“the book thieves”. romanian clerics accused of … 04 06.pdf · reuni mai multe texte pe...

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: History and Cultural Mentalities

75

“THE BOOK THIEVES”. ROMANIAN CLERICS ACCUSED OF PLAGIARISM AT THE BEGINNING OF THE 20TH CENTURY

Corina Teodor, Assoc. Prof., PhD, “Petru Maior” University of Tîrgu Mureș

Abstract: Studiul pornește de la moștenirea generației iluministe, când s-a pus pentru prima

dată problema dreptului de autor și implicit a plagiatului. La aceasta s-a mai adăugat spiritul

critic al veacului al XIX-lea, care a făcut ca să asistăm la scara întregii Europe la acuzații de

plagiat și implicit, judecarea în instanță a câtorva dintre ele. După aceste considerații

generale, am urmărit ce s-a întâmplat în domeniul istoriografiei ecleziastice din România,

analizând câteva acuzații celebre de plagiat, care i-au avut în atenție pe Augustin Hamsea și

Roman Ciorogariu.

Keywords: plagiat, istoriografie ecleziastică, procese, drept de autor, adevărul istoric.

Mecanismele scriiturii reprezintă prilej de interogații și de decantări multiple, ce nu

și-au epuizat substanța de veacuri, încă din antichitate și până în prezent. Nu este vorba doar

de substanța scriiturii, de acordul dintre conținut și dezideratele cititorilor, ci și de sursele de

inspirație, care fie că este vorba de texte literare, în care imaginația guvernează spiritele,

fiindcă că este vorba de texte științifice, în care rațiunea pare a fi liantul întregii construcții,

trebuie să treacă proba autenticității și a originalității. Dar fiindcă nu întotdeauna această

probă a fost trecută de autori cu bine, apariția suspiciunilor de plagiat s-a asociat inerent.

Problema originalității și a plagiatului pare a declanșa și astăzi prilej de neașteptate

nevralgii în decorul aspiranților la o carieră universitară ori al celor ce se pregătesc de

dobândirea râvnitului titlu de doctor în științe. În esență însă este o chestiune, ca atâtea altele,

ale cărei rădăcini sunt în antichitatea clasică, doar că prin trecerea timpului esența s-a

metamorfozat. Tocmai din acest motiv, înainte de a propune spre analiză două cazuri celebre

de plagiat din elita ecleziastică, ce au stârnit la vremea lor comentarii acide în presă, încep


76

prin a ilustra maniera în care era perceput plagiatorul în durata lungă a istoriei, în drumul

sinuos din antichitate până în modernitate.

De câțiva ani istoricii și filologii occidentali au făcut incursiuni în trecutul semantic,

pentru a înțelege prezentul; astfel, i-au conferit termenului de plagiat o rădăcină greacă

(plagios), cu înțelesul de viclean, deși altă ipoteză fusese cea a rădăcinii sale latine, din

latinescul plaga (lovitură). O lege faimoasă la Roma, Fabia de plagiariis, care are termenul în

componența titulaturii ei, îi viza pe cei care printr-un șiretlic (plagios), furau oameni liberi sau

sclavi, dar nu-i avea în atenție pe hoții de cuvinte. Poetul roman Martial a fost primul care a

folosit cuvântul plagiarius în sens metaforic, în momentul în care a incriminat furtul

propriilor sale versuri de un oarecare Fidentius, cel ce avea prostul obicei de a le declama sub

nume propriu1. Episodul îi oferă lui Martial prilejul de a alătura termenului de plagiator, până

atunci atribuit celui care fura sclavii altuia ori vindea ca și sclav o persoană liberă, și un al

doilea sens, care va face carieră în modernitate. Dar să nu uităm că în antichitate, în condițiile

în care nu exista dreptul de autor și de proprietate literară și când chiar era încurajată imitația

autorilor consacrați, problema plagiatului trebuie înțeleasă în acel climat și nu prin optica

celui din modernitate. Mai degrabă acest imitatio pare a fi cheia înțelesului corect al

plagiatului în antichitate.

