AA uu tt ee nn tt ii ccRRRReeeevvvv iiii ssss ttttaaaa ddddeeee ffffoooo llll cccc lllloooorrrr aaaa GGGGrrrruuuuppppuuuulllluuuuiiii {{{{ccccoooollllaaaarrrr ddddeeee CCCCoooonnnnssss tttt rrrruuuucccc]]]] iiii iiii --MMMMoooonnnnttttaaaa jjjj ““““MMMMiiiihhhhaaaaiiii BBBBrrrraaaavvvvuuuu”””” ,,,, nnnnrrrr .... 2222////2222000000007777

LLLL iiii tttteeeerrrraaaattttuuuurrrraaaa ccccuuuullll tttt `̀̀̀ [[[[ iiii ffffoooollllcccc lllloooorrrruuuullll

2

Autentic, nr 2/2007

Grupul {colar de Construc]ii-Montaj“Mihai Bravu” – Bucure[ti

Director: Elena StoeneteDirector adj.: {tefania R`dan

Director adj.: Iuliana-Maria Daia

Colectivul redac]ional:Profesor coordonator: Carmen Iosif

Redactori:Ioana Brobonea, cls. a XII-a D

Gabriela Toma, cls. a X-a AElena Olteanu, cls. a X-a A

3

Literatura populară sau folclorul literarconstituie o primă formă de organizare şi decomunicare prin cuvânt a ideii, reflectând spiri-tualitatea unui popor, capacitatea lui creatoare.Miturile şi reprezentările mitologice întâlnitefrecvent în balade şi basme sau legende atestăvechimea culturii noastre spirituale. DimitrieCantemir, premergător al studiului folcloristic,atrăgea atenţia încă din secolul al XVII-lea în“Descriptio Moldaviae” asupra poeziei ritualede fertilizare, asupra blestemelor, descânte-celor, colindelor care trimit cu gândul la cred-inţa în zei, coborâtori “din idolii cei vechi aidacilor”. Simbioza daco-romană a constituit obogată zestre spirituală cu rădăcini adânci înantichitate. Ca formă a conştiinţei sociale, liter-atura populară a suplinit istoria înainte deapariţia primilor cronicari în secolul al XV-lea.

Cei care au descoperit şi au valorificat fol-clorul au fost scriitorii paşoptişti. În primajumătate a secolului al XIX-lea au apărut celedintâi culegeri de folclor datorate lui TimoteiCipariu, N. Pauletti, I. Rusu ş.a. În 1838, “Foaialiterară” din Braşov condusă de George Bariţiurecomanda “a însămna şi a aduna din gură şidin conversaţia cu poporul nostru feliurimi deobiceiuri vechi, povestiri, proverburi”. Dupăsolicitările şi recomandările lui Mihail

Kogălniceanu în “Introducţie la Dacia literară”încep să apară primele culegeri de folclor, întrecare cea mai importantă este cea a lui VasileAlecsandri, “Poezii populare ale românilor” din1852, în care sunt publicate capodoperele liter-aturii noastre populare “Mioriţa” şi MonastireaArgeşului”, alături de alte cântece bătrâneşti şicolinde.

Interesul pentru popor al generaţiei de la1848 se înscrie în mişcarea romantică ce semanifesta pe plan european, având însă puter-nice motivaţii interne, în contextul ideilor mili-tante de emancipare socială şi naţională, prinfundamentarea concepţiei democratice desprerolul poporului în făurirea istoriei şi a culturiinaţionale. Problemele principale asupra carorainsistă Vasile Alecsandri şi alţi reprezentanţi aigeneraţiei se referă la evaluarea poeziei popu-lare ca expresie a specificului naţional şi cadocument istoric. Nicolae Bălcescu afirma că,între izvoarele istoriei, poezia populară deţineprimul loc pentru că “cei dintâi istorici au fostpoeţi”, iar Alecu Russo considera datinile,poveştile, muzica şi poezia populară drept“arhivele popoarelor”.

Studiul folclorului are o mare importanţă şipentru studiul limbii. Secole de-a rândul liter-atura populară a ţinut locul literaturii culte,

Folclorul [i lliteratura ccult`

Relaţia dintre literatura cultă şi folclor a făcut obiectul anumeroase cercetări de-a lungul timpului, studiindu-sepunctele lor de contact, sensul evoluţiei şi interferenţei lor.

Prof. Carmen Iosif

contribuind la dezvoltarea capacităţii expresivea limbii române.

Primele culegeri de poezie populară, oricâtde puţin “ştiinţific” au fost alcătuite, au o val-oare incontestabilă, nu numai pentru că au con-tribuit la cunoaşterea şi estimarea acesteipoezii, ci mai ales pentru că au marcat, înepoca în care au apărut, o primă etapă înevoluţia interferenţelor dintre cultura oralătradiţională şi cultura modernă. Dealtfel, sepoate spune că literatura română modernă nicinu se poate concepe fără a o pune în raport cucea populară. Specificul acesteia din urmă esteparte integrantă a personalităţii literaturiiromâne, este acel “elan stilistic interior” decare vorbea Lucian Blaga.

În “Elogiul satului românesc” el afirma:“Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci osublimează, nu o măreşte în chip mecanic şivirtuos, ci o monumentalizează potrivit unor viiforme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice.Nu prin imitare cu orice preţ a creaţiilor popu-lare vom face saltul de atâtea ori încercat într-ocultură majoră. Apropiindu-se de cultura popu-

lară trebuie să ne însufleţim mai mult de elanulei stilistic interior, viu şi activ, decât deîntruchipări ca atare”.

De-a lungul timpului, scriitorii nu doar aupreluat elemente din creaţia populară, ci le-auasimilat artistic, sporindu-le semnificaţiile, înacest sens putându-se da nenumărate exemple.Numai dacă ne referim la ceea ce a devenitmitul zburătorului în creaţia lui MihaiEminescu şi ar fi suficient de edificator. IonHeliade Rădulescu a literaturizat un fond decredinţe şi superstiţii existent în folclorul româ-nesc, reuşind “să contopească într-un fondarmonios şi într-o formă estetică valabilă şiastăzi datini şi credinţe străvechi ale poporuluinostru cu sentimente permanente şi adâncomeneşti”, după cum afirma Ion Pillat caresocotea apariţia poemului lui HeliadeRădulescu un adevărat act de naştere al liriciimoderne române. Eminescu are o relaţie multmai profundă cu folclorul. Dacă în “Călin (filedin poveste)” se mai simte ceva din dorul erot-ic folcloric, în “Luceafărul” mitul zburătoruluieste sublimat în reacţiile contradictorii ale feteide împărat îndrăgostite de astrul ceresc.

