tradition vs modernity in (romanian) grammatical … 04 16.pdf · care a apărut în 1828 este...

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors)

CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016

ISBN: 978-606-8624-17-4

Section: Language and Discourse

112

TRADITION VS MODERNITY IN (ROMANIAN) GRAMMATICAL SYNONYMY AND HOMONYMY

Cipriana Elena Peica

Assist., PhD Student, ”Babeș-Bolyai” University of Cluj-Napoca

Abstract: Grammatical synonymy and homonymy, one of literature authors’ concern, find their echo

both in traditional grammars and in modern grammars, as is only natural.

Our paper aims to address this issue by presenting how the morphosyntactic synonymy and homonymy

of Romanian reflexives has evolved from the early grammars to the present day.

We start with the distinction that needs to be made, for clarification purposes, between lexical

synonymy and grammatical synonymy, homophones and homographs, reflexive pronoun and personal

pronoun, morpheme and part of speech; afterwards we focus on grammatical synonymy and lexical-

grammatical homonymy, referring to reflexive constructions in Romanian, presenting and arguing

their consequences on grammatical voices and syntactic valences.

The purpose of this paper is to highlight the importance of grammatical synonymy and homonymy’s

consequences, which is why we will focus on their positive consequences both in grammar and in

expression; the negative consequences (i.e. pleonastic constructions) will be also mentioned, but

without detailing them.

Keywords: Romanian Grammar, grammatical synonymy, grammatical homonymy, reflexive pronoun,

syntax.

1. Introducere în tematica lucrării Sinonimia şi omonimia gramaticală, o preocuparea a autorilor literaturii de specialitate,

îşi găşeşte ecou, cum e firesc de altfel, atât în gramaticile tradiţionale, cât şi în gramaticile

moderne.

Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze această problematică prin prezentarea traseului

pe care sinonimia şi omonimia morfosintactică a reflexivului românesc l-a parcurs din

primele gramatici şi până în prezent.

Pornind de la distincţia, care se impune pentru clarificarea termenilor, între sinonimia

lexicală şi cea gramaticală, respectiv între omofone şi omografe, între pronumele reflexiv şi

pronumele personal, între morfem şi parte de vorbire, după clarificarea acestora ne vom opri

asupra sinonimiei gramaticale şi omonimiei lexico-gramaticale cu referire punctuală la

construcţiile reflexive din limba română, prezentând şi argumentând consecinţele acestora

reflectate asupra diatezelor şi a valenţelor sintactice.

Scopul acestei lucrări este acela de a sublinia importanţa consecinţelor sinonimei,

respectiv a omonimiei gramaticale, motiv pentru care se va pune accent pe consecinţele

pozitive pe care aceasta le poate avea atât din punct de vedere gramatical, cât şi în exprimare,

cele negative (în speţă, construcţiile pleonastice) vor fi doar amintite fără a se avea în vedere

detalierea lor.




ISBN: 978-606-8624-17-4


113

2. Delimitări terminologice. Generalităţi 2.1.Sinonimia lexicală vs sinonimia gramaticală

Sinonimia lexicală face parte din categoriile semasiologice proprii tuturor limbilor, fiind

un indice al gradului de dezvoltare al unei limbi, şi este legată în mod nemijlocit de problema

identităţii cuvintelor în sistemul lexical al limbii (cf Bucă, Evseev 1976: 118, 119).

Dacă sinominia lexicală reflectă gradul de perfecţionare al unei limbi, dar şi a

utilizatorilor acestora, sinonimia gramaticală reflectă nivelul, dar şi modalitatea de a stăpâni

resursele gramaticale ale unei limbi1.

Sfera sinonimiei gramaticale trebuie să fie circumscrisă în funcţie de tipul gramaticii la

care ne raportăm. Astfel, în gramaticile cu orientare tradiţională, sinonimia gramaticală este

strâns legată de categoria structurilor echivalente, de tipul întâiul/primul/(cel) dintâi; voi

merge/o să merg/am să merg/oi merge etc., iar în gramaticile generativ-transformaţionale

atenţia este acordată cu precădere sinonimei sintactice.

Fiind de două feluri, morfologică şi sintactică, sinonimia gramaticală se poate

manifesta atât la nivelul părţilor de vorbire între diversele tipuri de viitor, între imperfect şi

condiţionalul perfect, între pasivul analitic şi reflexivul pasiv, la unele tipuri de pronume şi

numerale, la diversele modalităţi de exprimare a numeralului fracţionar şi a gradului de

comparaţie la adjective şi la adverbe, la construcţiile prepoziţionale echivalente cu forme de

genitiv sau de dativ, precum şi între părţi de propoziţie de acelaşi fel sau între părţi de

propoziţie diferite, între o parte de propoziţie şi aceeaşi parte de propoziţie însoţită de o

propoziţie subordonată, o parte de propoziţie şi o propoziţie, două propoziţii, o propoziţie şi o

frază (cf Avram 1986: 380).

În lucrarea de faţă ne vom opri, punctual, asupra sinonimei şi/sau omonimiei

gramaticale vizând pronumele personal şi pronumele reflexiv, pasivul analitic şi pasivul

reflexiv, şi, nu în ultimul rând, prezentând şi analizând consecinţele gramaticale ale acestora.

2.2.Omonimia lexicală vs omonimia gramaticală

Din punct de vedere lexical, omonimia ar părea să ocupe în sistemul limbii un loc

secundar în comparaţie cu sinonimia, dar definiţia lui E. Őhman (1960: 115-124) are rolul de

a demonstra faptul că importanţa acestui fenomen nu poate fi contestată; ,,omoninia este un

fenomen obiectiv, care influenţează funcţionarea şi evoluţia sistemului lingvistic la nivelul

lexicului, morfologiei, sintaxei şi derivării.”, iar omonime sunt lexemele care au forme sonore

identice, dar sensuri diferite (cf Bucă, Evseev 1976: 100).

În lexicologia românească, în sfera omonimiei lexicale sunt incluse următoarele tipuri

de omofone (cf Bucă, Evseev 1976: 102-103):

a) omonime propriu-zise sau omonime totale sunt acele cuvinte care coincid la toate

formele şi care au, de regulă, etimologii diferite, cum ar fi: lac1<lat. acus –

lac2<germ. Lack;

b) omonimele parţiale, denumite şi false omonime, deoarece omofonia lor se manifestă

numai la unele forme ale cuvintelor, cum ar fi: masă1-mase; masă2-mese;

c) omonime morfologice, datorate coincidenţei unor forme gramaticale din paradigmele

unor părţi de vorbire diferite (omoforme), cum ar fi: cer1 (substantiv) – cer2 (verb,

persoana I, singular);

1 Referitor la acest aspect, M. Avram (1986: 380) precizează: ,,După cum bogăţia lexicală se dobândeşte prin

cunoaşterea şi folosirea cuvintelorsinonime, bogăţia gramaticală presupune cunoaşterea sinonimei dintre unele

forme şi construcţii şi a limitelor în care formele sau construcţiile sinonime pot fi înlocuite între ele.”