O altă întâmplare îl are ca protagonist pe unul din celebrii bibliotecari ai Alexandriei,

Aristofan din Bizanț, care, așa cum relata Vitruvius, a făcut parte din juriul unui concurs

poetic din Alexandria. La finele concursului a fost singurul care s-a pronunțat împotriva

deciziei luate de ceilalți jurați, susținând că adevăratul câștigător era cel pe care restul l-a

apreciat cel mai puțin. Aristofan a susținut că acela era poet cu adevărat, ceilalți doar au

recitat poezii care nu le aparțineau, ca atare reclama necesitatea ca juriul să aprecieze operele,

nu furturile. În fața reticențelor celor din jur și-a argumentat opțiunea, scoțând dintr-un dulap

numeroase volume de poezii care au fost comparate cu cele ce tocmai se citiseră, forțându-i

astfel pe plagiatori să-și recunoască furtul. Momentul, aproape legendar, este cel care i-ar fi

1 Hélène Maurel-Indart, Plagiat et création littéraire,pe http://leplagiat.net/?page_id=12.

http://leplagiat.net/?page_id=12


77

adus lui Aristofan nu doar gloria momentului, ci și responsabilitatea de bibliotecar al celei mai

faimoase biblioteci din vremea aceea2.

Evul mediu nu a fost un timp al originalității livrești, atâta vreme cât a funcționat un

canon și câtă vreme călugării scriau sub autoritatea magiștrilor, pe care îi admirau și pe care

încercau să-i imite. A fost totodată vremea compilatorilor, care însă nu erau priviți critic, ci

dimpotrivă admirativ, fiind în opinia lui Bonaventura, cei care selecționează și asamblează

cuvinte ce nu le aparțin3. Renașterea a adus, în contextul redescoperirii autorilor antici, o

prețuire specială pentru autorii antici, dovedită prin felul în care se reeditează pentru prima

dată critic operele lor, dar mai ales prin felul în care devin modele de referință ale textelor

umaniste. Pe de altă parte, statutul autorului s-a metamorfozat, în contextul apariției tiparului,

care a deposedat autorul de partea materială a cărții, transferată în profitul editorului și a

grăbit, paradoxal de mult pentru epoca aceea, reproducerea identică a textelor4. La fel s-a

întâmplat și cu traducătorii, care adesea își asumau opera autorului tradus; bunăoară, poetul și

dramaturgul englez Samuel Daniel, care în anul 1585 tradusese din italiană în engleză una din

lucrările lui Paolo Giovio, apărea ca autorul cărții, nu ca un simplu traducător, iar prefața

anonimă evidenția efortul traducătorului de a fi scos din umbră lucrarea5.

Dar compilatorii au rămas încă și în zorii modernității cei care aveau meritul de a

reuni mai multe texte pe diverse probleme, de exemplu istorii, concilii, poezii etc., până când

treptat, intelectualii, cu ajutorul juriștilor, se vor delimita de aceste vechi practici, ce intrau

sub incidența moralei, tocmai fiindcă cineva pe nedrept își atribuia o glorie ce ar trebui să-i fie

străină6. Totuși, există câteva momente ce anunță spiritul unor vremuri noi, precum acuzațiile

de plagiat la adresa lui Corneille sau a Madamei de Lafayette7 ori întrebări latente, ce vor

zgudui spiritele abia în secolul următor, relative la contribuția originală pe care un autor o

aduce într-un text tributar unei opere din antichitate.

Veacul al XVIII-lea a adus în Occident două perspective diferite asupra drepturilor

de autor și asupra proprietății literare: cea franceză, ce privilegia autorul și cea engleză,cu

2 Gabriella Aragione, La transmission du savoir entre <tradition> et <plagiat> dans l'Antiquité classique et chrétienne, în

Etudes de lettres, 2010, nr. 1-2, p. 137. 3 Pierre Chastang, Conclusions, în Hypothèses, 2010, vol. 13, nr. 1, p. 91-92. 4 Ibidem, p. 88. 5 Hélène Maurel-Indart, Le plagiat littéraire: une contradiction en soi?, în L'information littéraire, 2008, vol. 60, nr. 3, p. 56. 6 Pierre Chastang, op. cit., p. 92. 7 Hélène Maurel-Indart, Le plagiat littéraire: une contradiction en soi?, în L'information littéraire, 2008, vol. 60, nr. 3, p. 56.


