UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANŢAFACULTATEA DE ISTORIE ŞI ŞTIINŢE POLITICE

SPECIALIZAREA: ŞTIINŢE POLITICE, ANUL II

Sisteme electorale şi sisteme de partide în Statele Unite ale Americii

STUDENTCRĂCIUN MIHAELA-EUGENIA

PROFESOR: ASIST. UNIV. DRD. IVĂNESCU MIHAELA

CONSTANŢA

2013

„We must be the great arsenal of democracy”

President Franklin D. Roosevelt, 1941

2

CUPRINS

I. Introducere…………………………………………………. 4

II. Context istoric……………………………………………… 5

III. Sistem electoral. Sistem bipartidist……………………….. 6

A. Evoluţie…………………………………………………. 7

B. Caracteristici……………………………………………. 8

C. Funcţii…………………………………………………… 9

IV. Concluzii……………………………………………………. 10

V. Bibliografie…………………………………………………. 11

3

I. INTRODUCERE

Este foarte bine cunoscut faptul că încă din cele mai vechi

timpuri politica a constituit o preocupare importantă in cadrul oricărui

sistem social, având un caracter fundamental al oricărui sistem de

acest gen. În sensul cel mai larg, politica include procesul decizional şi

procesul de implementare a deciziilor de către un grup care emite şi

impune reguli pentru membrii săi. Mai concret, politica, însumează arta

şi ştiinţa de a guverna. De cele mai multe ori, politica presupune o

diversitate iniţială de puncte de vedere, de atitudini şi de percepţii,

4

dacă nu în privinţa obiectivelor, cel puţin în ceea ce priveşte mijloacele

de atingere a acestora.

Drept urmare, existenta partidelor politice, ca fenomen politic,

reprezintă un element esenţial al vieţii politice.

Sistemul de partide din SUA dovedeşte unele particularităţi demne de menţionat.

Pe lângă faptul că structura internă a partidelor este foarte puţin organizată şi că sistemul

bipartidist a demonstrat o continuitate excepţională în decursul timpului, putem vorbi aici

şi despre rolul specific pe care îl joacă partidele în cadrul sistemului politic din SUA.

Acest rol specific este un rezultat al istoriei democraţiei din SUA şi al evoluţiei

partidelor începând cu secolul XVIII. În următorul text vom încerca să analizăm şi să

comparăm aceste particularităţi.

5

II. CONTEXTUL ISTORIC

Încă de la început, de la Războiul de Independenţă, statele fuseseră unite, această

uniune nefiind periclitată decât o singură dată, în sângerosul Război de Secesiune. Încă

de la început, de la ratificarea Constituţiei, statele au trăit conform celor mai moderne

reguli ale politicii, care corespundeau în esenţă ideilor Iluminismului şi ale Revoluţiei

Franceze.

Controversele din 1850 au adus la distrugerea Partidul Whig si au ajutat crearea

Partidul Republican. Razboiul civil a fost cel care a desemnat iesirea din scena politica a

liberalilor, acestia fiind inlocuiti de Republicani. Este, de asemenea, un bun prilej pentru

Partidul Democrat de a se reintregi.1

Republicanii au putut înlocui perfect liberalii de-a lungul coastei de nord si celei

de vest, deoarece acestia au reprezentat o forță sustinatoare antisclaviei. Cei mai multi

dintre liderii republicani s-au desprins din liberali și au continuat sa adopte o parte din

politica acestora în conditiile dezvoltarii unui stat national, acum si federal. Nevoia de a

face fata unui război nu îi descuraja pe acestia să adopte, un Protective Tariff (1861)

pentru a proteja productia americană, Homestead Act(1862) care incuraja soluționarea

problemelor fermierilor din vest, Morill Act (1862) pentru a oferi subventii colegiilor

agricole și tehnice , precum și Pacific Railway Acts (1862-1864) pentru a construi o linie

de cale ferată transcontinentala.2

Războiul a pus, de asemenea, baza reunificarii democratice, deoarece opoziția

nordica s-a alaturat partidului democrat. Cum era de așteptat din partea partidului

