anatomie aparate, sisteme

8/15/2019 ANATOMIE APARATE, SISTEME

http://slidepdf.com/reader/full/anatomie-aparate-sisteme 1/52

XXIV. „Cea mai mare b ă taie de cap

ne-o provoac ă la tinere ţ e inima, la maturitate creierul iar la b ă trâne ţ e ficatul”

JEROME K. JEROME (1859-1927) umorist englez

SISTEMUL CARDIOVASCULAR

Un sportiv bine antrenat se adaptează la un efort intens prin bradicardie, pulsul putândajunge chiar de 50-52 bătăi pe minut. În acelaşi timp un neantrenat, la un efort mare va facetahicardie chiar până la 100şi chiar mai multe bătăi pe minut în încercarea de a satisface nevoiacrescută de oxigen; la fel se comportă şi ritmul respirator. În primul caz volumul de sângeexpulzat într-o sistolă este mai mare decât media de 80 cc pe când un al doilea caz, inimaneantrenată va pompa mai des, cantităţi mici în reţeaua circulatorie, obosind repede.

Sistemul cardiovasculareste alcătuit din inimă şireţeaua de vase prin carepompa cardiacă transportă oxigen, substanţe nutritive darşi dioxid de carbonşi substanţeneutilizabile spre organeleexcretorii.

Sângele ajută şi ladistrugerea microorganismelorpatogeneşi prin capacitatea sade coagulare joacă un rolimportant în procesele naturalede apărare.

Sângele e un lichidincolor – plasma, în careplutesc eritrocitele (globuleleroşii), leucocitele (globulelealbe) şi plachetele sautrombocitele cu rol încoagulare.

Fig. 36 (dup ă Trevor Weston)

Plasma e compusă din apă care poate difuza prin pereţii capilarelor de sânge intrând înlegătură cu lichidul extracelular. Plasma transportă deci substanţele energetice de bază cum suntglucozaşi grăsimile, fierul necesar sintezei hemoglobinei – pigmentul roşu al hematiilor carefixează oxigenul. Plasma este în consecinţă o soluţie apoasă de minerale, substanţe nutritiveşimici cantităţi de hormonişi proteine – ultimul component, absolut esenţial, în proporţie de 75 gla litru.

Proteinele circulante (albumine, globuline) realizează presiunea osmotică a sângeluiintravascular care în absenţa sau în reducerea cantitativă a proteinelor ar permite ieşirea apei dinvase înţesuturi determinând edemele (apa extravasculară din umflături). Circulaţia sângelui aredouă componente:circula ţia mic ă sau pulmonar ă care duce sângele între inimă şi plămâni şimarea circula ţie sistemic ă prin care sângele ajunge în tot organismul (prin artere)şi se întoarceprin vene. La locul unei hemoragii sunt prezente plachetele care vor iniţia coagularea



(închegarea) dar la acest proces mai participă încă cca zece substanţe între care protrombina dinplasmă, calciulş.a.


Globulele roşii după ce eliberează oxigenul înţesuturi (din oxihemoglobină), va preluadioxidul de carbon într-o combinaţie numită carboxihemoglobina, CO2 fiind rezultatulmetabolismului celularşi-l va duce la nivelul alveolar – pulmonar de unde va fi eliminat prinexpiraţie. Arterele vor duce oxigenul laţesuturi şi venele vor aduce la plămâni CO2şi apa.

Hematiile se produc încă din primele săptămâni ale embrionuluişi în primele trei luni procesulde hematopoeză este intrahepatic. După şase luni de viaţă embrionară fabricarea hematiilor areloc în mădva osoasă a multor oase până la adolescenţă după care rămâne doar la nivelul corpilorvertebrali, a coastelorşi sternului. Hematiile umane nu au nucleu. Pentru producerea lor organelehematoformatoare au nevoie de fier, vitamina B12, acid folicşi proteine. După 3 – 4 luni deviaţă activă hematiile sunt distruse în splină motiv pentru care acest organ a fost demunitşi„ cimitirul hematiilor ”.

Produşii rezultaţi din distrugerea lor sunt preluaţi pentru noi sinteze, hemoglobina fiinddegradată în ficat. În hemoragii, boli cardiace sau în efortul fizic producţia de hematii creştepentru a satisface nevoile de oxigen. Leucocitele au aspecte variateşi pot migra în procesul de înglobare şi distrugere a microbilor. Leucocitele se clasifică în trei mari grupe:polimorfonucleare, limfocite, monocite. Puroiul care apare la nivelul infecţiei este reprezentat deleucocitele moarte în lupta lor cu microbiişi de microbii înşişi. Durata de viaţă a globulelor albepoate fi de zile sau ore în cazul infecţiilor. Producerea lor are loc în splină, ganglioni, amigdaledar uneleşi-n măduva osoasă. Normal numărul hematiilor în sângele circulant al adultului estede 5 milioane / mm³ la bărbat şi 4,5 milioane / mm³ la femeie iar al leucocitelor de 5000–8000/mm³.



Inima, situată în torace, între plămâni, spre stânga are o greutate medie de 340 g (cevamai puţin la femeie)şi un volum mediu cât un pumn. Vârful inimii este sub mamelonul stâng,

putând fi palpate aicibătăile ei. Inima esteconstituită din 2 atriişi2 ventricule completseparate între ele.

Fiecare atriu comunică cu ventricululcorespunzător prinorificiile atrio-ventriculare prevăzutecu valva bicuspidă înstânga şi tricuspidă îndreapta iar arterele aortă şi pulmonară ce pornescdin ventricule prezintă şi ele fiecare câte 3valve semilunare canişte cuiburi derândunică datorită cărora sângele nu se întoarce, având un sensunic: auricul, ventricul,aortă şi pulmonară.

Inima stângă (auricululşiventriculul stâng)pompează sângele prinaortă spre periferie încadrul circulaţiei mariiar inima stângă primeşte sângeleperiferic sărăcit deoxigen dar încărcat deCO2 pentru a-l trimiteprin artera pulmonară spre cei doi plămâni deunde se va întoarceoxigenat, roşu, prin celepatru vene pulmonare înauriculul stâng.Ventriculul stâng arecei mai groşi pereţipentru că pompează ceamai mare cantitate desânge la o contracţie(sistolă) în aortă.




Ritmul inimii e asigurat denodulul sino-atrial din peretele atriului (auriculul) drept; aldoilea „ centru ” este nodulul atrioventricular de la care impulsul se răspândeşte în cei doiventriculi prinfasciculul HIS determinând contracţia lor îndată după contracţia celor două atrii.

Arterele au pereţii elasticişi preiau undele contractile ale inimii permiţând palpareaşinumărarea pulsului. Venele au o structură mai puţin rezistentă iar în interior au valve, acestealipsind la artere. Imediat la ieşirea din ventriculul stâng aorta emite cele două artere coronarepentru muşchiul inimii (miocard). Viteza de circulaţie a sângelui în aortă e de 33 cm pe secundă

pe când viteza de întoarcere în venele mari e de numai 20 cm / secundă.Aortaşi arterele carotide care pleacă din crosa aortei spre creier dispun de baroreceptoride la care informaţiile de presiune ajung la centri vasomotori centrali menţinând în limiteconstante tensiunea arterială.

Alături de reţeaua arterială şi venoasă în linii mari superpozabile se află şi sistemulvascular limfatic. Vasele limfatice se află peste tot în afară de sistemul nervos central, oase,cartilajeşi dinţi.

Limfaşi staţiile ganglionare de pe tot parcursul căilor limfatice captează şi neutralizează microbiişi are un conţinut diferit. Surplusul de lichid limfatic de la membrele inferioare va aveamultă apă iar cel de la intestine va conţine mai multe grăsimi sub formă de chil având un aspectlăptos. Din loc în loc, pe traiectul vaselor limfatice se află ganglionii, palpabili în axile,laterocervical sau în zona poplitee inghinală etc. În „ sta ţ iile ganglionare ” microbii sunt filtraţi şidistruşi prin limfociteşi anticorpi. Limfa este drenată de la ţesuturi în sângele venelorbrahiocefalice dinspre baza inimii prin sistemul limfatic. Sistemul circulator limfatic preia decisurplusul de lichide tisulare dinţesuturişi-l returnează în circulaţia sanguină generală având înacelaşi timpşi un rol protector, de colectareşi anihilare a microbilorşi a altor particule.

Pulsul arterialEste rezultatul undei determinată de distensia pereţilor aortei, ca urmare a evacuării

bruşte a sângelui din ventriculul stâng, unda pulsului propagându-se prin pereţii arterei. Sepercepe când se comprimă o arteră pe un plan ososşi el informează asupra frecvenţei şi ritmuluicardiac în medie cu o frecvenţă de 70-80 bătăi pe minut.

Presiunea arterială Presiunea sub care circulă sângele în artereşi care se transmite pereţilor vasculari

reprezintă tensiunea arterială.Ea este corelată cu sistolaşi diastola; astfel în timpul sistolei ventriculului stâng,

presiunea în aortă şi ramificaţiile ei mari creşte brusc până la 120-140 mm Hg, valoare carereprezintă presiunea (tensiunea) arterială maximă (sistolică).

În timpul diastolei are loc scăderea presiunii arteriale până la 78-80 mm Hg, valoaredenumită presiunea (tensiunea) arterială minimă (diastolică). Presiunea arterială se măsoară lanivelul aortei cu ajutorul tensiometrului, ea fiind rezultanţa a 2 factori: forţa de contracţie aventriculului stângşi rezistenţa vaselor.

Lucrul mecanic al inimii este nebănuit de mareşi cel puţin pentru acest motiv s-ar cuvenis-o menajăm. Astfel dacă timp de o viaţă în locul sângelui inima ar pompa apă, aceasta ar ajungepentru a alimenta oraşul Bucureşti timp de o zi în plină vară sau ar umple 20 de lacuri demărimea Cişmigiu.



Fig. 39 (dup ă T. Exarcu, Biologie cl. a –XI-a, 1989)



Fig. 40 (dup ă Larousse Médical Illustré)

Sângele, limfa şi lichidele intercelulare formează mediul intern al organismuluicaracterizat prin compoziţie şi proprietăţi fizico-chimice relativ constanteşi necesare asigurăriihomeostaziei*. Sângele aduce la nivel celular substanţe energetice şi plastice (glucoză,aminoacizi, acizi graşi ş.a.), săruri minerale, apă şi oxigen, preluând de la celule produşii de

* Homeostazia = menţinerea la valoarea normală a diferitelor constante fiziologice ale mediului intern.



catabolism celular (uree, acid uric, amoniacşi dioxid de carbon). Sângele reprezintă aproximativ8 % din greutatea corporală a adultului de 70 kg (5,6 litri sânge). Sângele conţine plasma (55-60%)şi elemente figurate, eritrocite sau hematii, leucocite, trombocite.

Plasma e formată din apă (90%) şi reziduu uscat (10%) din care 9 % sunt substanţeanorganice (cloruri, fosfaţi, sulfaţi, bicarbonaţi de Na, K, Ca, Mg, Fe,ş.a).

Proteinele plasmei au rol de transportor pentru hormoni, vitamine, colesterol, mineraleş.a. Ele auşi rol în menţinerea tensiunii arteriale prin menţinerea în lumenul vaselor a apei care

în condiţiile scăderii proteinelor fuge înafara vaselor producând edeme. Proteinele plasmeicontrolează schimburile hidroelectrolitice între sângeşi lichidele interstiţiale, participândşi lamenţinerea echilibrului acido-bazic atât de necesar homeostaziei.

Eritrocitul (globulul roşu) este anucleatşi are din profil forma de disc biconcav,diametrul de 7,2-7,5µ ceea ce-i asigură o suprafaţă mai mare (decât dacă ar fi sferic) necesară schimburilor gazoase. Numărul lor este în medie de 5 milioane/mm³ la bărbat şi 4,5 milioane/mm³ la femeie. Suprafaţa totală a eritrocitelor este de aproximativ 3.000m², de 1500 ori mai maredecât întreaga suprafaţă a corpului. Culoarea sângelui o dă pigmentul eritrocitului –Hemoglobina (Hb) cu rol esenţial în transportul O2şi CO2. Legarea O2 se face de către fierulmoleculei de Hb sub forma unei combinaţii labile numită oxihemoglobină. CO2 se combină cugrupările aminice ale globinei din molecula de hemoglobină. Hemoglobina formează cu uniicompuşi fizici sau droguri compuşi stabili (methemoglobina) care nu mai reacţionează la O2.

