lucrare ibu teologie
DESCRIPTION
Lucrare misiologie si ecumenismTRANSCRIPT
UNIVERSITATEA “BABEŞ - BOLYAI”
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Şcoala Doctorală „Isidor Todoran”
MISIUNE ŞI PROZELITISM ÎN CONTEXTUL DISCUŢIILOR ECUMENICE
Coordonator ştiinţific,
Pr. Prof-univ. Dr. IOAN VASILE LEB
Doctorand,
COPREAN CORNEL
CLUJ – NAPOCA
2009
Abstract
The ecumenical movement, in the meaning of the word today, appears by the end
of the XIXth century, upon Protestants’ initiative, in order to rebuild the Church unity.
Within the ecumenical movement and the World Council of Churches the concern for
common witness and the unity of the churches has always been a priority, and
proselytism has been recognized as a scandal and counter-witness.
Despite all denominational diversity, despite all doctrinal differences and despite
all the tensions created by the proselytiste action, the Christian context aims at promoting
the unity of mission and the Christian testimony of Ecumenism. It also aims at reaching a
visible unity of all Christians, of the mysterious body of Christ, the Church itself.
Nevertheless, various factors have hindered achieving Christians’ visible unity during the
years. One of these factors is proselytism which hinders Christian’s religious freedom.
Proselytism has continued to be, over the years, a tough reality in the
contemporary life of the Church thus being the primary problem which Christianity has
been facing, especially in the case of the Orthodox Churches and of the Ecumenical
Council of Churches. Due to the use of practices, proselytism was fought against and
denied not only by the churches that were aware of their mission, and the Ecumenical
Council of Churches, but also by the laws of some states. That was indeed the case due to
the fact that the Christian mission is totally opposite to proselytism as it consists in
involving the faithful in the establishment of the Church of Christ.
2
Rezumat
Mişcarea ecumenică, în sensul cuvântului de astăzi, apare la sfârşitul secolului al
XIX-lea, din iniţiativa protestantă, din dorinţa de a reface unitatea Bisericii. În cadrul
mişcării ecumenice şi Consiliului Mondial al Bisericilor preocuparea pentru mărturia
comună şi unitatea bisericii a fost întotdeauna o prioritate, iar prozelitismul a fost
recunoscut ca fiind un scandal şi contra-mărturie.
Contextul creştin, cu toată diversitatea confesională, cu toate diferenţele
doctrinare, cu toate tensiunile create de acţiunea prozelitistă a sectelor se vrea unul al
unităţii misiunii şi mărturiei creştine, al ecumenismului. Scopul ecumenismului este
realizarea unităţii vizibile a tuturor creştinilor, a Trupului tainic al lui Hristos, Biserica.
Însă în calea realizării acestei unităţi vizibile a tuturor creştinilor de-a lungul timpului au
stat mai mulţi factori, unul dintre aceştia fiind şi prozelitismul, ca unul care îngrădeşte
libertatea religioasă a creştinului.
Prozelitismul a continuat să fie, de-a lungul anilor, o realitate dură în viaţa
Bisericii, în contemporaneitate, el fiind problema primordială cu care se confruntă
creştinismul, Bisericile ortodoxe în special, dar şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor.
Datorită practicilor la care recurge, prozelitismul a fost combătut şi interzis nu numai de
Bisericile care erau conştiente de misiunea lor, şi de Consiliul Ecumenic al Bisericilor,
dar şi legile unor state. Aceasta tocmai datorită faptului că misiunea creştină este total
opusă prozelitismului, ea fiind acţiunea pentru participarea credincioşilor la edificarea
Bisericii lui Hristos.
3
Cuprins
Abstract...........................................................................................................2
Rezumat..........................................................................................................3
Cuprins............................................................................................................4
Abrevieri.........................................................................................................5
Preliminarii ....................................................................................................6
I. Misiunea şi mărturia creştină......................................................................8
I.1.Conceptul de misiune în cadrul Conferinţelor Misionare Mondiale........8
I.2. Misiune şi unitate ..................................................................................13
I.3. Mărturia creştină şi libertatea religioasă..............................................16
a) Mărturia comună în misiune..........................................................16
b) Misiunea în contextual libertăţii religioase ...……………….......17
II. Prozelitismul – denaturarea mărturiei creştine........................................19
II.1. Precizarea terminologiei .....................................................................19
II.2.Problema prozelitismului. Documente ecumenice antiprozelitiste........20
Concluzii .....................................................................................................27
Bibliografie .................................................................................................28
4
Abrevieri
BOR Biserica Ortodoxă Română (revistă), Bucureşti
CBE (KEK) Conferinţa Bisericilor Europene
CEB Consiliul Ecumenic al Bisericilor
Ir Irénikon (revistă), Belgia
IRM International Review of Mission
MA Mitropolia Ardealului (revistă), Sibiu
MB Mitropolia Banatului (revistă), Timişoara
O Ortodoxia (revistă), Bucureşti
VO Vestitorul Ortodoxiei (revistă), Bucureşti
WCC World Council of Churches
5
Preliminarii
Mişcarea ecumenică, în sensul cuvântului de astăzi, apare la sfârşitul secolului al
XIX-lea, din iniţiativa protestantă, din dorinţa de a reface unitatea Bisericii, unitate ce a
fost într-un oarecare fel ştirbită de Marea Schismă din 1054, Reforma din 1517 şi de
ruptura din sânul Bisericii de Apus, care a dus la apariţia anglicanismului.
În cadrul mişcării ecumenice şi Consiliului Mondial al Bisericilor preocuparea
pentru mărturia comună şi unitatea bisericii a fost întotdeauna o prioritate, iar
prozelitismul a fost recunoscut ca fiind un scandal şi contra-mărturie1. Declaraţiile
Ecumenice au exprimat în mod repetat necesitatea unei practici mai clare în ceea ce
priveşte relaţiile în misiune, mai multă fermitate în angajamentul de a da mărturie în
unitate şi renunţarea la toate formele de prozelitism. Totuşi, prozelitismul a continuat să
fie o realitate dură în viaţa Bisericii, problema prozelitismului fiind un factor de divizare
între Biserici şi o ameninţare a mişcării ecumenice. Deşi spiritul ecumenic este tolerant,
iar reconcilierea este o exigenţă teologică şi ecumenică, totuşi Bisericile nu pot rămâne
impasibile faţă de prozelitism, indiferent de cum s-ar manifesta acesta, prin uniatism,
secte sau noile mişcări religioase. De aceea, ecumenismul2 apare în istoria creştină ca o
necesitate stringentă a unei mărturii şi a unei misiuni unitare a Bisericii, el aducând „o
schimbare înnoitoare în relaţiile dintre diferitele Biserici creştine. Biserici care până nu
de mult nu comunicau între ele, au intrat acum într-o stare de dialog activ pentru a se
cunoaşte mai profund, pentru a se înţelege şi a colabora în probleme comune”3. Nota
dominantă în relaţiile dintre creştini o constituie cooperarea la toate nivelurile şi în toate
domeniile4, tocmai cu scopul de a înnoi viaţa bisericească.
1World Council of Churches commissions, Towards common witness, Geneva, 1997, p. 1, www.oikoumene.org/en/resources/documents/wcc-commissions/mission-and-evangelism/19-09-97-towards-common-witness.html2 Ecumenismul modern poate fi datat de la Conferinţa Misionară Mondială de la Edinburgh din 1910 (Consiliul Misionar Internaţional), care a condus la întemeierea Consiliului Internaţional al Misiunilor în 1921; la crearea Mişcării creştine „Viaţă şi acţiune” („Life and Work”) în 1925 la Stockholm şi la crearea Mişcării „Credinţă şi Constituţie” („Faith and Order”) în 1927 la Lausanne. Aşadar Consiliul Ecumenic al Bisericilor, în forma actuală îşi are originea în cele trei mişcări paralele; vezi Prof. N. Chiţescu, Mişcarea Ecumenică, în O., an XIV (1962), nr. 1-2, pp. 18-19.3 Pr. Dr. Ion Bria, Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul confesional, în B.O.R, LXXXVIII (1970), Nr. 9-10, p. 1053. 4 Mitropolit Nicolae Corneanu, Quo vadis, Timişoara, 1990, p. 140.
6
Contextul creştin, cu toată diversitatea confesională, cu toate diferenţele
doctrinare, cu toate tensiunile create de acţiunea prozelitistă a sectelor se vrea unul al
unităţii misiunii şi mărturiei creştine, al ecumenismului. Consiliul Ecumenic al
Bisericilor, definit ca „asociaţie de Biserici, care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos ca
Dumnezeu şi Mântuitor după Scriptură şi se străduiesc să răspundă împreună la
chemarea lor comună spre slava unui singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”5
(New Delhi 1961), are la bază ideea şi dorinţa unei misiuni şi a unei mărturii creştine
unitare, fapt pentru care scopul ecumenismului este realizarea unităţii vizibile a tuturor
creştinilor, a Trupului tainic al lui Hristos, Biserica. Însă în calea realizării acestei unităţi
vizibile a tuturor creştinilor de-a lungul timpului au stat mai mulţi factori, unul dintre
aceştia fiind şi prozelitismul. Prozelitismul „periclitează nu numai relaţiile ecumenice
existente, dar este şi o piedică în calea creşterii noastre împreună în dragoste şi adevăr
reciproc ca fraţi şi surori în Domnul”6. Considerându-se singuri deţinători ai autenticei
învăţături evanghelice credincioşii unei confesiuni căutau să atragă la Biserica lor pe
credincioşii altei confesiuni. Nu este de mirare deci că vremea noastră, vreme de
apropiere şi cooperare între creştini, a impus condamnarea prozelitismului şi prohibirea
lui7.