"suveranității populare", unii democrați considerau că un razboi de amploare nu ar fi

solutia restabilirii Uniunii, gasind aceasta optiune drept nejustificată. Acest grup a ajuns

să fie cunoscut sub numele de “Democratia Pacii”. Elementele lor mai extreme au fost

numite "copperheads".3

1 „Outline of U.S. History” Boureau of International Programs, U.S. Department of State http://usinfo.state.gov/, 2005, pag.1522 Ibidem3 Ibidem

6

Putem spune că în SUA, forţele politice apărute ca urmare a unirii statelor, a

elaborării Constituţiei, a dobândirii de noi teritorii şi a industrializării s-au aflat într-o

continuă expansiune în ciuda tuturor fricţiunilor între organizaţiile locale, în timp ce

Europa şi-a epuizat energiile în lupte şi revoluţii sociale, în dispute naţionale şi războaie,

precum şi în aventurile sale colonialiste. De abia o unificare a statelor europene va putea

aduce o transformare în domeniul economic şi în cel socio-politic.

Bineînţeles că în decursul timpului au apărut şi unele crize economice extrem de

serioase. În Europa, o entitate şi ea împărţită în zeci de state, intervenţiile statelor,

tendinţele de autarhie şi politica vamală a stat secole de-a rândul în calea liberei

dezvoltări a diferitelor economii naţionale.

Astfel, Statele Unite - favorizate din multe puncte de vedere şi mai ales de

participarea la Al Doilea Război Mondial, care le-a stimulat în mod semnificativ

economia, au devenit cea mai importantă putere a Occidentului. Popoarele europene, în

schimb, în unele puncte destul de defavorizate speră acum mai ales după experienţa

ultimei conflagraţii mondiale să copieze acest model, constituind o Europă Unită.

III. SITEM ELECTORAL. SISTEM BIPARTIDIST

Constituţia Statelor Unite ale Americii are la bază cateva principii fundamentale.

„Statul îşi trage puterea de la popor – principiul suveranităţii poporului – „Noi, poporul

Statelor Unite ale Americii (…) rânduim şi consfinţim această Constituţie pentru Statele

Unite ale Americii”4. Conform acestui principiu „guvernarea este reprezentativă, dar în

numeroase cazuri, Constituţia temperează avântul democratic prin alegeri indirecte şi

practica numirilor în funcţie.”5

Un alt principiu care funcţionează în scopul protejării drepturilor individuale, este

cel al guvernării limitate. Constituţia SUA prevede două modalităţi prin care se urmăreste

protejarea drepturilor individuale: prin „specificarea atribuţiunilor federale, dar şi prin

interzicerea expresă a unor acţiuni sau practici ale Statului federal”.6

4 “The constitution of the USA (1787)”, Preamble5 Cănănău Iulian, „O istorie documentară a SUA” Editura Agatha, Piteşti, 2003, pag. 336 Ibidem

7

Principul separaţiei puterilor în stat prin mecanismul de „control şi echilibru”7

este de asemenea unul fundamental. Acest principiu prevede imposibilitatea unei puteri

din stat de a se ridica deasupra celorlalte.

Istoria Constituţiei, a amendamentelor, a interpretărilor prevederilor sale mai ales

prin prisma deciziilor Curtii Supreme se confundă cu însaşi istoria Statelor Unite,

cunoaşterea ei reprezentând fundamentul înţelegerii vieţii politice americane de astăzi.8