Eritropoieza are loc la adult în măduva oaselor late sub influenţa eritropoietinei secretatede rinichi. După 120 zile hematiile îmbătrânite sunt distruse în splină („cimitirul globulelorroşii”), ficat, ganglioni limfatici; procesul distrugerii hematiilor se numeşte hemoliză.

Creşterea temporară a numărului de hematii circulante (efort fizic, postprandial, durere)este rezultatul mobilizării sângelui mai bogat în hematii din depozite (splină, ficat). Înpoliglobulii, creşterea este stabilă (în cazul celor ce locuiesc la altitudini mari numărul hematiilorcreşte pentru a extrage oxigen din aerul rarefiat în O2). În anemii, numărul eritrocitelorcirculante scade în urma unui dezechilibru între hematopoieză şi hemoliză în diverse carenţe defier, proteine, vitamine sau în infecţii, stări toxice.

Leucocitele sunt de mai multe tipuri: polinucleareşi mononucleare care au capacitatea dea recunoaşte şi neutraliza macromolecule străine organismului: bacterii, toxine, virusuri, grefesau transplanturi care devin antigeni la care organismul răspunde prin producerea de anticorpi,procesul edificând funcţia imunitară (moştenită), transmisă odată cu laptele matern sau dobândită în urma contactului cu antigenul bacterian sau prin vaccinuri (imunizare activă) şi seruri(imunizare pasivă).

Trombocitele sunt cele mai mici elemente figurate, cu diametrul de 2-4µ; sunt lipsite denucleu. Numărul lor este de cca 300.000 / mmşi au o durată de viaţă de o săptămână, după caresunt distruse. Ele aderă la orice suprafaţă rugoasă sau la endoteliul lezat; după aderaretrombocitele (pachetele) elaborează histamină, serotonină şi factori care intervin în coagulareasângelui prin combinarea cu factorii plasmatici ai coagulării în prezenţa ionilor de calciu pentruformarea tromboplastinei; aceasta va acţiona asupra protrombinei sintetizată în ficat în prezenţavitaminei K rezultând trombina activă. Fibrinogenul plasmatic în prezenţa trombinei setransformă în fibrină, reţeaua de fibrină edificând cheagul care opreşte hemoragia, proces numithemostază.

După câteva zile de la realizarea hemostazei, odată cu refacerea peretelui vascular lezat,cheagul fibrinos este înlăturat printr-un proces de fibrinoliză, catalizat de o enzimă numită plasmină care acţionează din interiorul cheagului.

Transfuzia de sânge şi grupele sangvine

Rolul vital al sângelui a fost intuit de secole, iar practica transfuziilor există din secolul alXIX-lea deşi deseori pacienţii decedauşi nu se ştia cauza până ce a fost descoperită existenţagrupelor de sânge. Constatarea adevărului că sângele nu este identic la toţi indivizii aparţine



biologului austriac Karl Landsteiner (1868-1943) care a descoperit grupele sangvineşi factorulRhésus primind Premiul Nobel în 1930.

Grupele sangvine sunt consecinţa prezenţei pe suprafaţa hematiilor a unor antigene (A;B) denumite aglutinogeneşi a unor anticorpi (alfa, beta) denumiţi aglutinine.

Aglutinogenele nu trebuie să ajungă în contact direct cu aglutininele de acelaşi tipdeoarece se produce aglutinareaşi liza hematiilor. De aceea, pentru a se putea realiza cu succes otransfuzie de sânge trebuie ca în sângele primitorului să nu existe aglutinine care să reacţioneze

cu aglutinogenele de pe hematiile transfuzate.Pe baza prezenţei aglutinogenelorşi aglutininelor se disting 4 grupe sangvine principale:O(I); A(II); B(III); AB(IV).

Grupa O(I) e donator general dar poate primi doar de la ea însăşi;Grupa A(II) poate dona la două grupe Aşi AB; poate primi de la A(II)şi O(I);Grupa B(III) poate dona grupelor Bşi AB; poate primi de la B(III)şi O(I);Grupa AB(IV) poate dona grupei AB; poate primi de la toate grupele fiind receptor

general.În serul oamenilor exista izoaglutinine naturale anti A(α) şi anti B(β) astfel repartizate

încât niciodată la acelaşi individ nu se întâlneşte aglutinogenul cu aglutinina respectivă, situaţiecare ar produce autocoagularea sângelui individului respectiv. Landsteiner împreună cu Levineau descoperit ulteriorşi subgrupele A1, A2, A3, A4, A0, antigene zero, O sau H darşi alte grupeumane: M, N, MNşi P. Aceste grupe joacă rol neglijabil în practică. În 1940 LandsteinerşiWiener au descoperit sistemul Rh caraterizat prin prezenţa unui antigen comun hematiilor umaneşi maimuţei Macacus Rhesus (factorul Rh). De reţinut că „universul ” grupelor sangvine includeşi „ grupe sangvine private ” întâlnite la anumite familii sau chiar la o singură persoană sau grupesangvine „ publice ”. Subgrupele rare darşi grupele private, clasice, prezintă interes nu numai înpractica transfuziilor cişi în determinarea precisă a paternităţii sau în criminalistică.

Pe hematii există deci şi sistemul Rh cu mai multe antigene, cel mai puternic fiindfactorul D. Aproximativ 85% din oameni au pe hematii antigenul D fiind Rh pozitiv, ceilalţifiind Rh negativ. Cei din urmă pot sintetiza aglutinine anti D chiar după o singură transfuzie cusânge Rh pozitivşi la o nouă transfuzie cu sânge Rh pozitiv să producă grave fenomene deincompatibilitate. De aceea, cei cu Rh negativ trebuie să primească numai sânge Rh negativ. Maimult decât atât, femeile cu Rh negativ care au o sarcină cu f ăt Rh pozitiv (factorul Rh fiind deprovenienţă paternă), după pătrunderea hematiilor fetale în circulaţia maternă, pot induceanticorpi anti Rh. De aceea în cursul gravidităţii, la femei cu Rh negativ dar cu soţul Rh pozitiv,se va urmări titrul anticorpilor anti Rhşi se va interveni activ când creşterile titrului devin un riscpentru viaţa fetală prin producerea bolii hemolitice grave a nou născutului.



XXV.

SISTEMUL DIGESTIV

Digestia produce nutrimenteleşi substanţele furnizoare de energie necesare celulelorşiţesuturilor organismului. Pentru a transforma hrana ingerată, în componentele separate preluatecu uşurinţă de către sângele din intestinul subţire spre a fi transportate în vederea utilizării

imediate sau a stocării lor, sistemul digestiv conlucrează cu un număr de organe, glandeşienzime.Masticaţia: muşchii faciali, dinţii, glandele salivare, limbaMuşcatul: maseterulşi temporalulÎn masticaţie buccinatorii comprimă obrajii şi poziţionează hrana în gură. Muşchii

pterigoidieni internişi externi deplasează mandibula înainte, înapoişi lateral.Digestia este procesul care descompune hrana în substanţe ce pot fi absorbiteşi utilizate

în organism pentru energie, creştere şi regenerare; ea depinde de enzime care acţionează asuprahranei îngerate. Aceste modificări încep încă din cavitatea bucală: ptialina → glucide ═ >glucoza, maltoza.

Hrana→ Esofag→ Stomac (mucus, HCl, pepsina,sucul gastric).Gastrina stimulează producerea de HClşi pepsină.Mucusul protejează mucoasa de HCl. Când aciditatea ajunge la un anumit nivel,producerea de gastrină încetează.Intestinul sub ţire: o pastă consistentă, acidă, numită chim, intră din stomac în duodenul

protejatşi el de mucus.Aici vine sucul pancreatic din pancreasşi bila produsă de ficatşi stocată în vezica biliară.Canalul alimentar (gură → anus) = cca 10 metri.Secre ţia sucului pancreatic e declanşată de doi hormoni: secretina ce produce sucuri

alcaline care neutralizează aciditatea chimului gastricşi pancreozimina ce stimulează producerea de enzime pancreatice, care digeră hidrocarburileşi proteinele. Bila→ grăsimi(emulsie).

Enzimele: tripsina desface peptonele în peptide;lipaza desface grasimile în glicerolşiacizi graşi; amilaza desface hidrocarburile în maltoză.

Chimul gastric progresează spre jejun, ileon unde alte enzime continuă degradareaşi începe absorbţia datorită vilozităţilor care conţin o bogată reţea sanghină şi limfatică: o arteriolă.O venulă şi un mic vas limfatic – chiliferul central, care va prelua glicerolul, acizii graşiducându-le prin sistemul limfatic în circulaţia sanghină a venei porte spre ficat; tot la ficat vorajunge glucideleşi proteinele dar pe calea venelor mezenterice.

Aminoacizii rezultaţi din digestia proteinelorşi zaharurile rezultate din hidrocarburi,vitamineşi minerale sunt absorbite direct în capilarele vilozităţilor→ vena portă → ficat.

Aici sunt reţinute unele substanţe pentru nevoi proprii, sau/ şi pentru stocare iar restul→ circulaţia generală a organismului.

Degradarea amidonului (cartofi, pâine) începe din gură şi ajunge la monozaharide subinfluenţa amilazei salivare.

Amilaza desface amidomul în molecule de dizaharide→ monozaharide care suntabsorbite în intestin.

Alte enzime descompun hidrocarburile până la fructoză, glucoză, galactoză pe careficatul le transformă în glucoză, stocată ca glicogen în ficatşi muşchi şi eliberată ca sursă deenergie sau stocată ca ATP. Concentraţia glucozei în sânge e controlată de : insulin ă , hormomsecretat de insulele pancreatiice Langherhares.

Glucoza în celule e arsă + O2→ energie + CO2→ sânge→ plămânişi apa care rămâne în organism (70 % din greutatea sa).

Energia produsă e stocată sub forma compuşilor fosfatici ATP ca într-o baterie care poatefi utilizată şi reîncărcată după nevoi; reîncărcarea se face prin arderea glucozei.



Surse energetice de urgen ţă : rezervele de glicogen care furnizează glucoza din corpnu-s prea marişi când ele scad datorită postului, alte surse energetice devin necesare:

- convertirea proteinelor în glucoză + CO2 + apă - convertirea grăsimilor + cetone.

Controlul nivelului glucozei: nivel înalt = diabetScăderea glucozei→ hipoglicemie cu insuficienţă energetică cerebrală. Insulina scade

glicemia prin favorizarea intrării glucozei în celuleşi intensificarea consumului ei tisulat.

Adrenalinaşi cortizonul produse de glandele suprarenale cresc glucoza în sânge prin eliberareaei din ficat.STH* –ul hipofizei creşte şi el glicemia.Gura are rol în masticaţie, digestie, respiraţie, vorbire.Esofagul face legătura între faringeşi stomac;Stomacul participă la digestie prin funcţiile secretorieşi motorie;Duoden-ul continuă să prelucreze chimul gastric cu ajutorul bileişi sucului pancreatic.Intestinul subţire mobil datorită mezenterului, conţine vasele de sânge.În jejun se absoarbe apaşi unii produşi de degradare dar absorbţia se finalizează în ileon

unde suprafaţa de contact e mărită datorită vilozităţii de 1 mm fiecare. Substanţele absorbanteajung la ficat prin vena portă care adună sângele provenind de la intestinul subţire format dinduoden, jejunşi ileon.


Grăsimile→ vasul limfatic (chilifer)Ileonul e zona terminală a intestinului subţire (3,5 m lungime)Intestinul grosFicatul = rol metabolic de neutralizare a substanţelor toxice (1,3-1,8 kg)

* STH : Somatotrofina hipofizară, unul din cei cinci hormoni ai lobului anterior al glandei hipofizare. STH are rol încreşterea oaselor lungişi în metabolismul glucidelor, lipidelorşi proteinelor.