5 Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb, Teologie şi istorie. Studii de Patristică şi Istorie Bisericească, Editura Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1999, p. 267, apud Drd. Nicolae D. Kerekes, Mişcarea Ecumenică în perioada comunistă. Primele şase Adunări generale ale CEB (1948-1983), în vol. „Ortodoxie şi Ecumenism”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008, p. 59; Pr. Alexandru Ionescu, Lucrările celei de a III-a Adunări Generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, în B.O.R., anul LXXX (1962), nr. 3-4, p. 295; Diac. Conf. Petre I. David, Preocupări ecumeniste ale profesorilor din învăţământul teologic superior Bucureşti, în O., anul XXXIII (1981), nr. 4, p. 518; Intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în Consiliul Mondial al Bisericilor, în M.B., anul XII (1962), nr. 5-6, p. 253; Prof. N. Chiţescu, art. cit., pp. 27-30; Pr. Dumitru Stăniloae, Mişcarea ecumenică şi unitatea creştină în stadiul actual, în O., anul XV (1963), nr. 3-4, pp. 547-589; Pr. Prof. I. G. Coman, Ortodoxia şi Mişcarea Ecumenică, în O., anul XIV (1962), nr. 1-2, pp. 85-87.6 World Council of Churches commissions, The Challenge of proselytism and the calling to common witness, p. 1, http://www.oikoumene.org/en/resources/documents/wcc-commissions/joint-working-group-between-the-roman-catholic-church-and-the-wcc/25-09-95-challenge-of-proselytism.html.7 Anacronismul prozelitismului, în M.B., Nr. 3-4, 1963, p. 131.
7
I. Misiunea şi mărturia creştină
I.1. Conceptul de misiune în cadrul Conferinţelor Misionare Mondiale
Pentru o lungă perioadă de timp, noţiunea de misiune a fost înţeleasă ca o
extindere a religiei creştine în vederea plantării (sădirii – I Cor. 3, 6-9) de Biserici în
spaţii necreştine. Originea acestui sens urcă în Apus până la Ignaţiu de Loyola, care
foloseşte rădăcina mitto (lat. mitto, -ere) pentru a califica o împuternicire apostolică într-
un teritoriu determinat. Mai înainte, în teologia apuseană termenul de misiune desemna
relaţiile personale din sânul Sfintei Treimi8. Karl Barth nu s-a înşelat în 1932, când a spus
că semnificaţiile eclesiologice şi culturale ale misiunii vin din „creştinismul baroc” al
iezuiţilor şi al pietiştilor, cei din urmă fiind precursorii misiunii în contextul protestant9.
În secolul XX misiunea a devenit o prioritate ecumenică10, prioritate rezultată din
convocarea celor două conferinţe misionare de la Madras şi New York (1900). În urma
celor două conferinţe misionare au început să se contureze două convingeri despre
misiune11, şi anume: Biserica este, prin natura sa de Trup al lui Hristos, chemată să
răspândească Evanghelia, iar cei ce încearcă să răspândească Evanghelia în orice loc
trebuie să acţioneze împreună, sau cel puţin să nu acţioneze unii împotriva celorlalţi.
Aceste două convingeri implică încă de la început ideea de unitate şi cooperare în
8Jean-François Zorn, Mission (missio Dei), în Dictionnaire œecuméniauque de missiologie. Cent mots pour la mission. Sous la direction de Ion Bria, Philippe Chanson, Jaques Godille, Marc Spindler, Les Editions du Cerf, Paris, Labor et Fides, Genève, Cle, Yaoundé, 2003, p. 216, apud Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană,I Premise teologice,Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 7. 9 Jean-François Zorn, Mission, p. 217.10 Philip A. Potter and Jacques Matthey, Mission, în Dictionary of the Ecumenical Movement, Edited by Nicholas Lossky, José Míguez Bonino, John Pobee, Tom F. Stransky, Geoffrey Wainwright, Pauline Webb, WCC Publications, Geneva, 2002, p. 783.11 Ibidem.
8
misiune. Acestor două conferinţe, le-au urmat alte conferinţe misionare internaţionale12,
care în centrul dezbaterilor lor au avut ca temă principală noţiunea de misiune creştină.
După cum am văzut, lumea protestantă a fost cea care s-a implicat în misiune,
încă de la sfârşitul secolului al XIX- lea, începutul secolului al XX- lea, tocmai pentru o
mai bună coordonare a activităţilor sale misionare. Sloganul lui John Mott13,
„evanghelizarea lumii în această generaţie”, a fost privit ca o obligaţie universală şi
permanantă. În viziunea corifeilor ecumenismului secolului al XX-lea, evanghelizarea
lumii trebuia făcută urgent, fiind „ora decisivă pentru misiunea creştină”14. Prima
Conferinţă Misionară Mondială de la Edinburgh a dat misiunii un nou aspect conform
căruia lumea e un câmp de misiune şi că nu există nici o Biserică care nu e Biserică pe
câmpul de misiune. Misiunea a fost concepută în sensul Psalmului 23, 1: „Al Domnului
este pământul şi plinirea Lui, lumea şi cei ce locuiesc în ea”15.
Conferinţa de la Ierusalim, a pus bazele unui nou concept, acela de parteneriat,
concept care a scos în evidenţă două convingeri: prima convingere făcea referire la
inseparabilitatea dintre Biserică şi misiune, iar din această convingere a rezultat ce-a de a
doua, şi anume chemarea la parteneriat. Ideea de bază a acestei conferinţe era clară: unica
sarcină misionară aparţine unicei Biserici Mondiale16.
12 În prezentul studiu vom face referire la toate cele 13 Conferinţe Misionare Mondiale, care au laut naştere în sânul protestantismului, dar la care din 1961 au participat şi Bisericile Ortodoxe Răsăritene şi observatori ai Bisericii Catolice. De menţionat că de la înfinţarea sa şi până în 1961 la New Delhi, când a fost încorporat definitiv în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Consiliul Misionar Internaţional (din 1921 Consiliul Internaţional al Misiunilor) a ţinut primele şase conferinţe internaţionale. Cele 13 conferinţe sunt: 1.Edinburgh 1910 – Evanghelizarea lumii în această generaţie, 2.Ierusalim 1929 – Mărturia noastră este Iisus Hristos, 3.Tambaram (Madras, India) 1938 – Misiunea Mondială a Bisericii, 4.Whitby (Canada) 1947 – O lume, un Hristos, 5.Willingen (Germania) – Misiune sub Cruce, 6.Achimota (Accra-Ghana) 1957-1958 – Misiunea creştină mondială este a lui Iisus Hristos, nu a noastră, 7.Mexico-City 1963 – Misiune în 6 continente, 8.Bangkok (Thailanda) 1972-1973 – Mântuirea lumii astăzi, 9.Melbourne 1980 – Vie Împărăţia Ta, 10.San-Antonio (Texas) 1989 – Facă-se Voia Ta. Misiune după modelul lui Hristos, 11.Salvador de Bahia (Brazilia) 1996 – Chemaţi la o singură speranţă. Evanghelia în diverse culturi, 13.Atena 2005 – Vino Duhule Sfinte! Vindecă şi reconciliază, cf. Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală şi Misionară. Ecumenism, Editura Performantica, Iaşi, 2006, pp. 303-307; Philip A. Potter and Jacques Matthey, Mission, în Dictionary of the Ecumenical Movement..., pp. 783-790. 13 John R. Mott, născut la 25 mai 1865 la Purvis, statul New York, SUA şi decedat la data de 31 ianuarie 1955, este figura centrală care stă la baza activităţii misionare din sânul protestantismului. El este cel care a folosit sloganul evanghelizarea lumii în această generaţie, slogan care va şi tema primei conferinţe misionare mondiale de la Edinburgh 1910. Mott a fondat Federaţia Mondială a Studenţilor Creştini în 1890, această federaţie devenind şi factorul decisiv care a condus spre Conferinţa de la Edinburgh, cf. Oliver Tomkins, Mott R. John, în Dictionary of the Ecumenical Movement..., p. 799-800.14 Carl F. Hallencreutz, Tambaram revisited, în IRM, vol. LXXVIII, No. 307, July 1988, p. 348.15 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 304.16 Jerald D. Gort, Jerusalem 1928: Mission, Kingdom and Church, în IRM, No. 267, July, 1978, p. 282.
9
Cea de a treia Conferinţă de la Tambaram a pus accentul pe legătura strânsă dintre
misiune şi Biserică, după sintagma lansată de Karl Hartenstein „Cine spune Biserică
spune Misiune şi cine spune Misiune spune Biserică”17. Tot aici s-a accentuat ideea că
„evanghelizarea este sarcina primordială a întregii Biserici pentru toată lumea…
Niciodată nu se va ajunge la pacea lumii fără evanghelizarea lumii”18.
La Whitby s-a lansat conceptul „parteneriat întru obedienţă”19, întrucât misiunea
creştină solicită şi pretinde cooperarea fiecărui credincios. Un punct de răscruce în ceea
ce priveşte înţelegerea misiunii creştine îl reprezinţă conferinţa de la Willingen, deoarece
aici se punctează temeiul trinitar al misiunii20, „mişcarea misionară îşi are sursa în
trinitatea lui Dumnezeu”21, misiunea fiind sarcina comună a întregii Biserici.
În cadrul Conferinţei ţinută la Achimota s-a arătat că misiunea mondială este a lui
Hristos şi nu a oamenilor, având în centru planul iubirii veşnice a lui Dumnezeu trinitar
pentru întreaga creaţie, care a fost revelată în Iisus Hristos. Misiunea creştină este
participarea la trimiterea Fiului în lume care prevalează viaţa de comuniune a lui Dumnezeu,
pentru a ne face părtaşi la ea. Fiul lui Dumnezeu este începutul misiunii creştine, fapt pentru
care misiunea creştină este a lui Hristos, şi nu a noastră.
La Mexico-City s-a insistat asupra „misiunii mondiale” creştine, căci de la
această dată şi Bisericile Ortodoxe, printre care şi Biserica Ortodoxă Română, au luat
parte la aceste conferinţe misionare. Misiunea are loc pretutindeni în lume şi prin
misiunea Bisericii oamenii sunt chemaţi la depăşirea frontierelor naţionale şi confesionale
prin supunerea lui Hristos şi în comuniune cu Bisericile22.