Pe baza unui studiu realizat în 19 democraţii occidentale, Jean Blondel a propus la

sfirşitul anilor '609 să faca distincţie între două categorii de bipartidism: bipartidismul

perfect, în care două mari partide împart de regulă 90% din voturile exprimate şi

bipartidismul imperfect, în care principalele două partide au doar 75-80% din voturile

electoratului''. În bipartidismul perfect, cele două Partide nu au nici o concurenţă

serioasă; un eventual al treilea partid neavând decat o forţă, neglijabilă, cele două partide

ocupă practic toate locurile din parlament. În plus, cele două partide au o forţă electorala

foarte apropiată. De aici Blondel trage concluzia că bipartidismul tinde să producă

egalitate între partide. De la o alegere la alta, ar fi vorba de o evoluţie ce oscilează în iurul

unui punct de echilibru. El trece deci de la constatarea unei relaţii la enuntarea unei

cauzalităţi neexplicitate prea mult; el lasă doar să se înţeleagă faptul că existenţa a două

partide omogenizează repartiţia voturilor.10

III. A. EVOLUŢIE

7 “checks and balances”8 Cănănău Iulian, „O istorie documentară a SUA” Editura Agatha, Piteşti, 2003, pag. 349 Blondel Jean, “Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies”, Canadian Journal of Political Science (v.1/2, 1968) pag. 183-19010 Brechon, Pierre “Partidele politice” trad. Marta Nora Ţărnea, Adina Barvinschi, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004, pag. 59

8

SUA dovedeşte multe particularităţi în domeniul politic şi juridic, dar mai ales în

ceea ce priveşte structura partidelor: marile partide naţionale, Partidul Democrat şi

Partidul Republican sunt astăzi partide de patronaj, angrenaje lejere de asociaţii care

reprezintă interese economice, sociale şi etnice, precum şi ca carteluri electorale ale unor

instanţe de partid locale şi regionale extrem de diferite, care dovedesc câteva puncte

comune în ceea ce priveşte politica de personal şi cea programatică. Aceste particularităţi

nu trebuie să ne facă însă să credem că istoria partidelor moderne s-a încheiat în faza

timpurie a Republicii americane.

Am putea spune că a fost o ironie a sorţii ca partidele moderne să se nască tocmai

în SUA. Pentru că creatorii Constituţiei americane nu vroiau să aibă nimic de-a face cu

partidele, de teamă ca nou-creata comunitate să nu cumva să se divizeze din nou. George

Washington, primul preşedinte al ţării, avertiza în 1796, în mesajul său de adio adresat

naţiunii americane, cu privire la pericolelor pe care le constituie partidele şi facţiunile.

Acesta amintea faptul că „experienţa este cea mai sigură măsură prin care putem testa

tendinţele reale ale sistemului de guvenământ dintr-o ţară”.11

Dar aceşti mari înfăptuitori ai statului nu au putut trece peste acea lege eternă a

istoriei care spunea că peste tot acolo unde statele şi societăţile s-au democratizat în urma

Revoluţiei Americane şi Franceze, partidele politice au ajuns să joace un rol politic

deosebit de important. Acest lucru era valabil mai ales acolo unde aşa numitele „checks

and balances” structurau procesul de conducere, chiar dacă complicatul angrenaj al

maşinăriei prezidenţiale avea nevoie de pârghii, pentru a-şi putea aduce la îndeplinire

performanţele politice cerute de marele public.

11 Cănănău Iulian, „O istorie documentară a SUA” Editura Agatha, Piteşti, 2003, pag. 57

9

III. B. CARACTERISTICI

Sistemele bipartidiste simbolizează modelul majoritar al democrației. Literatura

tradițională despre sistemele de partide este hotărât majoritarista și favorizează insistent

sistemul bipartidist. Se pretinde că sistemele bipartidiste au avantaje și directe, și

indirecte, față de alte sisteme. Primul beneficiu direct este că acesta oferă alegătorilor

posibilitatea de a alege între două seturi alternative de politici publice. Al doilea face

referire la influența moderată pe care cele două partide o au, acestea fiind nevoite să

concureze pentru atragerea alegătorilor de la centrul spectrului politic, motiv pentru care

trebuie să propună politici moderate, centraliste. Acesta este un mecanism puternic mai

ales când la centru se alfla un număr mare de alegători, dar aceeași logică continuă să

opereze chiar și când opiniile sunt mai polarizante: la cele două extreme ale spectrului,

partidele vor pierde din susținători, care se vor abține de la a vota ceea ce în ochii lor e un

program prea moderat, dar un vot câștigat la centru, luat de la alt partid, este de două ori

mai valoros decât un vot pierdut prin abținere . Ambele pretenții sunt plauzibile, dar în

aceeași măsură contradictorii: dacă programele celor două partide sunt apropiate de