Hepatocitul sintetizează proteinele proprii hidrocarburileşi grăsimile propriiCelulele Kuppfer = celule specializate care curăţă sângele de bacteriiş.a. cum ar fi

globulele roşii în exces→ hepatocite pentru procesareMetabolismul proteic produceşi NH3 pe care ficatul îl neutralizează până la uree→

sânge→ rinichi→ urină.Produşii de degradare ai

grăsimilor→ bila→ duoden.

Ficatul neutralizează şi alcoolul,medicamentele.Regenerarea hepatică e foarte

mareBila = 1 litru / zi: săruri biliare,

pigmenţi biliari, colesterol, săruribiliare inclusiv bicarbonatul careneutralizează aciditatea gastrică.

Bila emulsionează grăsimile şifavorizează absorbţia vitaminelorA, D, E, K.

Pigmentul bilirubină dă coloraţia bilei.Din lizarea eritrocitelor rezultă biliverdina ambele colorează fecalele, le dezinfectează şistimulează intestinul.

În intestin bilirubina esteconvertită de bacterii înurobilinogen → rinichi → urina(dând culoarea galbenă).

În boli hepatice bilirubina creşte în sânge→ icter iar fecalele suntdecolorate, cenuşii pentru că înintestin ajunge foarte puţină bilă.

Intestinul gros = 1,3 m lungime.Absoarbe Na şi apa. Transportă materialele solide spre anus datorită peristaltismului. Rectul = rezervorpentru fecale.

Anusul prin sfincterul săuasigură continenţa pentru fecale (10cm lungime).

Glandele anexe ale tubului digestivGlandele salivare sunt situate în vecinătatea cavităţii bucale comunicând cu aceasta prin

canale excretoare. Ele sunt perechi: parotide, sublingualeşi submaxilare. Inervaţia lor provinedin simpaticul cervical, nervii facialşi glasofaringian. La om secreţia salivară este de 1-2 litri /24 oreşi conţine apă, săruri minerale, substanţe organice (enzime, lizozimş.a.). Lizozimul esteprezentşi-n alte umori: lacrimi, urină, plasma sângelui, albuşul de ou de unde aşi fost izolat, înpolinuclearele sângelui. Acţiunea sa litică se datorează depolimerizării mucopolizaharidelor dinperetele celulei bacteriene.




La secreţia salivară a celor 3 perechi de glande se adaugă secreţia micilor glandeexistente în mucoasele labială, linguală, bucală şi palatină. De reţinut că saliva intervine însolubilizarea unor constituenţi alimentari favorizând stimularea gustativă. Saliva umectează mucoasa bucală în cursul vorbirii iar prin lizozim asigură o protecţie antibacteriană. Salivaconţine o singură enzimă, ptialina (amilaza salivară) care hidrolizează amidonul până la dextrineşi maltoză. Saliva, umezind alimentele, favorizează masticaţia, formarea bolului alimentarşideglutiţia. Reglarea secreţiei salivare este un proces complex, în mare parte sub influenţa



simpaticuluişi parasimpaticului. La om, vederea, mirosulşi chiar gândul la o anumită mâncarepot declanşa secreţia de salivă.

Ficatul este cea mai mare glandă din corpul omenesc (cca 1.500 g) având multiple rolurimetabolice darşi acela de secreţie externă – bila; (cu rol în digestia intestinală a grăsimilor pecare le emulsionează); se elimină ritmic în duoden.

Acest organ esenţial „cu 1001 de funcţii” se află în abdomen sub bolta diafragmatică, înloja hepatică, sub rebordul costal drept. Pe faţa inferioară a ficatului se află vezica biliară în care

este depozitată bila. Se mai află de asemenea artera hepatică, vena portă, vasele limfatice, nerviişi cele două canale hepatice; posterior e situată vena cavă inferioară. Faţa superioară vine înraport cu diafragmul. Unirea celor două canale hepatice provenind din lobii hepatici dreptşistâng se continuă prin canalul coledoc ce se deschide în duoden, la vărsare având un sfincter(Oddi) din calea biliară principală se desprinde canalul cistic prin care bila ajunge în perioadeleinterdigestive în vezicula biliară cu rol nu numai de depozit.

Prin artera hepatică,ficatul primeşte sângeleoxigenat care ajunge în cele dinurmă în unitatea structurală şifuncţională a ficatului - lobululhepatic.Dar ficatul primeşte şi ovascularizaţie funcţională,constitu-ită din ramificaţiilevenei porte care aduce sângelecu substanţe nutritive resorbitela nivelul mucoasei intestinale.Vena portă se distribuie intrahepatic, în acest imenslaborator, care va prelucraprincipiile alimentare: proteine,lipide, glucide digerate în tubuldigestiv până la cele mai simplecomponente: acizi aminaţi, acizigraşi ş.a.Produsele „digestiei intrahepatice” şi a sintezelor dinacest laborator vor fi drenatespre vena cavă inferioară şi deaici spre inima dreaptă princele 2-3 vene supra hepatice.

Nu există proces metabolic în care să nu fie implicat ficatul; el participă la metabolismulproteinelor, grăsimilor, glucidelor, vitaminelor, mineralelor îndeosebi a fierului (funcţiamarţială).

Ficatul esteşi un depozit pentru glicogen de unde este eliberat în cadrul funcţieiglicogenolitice. Un rol extrem de important este deţinut de funcţia antitoxică, ficatul deţinândposibilitatea captării, neutralizării şi eliminării substanţelor toxice provenite din intestin sau dindistrugerea hematiilor îmbătrânite.




Celula hepatică ne apare ca cea mai complexă celulă, dotată cu infrastructurişi funcţiicapabile să resintetizeze compuşi proprii organismului uman care altfel ar genera reacţii alergice,de respingere, dacă ar pătrunde în sânge ca substanţe proteice sau lipidice de origine animală,neprelucrate, străine de organismul uman.




XXVI.

„Cei mai buni medici pentru tineret sunt: cump ă tarea, cur ăţ enia şi munca, izvoare de s ă nă tate şi bun ă vie ţ uire”

B. FRANKLIN (1706-

1790), om de stat, fizician şi publicist american.

C Ă ILE RESPIRATORIISISTEMUL RESPIRATOR

Oxigenul este condiţia sine qua non a vieţii; el este esenţial pentru celuleşi ţesuturi care-lutilizează pentru producerea energiei necesară vieţii. Oxigenul este introdus în organism odată cuinspiraţia iar produşii secundari ai respiraţiei la nivelul tisular sunt eliminaţi prin expiraţie. Larespiraţie ca funcţie participă plămânii, diafragmulşi căile respiratorii superioare: cavitateanazală, bucală, faringele, laringele, traheea.

Nasul reprezintă organul mirosului al cărui receptor se află situat în planşeul cavităţilornazale dar esteşi calea naturală prin care aerul pătrunde în organism. Nasul are o zonă dură alcătuită din oase nazaleşi alta formată din cartilaje nazale care dau nasului forma cunoscută şielasticitatea sa.

În interior nasul este împărţit în două cavităţi înguste de către un sept ostocartilaginos.Nările sunt căptuşite de mucoasa nazală iar firele de păr protejează calea aeriană. Trei creste saucornete osoase împart fosele nazale în trei meaturi acoperite de o mucoasă bine umezită de unmucusşi bine vascularizată, filtrând aerul inspiratşi încălzindu-l.

Cavitatea nazală comunică fiecare cu sinusul maxilarşi tot aici se deschid căile lacrimaleşi posterior cu urechea mijlocie prin trompa lui Eustache.

În fundul gâtului, calea respiratorie (prin nas) se întâlneşte cu cea digestivă care începe cugura şi se continuă cu faringeleşi esofagul. Din faringe începeşi laringele care se continuă cutraheea, bronhiileşi plămânii.

Faringele are o zonă superioară – nazofaringele în prelungirea posterioară a foselornazale, deasupra vălului palatin (palatul moale) care în momentul înghiţirii închide comunicareaspre fosele nazale; aici se află acele două mici amigdale denumite amigdale faringiene a cărorhipertrofie provoacă polipii sau vegetaţiile adenoide.

Tot aici se deschidşi cele două trompe Eustache prin care urechea medie comunică cufaringele superior. Cavitatea bucală se continuă cu faringele mijlociu sau orofaringele. Aici seaflă amigdalele propriu-zise. Zona inferioară a faringelui, laringofaringele are rol numai îndeglutiţie. Mişcările faringelui asigură atât pătrunderea aerului spre laringe în plămâni câtşi ahranei în esofag.

Traheea continuă laringeleşi poate fi palpată pe partea anterioară a gâtului, divizându-se în bronhii spre cei doi plămâni care ocupă cea mai mare parte din cutia toracică, adăpostind întreei inima .




Bronhiile se divid în bronhiole care se termină prin alveole, veritabili saci aerieni.Circulaţia pulmonară e reprezentată de arterele pulmonare care călătoresc de-a lungul bronhiilorşi se termină printr-o fină reţea capilară la nivelul alveolelor. Plămânul drept se compune din treilobi iar cel stâng din doi lobi. Ambii plămâni sunt înveliţi de o membrană pulmonară denumită pleură compusă din două straturi între care există un spaţiu „potenţial” sau „virtual” ocupat de

revărsate serofibrinoase în boala denumită pleurezie, deseori tuberculoasă ori de sânge întraumatisme toracice.În 24 de ore inspirăm şi expirăm cca 8.000 litri aer. Ritmul normal al respiraţiei este de

12-14 respiraţii pe minut dar în eforturi mari se poate ajunge la 60-80 respiraţii pe minut înscopul aducerii unei cantităţi suplimentare de oxigen care normal reprezintă cam a cincea partedin aerul inspirat.




La nivel tisular (muscular) oxigenul arde substratul energetic glucoză, pentru producereade energie. Rezultă dioxid de carbonşi apă. Creierul nu poate funcţiona f ără oxigen. Cupolamusculară diafragmatică separă cele două cavităţi – toracică şi abdominală şi, împreună cuperetele costal pe care se inseră, participă activ la funcţia plămânilor, de expansiune în inspirşide relaxare, de revenire în expir.

Nervii diafragmului sunt cei doi frenici cu origine în zona superioară a măduveicervicale. Frecvenţa respiratorie este controlată de centrul respirator din bulbul rahidian darşi denivelul dioxidului de carbon din sânge. Aşa se face că după încetarea unui efort, niveluldioxidului de carbon din sânge scade încâtşi ritmul respirator se reduce; dioxidul de carbon estestimulul fizio logic al centrului respirator.

Schimbul gazelor (O2şi CO2) se face la nivelul alveolelor de la concentraţia mai mare

spre concentraţia mai mică. Dacă am deplia alveolele pulmonare am obţine o suprafaţă de 90-100 mp, schimburile de gaze f ăcându-se pe această imensă suprafaţă înţesată de capilaresanghine arterialeşi venoase foarte fine. Scleroza pulmonară sau vasculară prejudiciază schimbul de gaze la nivelul alveolelor.

Antrenarea funcţiei respiratorie la nivel pulmonar prin kinetoterapie dirijată este foarteimportantă pentru amplificarea performanţelor activităţilor fizice profesionale sau sportive.

În practică deosebim o insuficienţă respiratorie obstructivă prin bronhoconstricţia dinastmul bronşic sau restrictivă în reducerea elasticităţii sterno-costo-vertebrale din unele boli:spondiloze sau spondilite.



XXVII.

SISTEMELE EXCRETOARE

Sisteme excretoare elimină produşii de degradare ai metabolismului, toxici pentruorganism. Aceste sisteme sunt reprezentate de aparatul urinar (rinichiulşi vezica urinară);colonul sau intestinul gros; glandele sudoripare din piele.