78

sistemul copyrightului, ce privilegia publicul, urmând logica pieții. Pentru prima dată

noțiunea de „proprietate intelectuală” a apărut în anul 1725, în memoriul înaintat în numele

librarilor parizieni de Louis d'Hericourt, conform căruia această nouă formă a proprietății se

transmitea de autor librarului, integral, cu toate atributele, inclusiv cele legate de reeditare.

Memoriul a fost aprobat de Consiliul Regal, însă Revoluția franceză a adus modificări

însemnate. Pe fondul suprimării privilegiilor autorii au reclamat în anul 1790, prin petiții

repetate, dreptul de a solicita de la caz la caz, directorilor de teatre, un onorariu pentru opera

lor ce era pusă în scenă. Ulterior, decretul din 1793 consacra dreptul exclusiv al autorului

asupra operelor sale pe o durată de 10 ani și pedepse în caz de încălcare a acestei prevederi8.

Astfel, textele au intrat și ele sub incidența dreptului de proprietate, iar transformarea cărții în

produs comercial, de serie, a impus o serie de reglementări juridice și contractuale, inclusiv

apariția depozitului legal.

Intrată în limbile moderne în noul context intelectual și juridic al veacului al XVIII-

lea, noțiunea de plagiat va fi inițial apanajul limbii franceze, de unde va fi preluată și de alte

limbi europene, încetățenindu-se până astăzi ca o practică frauduloasă a scrisului9. Așa că,

sub semnul Luminilor, pe măsură ce se s-a întărit afinitatea autorului cu propria operă și s-au

definit cu claritate atributele originalității au fost puși la stâlpul infamiei plagiatorii10.

Vremurile noi, în care originalitatea a devenit un crez intelectual dominant, au fost și cele în

care s-a rupt tradiția imitării anticilor, pe măsură ce geniul nu plătea un tribut cultural

predecesorilor, ci dorea să se lase ancorat în inspirația personală și în căutarea perseverentă a

originalității11.

Conceptualizarea noțiunii de plagiat este produsul filosofiei modernității, iar meritul

celebrului Immanuel Kant a fost acela de a fi reflectat asupra semnificației autorului și asupra

relației dintre autor și public. Într-un text celebru, publicat la Paris în anul 1795 (Qu'est-ce-

qu'un livre?), filosoful german a meditat pe marginea diferenței între obiectul material, adică

o carte, ce poate deveni proprietatea privată a oricui, și conținutul spiritual, ideile cuprinse în

8 Antoine Compagnon, La propriété intellectuelle, în Idem, Théorie de la littérature: qu'est-ce qu'un auteur?, curs ținut la

Université de Paris IV, Sorbonne, pe www.fabula.org. 9 Gabriella Aragione, op.cit., p. 117. 10 Fréderic Charbonneau, La mémoire des autres. Historiens et plagiaires d'Ancien Régime, în Tangence, nr. 74, 2004, p. 59. 11 Ibidem, p. 60.


79

ea, ce rămân expresia gândirii și a originalității autorului și care nu pot fi vândute sau

înstrăinate12.

În lumea românească, școala critică de la cumpăna veacurilor XIX-XX a venit cu

interogații noi, inclusiv cu cele legate de originalitatea textelor și adiacent, de perspectiva

unor neașteptate procese pe tema acuzațiilor de plagiat. Între acestea, atenția noastră se va

opri în acest studiu doar asupra a două cazuri, ce i-au avut ca protagoniști pe doi reprezentanți

ai istoriografiei ecleziastice, de rezonanță ortodoxă, Augustin Hamsea și Roman Ciorogariu.

