anul 2bazele compozitiei

8/13/2019 anul 2BAZELE COMPOZITIEI

http://slidepdf.com/reader/full/anul-2bazele-compozitiei 1/7

OBIECTUL COMPOZIŢIEI

Arta are diverse domenii de activitate, cum ar fi muzica, literatura, arta plastică. Fiecare domeniudispune de anumite ramuri. Arta plastică se ramifică în: realistă, naturalistă, abstractă, decorativă,monumentală. Aceste ramuri au anumite aspecte: grafică, sculptură, arta decorativă aplicată, design,arta decorativ-monumentală. Aspectele dispun de genuri (pictura-cunoaște genurile de peisaj, natură

statică, portret) genurile la rîndul lor au subgrupe (portretul poate fi simplu, de gală, autoportret). Fiecare ramurăa artei plastice are particularităţile ei compoziţionale proprii, specifice.

Noţiunea compoziţe provine de la cuvîntul latin “composition”, ceea ce înseamnă a compune, alacătui un întreg. Orice lucrare de artă se compune din diferite elemente ce formează o structură, fiindconstruită după anumite legităţi, prin diverse mijloace de configurare ce redau un conţinut. Procesul deorganizare plastic a oricărei lucrări trece prin diverse faze de configurare a ei, prin încercări creative de

perfecţionare artistică a elementelor, toate acestea constituind specificul procesului de creaţie ce ducela integritatea operei.Organizarea logică şi armonioasă a tuturor elementelor plastice, care exprimă conţinutul unei lucrări,

alcătuindu-i integritatea artistică, se numeşte compozi ţie plastică.După metoda de construire si tehnica de executare artistică, cunoaștem mai multe tipuri de

compoziţii plastice: grafică, de design, picturală, decorativă, sculpturală s.a. Potrivit specificului ei,compoziţia decorativă și cea de design, se desfășoară pe frontal (bidimensional), fie volumetric(tridimensional).

Pentru toate aspectele şi tipurile de compoziţie există o singură lege: integritatea (numită șigenerală, universală) care exprimă unitatea indisolubilă a tuturor elementelor compoziţionale pe baza

coordonării și cosubordonării lor într -un tot armonios. “Integritatea e cea mai importantă calitate,mijloc şi condiţie permanentă de existenţă a compoziţiei. Integritatea - legea compoziţiei în arhitectură

şi artele decorative aplicate”. În orice compoziţie toate elementele, atît principale, cît şi secundare ar fiunite într-un întreg, nu numai între ele, dar şi cu toată suprafaţa pe care se plasează. În legatură cuaceasta, în procesul de creaţie, trebuie permanent a avea în vedere că fiecare element sau formăcompoziţională să poarte amprenta trăsăturilor generale a compoziţiei dete.

Unitatea, prin intermediul careia se contopesc diferite elemente şi părti ale întregului, este condiţia principală de existenţă a lucrării.

BAZELE COMPOZIŢIEI

Studierea esențelor artei decorative, are un caracter primordial de inițiere, pe cînd aplicarea acestorcunoștințe deja acumulate și însușite un caracter secundar, căpătînd un aspect profesionist în procesulinstruirii și activității practice.

În prezent sunt cunoscute disciplini de bază care pun fundamentul pregătirii creativității practice: pictura și compoziția, desenul - este schema unei creații plastice.

Modularea formei prin potrivirea nuanțelor de ton și culoare, a raporturilor și a efectelor clarobscurea formelor nu este altceva decît pictura. Compoziția-ideea, caracterul individual al creației plastice,

prin care se impune viziunea autorului. Prin urmare, desenul este schema constructivă, pictura inveliulartistic, iar compoziția, ideea și conutinutul generat de autor - toate acestea alcătuiesc un tot întreg. Deaici, rezultă ca toate succesele depind de studierea sistematică a teoriei și de activitatea practică; deinsușirea treptată a cunoștințelor și de aplicarea lor din ce în ce mai perfecta; de la trecerea de la o

privire par țială a detaliilor spre o privire generală a întregului pe care -l alcătuiesc într -un singur plan, bidimensional, frontal.



Dacă într -o compozitie toate elementele, cele principale și cele secundare, se află într-ointerdependență plastică reușită, interpretată în mod profesionist după culoare, ton, factură etc. atunci oasemenea compoziție se destinge printr-o calitate artistică superioară. Dacă creația plastică dispune deo compoziție bine determinată din toate punctele de vedere, atunci ea dispune, concomitent, de ocalitate, și de o însușire a ei ce denotă o valoare considerabilă, înalt apreciativă.