Conferinţa de la Bangkok marchează un moment de cotitură în lucrarea şi teologia
misionară prin abordarea în dimensiunea orizontalităţii, a vieţii sociale23. Conferinţa de la
Melbourne a elaborat noţiunea de misiune „holistică”, sensul misiunii creştine fiind acela
de „a numi numele lui Iisus Hristos”24. Mişcarea misionară începea să înţeleagă din ce în
17 Pr. Dr. Gheorghe Petraru, op. cit., p. 305.18 Ibidem, p. 304.19 Feliciano V. Carino, Partnership in obedience, în IRM, No. 267, July 1978, p. 316.20 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, 2000, p. 146.21 Rodger C. Bassham, Seeking a deeper theological basis for mission, în IRM, No. 267, July 1978, p. 331.22 Bishop Anastasios of Androussa (Yannoulatos), Mexico-City 1963: Old wine into fresh wineskins, în IRM, No. 267, July, 1978, p. 357.23 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 121.24 Ibidem.
10
ce mai mult, Împărăţia lui Dumnezeu ca punctul central în jurul căruia se desfăşoară
întreaga muncă misionară25.
La San- Antonio au participat pentru prima dată reprezentanţi ai altor religii, ceea
ce dă mărturie despre o nouă dimensiune a misiunii creştine, aceea a dialogului
interreligios26. Conferinţa de la Salvador de Bahia arată că Biserica este prin natura ei
misionară. Participarea la misiunea lui Dumnezeu este un imperativ pentru toţi creştinii şi
toate Bisericile, nu numai pentru indivizi particulari sau grupuri specializate27. În termenii
acestei conferinţe, misiunea este globală, holistică, căci persoanele în totalitatea lor sunt
inseparabile în planul divin de salvare pe care Dumnezeu l-a împlinit în Iisus Hristos.
Este locală: „Bisericii locale i se atribuie responsabilitatea primordială a misiunii, în
propriul său context”28. Este universală pentru că se adresează tuturor oamenilor, fără a
ţine cont de rasă, sex, cultură, naţiune, „până la marginile pământului, în toate sensurile
cuvântului” (cf. F. Ap. 1,8; Mc. 16,15; Lc. 24,47).
Ultima Conferinţă de la Atena a înţeles misiunea în termeni ortodocşi, ca şi
„liturghie după liturghie”, sintagmă formulată la consultaţia ortodoxă organizată de
C.E.B cu titlul “Mărturisindu-L pe Hristos prin viaţa liturgică a Bisericii azi”
(Etchmiadzin, Armenia, 1975). În cadrul discuţiilor se arăta că „Duhul Sfânt este
catalizatorul, Cel care conduce şi călăuzeşte misiunea noastră”29. Biserica este pe de o
parte comunitate de comemorare, dar şi o comunitate de speranţă, iar misiunea ei este de
a participa la misiunea lui Dumnezeu.
Totuşi, cel mai important document misionar al Consiliului Ecumenic al
Bisericilor este Misiune şi Evanghelizare. O afirmaţie ecumenică, elaborat după adunarea
generală a C.E.B de la Nairobi (1975). Acest document arată că mişcarea ecumenică s-a
structurat ca un deziderat al misiunii creştine unitare pentru că diviziunile între creştini
sunt un „scandal şi un impediment pentru mărturia Bisericii”30. Abordând misiunea
25 Johannes Verkul, The kingdom of God as the Goal of Mission Dei, în IRM, Vol LXVIII, No. 270, Aprilie 1979, p. 168.26 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 122.27 Conférence Mondiale sur la mission et l′évagélisation, Appelés à une seule espérance L'Ėvangile dans les différentes cultures, Salvador de Bahia, Brésil, 1996. Raport de la section IV, pe www. oikoumene.org.28 Ibidem.29 Friedrich Degenhardt, Healing, reconciliation and the Holy Spirit: Young theologians discuss the future of Christian mission, http://www2.wcc-coe.org/pressreleasesen.nsf/index/Feat-05-06.html.30 Mission and Evangelisation: An Ecumenical Affirmation, articolul 1, http://www.religion-online.org/showchapter.asp?title=1573&C=1525.
11
creştină într-o perspectivă dinamică şi holistică afirmă că „peste tot Bisericile sunt într-o
situaţie misionară”31.
Urmând aceste coordonate ale misiunii de-a lungul acestor conferinţe, David
Bosch a subliniat faptul că acest termen (misiune) a atins apogeul la conferinţa
Consiliului Internaţional Misionar de la Willingen (1952), unde s-a arătat că „misiunea
decurge din natura însăşi a lui Dumnezeu. Doctrina clasică a lui missio Dei, ca şi
trimitere a Fiului de către Tatăl şi trimitere a Duhului Sfânt de către Tatăl şi Fiul, a fost
lărgită pentru a include o altă mişcare: trimiterea Bisericii în lume de Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt”32. De la Willingen, ansamblul confesiunilor creştine au adoptat acest punct de
vedere în teologia misionară. Decretul Conciliului II Vatican despre misiune, Ad gentes, a
definit la rândul său misiunea ca « manifestare a planului lui Dumnezeu, arătarea şi
realizarea lui în lume şi în istoria ei », afirmând că « Biserica, în pelerinajul ei terestru,
este misionară prin natură, pentru că nu are altă origine decât misiunea Fiului, misiunea
Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl » (AG, 2)33.
Această dublă perspectivă teocentrică şi eclesiocentrică este fundamentată biblic,
pornind de la noţiunea de trimitere (apostolat). Această trimitere poate fi interpretată ca
principiul unei duble puneri în mişcare: mişcarea în care Dumnezeu Însuşi e sursa, când
trimite pe Fiul şi Duhul Sfânt în lume şi mişcarea Bisericii, care trimite la rândul ei
oamenii în lume pentru a da mărturie în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.
Aşadar, chiar dacă aceste conferinţe au avut loc la început în sânul
protestantismului, totuşi, odată cu participarea Bisericilor Ortodoxe la aceste întruniri, dar
mai mult prin integrarea Consiliului Internaţional Misionar în structura Consiliul
Ecumenic al Bisericilor, la New Delhi (1961), s-a ajuns la o mai bună clarificare a
noţiunilor misiologice. Astfel, misiunea creştină (lat. mitto, -ere, -ssi, -sum, grecescul
αποστολειν, -ελο, subst. αποστολος) este trimiterea Bisericii în lume în vederea
universalizării Evangheliei şi a integrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu,
întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în
Biserică prin Pogorârea Duhului Sfânt, Împărăţie care se va manifesta în plenitudinea ei
31 Ibidem, articolul 37.32 David J. Bosch, Dynamique de la mission chrétienne. Histoire et avenir des modèles missionaires, Lomé / Paris / Genève, 1995, p. 526, apud Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, op. cit., p. 10.33 Jean-François Zorn, Mission, p. 217, apud Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, op. cit., p. 10.
12
la a doua venire a lui Hristos întru slavă34. Misiunea creştină îşi are temeiul său adânc şi
punctul de plecare în însăşi comuniunea veşnică a Sfintei Treimi35. Misiunea este
“participare” la trimiterea Fiului (In. 20, 21-23) şi a Duhului Sfânt (In. 14, 26) în lume
Care revelează viaţa de comuniune a lui Dumnezeu pentru a face părtaşi la ea36.
I.2. Misiune şi unitate
Misiunea Bisericii, aşa cum se arăta la Conferinţa Misionară de la Atena, este de
a participa la misiunea lui Dumnezeu. Misiunea lui Dumnezeu către o „umanitate
reconciliată şi o creaţie reînnoită” (Ef. 1, 9-10) este conţinutul şi impulsul esenţial pentru
mărturia misionară a bisericii37, viziune adoptată şi de Consiliul Ecumenic al Bisericilor
în adunarea de la Canberra (1991). Trimisă într-o lume, care îşi caută unitatea, şi în
mijlocul rivalităţii şi fragmentării comunităţii umane, biserica este chemată pentru a fi
semn şi instrument al iubirii reconciliatoare a lui Dumnezeu38.
Încă de la începutul mişcării ecumenice, căutarea unităţii vizibile a Bisericii lui
Hristos a inclus angajamentul şi practicarea unei mărturii misionare comune. Rugăciunea
lui Iisus, „pentru ca toţi să fie una, astfel încât lumea să creadă” (Ioan 17, 21), ne
aminteşte că unitatea creştinilor şi misiunea bisericii sunt intrinsec legate39.
Discuţiile de la Willingen (1952) au fost marcate de o preocupare pentru unitatea
dintre Biserici, aici afirmându-se: „chemarea Bisericii la misiune şi unitate provine din
însăşi natura lui Dumnezeu. Nu mai putem fi mulţumiţi să acceptăm divizarea noastră ca
fiind normală. Noi credem că în mişcarea ecumenică, Dumnezeu a pus la dispoziţie o cale
de cooperare în mărturie şi serviciu şi de asemenea mijloacele pentru îndepărtarea
obstacolelor din calea mărturiei şi serviciului comun”40.
Problema misiunii şi a unităţii sau a misiunii în unitate a fost cel mai bine
abordată la consultaţia de la Neapolis, Grecia (16-24 aprilie 1988), o reuniune 34 Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, op. cit., p.15.35 Pr. prof. dr. Ion Bria, Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă, Geneva, 1982, p. 3.36 Ibidem.37 World Council of Churches commissions, The Challenge of proselytism and the calling to common witness...38 Ibidem, Această perspectivă este exprimată în Conciliul Vatican II, Lumen Gentium, para. 1; şi în Documentul de studio al secţiunii “Credinţă şi Constituţie”: The Unity of the Church and the Renewal of Human Community, Geneva, WCC, 1990 (Faith and Order Paper No. 151).39 World Council of Churches commissions, Towards common witness..., p. 4.40Rodger C. Bassham, art. cit., p. 335.
13
pregătitoare pentru Conferinţa Mondială pentru Misiune şi Evanghelism care a fost apoi
organizată la San Antonio (1989). În raportul final al acestei consultări sunt abordate
aspecte, precum mărturia comună sau prozelitismul, aspecte pe care le vom aborda în
subcapitolele următoare. De la o perspectivă eclesiologică, Biserica, ca prezenţă a
Împărăţiei lui Dumnezeu în lume, este chemată să manifeste comuniunea şi dragostea
trinitară “în cadrul ei şi faţă de lume. Misiunea Bisericii este expresia acestei unităţi şi
iubiri” 41. Cu alte cuvinte, unitatea Bisericii se bazează pe unitatea Sfântei Treimi şi din
această unitate rezultă şi unitatea în misiune, care nu este nimic altceva decât unitatea
Bisericii.