10

centru politic, ele vor fi foarte asemănătoare între ele, iar, în loc să ofere o opțiune

alegătorilor, probabil vor fi unul, „ecoul” celuilalt.12

Apoi, sistemele bipartidiste pretind că prezintă un important avantaj indirect: sunt

necesare pentru formarea cabinetelor monocolore care vor fi stabilite și vor promova

politici eficiente. De exemplu, A. Lawrence Lowell, unul dintre primii politologi

moderni,

Scria că legislativul trebuie să aibă „două partide, şi numai două

partide... pentru ca forma de guvernământ parlamentară să producă

permanent rezultate bune”13. El a etichetat drept o „axiomă a politicii”

idee conform căreia cabinetele de coaliţie sunt slabe şi au viaţă scurtă,

în comparaţie cu cabinetele monocolore: „cu cât e mai mare numărul

grupurilor discordante care formează majoritatea, cu atât mai grea

este sarcina de a le mulţumi pe toate, şi cu atât mai instabilă şi fragilă

poziţia cabinetului”.14

Giovanni Sartori a dus la progresul discuției privind sistemele bipartizane prin

distincția făcută între formă bipartizana și mecanismele bipartidiste. Sistemele de formă

bipartizana sunt definite numărul și forța partidelor. Deci au formă bipartizana toate

sistemele în care cele două partide pot guverna singure fără sprjinul unui al treilea partid.

Un sistem cu mecanism bipartidist este definit, din contria prin proprietăți institulionale:

este un sistem unde alternanța la putere este legitimată, instituită. Cele două partide mari

nu încearcă sub nici o formă să pună bazele unor guverne de coaliție, ele concurează

pentru a obține majoritatea absolută a mandatelor.15

Sartori estimeazi că bipartidismul merge bine atunci când el este susținut de tot

sistemul și mai ales de o cultură politică: partidele guvernează la centru și nu practică

exacerbarea mizelor, evantaiul de opinii ale indivizilor trebuie să fie redus și apropiat de

centru, distribuția sa este statistic normală. 16

12 Lijphart Arend, „ Modele ale democraţiei “, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, pag. 7513 A. Lawrence Lowell, “Governments and Parties in Continental Europe”, vol. I, Boston and New York Houghton.Mifflin and Company, 1897, pag. 7014 A. Lawrence Lowell, “Governments and Parties in Continental Europe”, vol. I, Boston and New York Houghton.Mifflin and Company, 1897, pag. 73-7415 Brechon, Pierre “Partidele politice” trad. Marta Nora Ţărnea, Adina Barvinschi, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004, pag. 6216 Brechon, Pierre “Partidele politice” trad. Marta Nora Ţărnea, Adina Barvinschi, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004, pag. 63

11

III. C. FUNCŢII

În procesul de cucerire şi exercitare a puterii (evident, cu

metode, şi instrumente specifice formaţiunilor politice) partidele

politice americane îndeplinesc nişte funcţii importante:

Funcţia electorală, această funcţie constă în formularea unor

programe saun platforme electorale, propunere de candidaţii,

organizarea şi conducerea campaniilor electorale, atragerea şi

realizarea suporturilor, supravegherea alegerilor, analiza

rezultatelor.

Funcţia de identificare a obiectivelor: Partidele au ideologii şi

platforme-program. Ele dezvoltă strategii şi atrag atenţia

cetăţenilor asupra alternativelor.

Funcţia de articulare şi agregare a intereselor sociale: partidele

prezintă (“articulează”, la fel ca grupurile de interese) unele

interese, le cumulează (“agregă”) în schimb, altfel decât interest

groups,într-o formă care le face să câştige o putere de influenţă

deosebită şi directă asupra procesului de formare a voinţei

politice al organelor centrale de conducere.