============================================================================MIJLOACELE DE REALIZARE

Mijloacele principale alcatuiesc un sistem sau un complex întreg de materiale, instrumente şiactivităţi care solicită o pregătire specială a specialistului pentru a dobîndi anumite performanţe cuajutorul lor. O metodologie în acest context, cuprinde o serie complexă, alcatuită din mai multe

principii, legităti, metode şi procedeie, menite să contribuie în modul cel mai reuşit la cunoaşterea unuiansamblu întreg de instruire artistică, educaţie estetică şi formare a atitudinii faţă de cultură şi mediulambiant.

LEGITĂŢILE DE CONSTRUIRE A COMPOZIŢIEI

Legitatea – provine de la cuvintul “lege”. Legea din latina “legis”- raport stabil si repetabil dintrefenomenele si obiectele coexistente in spatiu, a lor legatura esentiala. Legitatea este stricta, corecta siconcreta. Se cuvine deosebirea notiunilor de legitate bazata pe legile naturii si notiunea de legitate

bazata pe niste reguli exigente, invantate de om si intrebuintate numai acolo unde se simte necesitatealor vădită de aplicare. Primele şi anume: ritmul, proporţia, simetria, dinamica, echilibrul - pot fi numitelegităţi realiste, naturale. Acelea, însă bazate pe un şir de reguli întroduse în arta plastică de diferiţi

creatori în istoria dezvoltării mijloacelor artistice de realizare a creaţiilor plastice, cum ar fi: după perimetrul formei, înscrierea în formă - le putem numi legităţi abstracte, evoluate pe baza gîndiriilogice.Prin urmare, deosebim două categorii de legităţi la structurarea compoziţională a lucrărilor - 1)cuprinde legitatile realiste; 2) cuprinde legitatile abstracte.

În ce pr iveşte acele realiste – nici o lucrare plastică nu se compune şi construi, în limitele uniuformat, fără ele. Aplicarea lor este permanent însoţiţă de un mijloc important - gama plastică.Cunoaşterea şi aplicarea acestor cunoştinţe e o necesitate absolută şi permanentă în arta decorativăaplicată şi cea a designului.

RITMUL

Reproducerea ciclică a fenomenelor naturii şi schimbarea proceselor în realitatea înconjuratoare,repetarea permanentă a anotimpurilor, aranjarea strictă, adunarea păsărilor în grup, tactul monoton almersului - tactul ritmic si este o legitate.

Cadenţa ritmică este cea mai raspîndită lege a naturii. Ritmul este caracteristic diferitor fenomene.Legitatea tactului ritmic contribuie întotdeauna la alcătuirea bine articulată, armonioasă a creaţiilorartistice. Prin urmare, legităţile pot servi ca mijloace artistice în timp ce nu toate mijloacele artistice

pot servi drept legităţi de construire compoziţională.

Pentru însuşirea calităţilor ritmice, la realizarea compoziţiilor frontale decorative, delimitarea aritmului de metrică nu poate fi acceptabilă.



Metrica, cuvint francez “metre” îndică unitatea de lungime. Din limba greacă “metrou” înseamnămasură-etalon sau unitate de bază pentru delimitarea lungimii în sistemul măsurilor metrice. Metricaeste o parte indisolubilă a ritmului. Dacă s-ar compara cu o situaţie analogică în lucrări unde metrica arcorespunde intervalelor dintre elementele compoziţionale şi ar fi mai corect să se numească tact.Metrica la fel ca şi intervalele, pote fi regulată sau - tacte egale ori inegale.

În compoziţia plastică înseamnă o aranjare concretă de figuri ori elemente în care însemnătatea principală îl joacă tactul. Ritmul e compus din două calităţi: elemente plastice şi intervale. Ritmul cafenomen plastic este bine observat cînd sunt intervale între elemente compoziţionale. Tocmai acesteintervale transmit elementelor o sesizare de tact ritmic, o metrică. Această orînduire a elementelor esteo însuşire de bază a legităţii ritmice şi se mai numeşte cadenţă ritmică, o succesiune de mişcări laanumite intervale. În acest context cuvîntul cadenţă are sens de dinamică, de repetare a elementelor. Larîndul ei, dinamica (cadenţa) se poate diviza în trei părţi, potrivit însuşirilor tactului: cadenţa (saudinamică) ritmică de tact simplu, cadenţa ritmică de tact alternativ şi cadenţa ritmică de tact compus.Prin urmare, legitatea ritmică cu însuşirea ei de repetare a formelor după mărime, caracter, conţinutetc. se manifestă conform gradului de complexitate, prin 3 scheme de construire compoziţională a