Excreţia şi eliminarea produşilor toxici este supravegheată de plămâni, rinichi, ficatşicolon.Plămânul elimină CO2 rezultat din respiraţia tisulară şi dacă concentraţia sa ar creşte

prea mult, sângele ar deveni acid, situaţie care ar paraliza anumite reacţii chimice până lainstalarea decesului.

Rinichiul elimină produşii azotaţi – ureeea, din fluidul sangvin; el reglează şi cantitateade apă eliminată şi menţine echilibrul corect al sodiului. Două milioane de tubi uriniferi pentrufiecare rinichi vor filtra un litru de sânge pe minut reţinând (reabsorbind) cea mai mare parte dincomponenţi şi lăsând să treacă în urină ureeaşi alţi componenţi toxici într-o diluţie optimă deapă, urina fiind condusă prin cele două uretere la vezica urinară. Cantitatea de urină din 24 oreajunge la 1,5 – 2 litri.

APARATUL URINAR Fig. 51 (dup ă Trevor Weston)



Vezica biliar ă depozitează şi elimină periodic în intestin bila, secretată de ficat. Bilaemulsionează grăsimile din conţinutul intestinal, favorizând absorbţia lor. Bila este o cale deeliminare a produselor de degradare rezultată în cadrul funcţiei antitoxice a ficatului între care seaflă şi degradarea hemoglobinei hematiilor uzateşi distruse în splină.

Colonul sau intestinul gros conţine resturile conţinutului din intestinul subţire unde aufost absorbite substanţele nutritive rezultate din procesul de digestie cu ajutorul bilei, fermenţilorpancreatici, a sucului gastricşi intestinal. Consistenţa finală a reziduurilor alimentare în colon

depinde de cantitatea de apă rezorbită prin mucoasa colonului.Glandele sudoripare elimină prin transpiraţia apa şi sodiu contribuind la reglareatemperaturii corpului prin căldura ce se pierde în cursul evaporării apei pe suprafaţa pielii. Dacă transpiraţia e redusă, apaşi sodiul pot fi eliminate prin rinichi.

Recuperarea după un efort fizicsportiv revine unor specialităţi dindomeniul medicinei sportive. Această ramură a medicinii se referă laprevenirea, diagnosticareaşi terapiabolilor legate de sport precumşisfaturile sau măsurile destinatemenţineriişi ameliorării condiţiei fizicea sportivilor de toate vârsteleşi de toatenivelurile.

Bilanţul aptitudinilor sportivilorefectuat în prealabil permite decelareaunor eventuale contraindicaţii pentru oanumită practică sportivă. Orice ramură de sport necesită o evaluare medicală cel puţin anual. Alegerea oricăreiramuri sportive necesită un avizmedical care vaţine cont de capacităţilefizice ale subiectului, vârsta şiaspiraţiile sale sportive, durataşiintensitatea antrenamentului, pentru aevita periclitarea sănătăţii sportivului.Supravegherea competiţiilor sportiveeste complexă şi include şi controlulantidopaj.

Recuperarea după un efort fizicsportiv vaţine cont de mecanismele derecuperare puse în joc după o activitatesportivă de lungă durată pentrufavorizarea refacerii echilibrului tuturorfuncţiilor prin eliminarea toxinelorapărute în timpul efortului.

Eliminarea acestor produse demetabolism este înlesnită de mai multeprocese, practicişi metode.

Recuperarea activă nu vapermite întreruperea în mod brusc amişcărilor după un efort.

SISTEME EXCRETOARE Fig. 52 (dup ă Trevor Weston)



După o cursă de alergare se recomandă continuarea mersului cu paşi mici sau continuareapedalării în ritm mai lent după o cursă ciclistă. Această prelungire a activităţii fizice dar la unritm lent va menţine un debit sangvin crescut în muşchii ce au fost mai solicitaţi, favorizând înacelaşi timp eliminarea produşilor toxici de catabolism.

Masajul contribuie deasemeni la eliminarea acestor toxine. Absorbţia de apă facilitează şiea recuperarea. Apa carbogazoasă este utilă deoarece bulele de gaz carbonic combat acidozasangvină de efort. Apoi vine rândul metodelor de refacere a stocurilor energetice consumate în

efort şi restaurarea fibrelor musculare lezate. În acest scop alimentaţia va fi bogată în legume,fructe, lactate, glucide rapideşi în glucide lente (paste f ăinoase, orez). Consumul de carne nu erecomandat după un efort deoarece predispune la acidoză şi crampe musculare dar poate fi reluatdupă cca 24 de ore.




XXVIII.„Virtu ţ iile cardinale sunt:

pruden ţ a, dreptatea, t ăria şicump ă tarea”

DANTE ALIGHERI (1265-1321), scriitor italian

SISTEMUL DE REPRODUCERE

Activitatea sexuală este o funcţie de bază comună omuluişi celorlalte vieţuitoare. Ea estesubordonată reproduceriişi supravieţuirii speciei. La om, organeleşi glandele de reproducere sedezvoltă în timpul pubertăţii. La femei, momentele majore ale procesului de reproducere se află sub controlul unor mecanisme reglatoare deosebit de fineşi complexe, aceasta aserţiune fiindevident demonstrată de menstruaţie, concepţie şi sarcină. Rolul femeii în concepţie şireproducere este cu totul dominant faţă de rolul bărbatului adevăr confirmat de un aforism asiaticdupă care „bărbatul conduce lumea dar femeia conduce bărbatul”


Sexul masculinLa bărbaţi organele genitale sunt scrotulşi penisul, situate în exteriorul corpuluişi glandaprostatică, veziculele seminaleşi conducte ale tractului genital situate în abdomen. Aparatulgenital masculin este proiectat pentru producerea spermatozoizilorşi pentru fecundare.

Pubertatea este momentul în care încep să crească glandele genitale endocrineşi exocrinesub influenţa hormonilor hipofizari care determină şi secreţia hormonilor sexuali: testosteronulsau androgenii la bărbat şi estrogeniişi progesteronul la femeie. Aceşti hormoni determină creşterea glandelor genitaleşi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare inclusiv apariţiamenstruaţiei sau menarha la sexul feminin (prima menstruaţie).



Prin uretra bărbatului se scurge urina în cursul micţiunii sau lichidul seminal în timpulactului sexual. Uretra se întinde de la vezica urinară până la orificiul uretral extern, (meatulurinar), de la nivelul glandului. Sperma pătrunde în uretră în timpul actului sexual prin canaleledeferende care vin de la testiculeşi se deschid în uretră ceva mai jos de vezica urinară.

Un sfincter muscular la nivelul colului vezical face ca urina să fie eliminată numai lanevoie. Lungimea penisului este de 6-12 cm în stare flască iar în erecţie ajunge la 10-20 cm.Glandul este partea cea mai sensibilă s penisului.

Cea mai mare parte a penisului este alcătuită din trei grupuri deţesuturi responsabile deerecţie. Aceste zone sunt bogat vascularizateşi în cursul erecţiei sexuale cantitatea de sânge careajunge în corpul spongios plasat sub cei doi corpi cavernoşi creşte enorm fiind împiedicată să seretragă din zonă. Glandul este protejat de un pliu tegumentar numit prepuţ. Pe măsură ce penisulcreşte în cursul erecţiei, prepuţul se retrage expunând glandul acţiunii stimulilor care vordetermina orgasmul*.

Testiculele sunt locul de producere a spermatozoizilor care conţin fiecare informaţiagenetică a individului respectiv darşi al testosteronului, hormonul sexual masculin.


Epididimul, situat în partea posterioară a testiculului e format din microtuburi carecolectează spermaşi care se unesc formând canalul deferent care va duce spermatozoizii spreuretra prostatică sub vezica urinară. Fiecare testicul este suspendat în punga scrotală princordonul spermatic format din canalul deferent, arteraşi vena testiculară.

Spermatozoidul are 0,05 mm lungimeşi e dotat cu o coadă (flagel) care printr-o mişcareondulatorie permite deplasarea spermatozoidului cu o viteză de 3-3,5 mm pe minut. Energianecesară acestei deplasări e furnizată de mitocondriile din celula propriu-zisă. Spermatozoidultransportă mesajul genetic care determină sexul copilului. Scrotul î şi poate regla temperatura prinvasodilataţie la cald şi vasoconstricţie la frig în scopul asigurării temperaturii optime despermatogeneză, temperatură care trebuie să fie cu 3ºC mai scăzută decât a restului corpuluimotiv pentru care scrotul care adăposteşte cei doi testiculi mai este supranumitşi „ frigiderul

organismului ”.

* Orgasm (gr. orgein = a fi pasionat). Denumire dată crizei de excitare sexuală şi senzaţiilor care însoţesc ejacularea.



Producţia de spermatozoizi este de 10-30 miliarde pe lună şi are loc în tubii seminiferitesticulari.

Epididimul este zona de stocareşi maturizare a spermatozoizilor, proces care necesită 60-72 ore. Dacă epididimul poate fi golit prin 3-4 ejaculări în 12 ore, umplerea sa necesită 2 zile.Dacă nu are loc ejacularea, spermatozoizii se dezintegrează şi sunt rezorbiţi.

Sperma ajunsă în preajma ejaculării în zona glandei prostatice va primi o secreţiesuplimentară, lichidul seminal, de la veziculele seminale; acest lichid favorizează mobilitateaşi

supravieţuirea spermatozoizilor.Glanda prostatică prin care spermatozoizii trec în cursul ejaculării adaugă şi ea o cantitatede lichid protector.

În momentul ejaculării spermatozoiziişi lichidul seminal sunt expulzaţi în uretră princontracţii musculare ritmice.

Prostata, de formaşi mărimea unei castane, e prezentă numai la bărbat. E situată la bazavezicii urinare, sub eaşi e străbătută de porţiunea iniţială a uretrei, uretra prostatică.

Sexul femininSistemul de reproducere la femeie are o funcţie dublă; primeşte spermatozoiziişi produce

ovulele care pot fi fertilizate, dândnaştere unui copil. Organelegenitale ale femeii sunt clitorisulşilabiile; împreună formează vulvacare la partea superioară secontinuă cu muntele lui Venus, unţesut adipos situat deasupra osuluipubian. Între labiile mari se află labiile mici care se unesc deasupraclitorisului formând un capişonprotector pentru acest organsensibilşi erectil; el mai protejează şi meatul urinar. Aria dintre labiilemici este ocupată de un spaţiudenumit vestibul. Înainte de începerea activităţii sexualevestibulul este închis de himen, unsemn al virginităţii.

Clitorisul are o structură similară cu a penisului. Capişonulprotector este similar prepuţului.Şilabiile conţin ţesut erectilşi devinturgescente în timpul actuluisexual.

Imediat sub clitoris se află glandele Skene cu o secreţiealcalină destinată reduceriiacidităţii normale a vaginului.


La baza vestibulului se află glandele Bartholin care-şi elimină secreţiile în timpulexcitării sexuale, umezind intrarea în vaginşi favorizând penetraţia penisului.

De mărimea unui bob de mazăre, aceste glande pot fi sediul unor infecţii, bartholinitele.Vaginul este canalul care uneşte vulva de uter; troficitatea mucoasei vaginale este

influenţată de hormonii estrogeni. Vaginul are un rol important în timpul actului sexualşi al



naşterii. Lungimea acestui canal este de 7-9 cm. Pereţii canalului vaginal sunt alipiţi şi prezintă multe pliuri. Structura musculo elastică favorizează distensia vaginului. Uretra este situată peperetele anterior al vaginului iar rectul posterior în treimea superioară a peretelui posterior alvaginului. Anusul e separat de vagin printr-unţesut fibro-muscular denumit centrul perineal. Lamenopauză mediul acid vaginal în perioada sexuală activă face loc unui mediu alcalin mai puţinapt să neutralizeze bacteriileşi favorabil vaginitelor microbiene sau atrofice.