Aşadar, încă de la începuturile sale, obiectivul preocupărilor şi strădaniilor
mişcării ecumenice este refacerea şi desăvârşirea unităţii depline a tuturor creştinilor în
Biserica una şi neîmpărţită, prin încorporarea în Trupul real şi văzut al Bisericii una,
sfântă, sobornicească şi apostolească a celor separaţi, căci prin apariţia diferitelor
denominaţiuni creştine nu unitatea fiinţială a Bisericii s-a sfărâmat, ci unitatea
creştinilor42. Refacerea unităţii vizibile a Bisericii creştine a constituit mereu o
preocupare activă a Ortodoxiei, Enciclica Patriarhului Ioachim al III-lea din 30 mai 1902
fiind un exemplu în acest sens şi condiţia sine qua non ca „sfânta doctrină pe care Hristos
ne-a dat-o să se păstreze neschimbată, neamestecată, neîmpărţită şi nedespărţită, aşa cum
sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi au hotărât-o în Sinoadele ecumenice”43.
Grăitoare în acest sens este şi Enciclica Patriarhiei Ecumenice din ianuarie 1920, care
făcea apel la Biserici să formeze o ligă a Bisericilor pentru acţiuni şi mărturii comune.
Problema unităţii Bisericilor a fost mereu prezentă pe agenda de lucru a Bisericlor
membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericlor. Adunările generale44 ale C.E.B confirmă 41Bishop Anastasios of Androussa, Orthodox Mission. Past, present, future, in „Your will be done. Orthodoxy in Mission“, edited by George Lemopoulos, WCC, Geneva, 1989, p. 47, apud Prof. Dr. Viorel Ioniţă, Cooperarea şi promovarea unităţii. O perspectivă ortodoxă, Geneva-Bucureşti, p. 15.42 Pr. Conf. Univ. Dr. Alexandru Ioniţă, 45 de ani de la intrarea Bisericii Ortodoxe Române în C.E.B. Sensul şi rolul dialogului în refacerea unităţii creştine. Atitudinea ortodoxiei româneşti, în „Simpozionul internaţional: Ortodoxia românească şi rolul ei în mişcarea ecumenică. De la New Delhi la Porto Alegre 1961-2006. Constanţa iulie 2006”, Editura Vasiliana '98, Iaşi, 2006, p. 119.43 Pr. Conf. Dr. Gheorghe Petraru, Contribuţii Ortodoxe la teologia ecumenică, în „Simpozionul internaţional ...”, p. 285.44 „Adunările Generale ale C.E.B. sunt forurile mondiale de îndrumare a lucrării pentru înfăptuirea treptată a unităţii creştine în cadrul condiţiilor general-umane” cf. A patra Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Upsala, 4-9 iulie 1968), în O., anul XX (1968), nr. 3, pp. 481-482. Cele 9 adunări ale C.E.B sunt: 1.Amsterdam 1948 – Dezordinea lumii şi planul de mântuire al lui Dumnezeu, 2.Evanston 1954 – Hristos nădejdea lumii, 3.New Delhi 1961 – Iisus Hristos-lumina lumii, 4.Upsala 1968 – Iată, eu
14
„legătura vitală între unitatea Bisericii şi misiune”45, evanghelizarea constituind „grija
principală, responsabilitatea esenţială şi primordială, sarcina supremă şi permanentă a
mişcării ecumenice”46. La a doua Adunare generală de la Evanston delegaţia ortodoxă
greacă afirma că „unitatea Bisericii nu trebuie înţeleasă în mod eshatologic, ci ca o
realitate prezentă care se va consuma la Parusie”47. Apoi, la New Delhi s-a trecut de la
considerarea unităţii Bisericii într-o perspectivă hristologică, într-una trinitară: „Iubirea
Tatălui şi a Fiului în unitatea Duhului Sfânt este izvorul şi scopul unităţii pe care
Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt o voiesc pentru toţi oamenii şi pentru creaţia
întreagă”48. La Uppsala s-a accentuat dimensiunea universală a unităţii Bisericii,
arătându-se că „unitatea vizibilă a Bisericii este o unitate diversificată”49. La Adunarea
generală de la Nairobi s-a vorbit despre „viziunea unei Biserici unite ca o comunitate
conciliară”50, în sensul că fiecare Biserică locală posedă în comuniune cu celelalte,
plenitudinea şi mărturiseşte aceeaşi credinţă apostolică. Adunarea generală de la Porto
Alegre, a adoptat un document important „Chemaţi să devenim o singură Biserică”, prin
care Bisericile membre ale C.E.B au fost chemate spre realizarea unităţii.
Chiar şi atunci când bisericile nu sunt în comuniune deplină unele cu altele, ele
sunt chemate pentru a fi sincere unele cu altele şi a arăta respect unele pentru altele. O
astfel de atitudine nu auto-distruge înţelegerea lor reciprocă şi convingerea lor de a fi
primit adevărul, ci mai degrabă facilitează căutarea pentru unitate şi mărturie comună51.
Recunoaşterea unei deja existente, deşi imperfectă, comuniune dintre biserici este
un important rezultat al eforturilor ecumenice şi un element nou în istoria bisericii din
înnoiesc toate, 5.Nairobi 1975 – Iisus Hristos liberează şi uneşte, 6.Vancouver 1983 – Iisus Hristos-viaţa lumii, 7.Canberra 1991 – Vino Duhule Sfinte – reînnoieşte întreaga creaţie, 8.Harrare 1998 – Să ne întoarcem către Dumnezeu cu bucurie şi speranţă, 9. Porto Alegre 2006 – Chemaţi să fim Biserica una, cf. Ans J. Van der Bent and Diane Kessler, WCC Assemblies, în Dictionary of the Ecumenical Movement..., pp. 1231-1238; Pr. Conf. Dr. Vasile Nechita, De la New Delhi la Porto Alegre, în „Simpozionul internaţional ...”, pp. 563-584 . 45 Nairobi, 1975, Briser les barrières, Raport officiel de la cinquième Assemblé du Conseil Oecumenique des Eglises, redigé par Marcel Henriet, IDOC-France, L'Harmattan, Paris, 1976, p. 71, apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, 2000, p. 146.46 Ibidem.47 Conferinţa teologică interconfesională ţinută la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, 18-19 mai 1978, p. 550, apud Pr. Conf. Dr. Gheorghe Petraru, Contribuţii Ortodoxe la teologia ecumenică, p. 285.48 Pr. Conf. Dr. Gheorghe Petraru, art.cit., p. 285.49 Conferinţa teologică interconfesională ţinută la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, p. 529.50 Ibidem, p. 552.51 World Council of Churches commissions, The Challenge of proselytism and the calling to common witness, p. 2.
15
secolul al XX-lea. Această comuniune existentă ar trebui să fie o încurajare pentru
eforturile ulterioare de a depăşi obstacolele care împiedică încă bisericile de a ajunge la
comuniune deplină. Aceasta ar trebui să ofere o bază pentru reînnoirea, mărturia comună
şi slujba bisericilor . Trebuie, de asemenea, să ofere o bază pentru evitarea tuturor
rivalităţilor şi competiţiei antagonice în misiune pentru că „utilizarea metodelor de
constrângere sau de manipulare în evanghelism distorsionează koinonia”52.
I.3. Mărturia creştină şi libertatea religioasă
a) Mărturia comună în misiune
Mărturia comună este “mărturia pe care bisericile, chiar şi separate, o dau
împreună, în special prin eforturi comune, prin manifestarea darurilor divine de adevăr şi
de viaţă pe care deja le-au împărtăşit şi experimentat în comun”53. Termenul apare pentru
prima dată în documentul comun al Grupui Mixt de Lucru Romano-Catolic şi al
Consiliului Ecumenic al Bisericilor din 1970, Mărturie comună şi prozelitism54. Mărturia
este cea mai esenţială misiune şi răspundere a creştinului. Mărturia ţinteşte un lucru: să
convingă pe om să primească autoritatea lui Hristos ca autoritate supremă în viaţa sa şi să
I se supună Lui, ca mădular al Bisericii Lui55.
Mărturia comună autentică presupune respect şi înţelegere pentru alte tradiţii şi
confesiuni. Trebuie insistat asupra ceea ce este comun şi poate fi realizat împreună, mai
degrabă decât asupra barierelor care separă. Chiar şi atunci când diferenţele aparent
ireconciliabile se menţin privind anumite aspecte, trebuie proclamat adevărul în iubire
(Ef. 4, 15), pentru zidirea bisericii (Ef. 4, 12), şi nu pentru a face să triumfe poziţia sa
proprie faţă de altele. Există mai multe elemente care unesc bisericile decât le separă.
Aceste elemente de unificare ar trebui să fie căutate în scopul realizării treptate a unei
mărturii comune56.
52 Ibidem, p. 3, cf. Report of Section IV from the Fifth World Conference on Faith and Order , Called to Common Witness for a Renewed World, para. 14..53 Tom Stransky, Common Witness, în Dictionary of the Ecumenical Movement, p. 221.54 Ibidem, p. 222.55 Din lucrările Mişcării Ecumenice, Mărturie creştină, prozelitism şi libertate religioasă în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, trad. de Prof. Teodor M. Popescu, în O., an X (1958), nr. 1, p. 14556 World Council of Churches commissions, Towards common witness..., p. 5.