lucrărilor decorative sau trei aspecte de tact ritmic. Fiecare din aceste scheme prestează strict legeauniversală a compoziţiei, unitatea indisolubilă dintre toate elementele ei.Prima schemă compoziţională se consideră cadenţa ritmică de tact simplu. Construirea acestei schemese produce prin organizarea planului cu repetarea unor elemente egale la intervale egale în toatedirecţiile suprafeţei pe orizontală, verticală şi diagonală. Pe lîngă elementele plastice, în unele cazuri semai adaugă o oarecare reţea de linii care comunică scheme compoziţionale pentru perceperea vizuală.Această schemă ajută la alcătuirea compoziţiei şi la aranjarea elementelor ei pe suprafaţă. Alcatuireaschemei dupa un oarecare tact ritmic poate servi ca structura compozitionala de sine statatoareinterpretata numai din linii si dungi. Atentia principala se acorda elementelor, caracterelor lor de

forma, culoare, ton, factura s.a.Cu scopul de obtinere diverselor forme compozitionale se pot lua in vedereciteva posibilitati de crearea formelor noi.Astfel e necesar de insusit 4 aspecte de creare a formelor.A- Prin transformare plastic a formelor date cu urmatoarele procedee:

-eliminarea unei parti din forma;- adaugarea unor elemente la forma data;- sectionarea si alunecarea unei parti a formei date pe una din suprafetele sectiunii;- intersectarea si interpatrunderea reciproca a formelor;- combinarea a mai multor procedee ale aspectului respectiv.B- Activizarea plastica cu procedeele ei:

- aplicarea pe suprafeta a punctelor, petelor, formelor;-trasarea liniilor, fisiilor, dungilor;- inscrierea in forma generala a unei formei adecvate;- inscrierea unei forme contrare celei date;- combinarea procedeelor indicate.C- Orientarea la atributele naturii (legume, fructe, flori, insect, pomusoare) care prin sectionareaobiectelor se dobindesc infatisari plastic noi. Pentru compozitiile decorative acest fel de procedeu esteimportant ca si combinarea lor, fiindca il impune pe om sa nu copie mechanic natura,dar sa inventezeforme decorative originale, in baza celor create de natura.

D- Combinarea a doua sau mai multe aspecte de creare a formelor noi mai sus indicate . Estefoarte semnificativ faptul ca formele obtinute sa fie simple nu se recomanda complicatii de forma,



culoare. Tendinta de forme compuse cere mai mult timp pentru executarea lor, si ingreuneaza posibilitatea perceperii vizuale a intregului compositional, creind incomoditati asimilarilor plastice.Ritmul cadentei de tact inferior (simpu) produce o impresie de liniste, calm, strictete. El seintrebuinteaza in cazul aparitiei necesitatii de a crea o pauza vizuala (figure de albina): cind estenecesar trecerea vizuala de la insusirea perspective sau de la studierea unui obiect, unei teme, la alta cu

un continut strict.Al 2-lea aspect de construire a compozitiei decorative in plan se desfasoara dupa principiul formariicadentei ritmice de tact alternativ. El dispune de 2 caractere (din greaca “xapaxtep” ansamblu detrasaturi si particularitati distinctive ale unui lucru, fenomen). Primul se manifesta cind 2 elementediferite alterneaza pe vertical, inlocuindu-se un ape alta la interval egale; cind se schimba la acelasiinterval in toate directiile atit pe orizontala si vertical, cit si pe diagonal. Adaugind ulterior printreelementele compozitiei intretaieturi de linii calde sau reci pe orizontal, vertical, diagonal, compozitiacapata un aspect nou. Utilizind numai dungi si intersectari de linii si fisii se iveste variant ce poartacaracterul fisiilor care, la rindul ei, da posibilitatea sa se inventeze noi aspect de compozitii.

Alternanta creaza o impresie mai bogata decit ritmarea inferioara, ea se utilizeaza in cazul

accentuarii ideii, un obiect. La repetarea formelor de character egal asupra perceperii vizualeactioneaza mai intens acelea care sint in pozitie vertical sau inclinata. Ele in cazul acesta, incomparatie cu cele orizontale, determina un tonus mai ridicat. De aceeasi calitate se bucura formelecalde, sau cele activizate, realiste etc. Fenomene de alternanta sunt intilnite deseori in sinul naturii (ex:noaptea-ziua; amplasarea frunzelor pe ram).