În timpul ovulaţiei şi a excitaţiei sexuale cantitatea de secreţii vaginale creşte. Himenul

sau semnul virginităţii a fost astfel denumit după numele grecesc al zeului căsătoriei – Hymen.Având formeşi mărimi diferite, himenul nu poate fi considerat un indicator fidel al virginităţii.Alergarea sau călătoria pot leza uşor himenul. Masturbareaşi implantarea tampoanelor vaginalepoate duce la ruptura himenului care poate fi circular sau sub forma unei membrane perforate.Un himen intact nu previne sarcina, spermatozoizii eliminaţi în fanta vulvară putând trece sprevagin. Muşchii circulari ai vaginului se pot contracta dureros în cursul actului sexual producânddisconfortşi uneori inducând frigiditatea prin aşa numitul vaginism.

Uterul , format din corpul uterinşi colul uterin este capabil de modificări majore în cursulperioadei fertile. De la pubertate la menopauză, endometrul (stratul intern al uterului) esteeliminat în cursul menstruaţiei şi este înlocuit treptat în cursul următorului ciclu.

Colul uterin, de aproximativ 2,5 cm, este cilindricşi proemină în vagin fiind străbătut deun canal care se deschide superior în uterşi inferior în vagin. În timpul sarcinii, colul se dilată permiţând coborârea copilului iar după naştere î şi revine, având forma de fantă. În timpul naşteriiuterul se destinde asigurând nutriţia, creştereaşi protecţia f ătului.

Când f ătul este matur, uterul care nu s-a contractat în cursul sarcinii, devine contractilanunţând naşterea. După naştere uterul se contractă strâns pentru a închide vasele mari care auaprovizionat placenta, deci pentru hemostază, revenind la normalşi pregătindu-se pentru aadăposti un alt ou. Rareori s-a înregistrat o nouă sarcină imediat după naştere, chiar la 5săptămâni.

Uterul are mărimea şi forma unei pere mici,şi e situat în interiorul oaselor pelviene.Parauterin se află cele două trompe care transportă lunar ovulul eliberat de unul din ovare. Uteruleste aşezat între vezica urinară (anterior)şi rect (posterior)şi e susţinut de muşchii planşeuluipelvin, de la ligamentele sacro-recto-utero-vezico-pubieneşi de vase sangvine. Uterul poate fipalpat abdominal deasupra pubisului după săptămâna a 12-a de sarcină.

La 38 de săptămâni, fundul uterului ajunge la rebordul costal iar la 2 săptămâni postpartum (după naştere) uterul revine în micul bazinşi nu mai e palpabil abdominal.

După menopauză uterul se atrofiază; şi variaţiile acestor dimensiuni sunt controlate dehormonii sexuali.

Ovarele producşi eliberează ovulul matur (oul). Momentul când un ovul este fertilizat deun spermatozoid marchează începutul unei noi vieţi umane. De la prima menstruaţie până lamenopauză, ovarele eliberează un ovul în fiecare lună. Ovarele au o culoare gri-roz, o formă demigdală şi mărimea de cca. 3 cm lungimeşi 1 cm grosime. Ele sunt aşezate în micul bazin,parauterin. Deasupra fiecărui ovar se deschide cupa trompei sau tuba lui Fallopio care facelegătura cu ovarul prin mici franjuri.

Ovulele mature sunt preluate de franjurile trompei. Funcţia ovarului este dirijată dehipofiză prin FSH (hormonul foliculino stimulant). FSH-ul declanşează şi secreţia estrogenilorcare pregătesc mucoasa uterină pentru primirea oului.

După eliberarea ovulului, un alt hormon hipofizar (hormonul luteinizant) va ajutamenţinerea sarcinii. Hormonul luteinizant induce apariţia corpului galben în locul de unde s-aeliminat ovulul matur. Corpul galben î şi va elabora propriul său hormon – progesteronul.

Dacă ovulul n-a fost fertilizat de un spermatozoid, corpul galben se atrofiază,progesteronul dispareşi după cca 2 săptămâni, mucoasa uterină este eliminată prin menstruaţie(lat. menstruus = în fiecare lună); producţia de FSH reîncepeşi ciclul se reia.

Dacă ovulul a fost fertilizat, corpul galben rămâne în activitate până la formarea placenteişi menstruaţia nu va mai avea loc.



La naştere, ovarele fetiţei conţin 40.000 – 300.000 folicule primare, fiecare din eleconţinând un ovul primar imatur. Cel mult 500 din aceştia vor fi eliberaţi din ovar. Estrogeniidetermină erupţia pubertăţii în exterior cu cca 1 an înaintea de prima menstruaţie. Hipofizaşiovarul controlează apariţia menarhei (prima menstruaţie) iar intervalul între prima zi amenstruaţiei şi prima zi a menstruaţiei următoare se numeşte ciclul menstrual. Rareori primeleovule sunt matureşi apte de a fi fertilizate.



XXIX. „Ar trebui s ă fim teroriza ţ i

de sentimentul responsabilit ăţ ii fa ţă de copii pe care i-am conceput”

G. IBR ĂILEANU (1871-1936), scriitorşi istoric literar român

CONCEP Ţ IA Ş I REPRODUCEREA

Concepţia reprezintă contopirea dintre un spermatozoidşi un ovul. Este un procescomplex pentru realizarea căruia sunt necesare mai multe condiţii

Dacă actul sexual are loc în perioada ovulaţiei, concepţia este foarte probabilă. Un bărbatemite la fiecare ejaculare aproximativ 400 milioane spermatozoizi protejaţi contra acidităţiivaginale de lichidul seminal. Odată depuşi în vagin, spermatozoizii migrează spre uter prin

endocervix (canalulcolului uterin), graţieviguroasei mobilităţi aflagelului cu care suntdotaţi. O bună parte dinspermatozoizi, cei lezaţisau bolnavi este distrusă de aciditatea vaginală.

După această primă selecţie naturală,milioanele despermatozoizi care ajung în uter, sunt hrăniţi demucusul canaluluicervical prin care tocmaiau ascensionat. Înaproximativ 45 deminute, cca 2000 despermatozoizi vorparcurge traseul de 20cm până în trompeleuterine unde pot trăi 2-3zile în aşteptarea acelei„mari întâlniri” cuovulul (dacă ovulaţia aavut loc).


Fertilizarea are loc atunci când un spermatozoid penetrează suprafaţa ovulului cu ajutorulunei enzime litice. Odată ovulul fecundat, ceilalţi spermatozoizi mor. Ovululşi spermatozoidul(careşi-a pierdut flagelul) fuzionează formând un singur nucleu care se va divide iniţial în două celule. Timp de 72 de ore celulele se divid mereu până se produce un ou cu 64 de celule. Ouldeja călătoreşte spre uter în aproximativ 7 zile, până în ziua a 21-a a unui ciclu de 28 de zile.După fixarea oului în mucoasa uterului, procesul concepţiei este complet. Oul hrănit deja demucoasa uterină produce gonadotrofină corionică hormon care informează ovulul că fertilizareaa avut loc, el, hormonul menţinând fluxul sanguin al mucoasei uterine încât dezvoltarea ouluieste asigurată. La locul nidării sau cuibăririi oului se va dezvolta placenta care în săptămâna a



12-a devine un organ separat cântărind la naştere 500 g; ea este de formă discoidală, roşie şispongioasă. Două straturi de celule menţin separată circulaţia sângelui fetal de a celui matern dinplacentă deşi unele substanţe pot trece de la mamă la f ăt. Placenta îndeplineşte funcţia vitală deschimb între mamă şi f ăt prin cordonul ombilical prin care spre f ăt ajung O2şi substanţelenutritive iar în sens invers circulă CO2şi alte produse de degradare. Placenta acţionează şi ca obarieră de protecţie pentru f ăt faţă de substanţe potenţial nocive, dar placenta areşi nu rolhormonal producând substanţe care împiedică noi ovulaţii sau apariţia de noi cicluri menstruale

în cursul sarcinii.Aceeaşi hormoni placentari stimulează dezvoltarea sânilorşi depozitarea grăsimilor pecoapse, abdomenşi fese ca viitoare surse de energie. „ F ă t” este numele copilului nenăscut dinmomentul în care poate fi recunoscut ca fiinţă umană în dezvoltare (de la aproximativ două lunidupă fertilizare); până la această dată, ovulul fecundat (oul în dezvoltare) se numeşte embrion.




XXX. „Orice descoperire ţ ine de 4

G: Geld, Gedult, Geschick,Glück (bani, r ă bdare,

îndemânare, ş ans ă )” PAUL ERLICH. PremiulNOBEL pentru medicină

(1908)GLANDELE ENDOCRINE.

NO Ţ IUNI GENERALE DE ENDOCRINOLOGIE

Denumirea domeniului provine din greaca veche: endo + krinein = a secreta + logos =ştiinţă); ştiinţa despre hormoni (clasic,ştiinţa despre glandele endocrine). Însăşi denumirea dehormon provine din greacă în care cuvântul hormon înseamnă a excita.

Hormonul este un produs desecreţie al glandelor endocrine transmisprin sânge organelor asupra căroraacţionează specific; hormonii reprezintă principalul mecanism de reglareumorală.

Endocrinologia poate ficonsiderată o ramură a biologiei,fundamentală pentru întreaga medicină aşa cum a susţinut încă din 1900C. I.

Parhon (1874-1969), fondatorulşcoliiromâneşti şi internaţionale deendocrinologie. Parhon este autorulprimului tratat de endocrinologie dinlume în colaborare cu M. Goldstein;este vorba de „Secre ţ iile interne ”apărută în 1909. Parhon a descrisnanismul hiperhipofizar. El a descrisvaloarea endocrină a epifizei şitimusului în biologia vârstelor(„ Bă trâne ţ ea şi tratamentul ei ”;„ Biologia vârstelor ” şi „ Rela ţ ia între

glandele paratiroide şi metabolismul calciului ”).

Creştereaşi dezvoltarea organis-mului, adaptareaşi corelarea activită-ţilor diferitelor aparateşi sisteme lacondiţiile în permanentă schimbare alemediului internşi extern sunt reglate desistemul nervosşi de cel endocrin.

Sistemul endocrin este constituitdin glande care nu au un canal excretorcum e cazul glandelor salivare, apancreasului exocrin sau a funcţiei de secreţie şi excreţie a bilei de către ficat; glandele endocrine î şi elimină produşii de secreţie direct în sânge.

Cele mai importante glande endocrine sunt:



Hipofiza – situată la baza creierului într-o lojă oferită de osul sfenoid „şeaua turcească”;prin tija hipofizară sau pituitară hipofiza este legată cu baza hipotalamusului, situat deasupra ei.Mare cât un bob de fasole, cântăreşte 0,5 g.

Lobul anterior al glandei secretă hormonul somatotrop (STH) sau de creştere alscheletuluişi viscerelor. Insuficienţa secreţiei de STH produce nanismul hipofizar (piticismul)caracterizat printr-o dezvoltare somatică redusă dar armonioasă şi o dezvoltare psihică normală în contrast cu cretinismul din nanismul tiroidian. Excesul de STH induce acromegalia (creşterea

exagerată a extremităţilor)şi gigantismul.Tirotropina (tirostimulina, TSH), stimulează secreţia glandei tiroideşi creşterea.Corticotropina (ACTH) stimulează secreţia corticosuprarenaleişi creşterea.Gonadotropinele reglează gonadele (testiculişi ovare).

Prolactina , stimulează la femeie dezvoltarea glandelor mamareşi menţine lactaţia.Funcţia prolactinei la bărbat nu e cunoscută.

Lobul intermediar al hipofizei reprezintă doar 2 % din masa glandeişi din el s-a izolathormonul melanocitostimulator (MSH) care provoacă pigmentarea pielii. În lipsa acestui hormonpielea se decolorează.

Lobul posterior al hipofizei este denumit împreună cu tija hipofizară, neurohipofiza.Secretă ADH (hormonul antidiureticşi ocitocina). Aceşti doi hormoni sunt secretaţi de fapt deneuronii hipotalamicişi depozitaţi în hipofiza posterioară de unde ajung direct în sânge. ADHconservă apa în organism prin scăderea eliminării de apă prin rinichi. În doze mari creştetensiunea arterială. Lezarea hipotalamusului sau a hipofizei posterioare duce la eliminarea unormari cantităţi de apă în cadrul bolii numită diabet insipid (se elimină o mare cantitate de urină diluată) iar cantitatea apei ingerate este pe măsură.

