclear evoluând, după cum vom observa în capitolul succesiv, de la compellence „constrângere”, (armele

atomice fiind înţelese ca instrumente ale presiunii psihologice), la „distrugere reciproc asigurată” 16, apoi la

folosirea „controlată” a armamentului de acest tip.

Această evoluţie a urmat practic traiectoria redefinirilor succesive ale elementelor doctrinei de

securitate naţională generate de cursa înarmărilor şi crizele existente în mediul internaţional, pe care vom

încerca sa le prezentam în acest capitol.

Gândirea strategico-nucleara americana in timpul Războiului Rece

Am conceput acest articol ca fiind o analiză a mecanismului percepţiei strategice nucleare,

enunţând diferitele etape ale doctrinelor strategice. Trebuie menţionat de la început că mecanismul intim

al doctrinelor strategice nucleare - aşa cum apare, de exemplu, în cazul S.U.A.- a fost în permanenţă

condiţionat de evoluţiile cantitative şi calitative pe planul cursei înarmărilor, şi în special al înarmărilor

nucleare. În ceea ce priveşte clasificarea principalelor etape strategice, menţionez că există deosebiri faţă

de unele scheme propuse în literatura de specialitate. De exemplu, SIPRI17 oferă următoarea clasificare:

1. riposta masivă

2. riposta flexibilă

3. descurajarea realistă

Am plecat de la prezumţia că exista de fapt două mari momente în plan doctrinar în S.U.A. în ceea

ce priveşte strategia nucleară, preluate de altfel ca atare şi de N.A.T.O., şi anume:

1. riposta masivă

2. riposta flexibilă18

Putem începe prin a face precizarea că noutatea şi consecinţele revoluţionare pe care introducerea

armelor atomice le-au cauzat asupra doctrinei şi practicii războiului, nu au fost imediat percepute în anii ce

au urmat imediat după sfârşitul războiului. Între 1945 şi 1945, SUA, pana în acel moment unicii deţinători

ai secretului atomic, nu au elaborat, în realitate, nici o strategie particulară pentru uzul a astfel de arme.

Primele bombe A erau încă puţine iar costul lor unitar se menţinea încă la un nivel ridicat, aşa că în ceea

ce priveşte uzul lor s-a menţinut strategia tradiţională a bombardamentului masiv, în care vectorul utilizat

rămânea încă avionul. Teoriile lui Douhet19 privind importanţa puterii aeriene şi a bombardamentului

16 „mutual assured distruction”17 SIPRI (Stockholm International Peace Research Institute), YearBook, 1974, pag.7218 Concepţia strategică cunoscută sub numele de descurajare nucleară, ca şi ceea ce a urmat - distrugerea asigurată sau strategia contra-forţei - sunt considerate componente ale doctrinei ripostei flexibile, momente în care se pun accente pe elemente deja enunţate ale doctrinei ripostei flexibile.19 Douhet, Giulio (1869-1930), cunoscut teoretician militar italian, considerat unul dintre părinţii clasici ai teoriei privind folosirea forţelor aeriene. Cartea sa, « Il comando dell’aria » - ( Stăpânirea aerului ) publicată în 1921, a avut o influenţă foarte mare mai ales în Marea Britanie şi SUA, punând bazele teoriei războiului aerian şi a rolului aviaţiei strategice de

strategic rămâneau încă în vigoare, noua armă parând într-adevăr să garanteze acestuia acea eficacitate

absolută şi decisivă de care nu dispusese în timpul celui de-al doilea război mondial.

Anii 1945-1949, marcaţi de monopolul atomic american se caracterizează astfel, în plan teoretic de

căutările privind înţelegerea noii descoperiri, SUA nereuşind să elaboreze imediat o teorie specifică pentru

uzul strategic şi politic al noii arme. Nu întâmplător, în această perioadă, americanii nu au reuşit să

convertească superioritatea lor absolută în acest domeniu în avantaje politice remarcabile, lipsa unei

doctrine împiedicând transformarea puterii nucleare de care dispuneau într-un instrument politic

avantajos. Astfel, din punctul de vedere al dezvoltării teoriei descurajării, se poate afirma că perioada

monopolului american nu a favorizat în mod consistent studiul teoretic al principiului disuasiv. În realitate

nu se putea vorbi în această perioada de o adevărată situaţie de descurajare, existând mai degrabă un

raport de intimidare, şi anume un raport în care nu există un raport oarecum echivalent între părţi.

În concluzie, SUA se temeau, imediat după război, mai ales de un atac surpriză sau de izbucnirea

unui conflict general. În plus, considerau de o importanţă primară principiul potrivit căruia victoria ar fi

putut fi obţinută doar prin provocarea unei distrugeri masive a inamicului, ceea ce l-a determinat pe Henry

Kissinger să afirme că „doctrina distrugerii masive exista încă înainte de proclamarea ei de către John

Foster Dulles20”, în 1954.