Despre o astfel de relaţie de adâncime vor-bea Blaga, el însuşi dând un exemplu strălucitîn această direcţie, atât prin poezia cât şi princreaţia sa dramatică de inspiraţie mitico-filo-zofică. Drama sa “Meşterul Manole” valorificădin perspectiva esteticii expresioniste mituljertfei pentru creaţie exprimat de balada popu-lară “Monastirea Argeşului”.

La fel procedează şi Mihail Sadoveanu în“Baltagul”, preluând din “Mioriţa” motivul com-plotului şi dezvoltându-l într-un roman devenitcapodoperă, dar care este “mai curând parteanescrisă a Mioriţei”, după cum afirma criticulVladimir Streinu.

A menţiona fie şi numele doar al scriito-rilor în a căror creaţie se observă o relaţie culiteratura populară ar ocupa un spaţiu vast. Omică parte a acestora se va regăsi în articoleledin acest număr al revistei “Autentic” semnatede membrii cercului de folclor “Redescoperireatradiţiilor” şi nu numai.

4

Autentic, nr 2/2007

|n vvizit` lla MMuzeul}`ranului RRomân

Muzeul Ţăranului Român, înfiinţat la 5 feb-ruarie 1990, este continuatorul unor tradiţiimuzeale datând încă din anul 1875 când a fostconstituită, pe lângă Muzeul Naţional deAntichităţi, prima secţiune de artă textilă cu“lucrări făcute la ţară”, după cum propusesecriticul literar Titu Maiorescu. La 11 octombrie1906, ca urmare a strădaniilor numeroaselorpesonalităţi ale vremii, este înfiinţat un muzeuautonom al artei populare româneşti. În funcţiade director a fost numit Alexandru Tzigara-Samurcaş, un eminent istoric de artă datorită

căruia instituţia va dobândi un statut ştiinţific şicultural prestigios.

Ulterior, în anul 1912, pe locul fosteiMonetării şi al Palatului Mavrogheni, s-a puspiatra fundamentală a Muzeului de ArtăNaţională. În documentul de înfiinţare, semnatde Regele Carol I şi coborât la temelia edificiu-lui, s-a consemnat faptul că acest muzeul eranecesar “spre a cinsti arta strămoşească cu unadapost vrednic de însemnătatea sa”. Proiectulşi conduceerea lucrărilor au fost încredinţatearhitectului N. Ghica-Budeşti.

Pe data de 16 martie2007, membrii cercu-lui de folclor“Redescoperireatradiţiilor” din GrupulŞcolar de Construcţii-Montaj “MihaiBravu”, coordonaţi deprofe sorii CarmenIosif şi CristinaTomescu, au efectuato vizită la MuzeulŢăranului Româncare îşi serbează anulacesta un veac de laînfiinţare.

5

6

Autentic, nr 2/2007

Clădirea, ilustrare a stilului neoromânescinspirat din tradiţia brâncovenească, dispusă înforrma incintelor de tip monastic, a fost final-izată în anul 1941, luând înfăţişarea actualuluimonument de arhitectură care este sediulMuzeului Ţăranului Roman. Zidăria aparentădin cărămidă roşie, arcadele şi elementeletraforate, foişorul amintind de clopotniţelevechilor mănăstiri, conferă clădirii somptuozi-tatea unui adevărat palat al artei.

Piesele aflate în patrimoniul muzeului, înnumăr de aproape 90.000, constituie cea maibogată colecţie de artă populară din România.Acest autentic tezaur de interes naţional şiinternaţional este depozitat după riguroase cri-terii ştiinţifice. Raţiuni practice şi legi de con-servare au impus structurarea patrimoniului înurmatoarele colecţii:

ceramică (18.000 piese), port popular (20.000 piese), tesaturi pentru interior (10.000 obiecte),

lemn, mobilier, feronerie (8.000 obiecte), scoarte (2.500 piese), obiceiuri (8.000 exponate), mostre (5.000 obiecte), exponate religioase (3.000 piese, la care se

adauga si cele sase biserici din lemn conser-vate “in situ” sau prezentate in expunere),

ţări straine (4.000 exponate provenite dinschimburi internationale).

Sub îndrumarea directorului Horea Bernea,reprezentant de seamă al artelor plasticeromâneşti, în cadrul muzeului îşi desfăşoarăactivitatea specialişti etnografi constituind uncolectiv cu structură multisiciplinară.

Instituţia a primit, între altele, distincţia“Muzeul European al anului 1996”.

Autentică pagină a memoriei şi biografieinaţionale, muzeul a rânduit, ca într-o carte măr-turisitoare de neam, dovezile materiale şi spiri-tuale, vechi şi noi, ale acelui “fel de a fi” alromânului, rămas statornic din moşi-strămoşi.

7

Impresii...Atitudini...

Am auzit că Muzeul ŢăranuluiRomân deţine cea mai bogată colecţiede obiecte ţărăneşti din România şichiar m-a interesat să îl vizitez. Mi-auplăcut în mod deosebit icoanele pe sti-clă, veşmintele preoţeşti, vasele şiobiectele cu destinaţie liturgică,troiţele, biserica de lemn. Mi s-a părutinteresantă ideea de a aduna înaceeaşi încăpere costume naţionaledin diverse ţări, prilej de comparaţie şitotodată de conştientizare a identităţiinoastre naţionale.

Toma Gabriela – X A

Vizita la Muzeu m-a făcut să îmi daumai bine seama de felul cum au trăitbunicii şi străbunicii noştri, să cunosccultura poporului meu. În zilele noastrene înconjurăm de tot felul de obiecte noişi moderne, de la îmbrăcăminte la tele-foane sau mp3 playere şi am avut unsentiment ciudat printre atâtea lucrurivechi, de parcă toate lucrurile din zilelenoastre ar fi inutile. Cât de simplu şi defiresc se trăia pe vremuri!

Preda Adriana – X A

Vizitarea MuzeuluiŢăranului Român mi s-apărut o idee foarte bunăşi mi-a plăcut tot ce amvăzut. M-a impresionatcopacul cu cruci în faţacăruia am avut un senti-ment straniu, casaţărănească atât de simplăşi aranjată cu atâta bun-gust.

Coarnă Tatiana – X A

Deşi nu fac parte din cercul de folclor, am ţinutsă merg şi eu în vizită la Muzeu, fiind curioasă de aafla cum se trăia pe vremuri. Cred că oamenii dealtădată erau mai fericiţi decât cei de astăzi pentrucă îşi găseau împlinirea în ceea ce făceau. Ce senti-ment grozav trebuie să ai când scoţi pâinea aburinddin cuptor şi o împarţi cu familia, în loc să ocumperi de la magazin gata feliată!