ISBN: 978-606-8624-17-4


114

d) omonime lexico-gramaticale sunt rezultate din conversiunea părţilor de vorbire, cum

ar fi: muncitor1 (adjectiv) – muncitor2 (substantiv); mă1 (pronume personal) – mă2

(pronume reflexiv) – mă3 (interjecţie);

e) omonime derivaţionale, obţinute în urma ataşăriila aceeaşi rădăcină sau la două

rădăcini omofonice a unor sufixe sau prefixe cu valori multiple: ciocănaş1 (ciocan

mic, unde –aş este sufix diminutival) – ciocănaş2 (lucrător care sparge cu ciocanul

şi scoate sare din ocnele de sare, unde –aş este sufix de agent);

f) omonime semnatice care se datorează dezintegrării structurii cuvântului

polisemantic, cum ar fi: lună1 (satelit al pământului) – lună2 (interval de timp).

Din clasificarea de mai sus, reiese faptul că nu este posibil să fim la fel de tranşanţi în

ceea ce priveşte omonimia lexicală şi cea gramaticală, deoarece cele două se întrepătrund, nu

au elemente distincte pe baza cărora să putem argumenta diferenţe considerabile.

Prin urmare, în ceea ce priveşte problematica reflexivului românesc, vom putea vorbi de

omonimie lexico-gramaticală şi sinonimie formală, având în vedere faptul că pronumele

reflexiv are forme proprii doar pentru persoana a III-a singular şi plural, pentru persoanele I şi

a II-a, singular şi plural, împrumutând formele pronumelui personal.

2.3.Pronume reflexiv vs pronume personal

Pronumele personal ,,este pronumele care demonstrează diferitele persoane; el arată

persoana care vorbeşte (persoana I: Eu citesc), persoana căreia I se adresează vorbitorul

(persoana a II-a: Tu râzi), un obiect despre care se vorbeştecând acel obiect e altul decât

persoana I sau a II-a (persoana a III-a: El priveşte, Ea doarme).” (GLR, vol. I 1966: 136).

Acesta are forme accentuate la nominativ, acuzativ, dativ şi genitiv (pentru genitiv doar la

persoana a III-a, masculin şi feminin) (NOMINATIV: eu tu, el, ea, noi, voi, ei, ele;

ACUZATIV: pe mine, pe tine, pe noi, pe voi, pe el, pe ea, pe ei, pe ele; DATIV: mie, ţie, lui,

ei, nouă, vouă, lor); GENITIV: al, a, ai, ale lui, ei, lor) şi forme neaccentuate (DATIV: îmi, îţi,

îşi, ne, vă; ACUZATIV: mă, m-, ne, vă, v-, se, s-) Pronumele reflexiv este cel care ,,ţine locul obiectului asupra căruia se exercită direct

sau indirect acţiunea verbului şi care e identic cu subiectul verbului.” (GLR, vol. I 1966: 152).

Acesta are două cazuri, dativ şi acuzativ, şi ambele numere, singular şi plural.

Legătura pronumelui reflexiv cu cel personal constă în sinonimia la nivelul formelor

între cele două pronume, adică, în faptul că acesta (= pronumele reflexiv) are forme proprii

accentuate şi neaccentuate doar pentru persoana a III-a, pentru celelalte persoane

împrumutând formele neaccentuate ale pronumelui personal de dativ şi acuzativ. Din punct de

vedere lexico-gramatical, după cum am mai menţionat, cele două tipuri de pronume sunt

omonime.

2.4.Morfem vs parte de vorbire

Distincţia la care ne referim are în vedere pronumele reflexiv. Facem această

precizare, deoarece nu constituie scopul acestui demers teoretizarea conceptului de morfem şi

nici a celui de parte de vorbire. Aici, prin morfem vom înţelege semnul gramatical specializat

al unei diateze, iar dintre părţile de vorbire, ne va interesa cea de pronume, adică partea de

vorbire flexibilă care se declină şi ţine locul unui substantiv.

Prin urmare, rolul gramatical pe care reflexivul îl îndeplineşte, adică cel de pronume sau

cel de morfem are consecinţe în ceea ce priveşte autonomia sintactică a acestuia. Astfel, în

situaţia în care sunt pronume, reflexivele au funcţie sintactică de sine stătătoare, în timp ce ca

morfeme acestea nu au funcţie sintactică.




ISBN: 978-606-8624-17-4


115

3. Sinonimia şi omonimia gramaticală a reflexivului în gramaticile

limbii române 3.1.Pronumele reflexiv - scurt istoric

În gramaticile româneşti vechi, pronumele reflexiv este tratat la capitolul dedicat

pronumelui personal sau nu e tratat ca o altă categorie de pronume.

Astfel, în Elementa linguae daco-romanae2, Samuil Micu şi Gheorghe Şincai includ

pronumele reflexive în categoria pronumelui personal şi îi atribuie denumirea de pronume

reciproc, precizând că acesta este folosit în limba latină în aceleaşi situaţii ca în limba latină şi

că formele de plural sunt omonime cu cele de singular (cf Micu, Şincai 1980: 151-153, 222).

Capitolul II din prima parte a cărţii lui Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească

care a apărut în 1828 este dedicat pronumelui, iar între formele simple ale pronumelui

personal sunt incluse şi formele reflexivului: pentru acuzativ pe sine, se şi pentru dativ forma

îşi (cf Heliade Rădulescu 1828: 19-21).

Timotei Cipariu, autorul lucrării Gramatec’a limbei române care a apărut în două

volume intitulate Analitica (1869) şi Sintetica (1877), precizează în volumul al II-lea că

formele mi, ti , si, forme de genitiv şi de dativ neaccentuate se numesc şi reflexive cu condiţia

ca subiectul să fie de aceeaşi persoană, iar verbele construite cu forme reflexive se numesc şi

acestea reflexive (cf Cipariu1877: 166-168).

În Gramatica română din 1891, H. Tiktin introduce reflexivul în Partea a II-a intitulată

Morfologia în capitolele Pronumele personale, Conjugarea reflexivă şi Pasivul, precum şi în

Partea a III-a denumită Sintaxa în cadrul capitolelor Atributul adjectival şi Complementul

verbului. Şi în această gramatică, pronumele reflexiv este inclus în clasa pronumelui personal

(cf Tiktin: 70-71, 126-130).