Ocitocina favorizează ejecţia laptelui maternşi expulziafetală.

Glandele suprarenale sunt situate la polul superior alrinichilor. Medulosuprarenalasecretă adrenalina şinoradrenalina care producvasoconstricţie şi creştereametabolismului energetic(„hormoni de stress”).

Corticosuprarenala secretă hormoni care derivă dincolesterol: aldosteronul care lanivel renal creşte reabsorbţia deNa; cortizolul.

Tiroida , cea maivoluminoasă glandă endocrină (25-30g) este situată în parteaanterioară a gâtului. Macroscopicapare sub forma a 2 boli lateraliuniţi printr-un istm.


Hormonii tiroidieni au efect calorigen prin stimularea oxidărilor tisulareşi a consumuluide O2 evidenţiat prin creşterea metabolismului în tot organismul cu excepţia creierului,testiculelor şi uterului. Activitatea tiroidei e controlată de hipofiză prin TSH. Absenţacongenitală a tiroidei sau incapacitatea genetică a glandei de a secreta hormoni se manifestă princretinismul guşogen cu dezvoltare fizică şi psihică deficitară, piele uscată şi îngroşată, guşă



endemică, deformaţii osoase, defecte ale dentiţiei, dezvoltare întârziată a organelor genitale.Insuficienţa tiroidiană apărută târziu, la adult, produce boala numită mixedem cu senzaţiapermanentă de frig, reacţii psihosomatice întârziate, obezitate, anemie, păr friabil.

Hiperfuncţia glandei creşte metabolismul, duce la scăderea ponderală, intoleranţa lacăldură, piele caldă, umedă, nervozitate, toate formând tabloul bolii Basedow-Graves sau guşaexoftalmică cu mărirea de volum a tiroideişi globi oculari proeminenţi.

Paratiroidele (două perechi) sunt dispuse pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni. Sunt

indispensabile vieţii prin secreţia parathormonului, cu rol important în metabolismul calciului.Insuficienţa paratiroidiană duce la spasmofilie cu spasme ale musculaturii striate sau netede,uneori producând asfixia prin spasmul laringelui.

Hiperfuncţia glandei în tumori secretante de parathormon duce la boli osoase cu fracturisau la litiază renală. Calcitonina secretată de celulele speciale din tiroidaşi paratiroide se opuneacţiunii parathormonului.

Pancreasul endocrin secretă doi hormoni: insulinaşi glucagonul. Acinii glandularipancreatici secretă sucul pancreatic ce se vadirija în duoden prin canalele WirsungşiSantorini participând la digestia proteinelor,grăsimilor şi glucidelor iar insuleleLangerhans vor secreta cei doi hormoni:celulele B (75%) secretă insulina iar celuleleA (20%) secretă glucagonul. Insulinadirijează metabolismul glucozei prinpermeabilizarea membranei celularemusculare la trecerea glucozeişi arderea ei în ţesuturi; favorizează glicogenopexia înficatşi transformarea glucozei în trigliceride.

Insulina e principalul hormonhipoglicemiantşi absenţa sau reducerea sadetermină diabetul zaharat. Excesul deinsulină duce la hipoglicemie până la stareade comă.

Glucagonul produce hiperglicemieprin glicogenoliza hepatică (nu şimusculară).

Savantul român Nicolae Paulescu(1869-1931) a fost primul în lume care arealizat efectele insulinice printr-un extractpancreatic experimentat pe animale la careprovocase un diabet experimental prinextirparea pancreasului dar dintr-o eroare,premiul Nobel a fost oferit canadienilorBantingşi Best.

Epifiza (glanda pineală) aredezvoltarea maximă în copilărie după care

involuează; e situată în diencefal, la baza creierului. Puţin cunoscută, se ştie că secretă melatonina cu efecte inhibitoare asupra eliberării hormonilor gonadotropi hipofizarişi asupraaxului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian.

Timusul , organ limfoid cu rol endocrin, situat înapoia sternului, are o dezvoltare maximă în copilărie iar după pubertate involuează dar nu dispare. Limfocitele diferenţiate în timus(limfocite T) contribuie la imunitatea celulară. Timusul secretă şi un hormon ce creşte activitatealimfocitelor T care au părăsit timusulşi au migrat în organele limfoide periferice (ganglioni,splină).



Testiculul, organ pereche, are o funcţie exocrină (secreţia de spermă) şi una endocrină. Else dezvoltă în regiunea lombară a abdomenuluişi din a 3-a lună a vieţii intrauterine începe să coboare spre regiunea inghinală, la naştere aflându-se în scrot. Criptorhidia este acea stare încare testiculul s-a oprit undeva în cursul migrării sale.

Gonada masculină (testiculul) are o funcţie exocrină – producerea de spermatozoizişiuna endocrină – de producere a hormonilor androgeni, funcţie controlată de hormoniigonadotropi ai hipofizei anterioare. Principalul hormon androgen este testosteronul, sintetizat din

colesterol. Androgenii stimulează creştereaşi dezvoltarea organelor genitale masculineşi menţintroficitateaşi activitatea zonei spermatogenetice a testiculului; deasemeni menţin caracterelesexuale secundare (vocea, pilozitatea, dezvoltarea musculo-scheletică ş.a.).

Hormonii ovarieni : estrogeniişi progesteronul. Estrogenii sunt sintetizaţi de celulelefoliculare în timpul maturării periodice a foliculului darşi de celulele corpului galben dinsarcină*. Extrogenii acţionează asupra organelor genitale feminine stimulând proliferareamucoaseişi a musculaturii uterine, dezvoltarea glandelor mamareşi a caracterelor secundarefeminine. Progesteronul e secretat de celulele corpului galben iar în timpul sarcinii, de placentă care esteşi ea o glandă endocrină efemeră, activă doar în cursul sarcinii.

Hipofiza are deci pentru fiecare din glandele enunţate câte un hormon specific, motivpentru care a fost supranumită „ regina glandelor ”. Ea este anatomofiziologic subordonată sistemului nervos central: talamus, hipotalamusşi diencefalului în general iar activitateaglandelor, interconexiunea lor funcţională concretizează cel mai bine mecanismul conexiuniiinverse sau al aferentaţiei recurente pozitive sau negative, binecunoscutul mecanism de feed-

back ; în felul acesta titrul unui hormon hipofizar de stimulare a funcţiei tiroidei sau a altei glandecreşte când nivelul circulant al hormonului tiroidianş.a. scadeşi invers.

“Să cinstim mama, al c ă rei sân a al ă ptat olume întreag ă .

Aş a cum f ă ră soare nu exist ă flori, f ă ră mame nu exist ă nici eroi, nici poe ţ i”

MAXIM GORKI(1868-1936),scriitor rus

Fig. 62 - Glanda mamar ă (dup ă Trevor Weston)

* Corpul galben (lat. corpus luteum): corp endocrin format în ovar în locul foliculului de Graaf ruptşi eliminat prinovulaţia lunară. Distingem un „ mare corp galben ” din timpul sarciniişi un „ mic corp galben ” (sau fals) din timpulmenstruaţiei.



XXXI. „Hazardul favorizeaz ă numai pe cei ce ş tiu s ă-i intre în gra ţ ii”

CHARLES NICOLLE (1866-1936),bacteriolog francez. A dovedit transmiterea tifosuluiexantematic prin păduchi. Premiul Nobel (1928)

SISTEMUL NERVOS CENTRAL Ş I PERIFERIC

Deşi nu fac parte din programa analitică a acestui curs, câteva noţiuni de anatomie asistemului nervos sunt absolut necesare.

Creierul mare (emisferele cerebrale), trunchiul cerebral, cerebelul (creierul mic),măduva spinării de la bulbul rahidian până la nivelul celei de-a 2-a vertebre lombare formează untot anatomofuncţional denumit nevrax. Din luna a 4-a de viaţă intrauterină coloana vertebrală sedezvoltă mai repede decât măduva spinării fenomen care poartă numele de „ascensiune amăduvei”. De aceea post partum (după naştere) nu mai avem o corespondenţă exactă întresegmentele medulareşi vertebrele respective.

Corelaţiile topografice dintre segmentele măduvei spinării şi corpul vartebrelorSubstanţa cenuşie dispusă la creier în exterior iar la măduvă în interior („H”-ul medular)este formată din corpul neuronilor iar substanţa albă dispusă spre interior la creierşi spre

exteriorul „H”-ului la măduvă este realizată de axonii căilor nervoase ascendente saudescendente. Neuronul este reprezentat de corpul celulei nervoase împreună cu prelungirile sale;dendritele (mai scurte)şi axonul (mai lung).

Axonul este prelungirea centrifugă a celulei, de obicei mai lungă; dendritele suntprelungiri în general scurte, mai multe la număr care se arborizează în jurul terminaţiilor axonaleale altor neuroni edificând aşa numitele sinapse.

În primele zile ale embrionului care are dimensiuni de câţiva milimetrişi forma uneilarve sau banane, apare o depresiune dorsală a ectodermului (în zona mijlocie) ca unşanţ longitudinal care apoi se închide, constituind tubul neural. Între ectodermşi endoderm se vadezvolta mezodermul din cel de-al doilea dezvoltându-se tubul digestivşi alte organe iar dinmezoderm sclerotoamele viitoarelor vertebreş.a. Tubul neural evoluează sub forma unorvezicule din care antero-posterior vor deriva segmentele sistemului nervos, după cum rezultă dinschema de mai jos

Diencefalul Mielencefalul – bulbul sau măduvaprelungită

Telencefal MetencefalEmisferele cerebrale

Puntea CerebelulVeziculele optice din care se vor Substanţa neagră dezvolta retinaşi nervii optici (analizorul optic). Nucleul roşuAnalizatorul olfactiv al cărui receptor se află Nucleii de origine ai nervilor cranieni III în plafonul foselor nazale deriva din Rinencefalşi IV, substanţa cenuşie periapeductală.

Tuberculii cvadrigemeni. Căile ascendenteşidescendente



În linii mari, SISTEMUL NERVOS CENTRAL este format din encefalşi măduva

spinării. Sistemul nervos periferic este reprezentat de nervi – adevăraţi conductori care transmitmesajele de la centru la periferie (os, muşchi, etc)şi aduc informaţii de la periferie (organele desimţ, etc) la centru unde acestea vor fi prelucrateşi transformate în răspunsuri adecvate. Dacă această funcţie analitică sau de procesare este relativ simplă la nivelul măduvei spinării, lanivelul creierului procesul este extrem de complex. Majoritatea neuronilor (celulelor) cerebrali

au funcţia de a filtra, analizaşi stoca informaţiile. Complexul cerebral necesită o bună irigaţiesanguină care aduce oxigenşi substanţe nutritiveşi evacuează deşeurile. Sistemul nervos centraleste bine protejat de craniuşi coloana vertebrală dar şi de cele trei straturi ale meningelor*.Lichidul cefalorahidian, un fluid limpede, are deasemeni un rol protector, de amortizare,circulând în meninge.

Dacă la creier substan ţa cenu şie este situată la exteriorul emisferelor, la măduvaspinării, cilindrică şi lungă de aproximativ 40 cm, este dispusă în interior, formând „H-ul” de pesecţiune, cu două coarne anterioare, motoriişi două coarne poosterioare, senzitive. „H”-ulmedular cenuşiu este înconjurat de materia albă formată din cordoanele fasciculelor ascendenteşi descendente, care aduc informaţii la centru şi conduc mesaje spre periferie conectândpermanentşi cu dublu sens periferiaşi centrul organismului.