16
Calea „de a ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la
starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13) este dată de
lupta credincioşilor spre o mărturie comună, luptă care depăşeşte lipsa de dragoste
reciprocă, de înţelegere reciprocă şi de încredere57. De aceea unul dintre scopurile
Consiliului Mondial al Bisericlor este „să încurajeze în adevăr diferite Biserici ca să
mărturisească adevărul, dar ca să se întărească totuşi una pe alta prin mărturie, şi, în loc
să se combată între ele, să colaboreze în deplină dragoste frăţească, aşa ca Evanghelia să
se transmită mai larg şi mai efectiv”58. Concluzionând, putem afirma, în termenii
consultaţiei de la Neapolis (1988), că mărturia comună este o expresie concretă a unităţii
în misiune.
b) Misiunea în contextul libertăţii religioase
Consiliul Internaţional al Misiunii şi Consiliul Mondial al Bisericilor (în procesul
de formare) a elaborat o definiţie a libertăţii religioase, ca un drept uman fundamental 59.
Această definiţie a fost adoptată de Prima Adunare Generală a C.E.B la Amsterdam
(1948), şi la propunerea Comisiei Bisericilor în domeniul afacerilor internaţionale a
C.E.B, a fost ulterior inclusă în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: „Orice om
are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include libertatea de
a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin
învăţătură, practici religioase, cult şi îndeplinirea riturilor”60. Acelaşi principiu se aplică
în munca misionară.
Libertatea religioasă susţine lupta tuturor persoanelor de a căuta adevărul şi de a
da mărturie despre acel adevăr în conformitate cu adevărul conştiinţei lor. Ea include
libertatea de a recunoaşte pe Iisus Hristos ca Domnul şi Mântuitorul şi libertatea
creştinilor de a da mărturie despre credinţa lor în El prin cuvânt şi faptă61.
57 Ibidem. 58 Din lucrările Mişcării Ecumenice, Mărturie creştină, prozelitism şi libertate religioasă în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor,p. 146.59 World Council of Churches commissions, Towards common witness..., p. 6.60 Declaraţia universală a drepturilor omului, art. 18, cf. Ninan Koshy and Dwain Epps, Religious liberty, în Dictionary of the Ecumenical Movement..., p. 976.61 World Council of Churches commissions, The Challenge of proselytism...
17
A patra Adunare Generală a C.E.B (1961) a reafirmat centralitatea libertăţii
religioase, aşa cum a fost ea promulgată în principiile de la Amsterdam. Acelaşi lucru a
fost reafirmat şi în cadrul Adunări de la Nairobi (1975), unde s-a declarat că „dreptul la
libertatea religioasă a fost şi continuă să fie o preocupare majoră a bisericilor membre şi
CEB. Cu toate acestea, acest drept ar trebui să nu fie considerat ca aparţinând exclusiv
bisericii. Acest drept nu poate fi separat de alte drepturi fundamentale ale omului. Nici o
comunitate religioasă nu ar trebui să pledeze pentru propria libertate religioasă, dacă ea
nu se angajează să respecte în chip real credinţa şi drepturile fundamentale ale altora.
Libertatea religioasă nu ar trebui să fie utilizată pentru a pretinde privilegii. Pentru
biserică, acest drept este esenţial, astfel încât să poată îndeplini responsabilităţile care
decurg din credinţa creştină. Obligaţia de a servi întreaga comunitate stă în centrul
responsabilităţilor sale”62. Libertatea unei persoane trebuie întotdeauna să respecte, să
afirme şi să promoveze libertatea altora; aceasta nu trebuie să contravină regulii de aur:
„Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Mt. 7, 12).
Prozelitismul poate manipula sau încălca dreptul individual şi poate exacerba
relaţiile încordate dintre comunităţi şi, astfel, poate destabiliza societăţile.
Responsabilitatea de a promovarea libertatea religioasă şi relaţiile armonioase dintre
comunităţile religioase este o preocupare principală a bisericilor, în activitatea lor
misionară. Promovarea libertăţii religioase, de asemenea, contribuie la relaţiile
armonioase dintre comunităţile religioase şi este, prin urmare, o contribuţie esenţială la
pace şi armonie socială. Din aceste motive, instrumentele internaţionale şi constituţiile şi
legile din aproape toate naţiunile recunosc dreptul la libertatea religioasă63.
62Cf. Breaking Barriers, The Official Report of the Fifth Assembly of the World Council of Churches, Nairobi, ed. David M. Paton, Grand Rapids, Wm. B. Eerdmans, 1976, p.106. Cf. The report of the Orthodox Consultation on “Mission and Proselytism”, Sergiev Possad, Russia, 1995, apud World Council of Churches commissions, Towards common witness..., p. 6. 63 World Council of Churches commissions, The Challenge of proselytism...
18
II. Prozelitismul – denaturarea mărturiei creştine
II.1. Precizarea terminologiei
Prozelitismul defineşte un concept complex în istoria religioasă64, cu o evoluţie
contradictorie. Etimologic cuvântul prozelitism derivă de la verbul grecesc προσέρχομαι,
care se traduce cu „a se apropia” sau „a se alătura prin constrângrerea unui anumit grup”,
substantivul derivat προσήλυτος desemnând persoana care este obiectulul acestei acţiuni.
În Septuagintă, acest termen desemnează pe păgânul sau cel de alt neam şi de altă
religie decât cea a poporului Israel, care, prin circumciziune şi observarea legii, este atras
şi devine adept al religiei mozaice65. Prozelitismul apare astfel ca o caracteristică a
misionarismului iudaic, până în secolul al II-lea d. Hr., când legile romane au interzis
iudeilor să mai facă prozelitism. Chiar în momentul apariţiei creştinismului, prozelitismul
iudaic era încă activ, fapt pentru care Mântuitorul condamnă pe conducătorii fariseilor şi
cărturarilor pentru prozelitismul lor: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că
înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit (ucenic) şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu
al gheenei şi îndoit decât voi” (Mt. 23, 15). În Noul Testament acest termen apare de
patru ori (Mt. 23,15; F.A. 2,10; 6,5; 13,43) şi desemnează pe convertiţii la iudaism66.
Aşadar, în limbajul biblic, prozelitul desemnează pe cel convertit la Revelaţia
Dumnezeului unic şi adevărat. Creştinismul a preluat acest sens pentru a descrie o
persoană care s-a convertit de la păgânism, astfel munca misionară şi prozelitismul fiind
considerate concepte echivalente până recent.
În contextul mişcării ecumenice moderne, termenul a căpătat o conotaţie negativă,
o nuanţă peiorativă evidentă67, aceea de denaturare a mărturiei creştine68, printr-o
convingere nepotrivită, în ascuns sau pe faţă, cum ar fi coruperea, intimidarea sau
constrângerea prin forţă. “Prozelitismul” este acum utilizat pentru a înţelege o încurajare
64 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 163.65 Ibidem, apud W. Cruickshanak, Proselytism, în „Encyclopedia of Religion and Ethics”, ed. James Hastings, vol. X, 1918, pp. 400-403. 66 Paul Löffler, Proselytism, în Dictionary of the Ecumenical Movement..., p. 940. 67 Jacques Gadille, Prosélytisme,în Dictionnaire œecuméniauque de missiologie..., p. 281, apud Mitropolit Nicolae Corneanu, op. cit., p. 140. 68 Paul Löffler, Proselytism, în Dictionary of the Ecumenical Movement..., p. 940, apud Din lucrările Mişcării Ecumenice, Mărturie creştină, prozelitism şi libertate religioasă în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor,p. 146.
19
a creştinilor, care aparţin unei biserici de a-şi schimba credinţa, prin căile şi mijloacele
care “în contradicţie cu spiritul dragostei creştine, încalcă libertatea persoanei umane, şi
diminuează încrederea în mărturia creştină a Bisericii”69. Aşadar, prozelitismul reprezintă
acţiunea prin care un credincios este smuls din tradiţia Bisericii proprii şi introdus într-
alta, prin prezentarea falsă a unei credinţe noi, prin oferirea de avantaje materiale, prin
ameninţare, fanatism, mituire, căsătorii mixte etc. Prozelitismul semnifică “furtul de către
o Biserică a creştinilor altei Biserici, indiferent de mijloace”70.
II. 2. Problema prozelitismului. Documente ecumenice antiprozelitiste
În secolul al XX-lea, în special după cele două războaie mondiale, raporturile
dintre misiune şi prozelitism au făcut obiectul unei largi dezbateri în sânul Bisericilor, iar
această dezbatere încă continuă. Prozelitismul a continuat să fie, de-a lungul anilor, o
realitate dură în viaţa Bisericii, prozelitismului fiindu-i expuşi credincioşii Bisericilor
istorice, tradiţionale, cea ortodoxă dar şi cea romano-catolică şi protestantă. Prozelitismul
poate fi tradus în termenii unui limbaj popular ca actul „de a fura oile”71. Numeroasele
tensiuni apărute în istoria misiunii între confesiunile istorice, mai ales între misionarii
catolici şi protestanţi72, au dus la dialogul intercreştin, la apariţia mişcării ecumenice. J.
Meyendorf lansează ideea că mişcarea ecumenică ar trebui să stopeze competiţia
misionară şi să facă posibilă o mărturie creştină unificată pentru lume73.
În contemporaneitate, prozelitismul este problema primordială cu care se
confruntă creştinismul, Bisericile ortodoxe în special, dar şi Consiliul Ecumenic al
Bisericilor. Datorită practicilor la care recurge, prozelitismul a fost combătut şi interzis
nu numai de Bisericile care erau conştiente de misiunea lor, şi de Consiliul Ecumenic al
Bisericilor74, dar şi legile unor state, deoarece el pricinuia neînţelegeri între oameni.
69 World Council of Churches commissions, Towards common witness...,p. 7; Cf. The report of the Orthodox Consultation on “Mission and Proselytism”, Sergiev Possad.70 Viorel Ioniţă, Le point de vue de la Conference des Eglises européenes (K.E.K) sur la Mission en Europe aujourd'hui et les relations entre les Eglises européenes, în I., nr. 1, an 1995, p. 35. În acest volum sunt prezentate temele dezbătute la simpozionul de la Chevetogne, septembrie 1994, cu tema „Misiune, prozelitism şi unitate creştină”, apud Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 166.71 Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 12.72 Norman A. Horner, The Problem of Intra-christian Proselytism, în IRM, LXX, nr. 280, october, 1981, p. 304.73 John Meyendorf, An Orthodox View on Mission and Integration, în IRM, LXX, nr. 280, october 1981, p. 257.74 Pr. Prof. Ioan G. Coman, art. cit., pp. 87-89.