Al. Philippide în Gramatica elementară a limbii române din 1897 nu precizează

pronumele reflexiv în cadrul capitolului destinat pronumelui personal şi nici în altă parte.

Formele sine, îşi, şi, şie, se sunt menţionate, dar fără a se face precizări vizavi de denumirea

sau de cazul acestora (cf Philippide 1897: 58, 241).

În 1914, în cadrul lucrării Gramatica limbii române, Ioan Slavici consemnează

pronumele reflexiv ca o formă diferită de pronume personal, iar formele acestuia sunt ceea ce

în gramatica de astăzi este înregistrat ca fiind adjective de întărire (cf Slavici 1914: 26-27).

August Scriban include în Gramatica limbii româneşti (Morfologia) Pentru folosinţa

tuturor din 1925 pronumele reflexiv în clasa pronumelui personal (cf Scriban 1925: 79-86).

În limba română actuală, aşa cum este reflectat în gramatica şcolară din ciclul

preuniversitar (gramatică încă puternic ancorată în viziunea oferită de Gramatica Academiei

din 1966), pronumele reflexiv este cel care ,,ţine locul obiectului asupra căruia se exercită

direct sau indirect acţiunea verbului şi care e identic cu subiectul verbului” (GLR, vol. I 1966:

152), are forme proprii doar pentru persoana a III-a, pentru celelalte persoane acesta

împrumutând formele pronumelui personal de dativ şi acuzativ, are două cazuri, dativ şi

acuzativ, şi ambele numere, singular şi plural.

În Gramatica limbii române, GALR 2005, pronumele reflexiv apare în mai multe

capitole care care se referă la verb, la grupul verbal, la construcţii sintactice, la numele

predicativ, la complementul posesiv, la anaforă. Abordarea pronumelui reflexiv din noua

gramatică este una modernă, în manieră transformativ-generativistă şi care subliniază

problema eterogenităţii reflexivului românesc (cf GALR, vol. I.: 223-226).

2 Prima ediţie care a apărut în anul 1780 la Viena a fost scrisă de S. Micu şi doar revizuită şi completată de Gh.

Şincai, iar cea de-a doua ediţie apărută în 1805 îl are ca autor pe Gh. Şincai.




ISBN: 978-606-8624-17-4


116

În ceea ce priveşte abordarea pronumelui reflexive în GALR 2005, observaţiile noastre

se vor opri aici, deoarece, fără a intra în detalii care nu constituie scopul acestei lucrări, dorim

doar să precizăm că nu considerăm aplicabile nici în teoria şi nici în practica analizei

gramaticale (mai ales la nivel preuniversitar) noile teorii. Apreciem caracterul modern al

acestora, dar ne permitem să le considerăm în multe locuri străine limbii noastre, iar, pe de

altă parte, dacă oricum observaţiile nostre vor arăta eterogernitatea problematicii în discuţie,

nu vedem utilitatea unei complicări terminologice de tipul: clitic reflexiv sintactic, clitic

reflexiv asintactic, clitic reflexiv nonsintactic (cf GALR , vol. I: 231).

3.2.Sinonimia şi/sau omonimia gramaticală dintre pronumele reflexiv şi

pronumele personal

În 1967, Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu în lucrarea

Structura morfologică a limbii române contemporane (1967: 129) precizau că pronumele

reflexiv este considerat de multe ori o categorie a pronumelui personal datorită asemănărilor

formale şi semantice.

În practica gramaticală a limbii române actuale, confuzia dintre pronumele reflexiv şi cel personal are în continuare drept cauză identitatea formală a acestor două tipuri de pronume, de fapt a

formelor naccentuate, la persoana I şi a II-a, singular şi plural. Astfel, pronumele reflexiv are

următoarele forme:

A. Forme accentuate:

a. la DATIV: sie, sieşi, şie, şieşi;

b. la ACUZATIV: sine, sineşi. B. Forme neaccentuate:

a. la DATIV: îmi, îţi, îşi, ne vă , îşi;

b. la ACUZATIV: mă, m-, ne, vă, v-, se, s-;

dintre care forme proprii neaccentuate sunt:

a. la DATIV: îşi, şi, şi-, -şi, -şi-;

b. la ACUZATIV: se, se-, -se, s-, -s.

După cum am menţionat, celelalte forme ale pronumelui reflexiv sunt împumutate din

paradigma pronumelui personal:

a. la DATIV: îmi, îţi, ne, vă; b. la ACUZATIV: mă, m-, ne, vă, se, s-. Cu alte cuvinte, pronumele reflexiv are aceleaşi forme cu pronumele personal

neaccentuat, la aceleaşi cazuri şi aceleaşi numere, respectivele forme putând fi reflexive sau

personale. În această situaţie de sinonime formală, necesitatea unor criterii de diferenţiere este

evidentă, deoarece din punct de vedere gramatical ne aflăm în prezenţa unei omonimii

morfologice. G.G. Neamţu propune două criterii de diferenţiere a acestor pronume, criterii pe

care le considerăm deosebit de utile în practica analizei gramaticale, deoarece surprind esenţa

teoriei şi oferă instumente de diagnosticare imediată. Astfel, ,,dacă pronumele dat are aceeaşi

persoană (şi acelaşi număr) cu verbul, este reflexiv, dacă are altă persoană decât verbul, este

personal. (Excepţii nu există)”, primul criteriu, iar criteriul suplimentar prevede trecerea

verbului şi a pronumelui la persoana a III-a, iar dacă acolo apare îşi sau se, pronumele este

reflexive şi invers (cf Neamţu 2014: 106).

La persoana a III-a reflexivul nu se confundă cu pronumele personal, nu există o

sinonime la nivel formal, deoarece formele celor două tipuri de pronume diferă. Pronumele

personal are la persona a III-a singular şi plural, formele:

a. la DATIV: îi, i, -i, i-, -i-, le, le-,-le, -le-, li;

b. la ACUZATIV: îl, -l, l-, -l-, o, -o, o-, -o-, îi, -i, i-, -i-, le, le-, -le, -le-,




ISBN: 978-606-8624-17-4


117

iar pronumele reflexiv:

a. la DATIV: îşi, şi, şi-, -şi, -şi-;

b. la ACUZATIV: se, se-, -se, s-, -s.

Omonimia morfologică crează confuzie la nivelul cazurilor, la persoana I, plural, unde

formele ne şi vă sunt atât forme pentru dativ, cât şi pentru acuzativ. În exemplele:

Ne-am gândit la voi. (Ac) – V-aţi gândit la noi. (Ac)

Ne-am amintit de voi. (D) – V-aţi amintit de noi. (D)

distincţia cazuală se poate realiza fie prin trecerea la persoana a III-a (ne-am gândit/s-au

gândit, respectiv ne-am amintit/şi-au amintit), fie prin trecerea la singular a oricărei persoane

(m-am gândit, respectiv şi-a amintit) (cf Neamţu 2014: 106).