Odată cu testarea primei bombe atomice sovietice în 1949, datele problemei se schimbă

fundamental iar începând cu anii 1953 (la sfârşitul anilor 1952 avusese loc explozia experimentală a

bombei H, bomba cu hidrogen) se deschide în sfârşit era nucleară. Începând astfel cu anii '50 precedenta

situaţie de disuasiune unilaterală este înlocuită în mod progresiv de un raport real de descurajare bilaterală

între superputeri. Ca urmare a acestor schimbări, la care se adaugă radicalizarea stării de conflictualitate

între SUA-URSS, eforturile teoreticienilor capătă un nou impuls, determinând o modificare radicală a

premizelor pe care se baza strategia însăşi. De altfel, după cum scria însuşi Bernard Brodie, în timp ce în

trecut „obiectivul suprem al strategiei noastre militare era câştigarea războiului, din acest moment acesta

va fi acela de a evita războiul”.

Apariţia armei nucleare a presupus, prin urmare, crearea unor concepţii care să guverneze folosirea

sa militară şi politică. Anii ’50 sunt denumiţi în literatura politică americană “anii de aur”, în ceea ce

priveşte edificarea conceptului strategic al S.U.A. În această perioadă numeroşi teoreticieni civili, ca

Albert Wohlstetter, Bernard Brodie, Thomas Schelling, Henry Kissinger şi alţii au contribuit la realizarea

unui edificiu al teoriei strategice.

Noile concepţii strategice nu s-au impus, însă dintr-o dată. A fost necesară o perioadă de tranziţie,

relativ îndelungată, până la proclamarea oficială a noii concepţii (denumita în literatura americană de

specialitate “New Look”), aproape 10 ani. În primii ani postbelici, strategia militară americană era încă

bombardament. Ideile sale au fost preluate şi dezvoltate, într-o anumită măsura, în strategiile războiului nuclear.20 Dulles, John Foster, secretar de stat american (1953-1959), în timpul administraţiei Eisenhower

prizoniera concepţiilor strategice anterioare, de dinainte şi din timpul celui de-al doilea Război Mondial.

Arma atomică - în perioada monopolului american în acest domeniu 1945-1949 - era considerată drept

arma “supremă”. De-abia după pierderea monopolului se pune problema unei reevaluări a strategiei

militare.

Am observat că teoriile strategice elaborate de militarii americani imediat după război nu se bazau

încă fundamental pe armele nucleare. Documentul oficial care relevă o oarecare evoluţie în acest domeniu

şi care ar pute fi considerat prima declaraţie americană a unei strategii naţionale îl reprezintă raportul

Consiliului Naţional de Securitate SUA, din 14 Aprilie 195021, care conţine câteva principii care vor

deveni mai târziu clasice pentru teoria descurajării. Documentul, clasificat cu sigla NSC-68, ilustrează

efortul de corelare a obiectivelor politice americane cu noile realităţi militare (existenţa armelor atomice)

şi cele politice internaţionale (Războiul Rece).

Practic, documentul conţine într-însul o primă formă închegată de manifestare a descurajării

nucleare, care va fi un an mai târziu exprimată în mod oficial într-un faimos discurs al secretarului de stat

John Foster Dulles, prin care se anunţa adoptarea unei noi doctrine strategice, cunoscută sub numele de

Massive Retaliation: doctrina represaliilor masive22. Conform acesteia, SUA urmau să răspundă printr-

un atac nuclear masiv oricărei agresiuni din partea URSS şi/sau a aliaţilor săi.

Aceasta doctrină a reprezentat, astfel prima strategie nucleară elaborată de către SUA şi, în acelaşi

timp, prima strategie de descurajare, permiţând totodată şi punerea în practică a politicii de îngrădire23

precum şi posibilitatea efectuării de economii masive în domeniul armamentelor şi al forţelor

convenţionale. O astfel de doctrină era validă doar în măsura în care URSS nu se aflau încă în posesia

celei de-a doua lovituri.