Funcţia de mobilizare şi socializare a cetăţenilor: partidele doresc

să mobilizeze cetăţenii în vederea participării politice a acestora

şi a desfăşurării de către aceştia de activităţi politice, formând

atitudini politice de durată (ele trebuie însă să-şi împartă această

sarcină cu mass-media care devine din ce în ce mai influentă).

Funcţia de recrutare a elitelor şi de formare a guvernului:

partidele pun la dispoziţia alegătorilor persoane cu potenţial

politic de conducere, guvernare şi administraţie, ba mai mult: ele

deţin astăzi monopolul asupra selecţiei de personal pentru

practic toate funcţiile publice.

12

IV. CONCLUZII

Cele mai importante trăsături ale sistemului american de partide pot fi rezumate

după cum urmează: partidele sunt adesea simple carteluri electorale, instanţe de partid

foarte diferite între ele; ele sunt "maşinării" care facilitează ascensiunea la putere a

anumitor indivizi. Ele nu sunt organizate ierarhic (instanţe partinice autonome,

posibilitate limitată de control din partea conducerii partidului). Ele sunt organizate în

mod federalist (organele de partid la nivel naţional au puţină putere de influenţă).

13

Partidele din America nu au o bază stabilă de membri, aceştia neplătind contribuţii.

Partidele nu sunt finanţate de candidaţi (influenţă crescută a grupărilor de interese). Nu se

celebrează ziua partidului. Programele politice ale partidelor (platforms) nu se elaborează

decât înaintea alegerilor prezidenţiale; nu există partide programatice. Alegerile

preliminare preiau din ce în ce mai mult funcţia de nominalizare pe care o deţineau

partidele; împreună cu mass-media, acestea sunt problemele cu care se confruntă

partidele şi care le limitează puterea de influenţă. Candidaţii şi deputaţii sunt mult mai

legaţi de circumscripţia electorală decât de partid (drept de vot; finanţarea campaniei

electorale).

Ca şi avantaje ale sistemului american putem enumera: structura lejeră şi deschisă

oferă indivizilor şi grupărilor mai multe şanse de participare (mai puţine bariere în calea

participării cetăţenilor la viaţa politică), expresie diferenţiată a voinţei poporului (se

articulează diversitatea intereselor), se oferă spaţiu de manevră diferitelor idei venite din

partea alegătorilor, spectrul larg de interese acoperit de partide dă şanse absorbţiei

protestelor.

Sistemul american are însa şi dezavantaje cum ar fi: sărăcie ideologică a organelor

oficiale de partid in conformitate cu opinia publică, nu partidul participă la formarea

voinţei politice, acest lucru se întâmplă doar la diversele nivele ale acestuia, capacitate

deficitară de acţiune a partidelor (formarea de fracţiuni şi aripi, eterogenitate), rol influent

al finanţatorilor din afara partidelor (asociaţii economice, sindicate). 17

17 http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_4/usa/us_parteien.htm

14

V. BIBLIOGRAFIE

1. „Outline of U.S. History” Boureau of International Programs, U.S. Department of

State http://usinfo.state.gov/, 2005

2. “The constitution of the USA (1787)”

3. Cănănău Iulian, „O istorie documentară a SUA” Editura Agatha, Piteşti, 2003

4. Blondel Jean, “Party Systems and Patterns of Government in Western

Democracies”, Canadian Journal of Political Science (v.1/2, 1968)

5. Brechon, Pierre “Partidele politice” trad. Marta Nora Ţărnea, Adina Barvinschi,

Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004

6. Lijphart Arend, „ Modele ale democraţiei “, Editura Polirom,

Bucureşti, 2006

7. A. Lawrence Lowell, “Governments and Parties in Continental

Europe”, vol. I, Boston and New York Houghton.Mifflin and

Company, 1897

Surse web:

http://www.dadalos.org/rom/parteien/grundkurs_4/usa/us_parteien.htm

15