Al 3-ea schema de construire a compozitiilor decorative frontale se poate efectua dupa al treileaaspect de tact ritmic care se numeste compus. Din cauza complexitatii lui, cuprinzind o marediversitate de cadente cu mult mai vasta decit aspectele precedente, dispune de trei caractere:-caracterul prim , cind mai mult de doua forme diferite se repeata in toate directiile la acelasi interval.

La caracterul prim intervalul nu sufera schimbari, e stabil ca si in tactile precedente;- caracterul doi , cind mai multe forme egale se rinduiesc la diverse intervale, si se schimba dejaintervalul;- caracterul trei , cind la intervale diferite se distinge o rindala variata a elementelor dupa marime,infatisare si grupare. Tot la acest character se refera si cazul cind se introduce chema compozitionaladin linii, dungi, fisii. Se contureaza un aspect plastic amuzant de o deosebita atractie.

Daca tactul arternativ il cuprinde si pe cel inferior apoi cel compus, constituid stadiul cel mai inaltde dezvoltare ritmica, evident, se bazeaza pe combinarea ambeloraspect precedente de tact ritmicincluzind si modificarea intervalelor si alcatuind o noua legitate, dupa care formale ritmeaza in pulsarecrescinda sau descrescinda in diverse directii, acumulindu-se in grupuri aglomerate sau rinduri-se spredestindere. Ca exemple din natura, ce ar ilustra repetarea ritmica de tact compus al fenomenelor, potservi: pentru primul caracter – anotimpuri anului, dungile curcubeului. Pentru al doilea character:

pasarile in stol, fructele in pom; schimbarea caracterelor de miscare a particelilor de substante intimpul trecerii din starea cristalina in cea lichida. Pentru al treilea character: plantele in cimp, copaciiin codru.

Fiecare din caracterele acestui aspect de tact ritmic compus dispune de vre-o citeva variante deconstruire compozitionala.

Prima varianta al primului caracter se deosebeste prin aceea ca la egala departare se repeat diferite(dupa forma, dimensiuni, colorit) elemente… mai mult de trei; in al doilea caz, ele pot fi legate cu o

retea de linii.A doua varianta a aceluiasi caracter dispune de acelasi principiu de construire, numai ca in loc de

forme plante sau in volum compozitia e alcatuita din fisii si dungi diferite care ritmeaza la aceeasi



departare pe orizontala ori pe vertical. In al doilea caz, fisiile si dungile se intersecteaza formind oretea plastic destul de placuta.

A doilea character , cind acelasi element cu aceleasi semne de egalitate, se repeat la diferite distante.Dispune si el de citeva variante. I se refera la formele plate, la cele volumetrice si la pete. Al doilea cazal variantei ilustreaza schema ce integreaza elementele compozitionale prin intersectarea liniilor in

forma de plasa.A doua varianta include trasarea fisiilor fiind

PROPOR ŢIILE

Cuvintul proportie, ca termen provine din larinescul “proportio”, corel aţ ie , raport de reciprocitate: proportiile se determina prin compararea unei forme cu alta dupa marime, dimensiuni. Aceastacoreletie de dimensiuni poate fi descrescatoare. Dupa marimi schimbatoare sunt proportionale daca

relatiile dintre ele ramin constante, adica, de cite ori variaza una, de atitea ori se schimba si cealalta.Relatiie inseamna legatura intre diferite obiecte, fenomene etc. Legatura, insa, reprezinta un mod deimbinare, articulare sau reunire a doua lucruri, parti, elemente. Si relatiile, si legaturile sunt utilizatenemijlocit la proportionare.

Propor ţionalitatea este o însuşire naturală care, la prima vedere nu este observată cît e decomplicată. Corelaţia propor ţională - înseamnă cosubordonarea reciprocă şi dependentă totală aelementelor într-un întreg. Ea se refer ă numai la mărimile formelor ce dispun de un numar anumit deunităţi, la a lor reciprocitate şi, de asemenea, raportată la întregul compoziţional. Scopul întelegerii

propor ţiei urmăreşte iscusinţa de a opera liber, corect şi sigur cu această legitate de propor ţionare a

formelor. Propor ţia este, o corelaţie de unităţi concrete luate în raport mutual una faţă de alta şi faţă deîntreg. Pentru concretizarea noţiunilor de proporţie, relaţie, corelaţii şi raport se recomandă să utilizămcomparaţia. Comparînd formele şi elementele compoziţionale între ele determinăm atît raporturile decosubordonare şi dependenţă, cît şi raporturile proporţionale.