În situaţia verbelor şi expresiilor unipersonale de tipul: îmi place, îmi convine, îmi

trebuie, îmi e dor, pronumele care le însoţesc sunt personale, nu reflexive, dovadă în acest

sens fiind, pe baza celor mai sus menţionate, trecerea acestor pronume la persoana a III-a,

singular (le place, le convine, le trebuie, le este dor) (cf Neamţu 2014: 106-107).

În legătură cu identitate persoanei şi a numărului dintre verb şi pronume, aceasta nu se

datorează acordului, deoarece pronumele nu se acordă cu nicio parte de vorbire. Identitatea se

datorează acordului sintagmatic în persoană şi număr al verbului-predicat cu subiectul,

precum şi faptului că este obligatorie identitatea în persoană şi număr a pronumelui reflexiv

cu subiectul ca urmare a coreferenţialităţii lor (cf Neamţu 2014: 107).

Deşi pronumele reflexiv are aceeaşi persoană atât cu subiectul, cât şi cu predicatul,

autorul citat consideră că este recomandabilă centrarea atenţiei asupra verbului, deoarece

subiectul în limba română poate fi inclus sau subînţeles, adică poate fi exprimat sau

neexprimat.

În situaţia formelor verbale nepersonale (ne referim la infinitiv şi gerunziu) care nu

realizează opoziţii de persoană si de număr marcate desinenţial, calitatea de reflexiv a

pronumelui nu se poate valida prin identitatea de persoană cu verbul, dar, având în vedere

faptul că verbele la infinitiv sau gerunziu trimit întotdeauna la un subiect exprimat sau

neexprimat, care poate fi acelaşi cu al verbului la mod personal sau diferit de al acestuia,

stabilirea calităţii pronumelui se bazează pe identitatea/nonidentitatea de persoană şi număr a

pronumelui cu subiectul verbului personal sau nepersonal (cf Neamţu 2014: 108-109).

În ceea ce priveşte statutul pronumelui în gruparea a putea + verb la infinitiv (fără a): a

se putea baza, a se putea descurca, a se putea duce, a se putea gândi, a se putea învăţa, a se

putea mişca, a-şi putea da seama, a-şi putea aminti etc., acesta este un pronume reflexiv ce

aparţine verbului la infinitiv (fără a), fapt ce se poate dovedi fie prin transformarea

infinitivului în conjunctiv, fie prin utilizarea infinitivului cu a (cf Neamţu 2014: 109-110).

*

O concluzie preliminară este aceea că, din punct de vedere formal, deosebirea

pronumelui reflexiv de cel personal nu pune probleme deosebite. Nu acelaşi lucru îl putem

spune despre identificarea/interpretarea corectă a rolului gramatical pe care îl au aceste

pronume în diferite contexte, cu alte cuvinte când sunt ele pronume şi, prin urmare, îşi asumă

un rol sintactic şi când sunt morfeme, neavând rol sintactic, fiind semne gramaticale

specializate ale diatezei reflexive. Acestea vor fi cele două mari probleme pe care le vom

detalia în continuare, urmarind consecinţele sinonimiei şi omonimiei gramaticale asupra

acestora.

3.3.Consecinţele sinonimiei şi omonimiei gramaticale asupra diatezei reflexive

3.3.1. Diateza – o categorie gramaticală contestată şi/sau contestabilă?




ISBN: 978-606-8624-17-4


118

Diateza în sine este o categorie gramaticală controversată atât în ceea ce priveşte

definirea, cât şi în ceea ce priveşte situarea acesteia în cadrul gramaticii, unii autori

considerând că locul ei ar fi la nivelul morfologiei, iar alţii argumentând că ea ar fi o categorie

sintactică. Opiniile şi argumentele merg până în punctul în care unii autori o consideră a fi

contestabilă în totalitate, inexistentă.

Diateza reflexivă reprezintă o problemă controversată a gramaticii limbii române după

cum reiese din eterogenitatea opiniilor în ceea ce priveşte verbele însoţite de pronume

reflexive. Diversitatea opiniilor legate de acest subiect are consecinţe care se reflectă în

numeroasele dificultăţi şi confuzii care se regăsesc atât în teoria gramaticală, cât mai alesc în

practica analizei gramaticale.

Având în vedere faptul că acest caracter controversat al diatezei provine chiar de la

modul în care această categorie gramaticală este interpretată3, vom prezenta în cele ce

urmează câteva dintre opiniile pe care le considerăm avizate în acest sens.

Gramatica limbii române din 1954 înregistrează pentru prima dată categoria

gramaticală a diatezei şi o defineşte ca fiind cea care ,,marcheză raporturile dintre subiect şi

complement direct, exprimate prin forme verbale.” (GLR, vol. I 1954: 243)

Gramatica limbii române, vol. I, ediţia 1966, defineşte diateza ca fiind ,,forma pe care o

îmbracă verbul pentru a arăta în ce raport se află acţiunea pe care o exprimă cu autorul acestei

acţiuni” (GLR, vol I, 1966: 298). Diateza exprimă raportul dintre acţiune şi autorul ei. Diateza

activă arată că acţiunea este făcută de subiectul grammatical, diateza pasivă arată că acţiunea

e făcută de subiectul logic (complementul de agent) şi este suferită de subiectul gramatical, iar

diateza reflexivă este mai puţin constituită, mai puţin precizată, deoarece verbele construite

cu pronume reflexive sunt adesea de fapt active, dar se caracterizează prin faptul că acţiunea

îndeplinită de subiectul gramatical se răsfrânge tot asupra lui sau sunt pasive (cf GLR, vol I,

1966: 40). ,,Valorile proprii diatezei reflexive exprimă interesarea la acţiune a subiectului

gramatical” (GLR, vol. I: 40).