Prin ea, SUA erau dispuse să lase iniţiativa adversarilor, dar nu mai erau dispuse să le permită

totodată şi să stabilească tot ei regulile confruntării odată iniţiate. Elementele care au stat la baza apariţiei

acestei doctrine au fost:

multiplicarea opţiunilor nucleare, ca urmare a punerii la punct a inventarului de arme

nucleare tactice;

posibilitatea efectuării de economii masive în zona armamentelor şi a forţelor

convenţionale;

Practic, conceptul ripostei masive neagă posibilitatea unor confruntări militare locale şi, implicit, a

unei apărări locale. Este introdusă ideea de atac (ripostă) la scală globală. Faptul acesta rezultă din

declaraţia lui Dulles: Noi dorim o forţă de descurajare maximă la un preţ acceptabil. Apărarea locală va

21 NSC 68: United States Objectives and Programs for National Security (April 14, 1950), Foreign Relations of the United States, 1950 (FRUS) (Washington, DC: Department of State, 1977), vol. I, p. 235-9222 oficial, doctrina represaliilor masive a fost pe deplin adoptată în 1953, în cadrul aşa-numitului program New Look (Noua Concepţie) şi a fost menţinută până în 196023 containment

fi întărită de capacitatea de disuasiune a unei forţe de represalii masive. Hotărârea fundamentală constă

în a se recurge în primul rând la un important potenţial de represalii imediate cu mijloacele şi în locurile

pe care le vom alege.24

Aceasta însemna practic că orice fel de înfruntare militară între cele două superputeri - de proporţii

oricât de mici - putea duce automat la folosirea armelor nucleare şi deci la un război nuclear. Doctrina

represaliilor masive survenea pe planul evoluţiei tehnicii militare precum şi în condiţiile egalizării

potenţialului nuclear al celor două puteri nucleare - SUA şi URSS.

În anii '50 se înregistrează noi progrese tehnologice fundamentale, cu efecte remarcabile în

domeniul strategic: miniaturizarea bombelor nucleare şi dezvoltarea unui nou vector, adaptat special

pentru transportul de astfel de încărcături explozibile: racheta balistică, care a permis înlocuirea vechiului

vector: bombardierul.

În acelaşi timp cu aceste inovaţii, apar primele critici la doctrina represaliilor masive; în general

formulate de către analişti şi teoreticieni, dintre care mulţi angajaţi în cercetări şi studii strategice realizate

în cadrul RAND Corporation25 sau alte institute analoage.26Astfel, nu mult după intrarea în vigoare, în

Statele Unite s-a declanşat o dezbatere viguroasă asupra acestei strategii, cu acuzaţia fundamentală a lipsei

de credibilitate (era greu de crezut că SUA vor recurge la utilizarea masivă a arsenalului lor nuclear în

cazul unei provocări relativ minore).27

Adevăratele raţiuni care au dus la iniţierea dezbaterii au fost însa următoarele:

lupta bugetara iscată între serviciile forţelor armate americane;

conştientizarea efectelor distrugătoare ale căderilor de cenuşă radioactivă după efectuarea

unui atac

percepţia impasului/blocajului nuclear rezultat din echilibrul pe cale de a fi realizat de

URSS

deplasarea de accent de pe utilizare pe descurajare în general.

Finalitatea logică a acestor critici era evitarea angajării într-un conflict nuclear. Se punea astfel

accentul pe limitarea conflictului, fiind avansate idei asupra aşa-numitului război limitat care practic

însemna în primul rând o adaptare la noile realităţi strategice, o recunoaştere a caracterului ambiguu şi

nerealist al oricăror concepţii de supremaţie mondială. Un rol foarte important în acest sens l-a jucat cartea

lui Maxwell D. Taylor: „Trâmbiţa nesigură”, care propune o nouă doctrină militară: strategia ripostei

flexibile: „Programul militar naţional al ripostei flexibile ar trebui să conţină la început renunţarea la

24 U.S. Departament of State Bulletin, vol. XXX, nr. 761, 25 ianuarie 195425 organizaţie americana, think tank, independentă, care conduce analize şi cercetări asupra unor probleme de interes privind securitatea naţională 26 Astfel de critici vor conduce la elaborarea treptată a unui nou concept: represalii graduale 27 În S.U.A. sunt editate o serie largă de lucrări şi studii, ai căror autori sunt unanimi în aprecierea lor negativă faţă de strategia represaliilor masive: R. Osgood: Războiul limitat, B. Brodie: Strategia în secolul armei-rachetă, generalul M. Taylor: O strategie îndoielnică, H. Kissinger: Necesitatea de a alege.

strategia represaliilor masive şi declaraţia clară că SUA se vor pregăti pentru ripostă oricând şi oriunde,

cu arme şi forţe corespunzătoare situaţiei create. În acest fel se va restaura justificarea istorică a

războiului ca mijloc de a crea o lume mai bună după încheierea cu succes a ostilităţilor şi se va preciza

modul în care SUA îşi vor folosi forţele armate în condiţiile Războiului Rece, războiului limitat şi

războiului atomic în general.”28

1957 a adus cu sine modificări esenţiale în dezbaterea asupra armelor atomic, odată cu lansarea

primului Sputnik, care a purtat atenţia tuturor asupra problemei invulnerabilităţii forţelor de represalii

americane, generând în acelaşi timp un val de îngrijorare colectivă faţă de un eventual atac din partea

URSS. E vorba de începutul aşa-zisei „Missile Gap”, subiect care a dominat dezbaterile din cadrul

campaniei electorale a anilor '60.