Nichifor Alexandra – XI A

8

Autentic, nr 2/2007

Am reţinut de la Muzeu cartea cuvrăji, descântece şi zicători. Ea mi-aevocat o mentalitate arhaică în careoamenii credeau în superstiţii şi îşiconduceau viaţa în funcţie de ele.

Sandu Laura – X A

Pe mine m-au impresionat morilede apă şi de vânt prin dimensiunea loruriaşă. Cine vorbeşte de primitivitateaoamenilor de odinioară se înşală foartemult. Construcţia morilor sfidează priningeniozitatea lor orice inginerie con-temporană.

Dobre Milică – X A

La început n-am înţeles ce rost aveau încăperile de la subsol careînfăţişau portretele lui Stalin, Dej, Ceauşescu, biroul de lemn masivsculptat pe care comuniştii spărgeau nuci şi beau vin. Doamna profe-soară de română ne-a explicat că totul era o metaforă ce făcea aluzie laatitudinea dispreţuitoare a acestora faţă de valorile spirituale, autentice.Ne-a mai spus că şi noi avem cam aceeaşi atitudine atunci când ascultămmanele. Pe lângă multe altele şi aceste aspecte mi-au reţinut atenţia.

Olteanu Elena – X A

Costumele populare erau grozave! Atâtde simple şi de frumos croite erau! Doamnacustode mi-a zis că toate culorile erau natu-rale, obţinute din diverse plante. La fel eraupictate şi ouăle.

Filipoiu Ana – X A

Camera înfăţişând pe pereţi calen-darul anotimpurilor mi-a plăcut cel maimult. Viaţa avea în trecut alt ritm, iar tim-pul se măsura parcă altfel.

Oşca Valeria – X A

Cel mai mult mi-a plăcut casa ţărănească. Felul în care era aranjată esteca o felie de viaţă din acele vremuri. În locul sobei aceleia asemeni unuisanctuar ce întreţinea focul, astăzi avem aragaz şi cuptor cu microunde. Înloc de râşniţa de piatră avem roboţi de bucătărie. În loc de lampa cu gazexistă curent electric. Dar oare suntem astăzi mai fericiţi?

Stan Georgiana – X A

9

Roman cu o intrigă antropologică, după cumspunea George Călinescu, “Baltagul” este toto-dată o carte a unor mari probleme existenţiale:întoarcerea omului, prin moarte, la Fiinţa uni-versală, atotputernicia destinului, viaţa ca duratăintegrată marilor mişcări cosmice ilustrate printranhumanţă. Prin toate aceste idei, “Baltagul”se apropie de balada pastorală “Mioriţa”.

Motoul romanului: “Stăpâne, stăpâne, / Maichiama s-un câne...” i-a determinat pe mulţi

comentatori să-l considere drept o continuare abaladei pastorale, autorul păstrând “toată puri-tatea de timbru a baladei şi tot conturul ei astral(Perpessicius).

La antipod, se află opinia potrivit căreiaromanul lui Sadoveanu este “povestea lui Isis încăutarea trupului dezmembrat al lui Osiris”, afir-maţia aparţinându-I lui Alexandru Paleologucare considera romanul inspirat din miturileegiptene.

Asem`n`ri [i ddeosebiri îîntre

“Miori]a” [[i ““Baltagul”

Opera lui Mihail Sadoveanuse constituie ca un edificiuunitar şi monumental, oeternă reîntoarcere la tipar-ele străvechi.

Prodan Marius Clasa a X-a A

10

Autentic, nr 2/2007

La un prim nivel de lectură, acţiunea arputea fi structurată pe trei momente mari:aşteptarea, drumul, pedepsirea ucigaşilor şirezumată, la modul cel mai simplu, astfel:Nechifor Lipan - cioban din Măgura Tarcăului -pleacă la Dorna să cumpere nişte oi. Târziu,spre finele lui noiembrie, soţia sa Vitoria dăsemne de nelinişte, cu atât mai mult, cu cât arevise premonitorii şi alte semne. Se contureazaastfel, primele deosebiri dintre opera sadoveni-ană şi balada “Mioriţa”: acţiunea romanuluiîncepe în momentul în care se încheie balada(după moartea ciobanului moldovean).

Personajul feminin din baladă, “măicuţabătrână” este reprezentat de Vitoria Lipan.Comun este însă puternicul zbucium pe care îltrăiesc cele două personaje, Vitoria traversândiarna cu sentimentul tot mai acut al morţii luiNechifor. Femeia încearcă să afle răspunsul lamarea ei întrebare, apelând la preotul Dănilă orila baba Maranda, vrăjitoarea satului, dar fărăfolos. Pe măsură ce înţelege că lui Nechifor i-afost hărăzit să moară, Vitoria se hotăraşte să-icaute osemintele, întru împlinirea datinei. Ca în

marile tragedii antice ideea existenţei unui des-tin pe care oamenii nu-l pot schimba traverseazăcele două opere. În acest sens, cuvintelor “şi de-o fi să mor “, spuse de ciobanul din baladă, lecorespund spusele Vitoriei: “... i-a fost luiNechifor scrisă o asemenea soartă pe care nimi-ca n-o putea înlătura”.

În scopul căutarii “urmelor” soţului ei,munteanca se purifică postind vinerea, timp dedouăsprezece săptamâni şi o lasă pe fiica eiMinodora la mănăstire.

Apoi, tot într-o zi sfântă, vineri, 10 martie,Vitoria şi fiul ei Gheorghiţă îşi încep călătoria.Refăcând drumul parcurs de Nechifor, cei doivor traversa nu doar un spaţiu, ci şi un itinerar-iu al vieţii: la Borca, ei iau parte la un botez, laCruci, se întâlnesc cu o nuntă, pentru ca, înfinal, să săvârşească la Sabasa ritualul înmor-mântării lui Nechifor.

Se conturează astfel o noua deosebire întrebaladă şi roman: în prima, zbuciumul bătrâneimame (concretizat în suita de epitete gerunziale“lacrimând”, “alergând”, “întrebând”, “zicând”)nu are rol ritualic, sarcina îngropării revenindu-

le celor doi ciobani; în cazul Vitoriei, călătoria vaconstitui o replică pământeană la marea călăto-rie de dincolo de moarte a lui Nechifor. Dupăparcurgerea simbolică a drumului unei exis-tente, se va putea săvarşi contopirea cu pămân-tul (parte integrantă a marelui Cosmos).

Ucis la apus de soare ca şi tânărul ciobandin “Mioriţa”, Nechifor “s-a înălţat în soare”săvârşind, şi el, gestul întoarcerii la origini.