Creierul poate fi împorţit în 3 regiuni:creierul posterior , creierul mijlociu şi creierul

anterior .Cea mai mare structură a creierului posterior estecerebelul (creierul mic), cu funcţiipredominant motorii, de coordonare a poziţiilor şi echilibrului graţie conexiunilor cu zonemotorii ale creierului mare. La baza creierului se află trunchiul cerebral care leagă creierul demăduva spinării, trunchi format din bulbul rahidian, protuberanţă sau punte şi mezencefal(pedunculii cerebralişi coliculii sau tuberculii cvadrigemeni). Aici e locul de încrucişare atuturor căilor aferenteşi eferente încât în mod practic partea stângă a creierului va controlapartea dreaptă a corpuluişi invers. În trunchiul cerebral se află şi centri care controlează inima,tensiunea arterială, tusea, respiraţia şi somnul; starea de vegheşi conştienţa e controlată decreier.

Creierul anterior, emisferele (telencefalul), ocupă cea mai mare parteşi aici ajungconvergent mesaje din celelalte zone pentru determinarea gândirii, memorieişi deciziilor.

Creierul mare e format din cele două emisfere unite la bază de un fasciul gros de fibre,numit corpul calos prin care cele două emisfere aparent identice dar în fond având funcţiicomplet diferite, comunică între ele.

În interiorul emisferelor există aglomerări de celule nervoase (substanţă cenuşie)denumite ganglioni bazali cu rol esenţial în coordonarea activităţii musculare inconştiente(mersul, balansarea braţelor, mimicaş.a.). Ei se mai numescşi nucleii striaţi (nucleul caudatşinucleul lenticular).

Sub emisferele cerebrale se află alte două relee intermediare între scoarţa creieruluişimăduvă, talamusulşi hipotalamusul, conectateşi ele între altele cu glanda hipofiză prin care seface legătura cu celelalte glande endocrine, hipofiza având pentru fiecare glandă câte un stimulspecific. Hipotalamusul dirijează funcţii vitale cum ar fi: mâncatul, dormitul, termoreglarea.Talamusulşi hipotalamusul fac parte din diencefal.Hipotalamusul e legat de centrul olfactiv din creier fiind conectatşi cu arii ce controlează comportamentulşi organizarea memoriei.

Cortexul (scoarţa, pallium) creierului – e un strat gros de cca 3 mm de materie cenuşie lasuprafaţa exterioară, ondulată, a creierului*. Această parte a creierului s-a dezvoltat mereu în

* dura mater (lat. dura=tare, mater=mamă) ; căptuşeşte prin interior craniulşi canalul vertebral. Pia mater (lat. mamă iubitoare): membrană vasculară ce căptuşeşte fidel creoerulşi circumvoluţiile saleşi măduva spinării. Intre duramaterşi piamater se află arahnoida care urmăreşte şi ea pia mater, între ele aflându-se spaţiul subarahnoidian ocupatde lichidul cefalorahidian.* pallium (lat. manta)



filogeneză încât s-a pliat mereu pentru a avea loc în craniu; depliate circumvuluţiunile ar acoperio suprafaţă de 30 de ori mai mare. Uneleşanţuri sunt mai adânci**, rezultând pentru fiecareemisfer patru lobi cu funcţii specifice. Lobul temporal este sediul auzuluişi mirosului; lobulparietal este sediul pipăituluişi gustului; lobul occipital pentru văz iar cel frontal pentru mişcare,vorbireşi gândirea superioară***.

Cortexul este locul unde informaţiile primite de la cele cinci simţuri sunt analizateşiprelucrate în condiţiile conectării cu alte zone cerebrale care pot reacţiona simultan de exemplu,

retrăgând mâna sau capul sau determinând o altă reacţie de apărare.Sistemul nervos periferic e alcătuit din nervi, adevărate fascicule de fibre motoriişisenzitive împreună cu ţesutul conjunctivşi vasele de sânge aferente.


Nervii principali în număr de 43 de perechi î şi au originea în sistemul nervos central: 12perechi se desprind din porţiunea inferioară a encefalului (nervii cranieni)şi 31 perechi dinmăduva spinării (nervii spinali).

Nervii cranieni inervează îndeosebi organele de simţ, tegumentulşi muşchii capului; unuldintre nervii cranieni, vagul (pneumogastricul) inervează organele digestive, inimaşi căilerespiratorii din plămâni. Nervii optic, olfactivşi acustic conţin doar fibre senzoriale, destinatevăzului, mirosului, auzuluişi echilibrului.

** se numesc scizuri (scizura centrală Rolando), scizura laterală Sylvius (scizura calcarină)***centrul vorbirii articulate – centrul Broca –şi a scrisului se află numai în emisferul stâng încât în cursul uneihemoragii cerebrale în emisferul stâng, bolnavul deseori va avea o hemiplegie dreaptă însoţită de tulburări devorbireşi scriere.



Fig. 66

Pentru facilitarea reţinerii denumirii nervilor cranieni, putem folosi următoarea formulă mnemotehnică:

3OPTOFAGPSH: olfactiv, optic, oculo motor comun, patetic, trigemen, oculmomotorextern, facialul, acustico-vestibular (cohleo vestibular), glasofaringian, pneumogastric (vag),spinalul (cu o rădăcină în bulbul rahidianşi cealaltă în măduva spinării) şi hipoglosul.

Nervii spinali se desprind perechi din măduva spinării şi conţin fibre motoriişi senzitive.Ei vor inerva toate regiunile corpului mai jos de gât.

Fiecare nerv spinal are o rădăcină anterioară, motorie ce pleacă de la cornul anterior al„H”-lui medularşi o rădăcină posterioară, senzitivă ce vine la cornul posterior al măduvei,respectiv al „H”-lui medular al substanţei cenuşii.



Cele două rădăcini se unescşi formează trunchiul nervului spinal care este mixt, senzitivşi motor, de unde pornesc ramurile sale în număr de patru: ventrală, dorsală, meningeală şicomunicantă albă.

Ramurile ventraleşi dorsale sunt mixte, senzitiveşi motorii, inervând tegumentulşimuşchii striaţi ai corpului (gât, trunchi, membre).

Trebuie reţinut faptul că ramurile ventrale ale celor 31 perechi de nervi spinali, nu mergseparat ca ramurile dorsale, ci se unesc între ele formând plexurile: cervico brahial pentru

membrele superioare, lombar sacratşi sacro-coccigian pentru membrele inferioare.Cunoscând zona de distribuţie a nervilor rahidieni putem preciza locul unor leziunipatologice la nivel medularşi rahidian.

Comanda motorie pleacă din celulele piramidale (Betz) din cortexul motor frontal, sedirijează prin trunchiul cerebral spre cordoanele medulare, de unde la membrele superioare princoarnele anterioare motorii ajung în nervii plexului brahial, nervii intercostali, ai plexului lombarşi sacrat la membrele pelvine.

De la receptorii periferici senzitivi, informaţiile parcurg aceiaşi nervi mixti la coarneleposterioare senzitive ale măduvei spinării şi prin fascicolele ascendente spino-talamo-cerebralesau spino-cerebeloase ajung la cortexul senzitiv parietal, unde prin conexiunile cortico-corticalesau cerebelo-corticale determină răspunsurile motorii corespunzătoare.

Paramedular se găsesc adevărate coloane vegetative (Clarke) ce vor furniza fibrelevegetative simpaticeşi parasimpatice, unii nervi periferici, îndeosebi nervul median din plexulcervico-brahial fiind amplu acompaniat vegetativ; „simpaticul călătoreşte pe vasele de sânge”dirijând motilitatea acestora, calibrulşi indirect debitul sanguin în zonele lor de distribuţie.



Raportul m ă duvei spin ă rii cu meningele, vasele de sânge, r ă d ă cinile nervoase şi canalul medular



Fig. 68 (dup ă Clinical Symposia, vol. 39)

Aşadar, sistemul nervos periferic are o componentă somatică sub control conştientşi unaautonomă sau vegetativă sub control subconştient, menţinând funcţiile automate, f ără un efortmental deliberat: inima, plămânii, stomacul, intestinul, vezica urinară, vasele sanguine care vorfuncţiona din punct de vedere motor prin cele două componente: simpaticşi parasimpatic în modautonom adică sub influenţa hipotalamusului dar nuşi sub dirijarea conştientului adică a scoarţeicerebrale.



XXXII. „ Ş ansa sau întâmplarea ajut ă numai

spiritele preg ă tite s ă le întâmpine”LOUIS PASTEUR (1822-1895) chimistşibiolog francez, descoperitorul vaccinuluiantirabic

SISTEMUL NERVOS VEGETATIV(simpaticul şi parasimpaticul)

Sistemul simpatic este reprezentat de două lanţuri ganglionare dispuse anterior,paravertebral cervico – dorso – lombar. În zona cervicală a lanţului simpatic se află treiganglioni: superior, mijlociuşi inferior fibrele simpatice postganglionare „călătorind” pe vaseşinervii cranieni sau spinali pe care-i acompaniază. Simpaticul toracal are 10-12 ganglioni alecăror fibre postganglionare edifică plexurile bronhopulmonarşi esofagian (supradiafragmatic);subdiafragmatic formează plexul solar (dispus preaortic) al simpaticului abdominal.

Simpaticul sacrat se distribuie spre plexul hipogastric (o parte)şi altă parte la arterelemembrelor pelvine pe care le acompaniază.

Sistemul parasimpatic ajunge prin fibrele sale la viscerele toracoabdominaleacompaniind cel mai lung nerv cranian, perechea a X-a, pneumogastricul sau nervul vag.Segmentul sacrat al parasimpaticului edifică plexul sacrat şi nervii pelvieni cu fibrevasodilatatoare pentru organele genitale, rectşi zona descendentă a intestinului gros.

Sistemul vegetativ este sub influenţa sistemului nervos central fiind integrat anatomic lanivelul substanţei reticulate diencefalice (talamus, hipotalamus) unde ajung stimulii senzorialişisenzitivi. La acest nivel (talamic) există conexiuni între sistemul nervos somaticşi cel vegetativ,contrar concepţiei clasice datorată lui Langley, a autonomiei sistemului vegetativ.

Sistemul vegetativ menţine homeostazia mediului intern (echilibrul) principalelor funcţii:metabolică, tensională, termoreglareş.a.

Simpaticul are rol catabolic, dinamogen pe când parasimpaticul are un rol anabolic, derefacere, trofogen.

Exemplificarea unor funcţii vegetative dependente de simpaticşi parasimpatic:- la nivelul pupilei, stimularea simpaticului cervical produce midriază (dilatarea pupilei) iar

parasimpaticul produce mioza (micşorarea pupilei);- la nivel bronhic, simpaticul toracal produce bronhodilatare iar parasimpaticul toracal,

bronhoconstricţie;- la nivel digestiv, simpaticul abdominal produce hipotonie gastrointestinală, reducerea

peristalticii (a motilităţii) pe când stimularea parasimpaticului creşte tonusulşi kineticagastrointestinală;

- la nivel cardiovascular, stimularea simpaticului cervico toracal superior duce latahicardie, vasodilataţia coronarelorşi hipertensiune arterială; parasimpaticul inducebradicardie, vazoconstricţia coronarelorşi hipotensiune arterială.Mnemotehnic (gr. mneme - memorie) vom sintetiza astfel aceste funcţii:La inimă se aplică formula POSA: parasimpaticul opreşte (reduce) iar simpaticul

accelerează.La tubul digestiv se aplică formula SOPA: simpaticul opreşte (reduce) iar parasimpaticul

accelerează.În concluzie, la toate organele, vasele de sânge, muşchi, oase ajung fibre motoriişi

senzitive darşi vegetative care „ căl ă toresc pe vase ” de undeşi complexitatea reacţiilor la diverşistimuli concretizate prin actul de mişcare, reacţii vasomotorii modificări ale ritmului cardio-respirator sau al mobilităţii şi secreţiei digestive.

Aceste câteva noţiuni de anatomie a sistemului nervos vor facilita înţelegerea unormecanisme fiziologice ale mişcărilor activeşi pasive, ale diferitelor poziţii (posturi) ale corpului



Fig. 70 (dup ă Sinelnicov R. D.)