Tot în această perioadă începe dezbaterea asupra conceptului de război limitat, ai cărui exponenţi

principali au fost englezul Liddle Hart şi americanii Robert Osgood, Henry Kissinger29 şi William

Kaufmann. Scopul lor principal l-a constituit recuperarea războiului, pornind de la premisa că din cauza

armelor nucleare - a căror singura utilizare constă în a nu le utiliza - războiul îşi pierduse din semnificaţii

ca instrument al politicii internaţionale. Pentru aceasta, teoreticienii respectivi susţineau necesitatea

limitării atât a obiectivelor urmărite într-un război, cât şi a mijloacelor implicate.

Kissinger insistă asupra necesităţii menţinerii cât mai riguros cu putinţă a liniei de demarcaţie între

războiul limitat şi războiul total, afirmând că singura linie de acest fel evidentă tuturor este cea care

“separă armele convenţionale (ne-nucleare) de cele nucleare”.30 Admiţând posibilitatea unui război limitat

şi nu global, Kissinger susţinea folosirea de arme nucleare tactice în caz de război limitat. Ideea pe care o

avansa era stabilirea unei legături între folosirea de arme nucleare tactice în cazul unui conflict nuclear

limitat şi arme nucleare strategice în cazul unui conflict total (denumire dată in literatura de specialitate

americană războiului nuclear generalizat). În lucrarea sa Războiul limitat, Kissinger consideră că în caz de

război, fiecare din statele nucleare, are la dispoziţie trei variante: capitularea, războiul limitat (prin urmare,

convenţional) şi războiul total (deci nuclear). Concluzia sa era că pe lângă arsenalul nuclear strategic şi

tactic, şi pentru a evita două dintre cele trei opţiuni, S.U.A. trebuiau să dispună de un arsenal convenţional

corespunzător. Această concepţie strategică asigură posibilitatea de a duce, la nevoie, atât un război

nuclear general, cât şi războaie limitate fără folosirea armelor nucleare. Iată cum prezenta autorul

„obiectul dezbaterii”:

Nici un război în epoca nucleară nu poate fi complet debarasat de spectrul armelor nucleare. Într-

un război care ar opune puterile nucleare, chiar dacă n-ar fi folosită nici o armă nucleară, cele două

28 Taylor, D. Maxwell, The Uncertain Trumpet, Harper & Brothers, New Yprk, 1959, p.148, citat preluat din Soare Corneliu, Gândirea Militară, ed. Antet, 1999, p. 26229 Un studiu influent l-a constituit lucrarea lui Henry Kissinger, Nuclear Weapons and Foreign Policy, Random House, New York, 195730 Kissinger, Henry, Nuclear Weapons and Foreign Policy, New York, Random House, 1957

părţi trebuie întotdeauna să ţină cont de faptul că ar putea să fie totuşi, folosită. Numai pregătirea

noastră în vederea unui război nuclear limitat, ca şi pentru un război nuclear general, ne poate oferi

posibilitatea de a alege o strategie convenţională.31

Scenariul nuclear complicându-se foarte mult, a devenit necesară distincţia dintre ceea ce Glenn

Snyder32 numeşte descurajare prin negare şi descurajare prin pedeapsă. Astfel, treptat se produce o

deplasare a accentului de pe strategia contra-oraşe pe strategia contra-forţe33 (pe considerentul că dacă

ambii adversari au săgeţile otrăvite, principala misiune nu este aceea de a elimina adversarul, deoarece în

cursul acestui proces te poate atinge şi el, ci de a-i face inutilizabile săgeţile). Mai mult, arsenalul nuclear

tactic s-a diversificat, fără ca acest lucru să se fi concretizat şi în punerea la punct a unei doctrine privind

utilizarea acestei categorii de armament.

Renunţarea oficială de către S.U.A. la doctrina represaliilor masive s-a produs după alegerea

preşedintelui Kennedy, care în mesajul adresat Congresului în martie 1961, consacra astfel noua doctrină

strategică: “În prezent, obiectivul nostru constă în creşterea posibilităţii noastre de a ne limita răspunsul la

mijloace convenţionale.”34 Cu alte cuvinte, nu orice înfruntare militară ducea automat la un război nuclear

generalizat.