În baladă, însă, tânărul păstor fiind “nelu-mit”, această întoarcere este săvârşită prin ale-goria moarte-nuntă: sub lumina sutelor de“stele-făclii”, natura se transfigurează,dobândind o frumuseţe sublimă; străjuită deneclintirea munţilor mari, “nunta” este însoţităde armonii muzicale, ca un ritual sacru, ale căruiproporţii devin cosmice.

În roman, alegoria moarte-nuntă lipseşte,dar peisajul este luminat de soare (“Soarele detoamnă răsărise şi asfinţise asupra mortului sin-gur şi asupra calului zdrobit”) - parte integrantăa aceluiaşi Cosmos sacralizat prin jertfă. Deasemenea, din roman lipseşte şi “gura de rai”(care constituie, în baladă, o “poartă” aîntoarcerii în spaţiul sacru); ea este înlocuită depunţile de piatră (simboluri ale “podului” dintreviaţă şi moarte), vegheate de Crucea Talienilor(simbolizând, în termenii lui Mircea Eliade,stâlpul de jertfă).

Tot printre deosebiri ar putea să figureze şipersonajul Vitoria Lipan. Vitoria Lipan este unpersonaj exponenţial care cristalizează trăsă-turile muntenilor - temperamente solare carepun viaţa în ecuaţie cosmică. Fiecare moment alaşteptării sau al drumului constituie o mărturiea unirii cu natura aflată mereu în consonanţă cutrăirile sufleteşti ale personajului. Motivulsoarelui străbate, întreg romanul, drumulVitoriei - replică pământeană la marea călătoriede dincolo de moarte a lui Nechifor - devenindastfel o traversare a luminii impusă de dezle-garea tainei, ca o purificare.

Ca şi ceilalţi munteni care pun mai presusde orice respectarea datinilor lor “de laînceputul lumii”, Vitoria îşi organizează viaţa învirtutea tradiţiei; imixtiunea civilizaţiei recente

este considerată un sacrilegiu pentru că numai“rânduiala” are privilegiul de a conserva timpul,în această lume în care “ toate urmau ca pe vre-mea lui Burebista, craiul nostru cel de demult”.De fapt, există , în “Baltagul” două timpuri: unulconcret (deceniul al III-lea al secolului nostru) şiunul etern, păstrat prin ritual. În lunga ei călăto-rie, Vitoria întâlneşte o cumetrie, o nuntă şi faceea însăşi praznicul lui Nechifor.

Simbolic, ea traversează astfel cele treimomente cruciale ale existenţei, pentru că deacum va începe o nouă viaţă. De altfel, plecareaei în acel drum al destinului nu este decât porun-ca respectării datinei; ca şi Antigona, ea caută unmort pe care îl îngroapă pentru ca sufletul lui să-şi găsească odihna.

Prin săvârşirea unor gesturi arhetipale,Vitoria devine o preoteasa a vechimii care ofici-ază un cult străvechi întru desăvârşirea nuntiriicosmice.

“În căutarea ucigaşilor, Vitoria e un Hamletfeminin, care bănuieşte cu metodă, cerceteazăcu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiunitrădătoare, şi când dovada s-a făcut, dă drumulrăzbunării, spune George Calinescu.Pedepsindu-i pe cei doi, Vitoria realizează unproces necesar: scoaterea “din lege” a morţii cahazard, întoarcerea personajului în spaţiul mitical muntelui echivalează cu o negare a celuilaltspaţiu, căci totul reîncepe cu o altă generaţie.

11

12

Autentic, nr 2/2007

Dintre toate, piesa lui Blaga se detaşeazănet, prin complexitatea cu care mitul folcloricvalorificat în baladă este străluminat în înţe-lesurile lui cele mai intime cu ajutorul teatruluimodern. Blaga reface structural semnificaţiilebaladei, încât se poate vorbi de o absorbţie totalăa mitului, în vederea regândirii şi reconstituiriilui din perspectiva unor concepte estetice mod-erne, între care expresionismul.

Prima deosebire se impune chiar dinprezentarea şi din onomastica eroilor: „Negru-Vodă” din baladă este denumit numai cu apela-tivul „Vodă”, fiind conceput drept un prototip alconducatorului de ţară, care vrea sa oferepoporului sau un monument de arta si un lacasde cult inegalabil ca valoare. Chiar daca exercitao presiune psihologica asupra arhitectului, pret-inzandu-i sa finalizeze proiectul inceput, domni-torul – in viziunea blagiana – pierde conotatiile

negative din textul baladesc unde el este vazutca un initiator trufas, care vrea cu orice pret sadevina ctitorul unui edificiu unic, renumele sausa persiste in timp, legat de cel al unui artistgenial. Voievodul ii stimuleaza in ravna lor con-structiva, amagindu-i cu perspectiva innobilariisi a rasplatirii lor cu averi uriase, insa in mintealui i-a sortit pieirii inca de la inceput.

In opera “Meşterul Manole”, protagonistuleste concomitent un erou mitic, devenind exem-plar prin daruire si jertfa de sine, si unul tragic,a carui constiinta problematizeaza esenta artei:aceasta este profund morala, dar sacrificiulimpus artistului este asociat unui pacat. Bineleestetic absoarbe in realizarea lui un rău –omorul sacrificial – cu care omul superior nu seimpaca pana la sfarsit.

In comparatie cu interpretarea personajuluiprincipal – Manole – din opera “Meşterul

De lla bbalada ppopular`la ddrama ccu aaccentefilozoficeBrobonea Ioana Mirela, Dumitrescu Cătălina, clasa a XII-a D

Balada “Monastirea Argeşului” se numără printre capodoperele literaturii noastrepopulare, evidenţiind mitul jertfei pentru creaţie, aşezat de George Călinescu întremiturile fundamentale ale poporului român. Valoarea sa artistică deosebită a susci-tat interesul a numeroşi scriitori care au întrebuinţat-o ca sursă de inspiraţie pentrucreaţiile lor. În 1992, Adrian Maniu scria drama “Meşterul”, Lucian Blaga i-a urmatîn 1927 cu “Meşterul Manole”, Octavian Goga, în 1928, tipărea şi el o dramă cuacelaşi nume, iar câţiva ani mai târziu Horia Lovinescu scria “Moartea unui artist”.

13

Manole”, in balada “Monastirea Argeşului” pro-tagonistul este conceput ca un erou dilematic,obligat sa consimta la un sacrificiu tot atat demare ca si forta inzestrarii lui spirituale. Sufletulacestuia va fi sfarsit intre dorinta de a infaptuiceva nemaivazut, care tortureaza imaginatia ori-carui mare creator, responsabilitatea pt. viatatovarasilor sai de munca, durerea de a sacrificasotia si copilul, teama de umilinta nereusitei pro-fesionale si cea fireasca de moarte, datorataamenintarilor sumbre ale voievodului.