Al. Graur defineşte diateza ca fiind ,,dispoziţia verbului, marcând răsfrângerea acţiunii

asupra obiectului, lipsa obiectului, lipsa subiectului, identitatea subiectului cu obiectul”

(Graur 1969: 19). În lumina acestei definiţii, conform autorului, diatezele sunt următoarele:

,,1. activul (tranzitiv, intranzitiv, absolut), la care trebuie să introducem ca subdiviziune

dinamicul; 2. pasivul, 3. impersonalul; apoi 4. obiectivul şi 5. reciprocul (pentru că ţin şi de

activ şi de pasiv, deci sunt în opoziţie şi cu unul şi cu celălalt) şi 6. eventivul (pentru că ţine şi

de ctiv şi de impersonal) (...) Reflexivul ar putea fi caracterizat prin interesul subiectului la

îndeplinirea acţiunii dacă nu ne-ar contrazice pasivul şi impersonalul.” (Graur 1969: 22)

Gramatica Academiei, vol. I, ediţia 1966, abordează, cum e firesc, problema

reflexivului şi în capitolul dedicat diatezei reflexive, diateză care se caracterizează prin faptul

că verbul conjugat după conjugarea diatezei active este întotdeauna însoţit de pronumele

reflexiv în acuzativ sau în dativ. În cadrul diatezei active intră numai vebele care sunt însoţite

de pronume reflexive, pronume care nu pot fi înlocuite cu pronume personale sau cu

3,,Considerând diateza o categorie gramaticală specifică flexiunii verbale, diversele gramatici româneşti - tratate

şi manuale şcolare – menţionează trei diateze (sau forme de conjugare): activă, pasivă şi reflexivă, distincţie

bazată, cel puţin până la un moment dat, pe diferenţele de expresie, înţeleasă în mod rudimentar: pasivul e

caracterizat prin forma compuse, realizate din a fi şi participiu, reflexivul e caracterizat prin prezenţa pronumelui

reflexiv; în celelalte cazuri, avem de-a face cu diateza activă. Deşi distincţiile au în vedere expresia, definiţiile

sunt strict semantice (...) Definiţiile formulate în acest sens nu acoperă decât insuficient şi incomplet realitatea

lingvistică.” Ion Coteanu (coord), Limba română contemporană, vol. I, Bucureşti, Editura didactică şi

pedagogică, 1974, p. 199.




ISBN: 978-606-8624-17-4


119

substantive în acelaşi caz, situaţie în care pronumele reflexive devin mărci morfologice ale

diatezei reflexive (cf. GLR, vol I, 1966: 209).

După cum se poate observa, Gramatica Academiei, vol. I, ediţia 1966, nu abordează

problematica aspectelor, nici cea a valorilor reflexivului românesc, în ceea ce priveşte diateza

reflexivă subliniază doar că un număr restrâns dintre verbele care sunt însoţite de pronume

reflexiv au ,,conţinut specific, distinct” de al celorlalte diateze, motiv pentru care ,,puţine pot

constitui o diateză aparte” (GLR, vol. I 1966: 208-210), dar faptul că încadrează în mod

diferit grupurile formate din reflexiv şi verb reprezintă o noutate fată de clasificările strict

semnatice de până atunci.

Astfel, Gramatica limbii române, ediţia din 1966 (vol. I, p. 208-212) distinge trei

diateze, dar include în cadrul diatezei active şi construcţiile cu pronume reflexiv care admit

substituţia cu pronume personal, cu alte cuvinte acele construcţii în care pronumele reflexive

în cauză sunt independente atât din punct de vedere sintactic, cât şi din punct de vedere

semantic. Pe de altă parte anumite construcţii cu pronume reflexiv,de tipul Legea se votează,

sunt incluse pe baza sinonimiei morfologice, în cadrul diatezei pasive (la diateza reflexivă

fiind incluse grupările pronume reflexiv + verb, în care pronumele nu poate fi substituit şi

care au sens dinamic (a se gândi, a râde etc), precum şi cele care au valoare impersonală (se

merge).

Se poate observa lipsa de omogenitate şi chiar de consistenţă a diatezei reflexive şi a

celei pasive realizată prin gruparea pronume reflexiv + verb, deoarece în privinţa diatezei

reflexive primează crieriu semantic, iar în privinţa diatezei pasive particularităţile de expresie

sunt cele care contează mai mult.

Pe de altă parte, sinonimia morfologică se evidenţiază şi prin faptul că gruparea

pronume reflexiv + verb poate exprima şi sensul pasiv. Două dintre lucrările care completează

tabloul valorilor acestei diateze (apud Coteanu, vol. I 1974: p. 199) sunt Gramatica limbii

române a lui H. Tiktin şi Les verbes réfléchis en roumain a lui Al. Graur. Astfel, în acest sens

H. Tiktin (1945: 129) afirma că, în limba română, construcţia cu reflexivul reprezintă

modalitatea firească de exprimare a pasivului, construcţia cu a fi fiind rezultatul unor imitaţii

străine, iar în studiul Les verbes réfléchis en roumain, Al. Graur (1938: 42-89) evidenţia

numeroase valori diferite – pasiv, reciproc, impersonal etc. - realizate prin gruparea pronume

reflexiv + verb, adică prin ceea ce se consideră diateza reflexivă.

Se poate observa din cele prezentate până acum faptul că autorii şi gramaticile

menţuionate situează problema diatezei la nivel morfologic, o categorie gramaticală specifică

morfologiei. În acest sens, Valeria Guţu Romalo sublinia că majoritatea cercetătorilor

recunosc existenţa în limba română a categoriei de diateză şi situarea acesteia în cadrul

morfologiei (cf Guţu Romalo, în Coteanu 1985: 228).

În 1954, Sorin Stati analizează într-un mod diferit diateza reflexivă, de fapt contestă

existenţa acesteia în situaţiile în care pronumele reflexiv nu poate fi înlocuit cu un pronume

personal şi în care gruparea exprimă participarea intensă a subiectului la realizarea acţiunii,

susţinând că în aceste situaţii există o diateză medie sau dinamică (cf Stati 1954: 135-146).

G.G. Neamţu atrage atenţia supra faptului că acest criteriu al participării intense la

acţiune care vizează reflexivul dinamic, nu face cu nimic mai clare lucrurile, deoarece

participarea intensă nu este măsurabilă ,,fiind un concept de o inconsistenţă evidentă şi de

aceea prea puţin operant.” (Neamţu 2014: 115)




ISBN: 978-606-8624-17-4


120

Pe lângă statutul de categorie morfologică, există cercetători care consideră că diateza

reflexivă este un fenomen sintactic. Dintre aceştia îi amintim4 pe Iorgu Iordan, Valeria Guţu

Romalo, Alexandru Niculescu în lucrarea Structura morfologică a limbii române (1967), Em.

Vasiliu şi colaboratorii în lucrarea ,,Sintaxa trasformaţională a limbii române” (1969),

Gabriela Pană Dindelegan în lucrarea ,,Tranzitivitate şi diateză” (1974), Dumitru Irimia în

lucrarea ,,Gramatica limbii române” (1997).