Înainte de administraţia Kennedy, se presupunea că orice eventual conflict nuclear între cele două

superputeri avea să fie unul total, implicând şi obiectivele civile, nu numai cele militare. Kennedy şi

secretarul său al Apărării, Robert Mcnamara îşi propun tocmai modificarea acestei concepţii

„tradiţionale”, pentru evitarea unui dezastru total. Devine astfel necesar a face distincţia dintre obiectivele

militare şi cele civile. Aceasta doctrină, definitivată în 1962, prevedea un atac iniţial îndreptat asupra

instalaţiilor militare ale inamicului, fiind definită tocmai din acest motiv şi strategia contra-forţe. Un alt

element de noutate al doctrinei McNamara era reprezentat de principiul flexibilităţii care, de fapt,

respingea ipoteza unor represalii imediate şi masive în cazul unei provocări. Principul doctrinei flexibile

va rămâne, astfel, până în zilele noastre, elementul fundamental al politicii americane.35

Consacrarea oficială a doctrinei ripostei flexibile, doctrina asupra căreia perioada McNamara îşi va

pune amprenta, reprezintă o nouă tentativa de adaptare a politicii şi a capacităţilor strategice ale SUA la

raportul militar-politic existent pe plan internaţional. Riposta agresivă presupunea descurajare în forma sa

31 Kissinger, Henry, Limited War, Daedalus, Bullettin of American Academy of Art and Science, 1960, pag. 5232 Snyder, Glenn H., Deterrence and Defense: Toward a Theory of National Security, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 196133 pentru o prezentare succintă a acestor strategii, vezi ANEXE, Glosar tehnic al armamentelor nucleare34 Totuşi, respingerea de către administraţia Kennedy a doctrinei represaliilor masive nu trebuie înţeleasă ca presupunând o încetinire a ritmului cursei înarmărilor strategice. Noua doctrină de folosire a forţei nucleare era însoţită deopotrivă de o expansiune atât în domeniul înarmărilor strategice nucleare, cât şi convenţionale.35 Criza din Cuba, 1962, cea mai gravă confruntare directă dintre cele două superputeri în era nucleară, nu a confirmat însa prin desfăşurarea evenimentelor sale, previziunile şi aşteptările strategilor şi ale politicienilor americani, nefiind posibilă punerea în practică a nici unei forme de descurajare graduală. În realitate principiile la care s-a făcut apel au fost acelea ale strategiei represaliilor masive, ambii lideri politici evitând orice recurs la forţele convenţionale, limitate, tocmai de teama unei escaladări a conflictului.

cea mai pură. Ea mai presupunea supravieţuirea după prima lovitură şi apoi atacuri devastatoare cu armele

strategice americane. Răspunsul flexibil îmbunătăţea concepţia ripostei masive prin introducerea în calcul

a unor arme mult mai puţin înspăimântătoare, astfel încât inamicul putea considera folosirea lor ca fiind

adecvată: arme menite să fie utilizate, nu să intimideze.

În anii următori, pe de o parte s-a încercat creşterea eforturilor diplomatice pentru soluţionarea,

măcar parţială, a problemelor erei nucleare, pe de altă parte evoluţia tehnologică a contribuit la

perfecţionarea arsenalului nuclear, introducând în context arme din ce în ce mai puternice. De altfel,

primul tratat de non-proliferare (1968), urmat de consultările privind limitarea armelor strategice (SALT)

au adus speranţe, la începutul anilor '70 în ceea ce priveşte o noua fază de negocieri în raporturile SUA-

URSS.

În schimb, evoluţia noilor sisteme de arme şi situaţia internaţională de la începutul anilor '70, au

pus serioase semne de întrebare în privinţa coexistenţei pacifice. În orice caz, introducerea rachetelor cu

testate multiple independente (MIRV), precum şi a altor arme nu păreau să demoleze principiile strategiei

nucleare delineate în timp de administraţia Kennedy, astfel că în 1967 membrii NATO au adoptat după

lungi polemice conceptul de „răspuns flexibil”.

Evoluţia forţelor nucleare sovietice, începând cu a doua jumătate a anilor 60, a determinat o

ulterioară evoluţie în doctrina strategică americană. În ianuarie 1974, secretarul Apărării James R.

Schlessinger36 a anunţat o nouă doctrină strategică, aşa-numita doctrina opţiunilor nucleare limitate

„limited nuclear options”. Aceasta constă în esenţă în traducerea în practica a aceluiaşi principiu al

flexibilităţii, aflat în vigoare încă de la începutul anilor '60.

La sfârşitul acestui lung subcapitol devine necesar a rezuma istoria strategiei nucleare americane

pe care am încercat să o ilustram în mod sintetic în rândurile precedente. Putem astfel identifica o primă

fază, din 1945 până în 1949, caracterizată de monopolul american şi de o neînţelegere totală a rolului şi a

importanţei armelor atomice, lipsind elaborarea unei doctrine strategice.