XXXIII. „Germenii marilor descoperiri ne înconjoar ă constant dar ei nu se dezvolt ă decât în spiritele preg ă tite să-i primeasc ă ”

JOSEPH HENRI (1797-1878) descoperitor al

autoinducţieielectromagnetice NERVII CRANIENI

În afară de nervii olfactivişi nervii optici, nervii cranieni î şi au originea aparentă la bazacreierului. Aceşti nervi în număr de XII perechi sunt de trei categorii:- senzitivi- senzitivi, motorişi senzoriali- motoriI. Nervii senzitivi:- 1. acusticovestibular ( cohleovestibular ) î şi au receptorii în urechea internă şi răspund de auz

şi echilibru;- 2. olfactivi – cu receptorii periferici pe plafonul foselor nazaleşi răspund de simţulmirosului- 3. optici - cu receptorul periferic la nivelul retineiII. Nervii motori: - 1. Hipoglosul ajunge la muşchii limbii care va fi paralizată în cursul accidentului vascular

cerebral- 2. Oculomotorul comun ajunge la ridicătorul pleoapei, la muşchii contracţiei pupilei (iris)

precumşi la muşchii globului ocular: dreptul superior, inferior, internşi micul oblic- 3. Oculomotorul extern ajunge la muşchiul drept extern al globului ocular- 4. Pateticul se distribuie în interiorul orbitei la muşchiul mare oblic ce asigură rotaţia

ochiului.- 5. Spinalul are o rădăcină în bulbşi alta în măduvă, şi se distribuie vălului palatin, laringelui

şi muşchilor sternocleidomastoidianşi trapez.III. Nervii senzitivi, motori şi senzoriali - 1. Nervul facial este motor pentru muşchii frunţii, feţei şi gâtuluişi pavilionul urechii; este

senzitiv inervând pielea pavilionului urechiişi timpanul; este senzorial asigurând simţulgustului în 2/3 anterioare a limbii, iar prin filete parasimpatice declanşează secreţia delacrimişi parţial de salivă;

- 2. Nervul glosofaringian este motor pentru o parte din muşchii vălului palatin, a faringelui,şi a limbii; este senzitiv pentru faringe, asigurând simţul gustului în 1/3 posterioară a limbiiiar prin filete parasimpatice secreţia glandei paratiroide;

- 3. Nervul vag (pneumogastric) se distribuie la nivelul faringelui, laringelui, traheei,esofagului, inimă, plămân, ficatşi o mare parte a tubului digestiv; areşi fibre parasimpatice.

- 4. Nervul trigemen are 3 ramuri: oftalmic, maxilar superior, maxilar inferior (mandibular);inervează muşchii masticaţiei, asigură sensibilitatea feţei, dinţilor, parţial a limbii, precumşia mucoaselor sinusale, nazale, bucale. El conţine filete vegetative secretorii pentru glandelemucoasei nazaleşi a glandelor palatine.

3OPTOFAGPSH – e formula mnemotehnică de reţinere a denumirii nervilor cranieni.- olfactiv- optic- oculomotor comun- patetic (trohlear)- trigemen



- oculomotor extern (abducens)- facial- acusticovestibular- glosofaringian- pneumogastric(vag)- spinal- hipoglos

Distribu ţ ia celui mai lung nerv cranian – vagul sau pneumogastricul Fig. 72 (dup ă Trevor Weston)



XXXIV. „Asist ă m azi la dezagregarea

limbajului de exprimare, la asaltul antipoeziei, antiliteraturii, antimuzicii; numai con ş tien ţ i de aceasta, ne vom putea ap ă ra de consecin ţ e”

ORGANELE DE SIM Ţ PIELEA

Pielea sau tegumentul este un organ activşi elastic, rezistent la umiditateşi căldură, unstrat protector faţă de factorii agresivi exteriori. Mai mult decât atât pielea separă mediul internal organismului de mediul extern. Datorită vascularizaţiei sale foarte abundentă, pieleafavorizează prin jocul între vasoconstricţie şi vasodilataţie, păstrarea sau pierderea de căldură.Pielea se compune din două straturi: epidermulşi dermul; ambele conţin terminaţii nervoase caretransmit stimuli tactili de durere, presiune, receşi cald. Glandele sebacee lubrefiază pielea şipărul iar glandele sudoripare intervin în termoreglare. Celulele producătoare de pigment –melanocitele, pot produce aluniţe şi pistrui.

În trei – patru săptămâni, celulele stratului profund se dividşi migrează spre suprafaţă şise vor descuama. Ondulaţiile dermului spre epiderm determină crestele papilare, mai bineexprimate la vârful degetelor sub forma amprentelor digitale cu rol în medicina judiciară. Înpapilele dermice vin vaseşi nervi, firele de păr şi glandele sudoripare penetrând epidermul.

Părul şi unghiile sunt două forme particulare de cheratină. Unghia este produsă decelulele vii din piele situate în jurul rădăcinii unghiei dar corpul unghiei este o structură moartă.Unghia este sensibilă la atingere datorită ţesutului subiacent cu multiple terminaţii nervoase. Labaza unghiei, acoperită parţial de piele, se află lunula în zona matricei ungheale prin care unghiacreşte. Părul este produs de foliculii piloşi. Există două categorii de păr: pe suprafaţa corpului,exceptând palmeleşi tălpile este un păr fin. La nivelul capului, sprâncenelor, bărbii şi zonelorgenitale, părul este mai grosşi pigmentat. Adultul are aproximativ 120.000 fire de păr pe cap;viteza de creştere a firului de păr de pe scalp este de 1,25 cm pe lună.

Culoarea pielii se datorează pigmentului negru denumit melanină, prezentă şi-n păr şi-niris. Melonocitele, celulele producătoare de melanină, sunt mai mari la rasa negră şi produc maimultă melanină, protector eficient contra radiaţiei solareşi respectiv a arsurilor solare. Culoareapielii mai depindeşi de starea circulaţiei sângeluişi a vaselor capilare. În situaţii de frică, prinvasoconstricţie, pielea devine palidă; la felşi-n anemii prin reducerea cantităţii de hemoglobină din globulele roşii.

La mânie, fluxul sanguin cutanat creşte şi pielea devin roşie iar în unele bolicardiovasculare prin încetinirea circulaţiei, pielea este cianotică, albăstruie. Pielea are decimultiple roluri înafară de acela de protecţie. Ea este sediul unei multitudini de celule cu rol înimunitate.Mastocitul pielii secretă substanţe heprinoide cu rol în reducerea grăsimilor sângelui;masajul pieliişi băile de acid carbonic degranulează aceste celule, crescând cantitatea deheparină circulantă; efortul fizic are aceeaşi acţiune.

Pielea intervine în termoreglareşi în receptarea stimulilor externi prin microcorpusculiispecifici: receptorii pentru rece (Krause); receptorii pentru presiune (Paccinii); receptoriiMeissner pentru senzaţiile tactile; corpusculii Ruffini, pentru caldşi receptorii pentru durere.Prin această miriadă a receptorilor, pielea este o vastă zonă reflexogenă de care vomţine cont îniniţierea exerciţiului fizic care pretinde un mediu ambiant adecvat de confort termic pentru a seevita reacţii nefavorabile: cianoza pielii sau aşa numita „piele de găină” fiind doar una dinexpresiile mediului fizic neadecvat, prin frig; este importantă şi umiditatea sau uscăciunea caşiinsolaţia, altitudinea, viteza vântului pentru condiţionarea randamentului optim al efortului fizic.



Analizorul gustativ

Simţul gustului are rolul de a informa asupra calităţii alimentelor introduse în gură darintervineşi în declanşarea secreţiei reflex necondiţionate a glandelor digestive.

Receptorii analizatorului gustativ se găsesc în mugurii gustativi, formaţiuni ovoidalesituate în pereţii papilelor fungiformeşi a celor circumvalate de pe limbă. Papilele fungiformesunt prezente în număr mare spre vârful limbii iar cele circumvalate sunt dispuse spre baza

limbii.Mugurele gustativ are celule receptoareşi cili care vin în contact cu substanţele sapidedizolvate în salivă.

Fibrele nervoase din cele 2/3 anterioare ale limbii intră într-o ramură a facialului, celedin 1/3 posterioară a limbii în glosofaringian iar fibrele de la ceilalţi muguri digestivi, intră încomponenţa nervului vag (pneumogastric). Cele trei categorii de fibre fac sinapsă în bulb, undese află cel de-al doilea neuronşi de aici se ajunge în talamus unde fac sinapsă cu cel de-al treileaneuron care are proiecţie corticală în apropierea sensibilităţii cutanate a feţei.


Omul percepe patru gusturi fundamentale: acru, amar, dulceşi sărat, gustul variat aldiferitelor alimente rezultând din combinaţii complexe ale acestora asociate cu senzaţii olfactiveşi cu alte senzaţii bucofaringiene (tact, temperatură ş.a).



Mirosul ne ajută să deosebim multe gusturi diferite; gustul ciocolatei, portocalelor, alcepei, fripturiiş.a.

Simţul mirosuluişi cel al gustului se complementează.Gustul amar e perceput pe faţa dorsală a limbii, cel acru pe marginile limbii, cel dulce la

vârf iar cel sărat în partea anterioară a feţei dorsale a limbii. Vălul palatin percepe gusturile amarşi acid şi mai puţin gustul sărat şi dulce; faringeleşi epiglota percep toate gusturilefundamentale. Simţul gustului prezintă o mare adaptabilitate, senzaţia gustativă dispărând chiar

dacă stimulul persistă. Analizorul olfactiv

Olfacţia (simţul mirosului) este slab dezvoltată la om comparativ cu animalele (unele) lacare acest simţ este de 40 de orimai dezvoltat.Rolul olfacţieiconstă în a depistaprezenţa în aer aunor substanţe

mirositoare,eventual nociveşi, împreună cusimţul gustului, dea participa laaprecierea calităţiialimentelor şi la

declanşareasecreţiilor

digestive. Olfacţiaeste un simţ chimic, la fel caşigustul, depinzândde acţiunea directă a moleculelor

substanţelorodorante asupraunor receptorispecializaţi.

Receptoriiolfactivi se găsesc într-o zonă specială amucoasei nazale,situată în regiuneacornetului nazalsuperiorşi a lamei

Fig. 74 (dup ă Trevor Weston) ciuruite a

etmoidului (plafonul foselor nazale) care la om are o suprafaţă de 2-3 cmp.Mucoasa olfactivă este alcătuită din celule receptoareşi celule de susţinere, de natură

epitelială. Celulele olfactive sunt neuroni bipolari, fusiformi (protoneuronul analizatorului).Dendritele sunt scurteşi se termină cu o umflătură denumită buton olfactiv, având 10-20 cili



olfactivi (pentru fiecare neuron) ceea ce măreşte suprafaţa de contact cu substanţele odorante, iaraxonii situaţi la polul bazal al celulei formează nervii olfactivi ce străbat lamina criblată (lamaciuruită) a etmoidului, pătrund în lobul olfactiv unde fac sinapsă cu cel de-al doilea neuron al căiiolfactive.

Axonii celui de-al doilea neuron alcătuiesc tractusurile olfactive care ajung la ariacorticală olfactivă. Zona olfactivă a mucoasei nazale nu este situată pe calea directă a curentuluide aerşi de aceea substanţele odorante ajung la nivelul zonei receptoare prin difuziune sau prin

virtejuri de aer sau prin curenţi de convenţie (adulmecat). Omul poate diferenţia între 2000şi4000 mirosuri diferite. Mecanismul discriminării olfactive nu este cunoscut dar esteştiut că nu sedatorează unor receptori specifici.

Analizorul auditiv

Produse prin condensării şi rarefierii ale aerului, undele sonore au trei proprietăţifundamentale: intensitatea, înălţimeaşi timbrul. Frecvenţa sunetelor percepute de urechea umană este cuprinsă între 20şi 20000 cicli/s, iar sensibilitatea auditivă maximă este între 1000şi 3000c/s.

La unele animale analizatorul auditiv deţine anumite roluri, esenţiale, legate de orientarea în spaţiu, depistarea surselor de hrană şi a pericolelor; la om serveşte la perceperea vorbirii carestă la baza relaţiilor interumane.



ERROR: stackunderflowOFFENDING COMMAND: ~

STACK:

anatomie aparate, sisteme

Documents