Gramatica Academiei din 2005 (GALR) exclude diateza reflexivă din cadrul diatezelor,

considerând că în limba română putem vorbi doar de diateză activă şi de diateză pasivă, mai

ales din cauza eterogenităţii sintactice a reflexivului românesc, considerându-se că niciuna

dintre valenţele acestuia nu are elementele necesare pentru a individualiza diateza (GALR,

vol. I 2005: 481-483)

*

În cadrul acestei secţiuni, prin cele expuse, ne-am propus să ilustrăm faptul că diateza,

în general, este o categorie gramaticală controversată, contestaă şi chiar contestabilă, atât în

ceea ce priveşte definirea, cât şi în ceea ce priveşte situarea/statutul/existenţa acesteia în

cadrul gramaticilor şi a lucrărilor de specialitate, dar şi faptul că diateza reflexivă, în special, a

reprezentat şi reprezintă o problemă controversată a gramaticii limbii române după cum

reiese chiar din eterogenitatea opiniilor în ceea ce priveşte verbele însoţite de pronume

reflexive.

Am prezentat opiniile pe care le-am considerăm avizate în ceea ce priveşte

interpretarea diatezei reflexive, atât pentru a realiza o imagine de ansamblu a problematicii în

discuţie, cât şi pentru a putea crea cadrul necesar prezentării propriei opinii vizavi de acestea.

Astfel, din punctul nostru de vedere, deşi avem obiecţii legate de argumentele aduse,

obiecţii pe care nu le vom prezenta aici din considerente obiective5, considerăm adecvată

restrângerea pe care o face GALR 2005 a numărului de diateze din limba română la două, şi

anume la diateza activă şi diateza pasivă. Câteva dintre motivele pe care ne bazăm această

afirmaţie sunt următoarele: diateza reflexivă este o categorie inconsistentă, a cărei definire se

bazează, într-o prea mare măsură pe latura semantică, pe sensul lexical al cuvintelor, ceea ce

are ca efecte pe lângă numărul mare de interpretări, chiar încadrarea reflexivului pasiv la

diateza pasivă şi nu la cea reflexivă, situaţie pe care considerăm că ar fi necesar să o privim

doar ca un fapt de sinonimie morfologică. Pe de altă parte, în numeroase situaţii gruparea verb

+ pronume reflexiv are evident caracter sintactic (pe care il vom ilustra în secţiunea

următoare), iar în alte situaţii, cum ar fi cele ale construcţiilor impersonale, raportul pe care

diateza îl cere, prin chiar definiţia sa, între subiect şi acţiune nu poate fi determinat. În plus,

atunci când sunt considerate morfeme, reflexivele sunt analizate gramatical tot ca pronume,

dar pronume care au formă, caz, persoană, număr, dar nu au funcţie sintactică, ceea ce este cel

puţin nefiresc: pronume fără funcţie sintactică… ?!

Prin urmare, considerăm că pronumele reflexiv românesc ar trebui să fie considerat în

toate situaţiile pronume, verbele pe care le însoţeşte să fie încadrate diatezei active, iar, din

punct de vedere sintactic, reflexivul să aibă funcţiile sintactice corespunzătoare, adică, fie

complement direct în acuzativ, fie complement indirect în dativ, fie atribut pronominal

datival. O atare soluţie considerăm că ar satisface cerinţele impuse de o analiză gramaticală

4 Problematica aceasta necesită o abordare detaliată şi separată. Din motive care ţin de necesitatea limitării

articolului la un anumit număr de pagini, ne luâm libertatea de a avea în vedere acest subiect pentru un alt

articol. 5 Din motive care ţin de necesitatea limitării articolului la un anumit număr de pagini, ne luâm libertatea de a

avea în vedere acest subiect pentru un alt articol.




ISBN: 978-606-8624-17-4


121

unitară şi coerentă, în plus, şi-ar reflecta utilitatea mai ales în teoria şi practica şcolară. În cele

ce urmează ne propunem să argumentăm sustenabilitatea acestor afirmaţii.

3.4.Consecinţele sinonimiei şi omonimiei gramaticale a reflexivului în plan

sintactic

După cum subliniam, rolul gramatical pe care reflexivul îl îndeplineşte, adică cel de

pronume sau cel de morfem are consecinţe în ceea ce priveşte autonomia sintactică a acestuia.

Astfel, în situaţia în care sunt pronume, reflexivele au funcţie sintactică de sine stătătoare, în

timp ce ca morfeme acestea nu au funcţie sintactică.

Mai întâi vom preciza câteva opinii relevante pentru acest subiect, după care vom ilustra

valenţele sintactice ale reflexivului românesc.

Valeria Guţu Romalo precizează că în limba română pronumele reflexiv are funcţii

diferite şi poate avea următoarele valori (cf Guţu Romalo, în Coteanu 1985: 228-229):

a) pronume atunci când poate fi înlocuit printr-un pronume personal în acuzativ sau

dativ (El se dezbracă/El îi dezbracă) şi când poate fi înlocuit printr-un pronume

sau substantiv în nominativ (Se călătoreşte cu trenul / Elevul călătoreşte cu trenul

/ El călătoreşte cu trenul)

b) afix dependent (reflexiv pasiv): Norma se stabilişte/Norma o stabilesc legile.

c) afix dependent (reflexiv obligatoriu) nefiind posibilă substituţia cu pronume

personal în expersii ca: a se căi, a-şi bate joc.

d) afix dependent (reflexiv dinamic) când exprimă un plus de interes faţă de

realizarea acţiunii: El se roagă.

G. G. Neamţu precizează că reflexivele nu au sens lexical propriu-zis, apariţia lor e

condiţionată de prezenţa verbului, motive pentru care statutul lor morfosintactic este

determinat de conţinutul lexico-gramatical al verbului. Pe această bază, sunt clasificate

următoarele tipuri de reflexiv: reflexive obiectiv (a se spăla, a se îmbrăca etc.), reflexiv

posesiv (a-şi aştepta, a-şi certa etc.), reflexiv reciproc (a se certa, a se urî etc.), reflexiv

dinamic (a se gândi, a-şi imagina etc.), reflexiv pasiv (se votează de cineva..., se învaţă de

către... etc.), reflexivul impersonal (se cade, se cuvine etc.), reflexivul eventiv (a se îmbogăţi,

a se zice etc.) (cf Neamţu 2014: 111).

Interpretarea gramaticală a acestor concepte nu este una unitară, nu există o soluţie

unanim acceptată de către specialiştii în domeniu, ceea ce are repercusiuni evidente şi în

teoria şi practica gramaticală preuniversitară, unde, în cadrul anumitor manuale alternative6,

se optează pentru patru diateze activă, pasivă, reflexivă şi activ pronominală. Diateza activă

pronominală este o eroare care are drept prim efect încălcarea definiţiei diatezei reflexive şi

drept urmare neincluderea verbelor însoţite de pronume reflexiv intrinsec în cadrul acestei

diateze, motiv pentru care considerăm, de exemplu, că definiţia din manualul de clasa a VII-a

elaborat de Anca Şerban şi Sergiu Şerban este neacceptabilă: ,,Verbele la diateza reflexivă

arată că subiectul gramatical face acţiunea. Participarea sa este intensă şi, uneori, acţiunea se

răsfrânge asupra celui care o face.” (?!)