Mira, personajul operei “Meşterul Manole”,nu-si plange soarta, si-o asuma si o invinge. Deasemenea, Ana, personajul operei “MonastireaArgeşului”, nu se opune hotararii sotului eideoarece starile sufletesti prin care treceManole si zbuciumul sau impresionant ii sublini-aza importanta de necontestat a reusitei lui pro-fesionale, in absenta careia viata omului de langaea nu se justifica. In opera folclorica, cei „nouamesteri mari” formau un personaj colectiv, careactioneaza in chip solidar. Nu sunt adevarati cre-

atori, ci numai executanti priceputi ai planuluiexceptional imaginat de Manole. Accepta, tem-porar, efortul prelungit, nu insa si implicareafiintei lor launtrice in elanul constructiv.Necinstea sau numai lasitatea dovedita o vorplati cu moartea.

În schimb, Blaga ii individualizeaza social simoral pe primii patru: primul a fost cioban, aldoilea pescar, al treilea calugar, al patrulea„baies” in ocna. Totodata mesterii au comporta-mente diferite fata de Manole, cel mai atasatsufleteste de el ramanand al saselea zidar, carei-a plans amarnic moartea.

In balada, ideea jertfei ii era transmisa luiManole in vis, sub forma unei „soapte de sus”,adevarata voce divina, care-i anula artistuluivointa proprie, transformandu-l intr-o jucarie asortii. Spre deosebire de textul baladesc, in careManole accepta si impartasea tovarasilor saivisul, in piesa mesterul refuza ani de zile ideeasacrificiului, sustinand ca este impotriva pre-ceptelor crestine. Totodata, el ii explica luiBogumil ca un artist trebuie sa fie incompatibilcu notiunea de crima, caci, astfel, altarul ridicatde el va fi blestemat.

Repetitia acestui reflexiv – pasiv cu valoareimpersonala „se cere” dezvaluie faptul ca asupraspiritului artistului actioneaza strivitor o fortadin afara lui, care ramane misterioasa.

In opozitie cu balada, unde crudul Negru-Voda premeditase moartea mesterilor, in piesade teatru, boierii vicleni si clerul il instiga pedomnitor la pedeapsa. Ei ii vor atrage atentia caarhitectul ar putea „oricand un altar si mai fru-mos sa infaptuiasca”. Multimea adunata in jur s-a impotrivit deciziei boierilor si a calugarilor,neacceptand osandirea lui Manole. Daca in bala-da zidarii il insoteau pe conducatorul lor lamoarte, in viziunea lui Blaga, acestia vor supravi-etui.

In concluzie, pentru artist, mai presus deiubire, de familie, de perpetuarea numelui, seafla idealul propus si munca istovitoare prin careil va duce la capat. Omul de exceptie este obse-dat sa infaptuiasca o opera durabila inainte de ase pierde in infinit.

14

Autentic, nr 2/2007

Interesul lui Eminescu pentru creaţia popu-lară se manifestă din copilăria petrecută laIpoteşti, când “fiind băiat, păduri cutreieram”,poetul însuşi fiind un pasionat culegător de fol-clor.

Peregrinările prin ţară cu trupa de actori,din Moldova în Transilvania, până la Blaj, îi sat-isfac lui Eminescu setea de a auzi chiar de la rap-sozii populari balade, legende, basme, proverbe,doine şi de a-şi hrăni sufletul cu aceste nestem-ate. În caietele manuscrise ale lui Eminescu s-agăsit un material folcloric bogat, cules de poetsau copiat după alţii. Intenţia lui n-a fost să pub-lice o culegere populară, cum făcuse Alecsandri,ci să cunoască, prin intermediul creaţiei fol-clorice, obiceiurile şi limba poporului, precum şiîntregul sistem al mijloacelor de realizare artis-tică elaborat porin veacuri şi păstrat prin tradiţiaorală. În concepţia lui Eminescu sursele fol-

clorice ale literaturii culte contribuie hotărâtorla definirea trăsăturilor proprii, a specificului einaţional.

Indirect, Eminescu intră în relaţie cu fol-clorul românesc studiind opera lui Haşdeu saucitind culegerile de creaţii populare, în specialpe cea alcătuită de Vasile Alecsandri.

Ceea ce aprecia Eminescu îndeosebi lapoezia populară era capacitatea ei de a găsiexpresia cea mai potrivită, mai simplă şi mai nat-urală pentru a numi un gând sau sentiment.Influenţa populară este evidentă în multe dintrepoeziile lui Eminescu. El a preluat teme, motive,versuri, ritmuri, armonii, imagini pe care apoi le-a asamblat în compuneri noi, purtând peceteainimitabilă a stilului său. Unele sunt prelucrărifolclorice cu adaosuri de rafinament în planulexpresiei sau al ideii (“Revedere”, “Ce te leg-eni”, “La mijloc de codru”, cartea feciorului din

Eminescu [i ffolclorulToma GabrielaClasa a X-a A

Eminescu se autodefineşte ca fiind “sorbit de popor”şi predestinat de a putea trezi la viaţă spiritualitatearomânească autentică, din care şi el s-a născut: “nune-am trezit noi, s-au trezit secolii din urma noastrăşi ne-au scuturat din somn”.

15

“Scrisoarea a III-a” etc.), altele suntprofund originale, sursa popularăcunsocând transformări esenţiale(”Călin- file din poveste”, “Lucea-fărul”). În toate însă întâlnim aceaîmbinare inconfundabilă între glasulpoetului şi glasul poeziei populare,prin care Eminescu şi-a dobândit tim-brul specific. În această privinţă G.Călinescu făcea următoarea obser-vaţie: “Cea mai mare însuşire a luiEminescu este de a face poezie popu-lară fără să imite şi, cu idei culte, de acoborâ la acel sublim impersonalismpoporan”. G. Călinescu chiar a anal-izat inteferenţa liricii populare cu ceaeminesciană într-un capitol special alexegezei sale (“Opera lui MihaiEminescu) intitulat “Folclor savant”Criticul observă două maniere dis-tincte de folosire şi de selectare a ele-mentelor folclorice de cătreEminescu: fie prelucrarea directă amotivelor şi temelor din lirica popu-lară, fie modificarea cultă a surselor populare. Înprima categorie Călinescu aşează aşa-numitele“romanţe cantabile” (“Ce te legeni”, Somno-roase păsărele”, “La mijloc de codru”) iar in ceade-a doua integrează opere fundamentale pre-cum “Luceafărul” şi “Mai am un singur dor”.