Nu putem omite nici faptul că acuzațiile ce li s-au adus puteau fi și expresia animozităților

confesionale din acea vreme, un timp aprins al polemicilor dintre ortodocși și greco-catolici.

Cu o carte de vizită destul de convingătoare, arhimandritul Augustin Hamsea făcuse

studii teologice la Sibiu (1869-1872), iar apoi studii juridice la Sibiu și Budapesta. Cu o

carieră didactică îndelungată, începută la Institutul Teologic-Pedagogic din Arad în anul 1875,

ajunsese director al aceleiași instituții între anii 1887-190113. În această perioadă de final a

carierei sale survin acuzațiile ce i se aduc într-un serial din Tribuna poporului de la Arad,

conform cărora în loc să scrie un manual de istorie bisericească (apărut cu titlul Prelegerile

din istoria bisericească universală, 1895, după ce anterior fusese publicat în mai multe

numere din Biserica și școala, între 1894-1895), după o lungă practică la catedră, a preferat să

preia pagini întinse dintr-un manuscris german de istoria bisericii, ce îi aparținuse lui Eusebiu

Popovici. Ironia gazetarului vizavi de metoda profesorului este evidentă: „hodorogitele

șterpelituri, cât cioplite, cât pilite și nici bine oblite, fără nici o indicație la public în Biserica

și școala, că-s redactor și tot eu, în calitate de profesor, le reproduc în coale. Și iată-mă-s în

ciuda voastră, redactor, profesor, autor! Și ce dulce e a râde în barbă (mai ales de-i lungă cât

un fuior) când succede, fie și pe un moment, a purta aureola de literat, mai ales că – zău –

după carieră de un pătrar de veac la catedră, s-ar și aștepta. Și de ce să nu tămâiezi și pe dracul

când nu ști că al cui vei fi, de ce să nu mă plătesc de acea opinie publică? A face însă în acest

12 Gilbert Larochelle, De Kant à Foucault: que reste-t-il du droit d'auteur?, în L'Homme et la societé, 1998, vol. 130, nr. 4, p.

40-41. 13 Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a III-a revăzută și adăugită, Sibiu, Editura Andreiană, 2014, p. 284-

285.


80

chip literatură este egal cu a săvârși un jaf literar; atari redactori și autori rămân ceea ce sunt:

literatori de contrabandă”14.

Și pentru ca acuzația de plagiat să fie clară, în comentariile din celelalte numere ale

publicației Tribuna poporului, deconspiratorul a pus în paralel fragmente din lucrarea

distinsului profesor Popovici cu fragmente din manualul lui Augustin Hamsea15. La finalul

acestui serios rechizitoriu nu lipsesc valențele morale ale demonstrației făcute, tocmai cu

rostul de a sublinia inutilitatea unei astfel de lucrări, lipsită de o totală originalitate, în

condițiile în care învățământul ortodox nu ducea lipsă de manuale de studiu, precum cele

editate la Sibiu și Caransebeș. Decizia lui Augustin Hamsea de a mai adăuga un manual, total

vulnerabil însă, era din nefericire și produsul mercantilismului și al aroganței nesăbuite: „fără

îndoială însă că în caz contrar, pe lângă literator de contrabandă, Prea Cuv. Sa A. Hamsea

rămâne un gheșeftar cu truda altuia. Sac și cenușă pe cap, Cuvioase! Păcatele trebuiesc

espiate. Și să nu uiți: cea mai demnă reabilitare a greșitului, dacă o cearcă, este îndreptarea

lui. În cazul Cuvioșiei Tale, singura reabilitare și adevărată va fi: să ne arăți că ești capabil de

muncă serioasă”16.

La câteva luni după această acuzație publică Augustin Hamsea și-a găsit un apărător,

în persoana lui G. Proca, fost profesor la Seminarul Teologic din Arad și protopop la

Miercurea, care ar fi adus ca mărturie o scrisoare ce purta semnătura lui Eusebiu Popovici,

care accepta tacit admirația ce i-o declarase de Hamsea în introducerea manualului cu bucluc.