Cînd vorbim de relaţii raportăm o formă la alta şi le comparăm după mărime, culoare, contur şi alte particularităţi caracteristice de legătură între ele, iar cînd stabilim raporturile proporţionale, comparaţiase face numai în jurul acestor forme ca dimensiuni, ca mărimi, ca număr de unităţi. Proporţia în acestcaz îngustează noţiunea despre raportul formelor şi o îndreaptă numai într -o singură direcţie,masurabilă.

Proporţiile se stabilesc nu numai între două, ca raportul, ci şi între mai multe elemente, părţi ale unuiobiect şi între mai multe obiecte. De aici rezultă că proporţionarea artistică înseamnă determinarearaporturilor de dimensiuni ale elementelor, părţilor şi chiar reciprocitatea de elemente ale unui întreg.Proporţionarea artistică e strîns legată de conţinutul plastic atît exterior, cît şi cel interior al formelor.Prin urmare, e necesar de explicat că proporţia dispune de două funcţii: una ca legitate potrivit căreiase construieşte compoyiţia, se determină structura ei schematică, cealaltă ca mijloc artistic menit să deaelementelor compoziţionale coerenţă şi perfecţiune plastică.

Făcînd observări asupra naturii, omul a fixat de multe ori anumite corelaţii dintre mai multe obiecte(ex: diferite specii de pomi şi plante se aseamănă sau se deosebesc între ele după proporţiile lor; laomul matur mărimea capului poate fi cuprinsă de ≈7 ori în toată înnălţimea figurii sale, în timp ce la

copiii mici numai de vreo patru ori).De analiză şi studierea proporţiilor s-au ocupat mai cu seamă arhitecţii din Roma Antică, Grecia,

Renaştere. Obiectul acestor eforturi a fost căutarea dimensiunilor frumosului, îmbogăţirea capacităţilor



creative ale omului. Astfel s-au perpetuat diverse sisteme de proporţii: progrese aritmetice şigeometrice, sistemul modulelor de proporţii, funcţia secţiunii de aur s.a. Ultimile 2 reprezină un interessporit, studierea cărora poate aduce un aport esenţial şi procesului de structurare a compoziţiilor.

Proporţionarea este un procedeu artistic care se bazează pe determinarea procentului de schimbare amărimii unei forme în raport cu alta sau cu mai multe. A proporţiona înseamnă a potrivi un element

compoziţional cu mai multe şi cu întregul. Se deosebesc 2 moduri de proporţionare:- proporţionare liberă, cu aproximaţie, care este luată numai ca mijloc artistic de soluţionare plastică a elementelor, unde rolul principal îl joacă comparaţia, analiza şi simţul cu ajutorul cărora sestabilesc relaţiile de mărimi, de cantitate, de ton etc. Dintre toate elementele. Un asemenea mod de

proporţinare se bazează pe intuiţia proprie, individuală a autorului.- proporţionarea raţională, se atribuie raţiunii şi calculului ştiinţific. Proporţionarea raţională, fie ea

a sistemului modulelor fie a secţiunei de aur, pe lingă funcţia ei de mijloc artistic, se mai utilizează calegitate de întocmire a schemei compoziţionale atunci cînd există necesitatea de a împărţi suprafaţaîntr-un număr concret de unităţi, de module ori în suprafeţe trasate conform secţiunii de aur.

Sistemul modulelor, ca legitate, evoluează conform naturii cînd prin repetarea unuia şi aceluiaşi

element egal după mărime şi formă dar divers după culoare şi caracter, se crează un obiect nou maicompus şi de altă calitate (fagure de miere, solzii peştelui). Orice proporţionare, fie liberă sauraţională, cuprinde şi legităţile cadenţelor ritmice.

Nu numai proporţionarea liberă, dar şi cea raţională, este mereu dirijată de comparăţie. Comparaţiadă posibilitatea de a determina cu cît s-a schimbat forma, un obiect, un element în alăturare cu altul saucu mai multe împreună. Prin acest „cît” se înţelege nu numai mărimea, caracterul de dimensiune, dar şicaracterul de culoare (aprinsă sau stinsă), de ton (închis sau deschis), de contur (generalizat orimărunţit), de interval (îngust sau lat) s.a.