Concepută pe două dimensiuni, terestră şicosmică, natura eminesciană este totdeaunacadrul fizic al omului. Spaţiul gesturilor funda-mentale. În lirica lui peisagistică, Eminescu numerge pe linia lui Alecsandri, nu descrie tablouricu valabilitate de sine stătătoare, nu facepesteluri. Natura la el are o altă funcţie:încadrează şi potenţează un sentiment, o idee, oatitudine. Participarea la crearea unui spectacolpoetic devine paradis în poezia erotică, personajcare face teoria speţelor veşnice în “Revedere”,realitate metafizică în “Mai am un singur dor”.Există o geografie eminesciană cu configuraţiesolară şi alta nocturnă. Poetul cântă codrul,izvoarele, lacul,cărările. Ochiul lui cuprindedealul, văile înguste şi aburite, “câmpiile asire”

sau “întunecata mare” peste care veghează luna,stelele, soarele, luceferii, bolta senină, unde seaud apele murmurând şi florile de tei căzând înpărul indrăgostiţilor. Natura devine adesea starede suflet pentru dorul eminescian, care aduce,prin sursele sale folclorice, nota cea mai naţion-ală a universalităţii poetului român.

Poezia eminesciană prelucrează teme şimotive populare, îmbinate cu elemente denatură, adăugându-le noi structuri epice (“CălinNebunul”) sau le păstrează înnobilând creaţia cuidei filozofice (“Revedere”, “Ce te legeni…”).

Dragostea lui Eminescu pentru folclorulromânesc este vizibilă în toate poeziile lui, tran-spirând prin toţi porii creaţiei şi simţirii lirice,fapt recunoscut şi de exegeţii străini, ca Rosa delConte, care afirma că “nu este puţin ceea cedatorează gândirii orientale cultura luiEminescu, dar cuvântul liric în care se transfig-urează lumea lui este scos din izvoarele tradiţieiautohtone” (Eminescu sau despre absolut-1962).

16

Autentic, nr 2/2007

Desi este un poem cu implicatii filozoficeculte,”Luceafarul” isi trage seva din poezia fol-clorica. Germanul Richard Kunisch povestestelegenda “Luceafarului” unde ni se releva sursafolclorica dar si prelucrarea romantica. In volumse afla doua basme romanesti, intitulate deKunisch: “Fata in gradina de aur”, prima vari-anta a “Luceafarului” si respectiv “Miron si fru-moasa fara corp”. Elementul comun in cele douabasme este tragicul destin omenesc, una siaceeasi drama fiind vazuta sub doua aspecte:unul, suferinta celui care se coboara de la inal-timea idealului la conditia pamanteasca şi aldoilea aspect - suferinta pamanteanului, carealearga mereu catre un ideal de neatins.

Intr-o alta fila de manuscris de MihaiEminescu face interpretarea “Luceafarului”:

“Intelesul alegoric ce i-am dat este ca dacageniul nu cunoaste moarte si numele lui scapade noaptea uitarii, pe de alta parte aici pepamant nici e capabil a ferici pe cineva, nicicapabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-arenici noroc.”

În cadrul poemului gasim elemente fol-clorice legate de structura de basm, de formula,ritual-introductiva: “A fost odata”. Tot elementfolcloric este natura conflictului, motivul zbura-torului, al elememtelor de descîntec si metamor-fozele specifice fabulosului popular. Eroii suntdin lumea basmului ca si portretele lor.

Lexicul folosit de M. Eminescu este tipicpopular, ca si structura metrica a versului popu-lar de 7-8 silabe. Din punct de vedere compozi-tional poemul este alcatuit din patru parti, care

Surse ffolclorice în ““Luceaf`rul” de MMihai EEminescuToma AngelaClasa a IX-a C

Despre “Luceafarul” s-a scris mai mult decatdespre intreaga poezie românească, o recentă bib-liografie a problemei numarând peste 950 detitluri. Sursele sale de inspiratie au facut obiectulcercetarii a numerosi exegeţi. Criticii TudorVianu, G. Ibraileanu, D. Popovici s-au ocupat detaina versului eminescian.

17

urmeaza doua planuri: un plan universal, cosmicsi un plan uman terestru. Se îmbina în“Luceafarul” epicul, fiindca pastreaza scena bas-mului, cu liricul, în ea împletindu-se elegia cumeditatia filozofica, idila, pastelul terestru sicosmic, descîntecul, metamorfozele, si dra-maticul prin succesiunea de scene dialog, inten-sitatea trairilor sufletesti.

Limbajul poetic eminescian este caracteri-zat prin prospetime si naturalete, pentru caEminescu a considerat limba veche ca temeliepentru toate noile ei înfatisari. El a intuit ca lim-bajul poetic trebuie sa porneasca de la operelefolclorice si de la texte vechi, care conservaformele cele mai rezistente de limba.

Deoarece in poemul eminescian visul nueste un simplu cliseu romantic, “Luceafarul”poate fi citit in intregime ca un poem oniric, incare realul si imaginarul se afla intr-o dilema

fecunda ca in intreaga poezie sau gandireromantica. Daca imaginea deschide poemul, cutripticul initial este de natura onirica, o viziunece are la baza logica ipotetica a visului, cea de-adoua, tripticul final ar reprezenta o punere aproblemei in ecuatia specifica logicii treziei, aratiunii, care respinge daca nu datele esentialeale lumii visului, cel putin aranjarea sau val-orizarea lor. Apare in ecuatie un nou factor, unindice mult mai real, care este chemat sa contra-balanseze nedeterminarea ei infinita pentru a oputea rezolva in coordonate concrete.

Un poet descriptiv, un pastelist pur, ar puteareduce intregul poem la doua miniaturi pic-turale. Poezia ar deveni astfel imagine pura sidin ce in ce mai stilizata s-ar reduce la geome-trie. Modul baladesc-legendar ales de poet esteinsa cel mai potrivit pentru dinamizarea, ten-sionarea termenilor arhetipali. Forma baladeas-

ca sta la originea literaturiiromanesti, alaturi de alte cateva, lafel de puternice, ca doina, basmuls.a. In poem este refacuta astfel dinnou originea lirismului romanesc sisintetizata la nivelul cel mai inaltposibil.

Modul predominant al creativi-tatii eminesciene este deci baladalegendara, asa cum se inatampla sicu creatia orala. Poetul nu se mul-tumeste sa contempleze armoniacosmica, ci are nevoie neaparat de ao verifica printr-o tensionare afectivade ordin mitic.

Poemul eminescian, care uti-lizeaza cadrele basmului, cuprinde unbasm cu originea lui cu tot, visul fiinddilatat pana la absorbirea totala a real-itatii. Intre vis si real, intre nume sifenomen, nu exista la Eminescu unprag atat de nestrabatut.