20
Misiunea creştină este total opusă prozelitismului, ea este acţiunea pentru participarea
credincioşilor la edificarea Bisericii lui Hristos. Ecumenismul, ca mişcare creştină, se
plasează pe linia misiunii Bisericii şi are ca obiectiv principal preocuparea pentru
deschiderea Bisericilor spre dialog teologic şi înfăptuirea progresivă a unităţii creştine
vizibile, unitate la care se poate ajunge doar printr-o mărturie comună.
Biserica Ortodoxă a respins mereu prozelitismul, încă din 1920, când în Enciclica
Patriarhiei Ecumenice se preciza că „trebuie scoase din lume orice înţelegeri greşite care
îşi au originea în aplecarea spre prozelitism...”75. La fel au făcut apoi şi Bisericile membre
ale C.E.B, când la a treia sesiune a Comitetului Central de la Toronto (1950) au cerut ca
„Bisericile să se abţină de la tot ceea ce este inconvenabil cu legăturile frăţeşti şi tot ceea
ce este potrivnic scopului suprem al Mişcării ecumenice”76. Altfel spus C.E.B accentua
ideea că „ecumenismul şi prozelitismul se exclud între ele”77. Problema prozelitismului în
perioada 1920-1956, deşi a fost adusă în discuţie, asupra ei nu s-a luat nici o hotărâre
definitivă.
Datorită pericolului la care erau expuse Bisericile membre ale C.E.B, în perioada
imediată celui de al doilea război mondial, un accent mai mare s-a pus asupra acestei
probleme. Astfel, prin decizia Adunării generale de la Evanston (1954), o „Comisie de
studiu privind prozelitismul şi libertatea religioasă” a pus la punct un text care a fost
promulgat de Adunarea generală de la New Delhi (1961). Această declaraţie Mărturie
creştină, prozelitism şi libertate religioasă arată reala tensiune între adevărata mărturie şi
prozelitism, „prozelitismul nu este ceva absolut străin de mărturie ci el este denaturarea
mărturiei. Când facem uz de amăgire, de corupere, de presiune psihologică, de intimidare
sau de forţă, în ascuns sau pe faţă, ca să obţinem prozelitismul aparent al cuiva; când
punem interesul bisericii noastre înaintea datoriei noastre faţă de Hristos ... atunci
însemnează că mărturia adevăratului creştin, care este datoria noastră primordială, s-a
denaturat şi s-a transformat în prozelitism”78. Declaraţia de la New Delhi afirmă că
75 Pr. Prof. Ioan I. Ică, Enciclica Patriarhiei ecumenice, în M.A., an VIII (1963), nr. 1-3, p. 132.76 World Council of Churches Central Committe, Toronto Statement, Toronto, Canada, 8 -15 iulie 1950, http://www.oikoumene.org/en/resources/documents/central-committee/toronto-1950/toronto-statement.html77 Epistola lunară asupra evanghelizării, publicată de C.E.B, nr. 6-8, 1960, apud Mitropolit Nicolae Corneanu, op. cit., p. 142.78 Vezi întregul text referitor la prozelitism, în cadrul documentului Mărturie creştină, prozelitism şi libertate religioasă, în O., an X (1958), nr. 1, p. 146.
21
mărturia reciprocă este parte esenţială a părtăşiei ecumenice, incluzând şi mărturia la
creştinii care şi-au pierdut contactul cu biserica lor şi care, prin reînnoire, au fost
încorporaţi de la o biserică la alta. Denaturarea mărturiei creştine în prozelitism depinde
de scopul şi mijloacele folosite, căci orice intenţie de a diviza o biserică sau de a atrage
pe membrii ei la o alta constituie prozelitism79. Se arată că termenul de prozelitism are în
prezent un sens denaturat, de aceea „probabil că nici o biserică sau societate misionară
care face parte din Mişcarea ecumenică nu ar dori să se numească o mişcare de
prozelitism. Nu se poate concepe în practică posibilitatea de a se restaura sensul bun pe
care-l avea odinioară cuvântul prozelitism”80. De aceea această adunare generală a
afirmat egalitatea Bisericilor în lupta pentru apărarea adeziunii religioase libere, dând
totodată unele reguli pentru a suprima concurenţa, pentru a garanta libertatea de a alege a
persoanelor, cu scopul de a instala un spirit frăţesc în dialogul dintre Biserici.
La patru ani această adunare generală de la New Delhi, a venit şi decizia
Conciliului II Vatican cu privire la libertatea religioasă „Dignitatis humanæ” (7
decembrie 1965). Textul cu privire la libertatea religioasă a fost ilustrat de întâlnirea
dintre Patriarhul Athenagoras şi Papa Paul al VI-lea din 1967, care a dat naştere unei
declaraţii din partea papei prin care refuza în mod absolut prozelitismul. Această întâlnire
a fost posibilă deoarece la 7 decembrie 1965 cei doi reprezentanţi ai Bisericlor au ridicat
anatemele reciproce, survenite în urma schismei din 1054. Apoi aceste întâlniri dintre
ortodocşi şi catolici s-au concretizat în dialogul interteologic, prin care s-a încercat o
apropiere între cele două Biserici, cu atât mai mult cu cât în urma schismei din 1054,
Roma a desfăşurat un prozelitism evident, prin care creştinii ortodocşi, prin diferite
metode şi constrângeri erau forţaţi să renunţe la credinţa lor şi să accepte învăţăturile
catolice, dar şi autoritatea supremă a papei în Biserică. Denumirea pentru modelul de
misiune creştină pe care Biserica Romano-Catolică l-a aplicat în spaţiul ortodox este
cunoscută sub numele de uniatism81.
79 Paul Löffler, Proselytism, în Dictionary of the Ecumenical Movement..., p. 941.80 Pr. Dr. Ion Bria, art.cit., p. 1056.81 Vezi Pr. Lect. Univ. Dr. Irimie Marga, În dragoste şi adevăr, Dialogul oficial ortodox-catolic, de la Rodos la Balamand, Editura Paralela 45, 2000. Trebuie făcute câteva referiri cu privire la acţiunea prozelitistă pe care Biserica Catolică a interprins-o în sânul Bisericii Ortodoxe. Dacă la Conciliul II Vatican uniatismul era considerat ca un factor de propagare a catolicismului, la Freising (1990), în cadrul dialogului interteologic, uniatismul a fost respins, deoarece a fost o sursă de conflicte şi de suferinţe între cele două Biserici. Însă documentul cel mai important în problema uniatismului este cel de la Balamand (Libia 1993),
22
Prozelitismul actual nu este altceva decât rezultatul prozelitismului exercitat de
Bisericile Occidentale în secolele trecute asupra altor Biserici creştine. El este acţiunea de
evanghelizare la care sunt supuse Bisericile organizate pe criterii naţionale, etnice
(Biserica Ortodoxă sau Romano-Catolică) din partea sectelor şi a noilor mişcări
religioase. Prozelitismul agresiv al sectelor şi noilor grupări religioase nu urmăreşte
decât să reducă adevărul Evangheliei şi să îl subordoneze intereselor individuale sau de
grup82.
Problema prozelitismului confesional a fost adusă în centrul studiilor teologice şi
întâlnirilor intercreştine şi în anii următori Adunării generale de la New Delhi. Astfel, la
Zagorsk în 1969, a avut loc o consfătuire a Comisiei mixte a Consiliului Ecumenic al
Bisericilor şi Bisericii Romano-Catolice, care a adoptat un text comun despre Mărturie
comună şi prozelitism. Acest text a fost supus studiului în cadrul Grupului Mixt de Lucru
dintre Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi Biserica Romano-Catolică, în 1971. Secretarul
acestui Grup Mixt de Lucru, pastorul Lukas Vischer, afirma că „nu putem elimina
prozelitismul decât printr-o mărturie comună”83. Acest document Mărturie comună şi
prozelitism. Document de studiu arată că „prozelitismul violează dreptul persoanei
umane, creştină sau necreştină, de a fi liberă de orice coerciţie externă în probleme
religioase sau ori de câte ori în proclamarea Evangheliei nu există conformitate cu căile
potrivit cărora Dumnezeu cheamă spre Sine oameni liberi, care răspund chemării Sale de
a sluji în Duh şi adevăr”84. Documentul arată că misiunea şi mărturia creştină trebuie să
se facă în spiritul dialogului, al ecumenicităţii. Cu toate acestea recunoaşte şi existenţa
elaborat şi definitivat în a şaptea sesiune plenară a Comisiei mixte internaţionale pentru dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, intitulat „Uniatismul, metoda de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni”.. În acest document se arăta că uniatismul „nu mai poate fi acceptat nici ca metodă de urmat, nici ca model al unităţii căutate de Bisericile noastre”, cf. Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 184; Uniatismul – metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni, traducere, note şi observaţii de Antonie Mitropolit al Transilvaniei în V.O., an V (1993), nr. 98, 99 100, p. 8.82 Arhid. Lect. Dr. Ioan Ică jr., Misiune şi mărturie creştină faţă de prozelitismul religios care este o contramărturie creştină, în „Pastoraţie şi Misiune în Biserica Ortodoxă”, Editura Partener, Galaţi, 2007, p. 35. 83 Jacques Gadille, Prosélytisme,în Dictionnaire œecuméniauque de missiologie..., p. 282.84 Paul Löffler, Proselytism, în Dictionary of the Ecumenical Movement..., p. 941; apud Common Witness and Proselytism. A Study Document, 1971,http://www.prounione.urbe.it/dia-int/jwg/doc/e_jwg-n3_06.html, pp. 18-23, apud Veli-Matti Kärkkäinen, Proselytism and church relations: theological issues facing older and younger churches, Ecumenical Review 52 no 3, 2000, p. 380, cf. Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 332.
23
unei activităţi prozelitiste. Prozelitismul este „orice ofertă deschisă sau deghizată de
beneficii materiale pentru schimbarea aderenţei religioase”85. „Orice exploatare a nevoii
sau slăbiciunii sau lipsei de educaţie a celor cărora li se oferă mărturia”86 se include tot în
sfera prozelitismului.