După cum se vede, acest „cît”, găsit şi realizat cu ochiul liber, cu aproximaţie de 1 :2, 3:4, 1:5 etc.,

are o importanţă destul de semnificativă la organizarea plastică şi artistică a unui grup de elemente înspaţiu sau în plan.

Problemele de proporţionare se utilizează pe larg în arhitectură-unde şi-a băsit cele mai bunecondiţii de perfecţionare (ex: sistemul modulelor, pe larg utilizat ca principiu de ordine în construireacoploanelor clasice). Acest modul de măsură în arhitectura greco-romană servea la compararea şideterminarea tuturor dimensiunilor. Toate dimensiunile clădirii, înălţimea coloanelor şi a intervalelordintre ele, înălţimea antablamentului-totul era supus sistemului modulelor de construire.

Proporţionarea modulară se aplică destul de reuşit şi la elaborarea compoziţiilor decorativ-frontale.Prin intermediul modulului, ca unitate plastică repetabilă egală după mărime, dar diversă dupăcaracterul ei exterior (adică izometrică) se facilitează alcătuirea compozitiilor decorative aplicînd şilegile cadenţei de tact ritmic.

Acest mod de realizare a compoziţiilor se utilizează la executarea paniurilor şi lucrărilor decorativemonumentale.

Diferite aspecte de compoziţii din module pot servi liber pentru orice caz compoziţional: cîndacelaşi modul, fiind de acceeaşi formă şi culoare este aranjat la diferite intervale – caracter răzleţ; cîndalcătuieşte un disen al unei figuri – caracter compact; cînd diverse module variate în diferite culori şifactură – sau vopsite în mai multe nuanţe, se compun în grupuri de diversă complicaţie, conformultimului caracter al ritmului de tact compus, iar în alt caz, cînd modulele se adună în grupuri,acumulîndu – se mai des intr – o parte ori alta a formatului, sau spre centru mai des, iar spre margini

mai rar – caracterul de difuziune; cînd modulul îşi schimbă tonalitatea cu fundalul ş.a. În mai multecazuri fundalul pe care se compun elementele lucrării este de dorit să fie modificat în ton şi culoare şisă nu rămînă cu totul pasiv.



Un alt aspect de proporţie este secţiunea de aur.

DINAMICA

Tot ce ne înconjoara-se află în stare de dinamică şi mişcare, se transformă dintr -o formă în alta.Totul e într-o metamorfoză şi evoluţie. Mişcarea este forma de existenţă a naturii, a vieţii a materiei(munţii, albiile rîurilor). Dinamica se observă şi în compoziţiile ale căror elemente sînt orînduite în şirdupă legitatea cadenţei ritmice, care dispun de un dinamism specific. Prin urmare, se poate întelege cădinamica se naşte din liniştea staticii şi tinde spre echilibru.

Cuvîntul DINAMICĂ - înseamnă forţa, prin care obiectele acţionează unul asupra altuia şi care dădovadă de potenţial energetic.

Legea fundamentală a dinamicii a fost formulată de I.Newton în 1696 în lucrarea sa "Principilematimatice în filosofia naturii", în care se analizează mişcarea punctelor materiale. În prima legeformulată de el, Newton declară că orice corp îşi păstrează starea de linişte, echilibru ori de mişcareuniformă şi rectilinie pînă cînd, impus de o forţa oarecare, nu va fi nevoit să -şi schimbe starearespectivă. Dinamica e o ştiinţă care se ocupă cu studierea acţiunilor reciproce ale corpurilor şi aleforţelor care provoacă mişcările lor. In natură dinamica cuprinde şi menomenele de schimbare alandşaftului, crearea munţilor, insulelor , lacurilor.

În artă se cere determinarea cît mai exactă a sensului de dinamică. În ştiinţa filosofică dinamica semanifestă ca formă a mişcării.

Orice mişcare porneşte de la dinamică. Dinamica ajută mişcării (ex: omul care merge sau fugeîntotdeauna este înclinat puţin înnainte, însotit de dinamică) dacă se adaugă la o parte a unei formestatice o altă formă, apoi axa generală a ambelor forme ar deveni înclinată, astfel se crează dinamica îndirecţiile dorite.

Pentru redobîndirea staticii trebuie să fie înlaturată sau adăugată şi în partea opusă o formă identică,obţinînd în aşa mod simetria bilaterală sau echilibrul absolut, adică statica. De aici rezultă că :

dinamica formelor este măsura de abatere într -o direcţie oarecare faţa de starea lor statică. În natură oasemenea

SIMETRIA

Compozitiile

anul 2bazele compozitiei

Documents