În ceea ce priveşte interpretarea gramaticală a pronumelor reflexive, există trei direcţii

(cf Neamţu 2014: 112-114). Conform primei direcţii (Toşa 1983: 193-1999), toate

pronumele reflexive în dativ şi acuzativ sunt considerate morfeme ale diatezei reflexive,

diateza reflexivă e considerată categorie gramaticală, iar reflexivele intră în structura acestei

6 Anca Şerban, Sergiu Şerban, Limba română. Manual pentru clasa a 7-a, Ministerul Educaţiei Naţionale,

Editura All, Bucureşti, 1999, p. 79.




ISBN: 978-606-8624-17-4


122

categorii gramaticale cu realizare analitică. Potrivit celei de-a doua direcţii (Draşoveanu

1997: 60) care se bazează pe principiul unicităţii funcţiilor în subordonare, toate reflexivele în

dativ şi acuzativ sunt pronume reflexive propriu-zise. Conform celei de-a treia direcţii,

majoritară de altfel, în funcţie de sensurile gramaticale dezvoltate de grupările reflexiv + verb

în unele situaţii reflexivele sunt tratate ca pronume, iar în altele ca morfeme. Când formele îşi,

şi, şi-, -şi, -şi-, se, se-, -se, s-, -s stau pe lângă verbe reflexive, dinamice, eventive, impersonale

şi pasive, acestea devin mărci ale diatezei reflexive, devin semne, motiv pentru care îşi pierd

rolul sintactic, iar atunci când stau pe lângă verbe pronominale obiective şi reciproce aceste îşi

păstrează calitatea de pronume.

Această ultimă interpretare o regăsim inclusiv în manualele şcolare. Reflexivele nu sunt

tratate diferenţiat în funcţie de sensurile gramaticale dezvoltate de grupările reflexiv + verb,

astfel în unele situaţii reflexivele sunt tratate ca pronume, iar în altele ca morfeme: ,,(a) ca

sintagme propriu-zise, reflexive pronume reflexive în acuzativ (dativ) cu funcţia de

complement direct (indirect, atribut) şi verb la diateza activă (= diateza activă pronominală);

(b) ca verbe la diateza reflexivă (cu realizare analitică), pronumele reflexiv fiind morfemul,

semnul gramatical al diatezei reflexive, omonim cu pronumele reflexiv.” (Neamţu 2014: 113-

114). Faptul că pronumele este reflexiv, iar verbul este la diateza activă se pune în evidenţă

prin înlocuirea respectivului pronume cu un pronume personal forma neccentuată sau un

substantiv în acelaşi caz, adică prin posibilitatea verbului de a apărea şi fără reflexiv (cf

Neamţu 2014: 113-114).

Exemplu:

M-am spălat pe faţă./ Te-am spălat pe faţă./ L-am spălat pe faţă./ Ne-am spălat pe

faţă./ V-am spălat pe faţă./ I-am spălat pe faţă.

Se spală.- Îl spală.

Îţi aminteşti. – Îţi amintesc.

În aceste situaţii pronumele este reflexiv, verbul este la diateza activă, iar pronumele are

în fiecare situaţie funcţie sintactică.

În lucrarea Gramatica pentru toţi, ediţia revăzută şi adăugită din1997, Mioara Avram

precizează că formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv pot fi folosite cu valoare posesivă

şi realizează dativul posesiv: Mi-am curăţat pantofii (cf Avram: 168).

În privinţa modului de exprimare a dativului posesiv există diferenţe între limbi în

ceea ce priveşte atât modul de realizare, cât şi modul de exprimare al acestuia. Astfel, relaţia

de posesie exprimată poate fi alienabilă şi/sau inalienabilă. În timp ce în cadul posesiei

inalienabile între posesor şi obiect legătura este absolut necesară, poseia alienabilă este o

relaţie în cadrul căreia obiectul posedat este exterior posesorului.

Tot prin înlocuire cu un pronume personal în genitiv sau cu un adjectiv pronominal

posesiv se demonstrează şi se certifică calitatea de pronume e reflexivului în dativ posesiv:

Îşi aşteaptă copiii. – Îi aşteaptă pe copiii săi.

sau prin dublare, deşi comportă un anumit grad de artificialitate, deoarece identitatea de

persoană a reflexivului şi a dublantului este obligatorie (cf Neamţu 2014: 114).

Îmi cumpăr o carte. – Mie îmi cumpăr o carte.

În situaţiile specifice de dativ posesiv, pronumele este reflexiv, verbul este la diateza

activă, iar pronumele are în fiecare situaţie funcţie sintactică de atribut pronominal datival. În

fiuncţie de situarea acestui pronume în proximitatea unui substantival sau unui verbal, dativul

posesiv este adverbal: Îşi aşteaptă copiii. sau adnominal: Copiii-şi sunt foarte cuminţi.

În concluzie, pronumele reflexiv este morfem atunci când marchează diateza reflexivă,

în toate celelalte situaţii ilustrate el este un pronume cu toate atributele aferente şi, în funcţie




ISBN: 978-606-8624-17-4


123

de context, poate îndeplini trei funcţii sintactice: complement direct, complement indirect,

atribut pronominal datival.

*

În lucrarea aceasta ne-am oprit asupra sinonimei şi omonimiei gramaticale, referindu-ne

la construcţiile refexive în limba română, prezentând o clarificare terminologică, un scurt

istoric al acestei problematicii pronumelui reflexiv, cadul teoretic prin prezentarea părerilor

autorilor şi argumentelor pe care acestea sunt fundamentate, în ceea ce priveşte pronumele

reflexiv în limba română, diateza reflexivăşi cea reflexiv pasivă şi valenţele reflexivului

românesc.