Viabilitatea ei cea mai profundaderiva tocmai din deschiderea dilem-atica, instituind aspectul modern aleminescianismului.

18

Autentic, nr 2/2007

Poezia “Buna vestire” (volumul “Cuvintepotrivite”) este o doină de dragoste. Este doinaunei fete care a fost părăsită, pe neaşteptate, decel drag. Singura fiinţă, căreia îi mărturiseştetaina şi păcatul, este, ca de atâtea ori în folclor,mama. După invocaţia orală din primul vers,“dragă mamă, dragă mamă”, se întâlneşte îndescrierea îndeletnicirilor casnice ale fetei: ţesu-tul, torsul, broderia, cusutul, poezia conţine ver-suri interogative ce revin asupra ideii denelinişte, în mod spontan, popular: “Ce să credşi ce să fac,/ Cu mine ca să mă-mpac?”.

Ideea speciei populare este reluată deArghezi şi în poezia “Blesteme” din acelaşivolum. Aici poetul face uz de o asociere ablestemului cu descântecului, specii care în fol-clor servesc intenţiei de a provoca distrugereasau moartea: “De pofte să-ţi sece obrazul,/ Debube să nu-ţi mişti grumazul,/ Să-ţi iasă cocoaşă/Şi gâlci şi cucuie-n cămaşă”.

Procedeul enumerării unei terminologii,aparţinând descântecelor şi medicinei popularee reluată de poet în poezia “Munca” (ciclul“Flori de mucigai”). Acest text formează împre-ună cu altele din acelaşi ciclu (“Şatra”,“Convoiul”, “Generaţii”, “Nostalgii”) un gruptematic despre viaţa ţiganilor şătrari. Iată boli şileacuri enumerate în poezia argheziană: “Bubeledulci şi deochiul/ Se tămăduiesc cu ghiocul;/Abuba, gingia, gălbinarea/ Trec repede cuţigarea./ Doi dumicaţi de jar/ În apa unui pahar/Cu tăciuni/ Se face şi de-aplecăciuni/ Relelecoapte/ Pier într-o noapte/ Rascrăcărătura/Umflătura/ Surpătura/ Deşălarea/ Ceafa, nasul/Trec cu trasul”.

Nu lipseşte din creaţia argheziană nicidescântecul de dragoste (“Făcătura”), unde ritu-alul magic este convertit într-unul realist, casnic.Fata îndrăgostită este îndemnată să cultivecochetăria. Pluteşte în “Făcătura” lui Arghezi

Arghezi [i ffolclorulProf. Vătuiu Doina

Creaţia lirică argheziană prezintă un interes deosebit prin punctele deinterferenţă cu folclorul. Dacă poeţii paşoptişti (Bolliac, Bolintineanu,Alexandri) au prelucrat folclorul în sensul limitat, al unei stilizări, Arghezia creat o poezie în spiritul producţiilor populare, prin asemănare cu aces-tea, după scheme, legi şi procedee existente. De asemenea, el a utilizat şitiparele unei specii ale poeziei populare, în cadrul cărora a valorificatîntreaga suită a procedeelor artistice specifice folclorului.

19

aerul unei glume aparent inofensive (“Dacă vreisă te iubească/ Ia podoaba tinerească,/ Mâinile-ntr-un roi de stele/ Scăpărate de inele/ Albiturilesă-ţi fie/ Cum e foaia de hârtie,/ Şorţurileproaspete,/ Şi primeşte-l oaspete.

Prin această poezie, Arghezi dă o replicăpoeziei lui Ion Barbu, “Chemarea mosorului”,care păstrează interesul magic şi originar aidescecului. Chemarea ibovnicului uituc la loculdragostei se face prin formule magice şi invo-carea puterilor oculte: luna şuie, zodia, steaua(“Buhuhu la luna şuie,/ Pe gutuie să mi-l suie,/Ori de-o fi pe rodie; / Buhuhu la zodie”).

Una din speciile populare neglijate de poeţiiculţi şi valorificată de Arghezi este ghicitoarea.În poezia “Alfabetul: (ciclul “Copilăreşti”) existăo suită de ghicitori alcătuite de poet în tonuldidactic spiritual al fanteziei populare. Intenţiacreatorului este de a obţine prin fiecare ghici-toare reprezentarea unei litere din alfabet: “Osă-ţi fac o întrebare: Cine-i gol, rotund şi mare?”(O); “Îi atârnă de căldură, / Până-n praf limba dingură” (R); “Cobiliţa din spinare/ Ii stă-n cap şinici nu-l doare” (T).

Formula de creaţie a lui Arghezi în poezia“Alfabetul” este obţinută prin analogie cu formu-la ghicitorilor populare.

O interferenţă a creaţiei argheziene cu fol-clorul există şi în ciclul “Hore”, interesant prindimensiunea ludică.

Horele lui Arghezi reproduc imaginaţiainfantilă, fiind din acest punct de vedere analogejocurilor şi cântecelor existente în repertoriulcopiilor.

Creaţia lirică argheziană impresionează prinbogăţia limbii populare în varietatea ei stilistică,lexicală. Cuvintele populare, cu o circulaţie maimare sau mai mică, dau relief imaginilor poetice:iaca, a oţărî, a făli, soroace, îmbucă, deşte,mioarce, a făta, gloabă, buduroi, cobiliţă.

Bogăţia limbii populare se impune laArghezi şi prin numărul neobişnuit al locuţiu-nilor populare. Acestea conferă oralităţii o uimi-toare vigoare stilistică: târâş grăpiş, tam-nesam,calea-valea, de-a dura, în dorul lelii etc.

O contribuţie importantă la formarea limba-jului poetic arghezian o constituie forma de per-fect simplu a verbelor, timp frecvent folosit înOltenia. Poetul cultivă această formă verbalăpentru dinamismul ei. In poezia “Testament”poetul îşi mărturiseşte zestrea limbii popularelăsate de străbuni: “Din graiul lor cu-ndemnuripentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”.

Situându-se în tradiţia poetilor paşoptişti, alui Eminescu, cunoscut inovator în prelucrareafolclorului, Tudor Arghezi a valorificat creatiapopulară într-un surprinzător proces de înnoireliterară îndreptat spre lărgirea universului tem-atic şi obţinerea unor mijloace de explorareartistică.

20

Sub influenţa poeziei populare părăseştecompunerile în limba franceză şi improvizeazăpoezii de inspiraţie populară numite în saloaneleieşene “poezii de colibă”. În această direcţieeste încurajat de Elena Negri: “Continuă cum aiînceput; cel mai frumos titlu de glorie la care tre-buie să râvnească un poet e acela de poet naţion-al şi popular”, îi scria aceasta. Un astfel de idealvenea şi din redacţia Daciei Literare.