Documentul condamnă actele de prozelitism prin utilizarea unor metode care nu
au nici o relaţie cu credinţa însăşi, precum unele favorizări politice sau profesionale, cum
ar fi promisiunea unor locuri de muncă în Occident în schimbul renunţării la credinţa
creştină. Se mai arată că prozelitismul se manifestă şi atunci când se constată „orice
referinţă nedreaptă sau lipsită de iubire faţă de credinţele şi practicile altor comunităţi
religioase în scopul câştigării de aderenţi”87.
Alt document ecumenic referitor la problema prozelitismului este cel elaborat de
către Grupul Mixt de Lucru dintre Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi Biserica Romano-
Catolică în 1995, şi anume Provocarea prozelitismului şi chemarea la o mărturie
comună. Prozelitismul, după cum este descris în acest document stă în opoziţie cu tot
efortul ecumenic. El include, de multe ori anumite activităţi care au scopul de a face
persoanele să îşi schimbe apartenenţa lor bisericească şi trebuie să fie evitate, cum ar fi
următoarele: „a face nedrepte sau nemiloase trimiteri la credinţele şi practicile altor
biserici şi chiar să le ridicularizăm; compararea a două comunităţi creştine punându-se
accent pe realizările şi idealurile uneia, şi pe punctele slabe şi pe problemele practice ale
celeilalte; angajarea oricărui fel de violenţă fizică, constrângere morală şi presiune
psihologică, de exemplu, utilizarea anumitor tehnici de publicitate în mass-media, care ar
putea aduce presiuni excesive pe cititori / privitori; folosirea puterii politice, sociale şi
economice, ca un mijloc de a câştiga noi membri pentru propria biserică; extinderea
explicită sau implicită a unor oferte de educaţie, de sănătate sau stimulente materiale sau
utilizarea de resurse financiare cu intenţia de a face convertiţi; atitudini şi practici de
manipulare care exploatează nevoile oamenilor, punctele slabe sau lipsa de educaţie, în
special în situaţii de primejdie, şi nu reuşesc să îşi respecte libertatea şi demnitatea
umană”88. Prozelitismul provoacă tensiuni dureroase în relaţiile dintre biserici şi 85 Common Witness and Proselytism. A Study Document..., apud Communicating the message: common witness/evangelism/proselytism, a Group Report, în IRM., nr. 358, 2001, pp. 356-357. pp 354-357.86 Ibidem.87 Ibidem, cf. Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, p. 334. 88 The Challenge of proselytism..., p. 6.
24
subminează credibilitatea mărturiei Bisericii la iubirea universală a lui Dumnezeu, el este
un semn de divizare.
Documentul atrage atenţia şi asupra „tensiunilor şi conflictelor create de
prozelitism în toate părţile lumii”89, afirmând că „prozelitismul poate viola drepturile
individului şi îl poate manipula, exarcebând relaţiile tensionate şi delicate dintre
comunităţi şi destabilizând astfel societatea”90. Tot aici se reafirmă că misiunea Bisericii
trebuie să fie „inspirată de dragostea lui Hristos”91, şi ea trebuie să-i ajute pe oameni „să
devină mai conştienţi de fenomenul sectelor şi al noilor grupări religioase”92, şi să
respingă orice activităţi care nu sunt conforme libertăţii religioase. Se mai arată că Taina
Sfântului Botez este un „semn efectiv al unităţii” şi o invitaţie la unitatea vizibilă a
creştinilor, prin activităţi misionare şi pastorale, filantropie, rugăciune, studiu biblic,
dialog teologic etc.
Ideile formulate în acest document se vor întâlni şi în cadrul dezbaterilor
Conferinţei de la Salvador de Bahia (1996), care conţine o declaraţie privind
prozelitismul93, în care se arată câteva cauze care explică deteriorarea relaţiilor între
Bisericile din diferite părţi ale lumii şi care cer o atenţie urgentă din partea familiei
ecumenice. Această declaraţie a avut ca şi scop: conştientizarea Bisericilor şi a creştinilor
de realitatea dură a prozelitismului, invitarea persoanele implicate în prozelitism să
recunoască efectele dezastroase pe care le are asupra unităţii Bisericii, asupra relaţiilor
dintre creştini şi asupra credibilităţii Evangheliei, şi de a renunţa la el şi încurajarea
Bisericilor şi organismelor misionare de a evita concurenţa în toate formele sale în
domeniul misiunii, şi de a se angaja din nou spre a face mărturie în unitate.
În ceea ce priveşte problema prozelitismului, trebuie spus că, şi Comitetul Central
de la Moscova, 1989, a solicitat Comisiei pentru Evanghelizare şi Misiune Mondială de a
aprofunda această problemă. O cerere similară a fost făcută de a cincea Conferinţă
Mondială de la Santiago de Compostela (1993 „Credinţă şi Constituţie”), care a cerut „un
89 Documente internaţionale referitoare la prozelitism, traducere din limba engleză de Răzvan Porumb, Trinitas, Iaşi, 1998, p. 12, cf. Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, pp. 334-335.90 Ibidem, p. 18.91 Ibidem, p. 26.92 Ibidem.93 Conférence Mondiale sur la mission et l′évagélisation, Appelés à une seule espérance L'Ėvangile dans les différentes cultures, Salvador de Bahia, Brésil, 1996. Raport de la section IV, pe www. oikoumene.org.
25
studiu mai larg asupra misiunii, evanghelizării şi prozelitismului”94. Datorită acestor
cereri o serie de simpozioane au avut loc: “Către relaţii responsabile în misiune”
(Chambésy, 1993), un simpozion ortodox “Misiune şi prozelitism” (Possad Sergiev,
Rusia, 1995); “Chemaţi la mărturie comună” (Manila , 1995); “Mărturie comună”
(Bossey, 1996). Toate aceste întruniri nu au făcut altceva decât să condamne
prozelitismul, care afectează relaţiile ecumenice şi relaţiile dintre persoane, şi au încercat
să ofere modele de mărturie creştină unitară, în scopul realizării unităţii vizibile a
creştinilor.
Totodată declaraţia consultaţiei de la Neapolis menţionate mai sus a abordat
problema prozelitismului în legătură cu problema unităţii în ceea ce priveşte misiunea. În
acest sens „prozelitismul, împreună cu reala lipsă de unitate dintre biserici, creează
obstacole majore pentru mărturia noastră comună” 95. Această declaraţie a recomandat că
“prozelitismul ar trebui să fie condamnat, şi întreg antagonismul şi concurenţa
nesănătoasă în misiune ar trebui să fie evitate, ca să nu constituie o formă denaturată a
misiunii” 96. Când aceste observaţii au fost făcute publice au fost confruntate cu o
mulţime de critici şi considerate ca fiind în contradicţie cu libertatea religioasă. Astăzi
astfel de remarci sunt un bun comun, în cercurile ecumenice. Bisericile ortodoxe erau
chemate prin declaraţia de la Neapolis “la a continua eforturile de a convinge bisericile şi
agenţiile implicate în prozelitism de a nu se angaja în activităţi misionare îndoielnice în
detrimentul voii lui Dumnezeu pentru unitate, şi de a căuta calea dragostei creştine
adevărate şi a unităţii” 97.
Concluzii
94Towards common witness, p. 1. 95 Bishop Anastasios of Androussa, Orthodox Mission. Past, present, future, p. 51, apud Prof. Dr. Viorel Ioniţă, Cooperarea şi promovarea unităţii. O perspectivă ortodoxă, p. 16.96 Ibidem.97 Ibidem.
26
Misiunea creştină nu este o propagandă în slujba unor interese individuale sau
colective a unor ideologii în numele lui Iisus Hristos. Misiunea creştină are ca scop
liturghizarea şi filocalizarea existenţei, transpunerea ei într-un ritm liturgic-sacramental,
baptismal-euharistic, pascal, spre înnoirea omului şi a lumii în aşteptarea activă a înnoirii
eshatologice finale în împărăţia lui Dumnezeu ca împărăţie a Sfintei Treimi, a cărei
pregustare o avem în Biserică.
Din această perspectivă, activitatea prozelitistă a sectelor, numită de acestea
„misiune” este o contramărturie, în primul rând prin însăşi concepţia lor despre
propovăduirea Evangheliei, despre mărturia creştină şi despre relaţia acesteia cu Biserica.
În al doilea rând, pentru că acest prozelitism se îndreaptă spre membrii Bisericii
Ortodoxe, pe care îi despart de Biserica cea una, apostolică, a cărei credinţă, Tradiţie şi
viaţă s-au păstrat nealterate în Biserica ortodoxă. Nimic nu este mai rău decât o misiune
care se pretinde creştină, dar nu transmite adevărata credinţă în Hristos şi nu vizează
desăvârşirea şi mântuirea omului ca membru al Bisericii Sale.
Prozelitismul este acţiunea prin care un credincios este smuls din tradiţia Bisericii
proprii şi introdus într-alta, prin prezentarea falsă a unei credinţe noi, prin oferirea de
avantaje materiale, prin ameninţare, fanatism, mituire, căsătorii mixte etc. Prin aceasta el
este pătrunderea forţată în viaţa spirituală a altei persoane, distrugându-i structura
spirituală existentă. Prozelitismul nu urmăreşte creştinarea celor ce nu erau creştini, ci
vizează pe creştinii botezaţi, el urmăreşte dislocarea sub presiune psihologică, morală sau
economică a unor creştini din trupul Bisericii, pentru a-i converti la gruparea sau
confesiunea respectivă.
Însă, grupările sectare reduc adevărul Evangheliei şi îl subordonează intereselor
individuale sau colective. Aceste grupări, deşi pretind a fi adunări în numele lui Hristos,
stau la marginea Bisericii în totală dependenţă doctrinară şi psihologică de un fondator.
Acestea sunt motivele pentru care creştinii, în special ortodocşii, de-a lungul anilor s-au
opus şi se opun prozelitismului de toate nuanţele.
Bibliografie
27
I. Ediţii ale Sfintei Scripturi:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, Tipărită cu
binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2001.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a
Prea Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea
Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1989.
3. The Holy Bible, King James Authorized Version, Oxford University Press,
1977.