Însă această reverență acceptată nu era deloc o dovadă a nevinovăției lui Augustin Hamsea în

problema plagiatului. În plus, apărătorul ivit peste noapte nu era un personaj întâmplător, ci

tocmai nepotul arhimandritului ortodox, iar această înrudire a fost un nou prilej de critici și

ironii la adresa sa: „de ce apără domnul Proca pe P.C. Sa arhimandritul Hamsea? Pentru că-i e

nepoțel; pentru un trecut comun; și pentru că însuși a furnizat manualul după care și-a

„compus” dl. Hamsea, „Prelegerile din istoria bisericească universală”. Vor domnii Proca și

Hamsea mai mult? Adlibitum!”17.

14 Plagiatură-gheșeft, în Tribuna poporului, Arad, an VI, nr. 38, 26 februarie/11 martie 1902, p. 2. 15 Ibidem, în Tribuna poporului, Arad, an VI, nr. 39, 27 februarie/12 martie 1902, p. 2. 16 Ibidem, în Tribuna poporului, Arad, an VI, nr. 43, 5/18 martie 1902, p. 2-3. 17 Minorum gentium, în Tribuna poporului, Arad, an VI, nr. 89, 14/27 mai 1902, p. 3.


81

Celălalt personaj ce va cădea sub incidența acelorași acuzații de plagiat, Roman

Ciorogariu, a avut un cursus honorum și mai impresionant, dar până la un punct asemănător

cu al predecesorului. Și el parte a ceea ce numim azi elită intelectuală și ecleziastică, făcuse

studii de teologie la Arad (1874-1879), urmate de o specializare în pedagogie și psihologie la

Universitatea din Leipzig, apoi de teologie și filosofie la Universitatea din Bonn (1877-1879).

Atașat și el de o carieră ecleziastică, ca profesor la Institutul teologic din Arad, cu întreruperi,

între anii 1881-1917, i-a urmat lui Augustin Hamsea în postul de director (1901-1917). După

ce anii războiului i-a petrecut ca vicar eparhial la Oradea (1917-1920), a fost ales episcop de

Oradea, unde va păstori din 1921 până la moarte, în 193618.

În momentul lansării acuzațiilor de plagiat la adresa sa, primise de curând

responsabilitatea funcției directoriale. De astă dată însă acuzația a fost se pare formulată în

contextul alegerii ca episcop a lui Iosif Goldiș, prilej de a arunca săgeți otrăvitoare și asupra

anturajului său. Învinuirea de plagiat la adresa lui Roman Ciorogariu a fost lansată de un

personaj cunoscut în epocă prin astfel de proceduri, Emanuil Măglaș, care a apelat la o gazetă

destul de obscură, Controla din Timișoara, al cărui redactor era. Astfel, într-un articol intitulat

Plagiatorii din Ardeal, din 26 ianuarie 1902, ar fi folosit mai multe „expresiuni infamante” la

adresa proaspătului director, obiectul plagiatului fiind un referat susținut de acesta în

congresul bisericesc de la Sibiu, „șterpelind” o lucrare a secretarului mitropolitan, Leontin

Simonescu. Însă finalul acestei acuzații a luat o cu totul altă turnură, Roman Ciorogariu

apelând la calea judecătorească, astfel că în urma unui obositor proces, desfășurat în mai

multe reprize, Emanuil Măglaș a fost declarat vinovat de calomnie și de vătămare de onoare,

fiind pedepsit cu zile de temniță și cu o amendă de 100 de coroane19.

Cele două cazuri comentate sunt extrase dintr-un dosar mult mai bogat, în care

regăsim și alte nume sonore din cultura românească. Ele ne demontrează rolul complex al

presei, atât în difuzarea rapidă a unor astfel de învinuiri ce puteau afecta imaginea publică a

persoanei, cât și în acela de a insera reacțiile prompte ale acuzatorilor și acuzaților, alături de

o gamă variată de dezvinovățiri, ce au culminat cu apelul la justiție.