După aceasta prima fază a urmat o perioadă de criză în care apar evidente limitele concepţiilor

iniţiale diplomatico-strategice asupra uzului armelor atomice. Această a doua fază se încheie în 1953-

1954, odată cu introducerea bombei la fuziune (H) şi cu anunţarea doctrinei represaliilor masive, care

reprezintă, între altele, şi prima formulare la nivel politic a principului disuasiv. Începând cu aceşti ani

putem vorbi cu adevărat de o situaţie de descurajare reciprocă. Această nouă fază intră în criză la sfârşitul

anilor '50 când creste vulnerabilitatea reală sau potenţială a SUA („Missile gap”). Tocmai criticile şi

polemice care au urmat anului 1957 au dus la elaborarea unei noi doctrine strategice, bazată pe acelaşi

principiu disuasiv, dar care respinge ipoteza represaliilor masive, înlocuind-o cu cea a descurajării

graduale şi a răspunsului flexibil.

36 Schlesinger, James Rodney (1929-), Secretar de Stat al Apărării SUA (1973-1976)

Începând cu 1962 intrăm într-o noua fază, dominată de aceste noi concepte, în timp ce evoluţia

tehnologică întăreşte situaţia de descurajare reciprocă şi de bipolarism nuclear. Aceasta fază e

caracterizată, la sfârşitul anilor '60 de anunţarea unei noi doctrine, aşa-numita doctrină Nixon, bazată pe

conceptul de nuclear sufficiency, înlocuit în anii următori de acela de paritate.

De la “pacea rece” la “noua relaţie strategică”. Noile doctrine strategice

americane

Dezmembrarea colosului sovietic modificase profund scenariul internaţional şi priorităţile politice

ale celor doi protagonişti ai fostei ere bipolare. Anii ’90, şi mai ales, începutul noului mileniu aduceau noi

şi imprevizibile provocări. Rusia, aflată în plin proces de democratizare economică va întâmpina greutăţi

în încercarea de a recâştiga prestigiul internaţional. S.U.A. – unica putere rămasă – ar fi trebuit să-şi

asume rolul singur de gestionare a unei ordini mondiale instabile.

De la sfârşitul Războiului Rece, SUA s-au confruntat cu dificultatea gestionarii quasi-solitare a

unei noi ordini mondiale. Preponderenţa lor politico-militară a trebuit să facă faţă limitelor şi uneori chiar

insucceselor strategiei de intervenţie globală. Oricum, SUA rămân puterea globală, în timp ce, dificultăţile

inerente cu care s-a confruntat după destrămare, au îngreunat pentru o perioadă moştenitoarea statutului

URSS, şi anume Federaţia Rusă în elaborarea şi susţinerea unei politici externe de pe statutul de putere

globală.37

Schimbările survenite în relaţia dintre cele doua superputeri după destrămarea URSS au determinat

o reevaluare a rolului pe care trebuie sa îl joace armele nucleare în epoca post-Război Rece. Nuclear

Posture Review sau Revizuirea atitudinii nucleare 1994, reprezintă prima încercare de reevaluare a

rolului armelor strategice. Documentul, datat din 1994, din primul mandat al preşedintelui Clinton,

reafirmă legitimitatea şi importanţa strategică a descurajării nucleare şi confirmă în acelaşi timp

importanţa menţinerii triadei nucleare existente.

Evenimentele din 2001 au avut importante consecinţe asupra strategiilor de securitate ale SUA,

care şi-a dezvoltat noi doctrine de securitate, adaptate noilor condiţii, modificându-si în consecinţă şi

percepţia asupra rolului şi utilităţii armelor nucleare.11 septembrie 2001 a fost momentul în care lumea şi-

a dat seama că nu se mai poate simţi în siguranţă. După 11 septembrie mediul de securitate internaţional a

37 În anii '90, Rusia a experimentat continue alternanţe la guvernare, fragmentarea şi dispersarea instanţelor parlamentare, reînvierea mişcărilor naţionaliste şi separatiste

suferit transformări majore mai ales în ceea ce priveşte direcţiile de politică externă şi de securitate iniţiate

de SUA. Noile ameninţări au determinat administraţia Bush să-şi regândească strategiile, să-şi

redefinească misiunea

La scurt timp, Casa Alba făcea public documentul intitulat Strategia pentru Securitate

Naţională38 a SUA, în care aprecia că vechea strategie bazată pe intimidare şi constrângere este desuetă şi

că America trebuie să identifice şi să combată ameninţările înainte ca ele să ajungă la frontierele sale. Lua

forma oficială strategia loviturilor preventive, considerată potrivită pentru a face faţă contextului total

diferit de situaţia din timpul Războiului Rece, când pericolul era un război convenţional, nu unul

împotriva terorismului internaţional. Potrivit acesteia, conceptul descurajării, funcţional în timpul

Războiului Rece, când a asigurat pacea între cele două superputeri nucleare, este considerat depăşit.