Concluziile noastre punctuale, bazate pe argumentele pe care le-am prezentat şi care au

legătură directă sau indirectă cu sinonimia şi omonimia gramaticală din cadrul clasei

pronumelui reflexiv, la diateză şi la valenţele sale sintactice sunt următoarele:

a. din punct de vedere formal, deosebirea pronumelui reflexiv de cel personal nu pune

probleme deosebite;

b. identificarea/interpretarea corectă a rolului gramatical pe care îl au aceste pronume în diferite contexte, cu alte cuvinte când sunt ele pronume şi, prin urmare, îşi asumă

un rol sintactic şi când sunt morfeme, neavând rol sintactic, fiind semne gramaticale

specializate ale diatezei reflexive reprezintă o situaţie problematică;

c. diateza, în general, este o categorie gramaticală controversată, atât în ceea ce

priveşte definirea, cât şi în ceea ce priveşte situarea/statutul/existenţa acesteia în

cadrul gramaticilor şi a lucrărilor de specialitate;

d. diateza reflexivă, în special, a reprezentat şi reprezintă o problemă controversată a

gramaticii limbii române după cum reiese chiar din eterogenitatea opiniilor în ceea

ce priveşte verbele însoţite de pronume reflexive;

e. considerăm adecvată restrângerea pe care o face GALR 2005 a numărului de diateze

din limba română la două, şi anume la diateza activă şi diateza pasivă din

următoarele motive:

- diateza reflexivă este o categorie inconsistentă, a cărei definire se bazează, într-

o prea mare măsură pe lautura semantică, pe sensul lexical al cuvintelor, ceea ce

are ca efecte pe lângă numărul mare de interpretări, chiar încadrarea reflexivului

pasiv la diateza pasivă şi nu la cea reflexivă;

- în numeroase situaţii gruparea verb + pronume reflexiv are evident caracter

sintactic , iar în alte situaţii, cum ar fi cele ale construcţiilor impersonale, raportul

pe care diateza îl cere, prin chiar definiţia sa, între subiect şi acţiune nu poate fi

determinat;

- atunci când sunt considerate morfeme, reflexivele sunt analizate gramatical tot

ca pronume, dar pronume care au formă, caz, persoană, număr, dar nu au funcţie

sintactică, ceea ce este cel puţin nefiresc: pronume fără funcţie sintactică… ?!

Din aceste considerente susţinem că pronumele reflexiv românesc ar trebui să fie

considerat în toate situaţiile pronume, verbele pe care le însoţeşte să fie încadrate diatezei

active, iar, din punct de vedere sintactic, reflexivul să aibă funcţiile sintactice

corespunzătoare, adică, fie complement direct în acuzativ, fie complement indirect în dativ,

fie atribut pronominal datival. O atare soluţie considerăm că ar satisface cerinţele impuse de o

analiză gramaticală unitară şi coerentă, în plus, şi-ar reflecta utilitatea mai ales în teoria şi

practica şcolară.

În ceea ce priveşte sinonimia şi omonimia lexicală şi/sau gramaticală concluzia care se

desprinde este că acestea pot avea consecinţe pozitive sau negative în exprimare. Efectele




ISBN: 978-606-8624-17-4


124

pozitive se regăsesc în bogăţia şi variaţia exprimării, în evitarea repetării aceloraşi cuvinte,

forme sau construcţii, toate fiind legate de stăpânirea conştientă a relaţiilor sinonimice sau

omonimice, iar cele negative, în cazul nostru, sunt construcţiile pleonastice.

Din punct de vedere gramatical, rolul acestora este de a scoate în evidenţă construcţiile

echivalente şi concurente, de a prezenta şi clarifica anumite opoziţii, de a explica confuziile

morfologice şi sintactice care apar, după cum am prezentat în cadrul acestei lucrări.

BIBLIOGRAPHY:

Avram 1997 – Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,

Bucureşti.

Avram 2007 – Mioara Avram, Studii de sintaxă a limbii române, Editura Academiei Române,

Bucureşti.

Cipariu 1869, 1877 - Timotei Cipariu, Gramatec’a limbei române, Partea I. Analitica, Partea

I. Sintetica, cu spesele Societatei Academice Române, Bucureşti.

Coteanu (coord.) 1974 – Ion Coteanu, Georgeta Ciompec, Constantin Dominte, Narcisa

Forăscu, Valeria Guţu Romalo, Emanuel Vasiliu, Limba română contemporană, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

GALR 2005 - Gramatica limbii române, Cuvântul, vol. I, Editura Academiei Române,

Bucureşti.

GLR 1966 - Gramatica limbii române, vol. I, Ediţia a II-a revăzută şi adaugită, Editura

Academiei, Bucureşti.

Graur 1938 - Alexandru Graur, ,,Les verbes réfléchis en roumain”, BL, VI, p. 42-89.

Guţu Romalo 1973 – Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Heliade Rădulescu 1828 - Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească, ediţie şi studiu de

Valeria Guţu Romalo, Editura Eminescu, Bucureşti.

Iordan, Guţu Romalo, Niculescu 1967 – Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru

Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti.

Irimia 2008 – Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ediţia a III-a revăzută, Editura

Polirom, Iaşi.

Micu, Şincai 1980 - S. Micu, Gh. Şincai, Elementa linguae daco-romanae (1980), pt ed.1780

– cap. IX, Despre pronume p. 37-43, pentru ed. 1805 – idem, p. 151-153.

Neamţu 2014 - G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Distincţii şi ...

distincţii, Editura Paralalela 45, Piteşti.

Őhman 1960 - E. Őhman, ,,Uber die Wirkung der Homonymie im Deutschen”, VJa, p. 115-

124

Philippide 1897 - Al. Philippide, Gramatica elementară a limbii române, Editura Librăriei

ISR Kuppermann, Iaşi.

Scriban 1925 - August Scriban, Gramatica limbii româneşti. Morfologia. Pentru folosinţa

tuturor, ediţiunea I, Institutu de Arte Grafice ,,Viaţa românească” S.A., Iaşi.

Slavici 1914 - Ioan Slavici, Gramatica limbii române, Partea I, Etimologia, Editura Minerva,

Bucureşti.

Stati 1954 - Sorin Stati, ,,Verbele reflexive construite cu dativul”, în S.C.L.V., p.135-146.

Stati 1958 - Sorin Stati, ,,Problema diatezelor”, în L.R., nr. 2/158, p. 39-45.




ISBN: 978-606-8624-17-4


125

Şerban, Şerban 1999 - Anca Şerban, Sergiu Şerban, Limba română. Manual pentru clasa a 7-

a, Ministerul Educaţiei Naţionale, Editura All, Bucureşti.

ACKNOWLEDGEMENT

Această lucrare este rezultatul cercetării doctorale ce a fost posibilă prin sprijinul

financiar oferit prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-

2013, cofinanţat prin Fondul Social European, în cadrul proiectului

POSDRU/187/1.5/S/155383, cu titlul ,,Calitate, excelență, mobilitate transnațională în

cercetarea doctorală”.

This paper is a result of a doctoral research made possible by the financial support of

the Sectoral Operational Programme for Human Resources Development 2007 -2013, co-

financed by the European Social Fund, under the project POSDRU/187/1.5/S/155383 -

,,Quality, excellence, transnational mobility in doctoral research”.

tradition vs modernity in (romanian) grammatical … 04 16.pdf · care a apărut în 1828 este...

Documents