18 Mircea Păcurariu, op.cit., p. 141-142. 19 Afacerea judecătorească a părintelui Ciorogariu contra lui Măglaș, în Tribuna, Arad, an VIII, nr. 94, 16/29 mai 1904, p. 7.


82

Dincolo de aceste secvențe dintr-o posibilă istorie a plagiatului românesc, problema

rămâne una complexă, care trebuie judecată în contextul cultural în care a fost semnalată. De

aici și precauția ca noțiunile care intră în acest proces de decantare a originalului de copie

(imitație, plagiat, colaj, intertextualitate) să fie percepute în relație strânsă cu contextul

cultural al epocii. Drumul lung al inserării acestei problematici în agora științifică nu poate fi

eludat, la fel ca și imaginile antitetice din contemporaneitate20, pe de o parte căutarea cu

insistență a unor metode practice și facile de depistare a plagiatelor, iar pe de altă parte,

nonșalanța cu care cei incriminați se ascund în spatele unor negări derizorii.

BIBLIOGRAPHY:

1. Aragione, Gabriella, La transmission du savoir entre <tradition> et <plagiat> dans l'Antiquité

classique et chrétienne, în Etudes de lettres, 2010, nr. 1-2, p. 117-138.

2. Charbonneau, Fréderic, La mémoire des autres. Historiens et plagiaires d'Ancien Régime, în

Tangence, nr. 74, 2004, p. 59-69.

3. Chartier, Roger, Au bord de la falaise: l'histoire entre certitude et l'inquiétude, Paris, Albin

Michel, 1998.

4. Chastang, Pierre, Conclusions, în Hypothèses, 2010, vol. 13, nr. 1, p. 91-92.

5. Compagnon, Antoine, La propriété intellectuelle, în Idem, Théorie de la littérature: qu'est-ce

qu'un auteur?, curs ținut la Université de Paris IV, Sorbonne, pe www.fabula.org.

6. Larochelle, Gilbert, De Kant à Foucault: que reste-t-il du droit d'auteur?, în L'Homme et la

societé, 1998, vol. 130, nr. 4, p. 39-50.

7. Maurel-Indart, Hélène, Le plagiat littéraire: une contradiction en soi?, în L'information littéraire,

2008, vol. 60, nr. 3, p. 55-61.

8. Maurel-Indart, Hélène, Plagiat et création littéraire,pe http://leplagiat.net/?page_id=12.

9. Minorum gentium, în Tribuna poporului, Arad, an VI, nr. 89, 14/27 mai 1902, p. 3.

10. Păcurariu, Mircea, Dicționarul teologilor români, ediția a III-a revăzută și adăugită, Sibiu,

Editura Andreiană, 2014.

11. Piron, Florence, Penser le plagiat à la lumière du cadre normatif du régime contemporain des

savoirs scientifiques, în Questions de communication, 2015 (27), p. 217-231.

12. Plagiatură-gheșeft, în Tribuna poporului, Arad, an VI, nr. 38, 26 februarie/11 martie 1902, p. 2;

nr. 39, 27 februarie/12 martie 1902, p. 2; nr. 40, 28 februarie/13 martie 1902, p. 2; nr. 43, 5/18

martie 1902, p. 2-3.

13. Sangsue, Daniel, Les vampires littéraires, în Littérature, 1989, vol. 75, nr. 3, p. 92-111.

20 Florence Piron, Penser le plagiat à la lumière du cadre normatif du régime contemporain des savoirs scientifiques, în

Questions de communication, 2015 (27), p. 229-230; Daniel Sangsue, Les vampires littéraires, în Littérature, 1989, vol. 75,

nr. 3, p. 92-111.

http://www.fabula.org/

http://leplagiat.net/?page_id=12

“the book thieves”. romanian clerics accused of … 04 06.pdf · reuni mai multe texte pe...

Documents