II. Dicţionare:
1. Dictionary of the Ecumenical Movement, Edited by Nicholas Lossky, José
Míguez Bonino, John Pobee, Tom F. Stransky, Geoffrey Wainwright, Pauline Webb,
WCC Publications, Geneva, 2002.
2. Dictionnaire œecuméniauque de missiologie. Cent mots pour la mission. Sous
la direction de Ion Bria, Philippe Chanson, Jaques Godille, Marc Spindler, Les Editions
du Cerf, Paris, Labor et Fides, Genève, Cle, Yaoundé, 2003.
3. Bria, Pr. prof. dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1994.
III. Bibliografie în volum:
1. Bel, Pr. prof. univ. dr. Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană,I
Premise teologice,Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004.
2. Idem, Misiunea Bisericii în lumea contemporană,II Exigenţe, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
28
3. Bosch, David J., Dynamique de la mission chrétienne. Histoire et avenir des
modèles missionaires, Lomé / Paris / Genève, 1995.
4. Idem, Transforming mission, Paradigm shifts in theology of mission, Orbis,
1991.
5. Bria, Pr. prof. dr. Ion, Curs de teologie şi practică misionară ortodoxă,
Geneva, 1982.
6. Corneanu, Mitropolit Nicolae, Quo vadis, Timişoara, 1990.
7. Eco, Umberto, Cum se face o teză de licenţă, trad. George Popescu, Editura
Polirom, 2006.
8. Gadamer, Hans Georg, Adevăr şi metodă, Editura Teora, 2001.
9. Leb, Pr. prof. dr. I. Vasile, Teologie şi istorie. Studii de Patristică şi Istorie
Bisericească, Editura Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1999.
10. Marga, Pr. lect. univ. dr. Irimie, În dragoste şi adevăr, Dialogul oficial
ortodox-catolic, de la Rodos la Balamand, Editura Paralela 45, 2000.
11. Matsoukas, N., Introducere în gnoseologia teologică, Editura Bizantină,
1997.
12. Petraru, Pr. Conf. Dr. Gheorghe, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas,
2000.
13. Idem, Teologie Fundamentală şi Misionară. Ecumenism, Editura
Performantica, Iaşi, 2006.
14. Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism. Redactarea textului
jurnalistic. Genurile redacţionale, Editura Tritonic, 2005.
15. ***, Conferinţa teologică interconfesională ţinută la Institutul Teologic
Ortodox din Sibiu, 18-19 mai 1978.
16. ***, Documente internaţionale referitoare la prozelitism, traducere din limba
engleză de Răzvan Porumb, Trinitas, Iaşi, 1998.
17. ***, Nairobi, 1975, Briser les barrières, Raport officiel de la cinquième
Assemblé du Conseil Oecumenique des Eglises, redigé par Marcel Henriet, Paris, 1976.
18. ***, Breaking Barriers, The Official Report of the Fifth Assembly of the
World Council of Churches, Nairobi, ed. David M. Paton, Grand Rapids, Wm. B.
Eerdmans, 1976.
29
19. ***, The Unity of the Church and the Renewal of Human Community. A Faith
and Order Study Document, Faith and Order Paper no. 151, Geneva, WCC Publications,
1990.
20. Martiria-Mission. The Witnes of the Orthodox Churches Today. Publicaţie a
Consiliului Ecumenic al Bisericilor editat de Ioan Bria, Geneva, 1980.
21. Go Forth in Peace. Orthodox Perspectives on Mission. Compiled and edited
by Ion Bria. WCC Missions Series No. 7, Geneva, 1986.
IV. Studii şi articole:
1. Androussa (Yannoulatos), Bishop Anastasios, Mexico-City 1963: Old wine into
fresh wineskins, în „International Reviw of Mission”, No. 267, July, 1978, pp. 354-364.
2. Idem, Orthodox Mission. Past, present, future, în „Your will be done.
Orthodoxy in Mission“, edited by George Lemopoulos, WCC, Geneva, 1989.
3. Bassham, Rodger C., Seeking a deeper theological basis for mission, în
„International Review of Mission”, No. 267, July 1978, pp. 329-352.
4. Bria, Pr. dr. Ion, Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul
confesional, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVIII (1970), Nr. 9-10, pp. 1053-
1063.
5. Carino, Feliciano V., Partnership in obedience, în “International Review of
Mission”, No. 267, July 1978, pp. 316-328.
6. Coman, Pr. prof. I. G., Ortodoxia şi Mişcarea Ecumenică, în „Ortodoxia”, anul
XIV (1962), nr. 1-2, pp. 60-106.
7. Chiţescu, Prof. N., Mişcarea Ecumenică, în „Ortodoxia”, an XIV (1962), nr. 1-
2, pp. 3-59.
8. David, Diac. conf. Petre, Preocupări ecumeniste ale profesorilor din
învăţământul teologic superior Bucureşti, în „Ortodoxia”, anul XXXIII (1981), pp. 501-
531.
9. Gort, Jerald D., Jerusalem 1928: Mission, Kingdom and Church, în
„International Review of Mission”, No. 267, July, 1978, pp. 273-298.
30
10. Hallencreutz, Carl F., Tambaram revisited, în “International Review of
Mission”, vol. LXXVIII, No. 307, July 1988, pp. 347-359.
11. Horner, Norman A., The Problem of Intra-christian Proselytism, în
„International Review of Mission”, LXX, nr. 280, october, 1981, pp. 304-313.
12. Ică, Pr. prof. I. Ioan, Enciclica Patriarhiei ecumenice din ianuarie 1920 către
Bisericile lui Hristos de pretutindeni, în „Mitropolia Ardealului”, an VIII (1963), nr. 1-3,
pp. 131-160.
13. Ică jr., Arhid. lect. dr. Ioan, Misiune şi mărturie creştină faţă de prozelitismul
religios care este o contramărturie creştină, în „Pastoraţie şi Misiune în Biserica
Ortodoxă”, Editura Partener, Galaţi, 2007, pp. 28-35.
14. Ionescu, Pr. Alexandru, Lucrările celei de a III-a Adunări Generale a
Consiliului Ecumenic al Bisericilor, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXX (1962),
nr. 3-4.
15. Ioniţă, Pr. conf. univ. dr. Alexandru, 45 de ani de la intrarea Bisericii
Ortodoxe Române în C.E.B. Sensul şi rolul dialogului în refacerea unităţii creştine.
Atitudinea ortodoxiei româneşti, în „Simpozionul internaţional: Ortodoxia românească şi
rolul ei în mişcarea ecumenică. De la New Delhi la Porto Alegre 1961-2006. Constanţa
iulie 2006”, Editura Vasiliana '98, Iaşi, 2006, pp. 119-125.
16. Ioniţă, Prof. dr. Viorel, Cooperarea şi promovarea unităţii. O perspectivă
ortodoxă, Geneva-Bucureşti, trad. rom., pp. 1-19.
17. Idem, Le point de vue de la Conference des Eglises européenes (K.E.K) sur la
Mission en Europe aujourd'hui et les relations entre les Eglises européenes, în
„Irénikon”, nr. 1, an 1995.
18. Kärkkäinen, Veli-Matti, Proselytism and church relations: theological issues
facing older and younger churches, Ecumenical Review 52 no 3, 2000, pp. 379-390.
19. Kerekes, Drd. Nicolae D., Mişcarea Ecumenică în perioada comunistă.
Primele şase Adunări generale ale CEB (1948-1983), în vol. „Ortodoxie şi Ecumenism”,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008, pp. 42-95.
20. Meyendorf, John, An Orthodox View on Mission and Integration, în
„International Review of Mission”, LXX, nr. 280, october 1981, pp. 256-258.
31
21. Nechita, Pr. conf. dr. Vasile, De la New Delhi la Porto Alegre, în
„Simpozionul internaţional ...”, pp. 563-584.
22. Petraru, Pr. conf. dr. Gheorghe, Contribuţii Ortodoxe la teologia ecumenică,
în „Simpozionul internaţional ...”, pp. 262-297.
23. Verkul, Johannes, The kingdom of God as the Goal of Mission Dei, în
„International Review of Mission”, Vol LXVIII, No. 270, Aprilie 1979, pp. 168-175.
24. ***, Anacronismul prozelitismului, în „Mitropolia Banatului”, Nr. 3-4, 1963,
pp. 131-132.
25. ***, A patra Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor
(Upsala, 4-9 iulie 1968), în „Ortodoxia”, anul XX (1968), nr. 3, pp. 481-485.
26. ***, Din lucrările Mişcării Ecumenice, Mărturie creştină, prozelitism şi
libertate religioasă în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, trad. de Prof. Teodor M.
Popescu, în „Ortodoxia”, an X (1958), nr. 1, pp. 143-149.
27. ***, Intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în Consiliul Mondial al Bisericilor, în
„Mitropolia Banatului”, anul XII (1962), nr. 5-6.
28. ***, Uniatismul – metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei
comuniuni, traducere, note şi observaţii de Antonie Mitropolit al Transilvaniei în
„Vestitorul Ortodoxiei”, an V (1993), nr. 98, 99, 100.
29. ***, Communicating the message: common witness/evangelism/proselytism, a
Group Report, în IRM., nr. 358, 2001, pp 354-357.
V. Resurse electronice:
1. Mission and evangelism-history, http://wcc-coe.org.
2. Friedrich Degenhardt, Healing, reconciliation and the Holy Spirit: Young
theologians discuss the future of Christian mission, http://www2.wcc-coe.org.
3. Mission and Evangelisation: An Ecumenical Affirmation, http://www.religion-
online.org
4. Toronto Statement, http://www.oikoumene.org
5.Common Witness and Proselytism. A Study Document, 1971,
http://www.prounione.urbe.it/dia-int/jwg/doc/e_jwg-n3_06.html
32
6. The Challenge of proselytism and the calling to common witness,
http://www.oikoumene.org/en/resources/documents/wcc-commissions/joint-working-
group-between-the-roman-catholic-church-and-the-wcc/25-09-95-challenge-of-
proselytism
7. Towards common witness, Geneva, 1997, www.oikoumene.org
33