Acest important compartiment al artei saledebutează cu poezia “Doina”, scrisă împreună cu

“Strunga” şi “Baba Cloanţă” şi pe care le vaaşeza în 1853, în fruntea volumului de “Doine şilăcrămioare”, considerate “cele mai bune poeziiale mele”. În 1849 Alecsandri va publica unstudiu, “Românii şi poezia lor”, pentru ca în1852 să apară volumul “Balade – adunate şiîndreptate de Vasile Alecsandri”.

Poeziile populare erau adunate şi îndreptatede Vasile Alecsandri, fapt care îi conferă drept deproprietate literară. Proprietatea priveşte maiales forma, nu şi conţinutul. Prin gestul său,

Alecsandri [[i ppoeziapopular`Stoian AndreeaClasa a XII-a C, seral

Vasile Alecsandri are meritul de a fi publicat primaculegere de folclor, “Poezii populare ale românilor”.Patima lui folclorică i-a fost stimulată de AlecuRusso, descoperindu-şi-o plimbându-se prin munţi,la Piatra, unde aude “cântecul cel mai frumos, celmai jalnic, cel mai de suflet, doina de la munte, aceamelodie curat românească in care inima omului setălmăceşte prin suspine puternice şi prin note dulcişi duioase, doina jalnică, care face pe români săofteze fără voie şi care cuprinde în sânul ei un dortainic după o fericire pierdută”.

Autentic, nr 2/2007

21

Alecsandri a generat în literatura de specialitateo întreagă discuţie. Totuşi, intervenţia lui nu aştirbit autenticitatea unui capodopere populareprecum “Mioriţa”, “Meşterul Manole”, “TomaAlimoş”, acestea fiind cunoscute mai ales în vari-anta publicată de Alecsandri.

Corect, autorul menţionează fragmentelecare ii aparţin în întregime, compuse de el, înstilul cântecelor bătrâneşti: “Dragoş”, “HoraUnirii”. Multe dintre poeziile acestei tinereţi

suferă de o abundenţă a diminutivelor: doiniţă,puşculiţă, mândruliţă, copiliţă. ŞerbanCioculescu considera că nu poate fi privitănumai ca o eroare estetică, ci trebuie înţeleasă şica un indiciu asupra viziunii limitative şi opti-miste a poetului. Dacă doina e redusă la doiniţănu e de mirare că şi puşca voinicului se prefaceîn puşculiţă, iar barda în bărdiţă, termeni princare Alecsandri crede a fi găsit expresia cea maijustă între om şi unealta de luptă.

22

Autentic, nr 2/2007

Fantasticul este un gen paradoxal, fiindcăse defineşte exact prin ceea ce contestă.Lumea fantastică nu se oferă niciodată de lasine, ci trebuie cucerită pas cu pas.

Fantasticul lui Mircea Eliade se defineştemai ales în relaţie cu „Domnişoara Christina”(1936) şi „Şarpele” (1937). Cu aceste douăscrieri, savantul român se apropie de acel senti-ment al fantasticului pur românesc, de acea

prezenţă fantastică, atât de stranie, pe care oîntâlnim în folclorul nostru.

Odată cu aceste scrieri, Eliade abandoneazădefinitiv romanul de tip existenţialist, romanulpolitic, romanul cu teză. Interesul lui mergecătre o proză de tip fantastic, cu două surse deinspiraţie: una folclorică („DomnişoaraChristina” şi „Şarpele”) şi alta indică ( „Isabel şiapele diavolului” şi „Maitreyi”).

Dimensiunea fantastic` la MMircea EEliadeOlteanu Elena, cls. a X-a A

Mircea Eliade (1907-1986) a fost un remarcabilmitograf, un erudit specialist în istoria religiilor,eseist, romancier şi un creator pasionat de uni-versuri fantastice. El s-a impus în culturaromânească drept o personalitate enciclopedică,înrudită spiritual cu Dimitrie Cantemir, B.P.Hasdeu sau Nicolae Iorga, în care scriitorul avăzut adevărate modele.

23

Într-un interviu al său, prozatorul afirma căromanul fantastic nu ar trebui să se bazeze nicipe atmosferă, nici pe tehnică narativă ci pe acţi-unea fantastică reprezentată de intervenţia unoragenţi extra-umani, care să transforme unepisode într-un destin şi o stare sufletească într-un delir. Ideea de la care pleacă Eliade este căexistă o prezenţă fantastică în folclor şi că indi-vidul poartă în sine o intuiţie a globalităţii lumii.Această intuiţie care se leagă de subconştientuluman este de natură fantastică.

Eminentul savant era însă de părere cămajoritatea povestirilor fantastice de până atun-ci, care nu se bazau pe folclor, nu prezintă ovaloare culturală şi estetică prea mare dincauza exalaţiilor lor neurotice, bolnave, inu-mane, demonice. Fantasticul folcoric este însăcel care te pune în contact cu realitatea iraţion-ală dar concretă.

În unele din eseurile sale, Eliade a insistatpe ideea că, în timp ce secolul al XIX-lea a fostsecolul istoriei, secolul al XX-lea a fost cel alsociologiei şi al etnografiei, adică aldescoperirii simbolurilor, ritualurilor şi a com-portamentului omului arhaic. Scriitorulgândeşte şi creează fantastic în funcţie de aces-te elemente.

Revenind la prozele din această fază magi-co-folclorică, observăm că teoriile nu sunturmate cu fidelitate în practică. „DomnişoaraChristina” este un roman cu strigoi şi, totodată,roman oniric în cel mai pur stil eminescian.Filiaţia este, de altfel, exprimată în moddeschis în interiorul naraţiunii, făcându-se otrimitere directă la mitul hiperionian tratat în„Luceafărul” sau în reveria onirică „SărmnulDionis”. În „ Şarpele”, fantasma insulei magiceunde se săvârşeşte ritualul erotic trimite închip evident la „Cezara”.

La data când Mircea Eliade îşi publicaaceastă proză fantastică, nu se putea bănui în cedirecţie va evolua literatura lui. Timp de undeceniu schimbase de mai multe ori aria deinspiraţie şi tehnica epică. În spiritul său sepoate identifica o nelinişte, o voinţă puternicăde afirmare, un angajament total, absolut.

Gândirea lui asupra fantasticului vacunoaşte o modificare importantă, datorată înprimul rând modificării rolului literaturii în exis-tenţa omului modern, onul desacralizat, lovit dintoate părţile de barbariile istoriei. Acestea suntideile cu care Mircea Eliade se desparte detinereţea lui romanescă.