Reţelele teroriste internaţionale nu pot fi descurajate întrucât principiul de funcţionare al mecanismului:

teama de represalii, nu este aplicabil pentru un inamic care este dispus să moară pentru cauza lui.

Noua doctrină americană, elaborată în decretul prezidenţial adoptat la 17 Septembrie 2002,

intitulat Strategia de Securitate Naţională a Statelor Unite ale Americii, declară următoarele: SUA vor

menţine o forţă nucleară strategică suficientă pentru a descuraja orice potenţial inamic care deţine arma

nucleară să acţioneze împotriva intereselor noastre vitale. Aşadar, vom conserva un arsenal de forţe

nucleare de o mărime şi putere suficiente să pună sub ameninţare astfel de lideri militari si politici.

În ianuarie 2002, administraţia Bush a prezentat o revizuire a strategiei americane privind rolul

armelor nucleare, Nuclear Posture Review39, strategia nucleară revizuită a administraţiei Bush, în care se

afirmă că, pentru americani, armele nucleare nu mai sunt doar "mijloace de descurajare", ci arme concrete

de luptă. În aceasta se specifică: "Armele nucleare pot fi folosite împotriva obiectivelor care rezistă unui

atac conveţional (de exemplu, buncărele situate la mare adâncime sau facilităţile biochimice".

Documentul mai arată că "Noile capacităţi vor fi utilizate pentru a distruge obiective ca buncarele

subterane, pentru a găsi şi lovi ţinte mobile, agentii chimici şi biologici şi pentru a limita daunele

colaterale." Prin "Nuclear Posture Review", Statele Unite au adoptat o strategie nucleară "de rezerva", care

le permite să facă din armele nucleare nu doar obiect de "descurajare" - de "disuasiune" - ci o arma

efectivă, de folosit în razboi. 40

Concluzia principală după analizarea documentului este aceea că armele nucleare sunt clar privite

ca un instrument activ în caz de război, rolul lor trecând peste acela doar de a descuraja, căpătând o

utilitate concretă militară.

38 textul integral al documentului poate fi găsit la http://www.whitehouse.gov/nsc/nss.html39 document prezentat Congresului la 11 septembrie 2002 40 Există trei cazuri în care s-ar putea recurge la asemenea arme: Primul, împotriva ţintelor capabile să reziste la un atac convenţional, apoi ca represalii la un atac cu arme nucleare, biologice sau chimice şi, în cele din urmă, "în cazul unor evenimente militare surprinzatoare".

În plus, documentul introduce o nouă triadă nucleară.41 Nuclear Posture Review42 subliniază clar

ideea că pe viitor, triada nucleară va avea o componentă diferită:

1. sistemele ofensive, care vor fi alcătuite atât din capacitatea nucleară care compusese

vechea triadă43, cât şi armele convenţionale

2. sistemele defensive

3. cea de-a treia componentă reprezintă o infrastructură mult mai flexibilă, care accelerează

procesul dezvoltării a noi sisteme de arme şi desfăşurarea armelor nucleare aflate deja în stoc.

Paul D. Wolfowitz, adjunctul secretarului american al Apărării, a explicat că noua strategie

americană se va baza atât pe forţe defensive cât şi pe forţe ofensive, care vor include atât armament

convenţional, cât şi nuclear44, marea noutate fiind faptul că Statele Unite nu mai consideră armele nucleare

doar ca mijloc de descurajare, ci ca o armă concretă de luptă, a cărei utilizare nu este exclusă nici chiar

împotriva unui stat non-nuclear.

Se lucrează frenetic la perfecţionarea şi crearea de noi arme nucleare. Recent au fost aprobate

sume speciale în vederea construirii unor noi tipuri de focoase nucleare foarte puternice, destinate

buncărelor situate adânc sub pământ. Este vorba de bomba numită RNEP (Robust Nuclear Earth

Penetrator), capabilă să străpungă prin stâncă, beton şi otel şi să explodeze la mare adâncime în apropierea

unor obiective subterane. Ideea a fost sugerată de buncărele în care s-ar fi ascuns Saddam Hussein încă

înainte de război, iar anterior, în Afganistan, Osama bin Laden45. În acelaşi timp, în SUA se lucrează

intens la construirea mult controversatului sistem de apărare antirachetă, lansat de administraţia Reagan în

anii '80, abandonat după încheierea Războiului Rece şi reactualizat de actuala administraţie.

41 până la acel moment, politica nucleară americană se bazase pe următoarea triadă : ICBM, SLBM şi bombardierele strategice42 documentul nu e încă declasificat, însă pasaje din el se pot găsi pe site-ul GlobalSecurity.org, la link-ul: http://globalsecurity.org/wmd/library/policy/national/wmdstrategy2002.pdf43 ICBM, SLBM şi bombardiere44 Noua doctrină a dus la creşterea cheltuielilor pentru întărirea potenţialului militar. În anul războiului împotriva Irakului, bugetul militar al SUA a ajuns la 396 de miliarde de dolari, Casa Albă cerând pentru asigurarea cheltuielilor campaniei "un supliment" de 80 de miliarde (în 1945, anul victoriei asupra nazismului, când efortul militar al Americii a fost cel mai mare din istoria sa, bugetul de război a ajuns la 50 de miliarde de dolari). Pentru anul 2004, la cererea administraţiei, Congresul a aprobat Pentagonului cheltuieli de 401 miliarde de dolari. Specialiştii au calculat că acest buget este de trei ori mai mare decât cele cumulate ale Rusiei, Chinei, Irakului, Iranului, Coreii de Nord, Libiei, Cubei, Sudanului si Siriei. Pentru sectorul militar SUA au alocat de şase ori mai mulţi bani decât Rusia, care, după volum, dispune de al doilea buget militar din lume.45 Pentru obţinerea banilor, cei de la Pentagon au prezentat un documentar potrivit căruia în lume exista 10.000 de buncăre, în 70 de ţări, iar din acestea peste 1.400 ar fi utilizate pentru stocarea de arme de distrugere în masă, pentru lansarea de rachete sau adăpostirea de posturi de comandă

SURSE BIBLIOGRAFICE

A. DOCUMENTE OFICIALE

1. NSC-68: United States Objectives and Programs for National Security,

http://www.fas.org/irp/offdocs/nsc-hst/nsc-68.htm

2. 1994 - Nuclear Posture Review

3. 1999 – NATO: Conceptul Strategic al Alianţei: www.nato.int/docu/pr/1999/p99-065e.htm

4. 2001 - Nuclear Posture Review. Documentul nu e declasificat încă, însă pasaje pot fi

găsite la link-ul http://www.globalsecurity.org/wmd/library/policy/dod/npr.htm

5. 2002 - Strategia pentru Securitate Naţională a SUA:

http://www.state.gov/documents/organization/15538.pdf

B. OPERE GENERALE – cărţi

1. Brodie, Bernard , The Absolute Weapon. Atomic Power and World Order, ed. New York,

Harcourt Brace, 1946.

2. Bozzo, Luciano, L' evoluzione della teoria strategica nucleare (1945-1982) / 1987, Gorizia

3. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, editura ALFFA, Bucureşti, 2000

4. Clausewitz, von Karl , Despre război, Ed. Militară, Bucuresti, 1982

5. Gaddis, John Lewis, We Now Know: Rethinking Cold War History, Oxford University Press

6.Kissinger Henry, Nuclear Weapons and Foreign Policy, New York, Harper, 1957

7. Soare, Corneliu (general r.), Gândirea Militara. Personalităţi si Opere, ed. Antet, Bucureşti,

1999

C. ARTICOLE SPECIALIZATE DIN REVISTE ACADEMICE ŞI

ŞTIINTIFICE

1. Charles L. Glaser and Steve Fetter, “National Missile Defense and the Future of US Niclear

Weapons Policy”, în International Security 26:1, (vara 2001), pp.40-92,

www.puaf.umd.edu/faculty/papers/fetter/Glaser.pdf

2. Glaser, Charles L., Nuclear Policy without an Adversary: U.S. Planning for the Post-Soviet

Era, în International Security , Vol. 16, No. 4 (Spring, 1992), pp. 34-78

3. Sauer, Tom, The Role of Nuclear Weapons in Strategic Thinking and Military Doctrines in the

1990s: The United States, în  “Nuclear Weapons into the 21st Century “, în: The Studies in

Contemporary History and Security Policy, editată de the Center for Security Studies at the

Swiss Federal Institute of Technology (ETH), Zurich, 2001, publicat pe site-ul:

www.isn.ethz.ch. (International Relations and Security Network)

4. Natural Resources Defence Council , Nuclear Insecurity: A Critique of the Bush

Administration's Nuclear Weapons Policies, raport scris de Robert Norris, Hans M.

Kristensen, Christopher E. Paine, septembrie 2004

About autor:

Iulia Bădăluţă

Born on September 29, 1982, Iulia Bădăluţă holds a BA degree in Political Science and Sociology

awarded by National School of Political Studies and Public Administration (NSPSPA), Bucharest.

From 2003 to 2005 she studied Political Science at the University of Trieste, Italy. She currently is a

MA student at NSPSPA, the Department of International Relations and she will have a Master

degree in International Relations and Conflict Management.